Dreptul privat roman

Dreptul privat roman

Sub aspect istoric, notiunile fundamentale ale dreptului civil isi au radacinile in dreptul privat roman. Romanii au creat un drept contractual empiric si logic, cu un grad mare de perfectiune si cu valoroase constante pentru posteritate, cum ar fi stabilirea elementelor esentiale, de validitate, ale contractelor (capacitatea de a contracta, consimtamantul partilor, obiectul si cauza) si formularea a numeroase reguli sub forma de maxime, reguli care se pastreaza si in dreptul actual.

Contractele. In dreptul roman si-au facut aparitia in mod succesiv cele trei categorii traditionale de contracte, care in dreptul actual constituie o summa divisio:

- contractele formale, care se incheiau prin savarsirea de forme prestabilite, la inceput sacramentale (fas), mai tarziu laice (ius);

- contractele reale, care se incheiau prin simpla predare a lucrurilor (traditio);

- contractele consensuale, a caror incheiere s-a redus la simplul acord de vointa al partilor contractante (solo consensu).

Referitor la elementele esentiale ale contractelor (conditiile de validitate), primele consacrate au fost: capacitatea de a contracta, consimtamantul si obiectul. In ceea ce priveste cauza, la romani, aceasta se confunda cu motivele[1]. Dupa opinia interpretilor, cauza care influenta in mod decisiv soarta actelor juridice in dreptul roman era asa-zisa causa civilis vel obligandi, care consta dintr-un element subiectiv, consimtamantul (animus), ori dintr-un element obiectiv formal (cuvinte, inscris) sau real (prestatie), ori specific fiecarui contract in parte (merx si pretium in vanzare; res si merces in locatio rei etc.).

Partile erau deci libere sa incheie un contract fara cauza determinata, intrebuintand forma stipulatiunii, dar, in lipsa de stipulatiune si de cauza determinata, precum si in cazul unei cauze imorale ori ilicite, contractul nu putea lua fiinta, nasterea lui fiind subordonata existentei unei forme sau unei cauze care trebuia sa fie morala si licita.

Viciile de consimtamant (eroarea, dolul, violenta) nu aveau nici o inraurire asupra actelor formale, iar in contractele neformale constituiau la inceput cauze de resciziune si abia mai tarziu cauze de nulitate propriu-zisa. Desfiintarea actului nu era opera Justitiei, ci opera partilor care erau presupuse ca au consimtit sa-si dea concursul la desfiintarea lui. Daca actul nu fusese executat si partea victima a erorii, violentei sau dolului voia sa-l desfiinteze, iar cealalta parte se impotrivea, magistratul o putea constrange la aceasta, impunandu-i sa faca o stipulatiune pretoriana, iar actul se desfiinta printr-un contrarius consensus. Daca actul neregulat fusese executat, magistratul acorda reclamantului, dupa caz si in functie de imprejurari, o condictio, o restitutio in integrum (repunerea in situatia anterioara) etc. si trimitea partile in fata judecatorului.

Notiunea de nulitate, in sensul evoluat al acestui cuvant, apare ceva mai tarziu, odata cu procedura extraordinara. In aceasta faza, judecatorul putea sa pronunte nulitatea unui act defectuos, sa desfiinteze, chiar in mod retroactiv, efectele produse de actul respectiv si sa ordone executarea manu militari a sentintei asa cum a fost data. In literatura de specialitate s-a apreciat ca, in conceptia romana, un act era fie valabil, fie pe deplin nul, notiunea de nulitate relativa nefiind cunoscuta[2] Astfel, nulitatea din dreptul roman imbraca fizionomia nulitatii absolute din dreptul actual. Un act nul se considera ca si cum n-ar fi existat, ca si cum n-ar fi fost facut niciodata: nullum est negotium, nihil actum est. Aceasta conceptie se apropia mai mult de teoria inexistentei actului juridic civil. La inceput, nulitatea era civila; ea se producea in mod automat, de plin drept, fara sa mai fie nevoie ca nulitatea sa fie pronuntata de Justitie. Ulterior, apare, alaturi de nulitatea civila, o nulitate pretoriana, care nu putea fi pronuntata decat de magistrat, in urma unei actiuni in Justitie.

Rezolutiunea isi are originea pe terenul contractului de vanzare-cumparare (emptio-venditio), primul contract consensual aparut in sistemul contractual roman, care era insotit de diferite pacte rezolutorii, dintre care, cele mai frecvente, erau: lex commisoria (pactul comisoriu), o conventie[3] prin care partile prevedeau ca, in cazul in care cumparatorul nu platea pretul intr-un anumit termen, vanzarea se desfiinteaza, la invocarea ei de catre vanzator; in diem addicatio (adjudecarea la termen), care permitea vanzatorului sa invoce rezolutiunea contractului daca, inaintea unei date fixate, un alt cumparator oferea un pret mai ridicat; pactum de retrovendendo (pactul de rascumparare), prin care partile conveneau ca vanzatorul sa-si poata relua bunul, intr-un anumit termen, sub conditia restituirii pretului si a cheltuielilor de vanzare; pactum displicentiae (vanzarea pe incercate), care permitea cumparatorului sa restituie bunul, intr-un anumit timp, daca el nu corespundea cerintelor avute in vedere.

Si exceptia de neeexecutare a contractului a fost enuntata pentru prima data tot in dreptul roman, sub denumirea de exceptio non adimpleti contractus. Ea a avut insa o aplicabilitate mai restransa, si anume numai pe taramul catorva contracte consensuale: vanzarea-cumpararea, locatiunea, societatea.

In sistemul contractual roman, chiar si dupa aparitia contractelor consensuale, contractele formale erau regula, iar contractele reale si cele consensuale constituiau exceptia. Contractele formale erau de mai multe feluri:

Contractele in forma religioasa: sponsio religioasa (intelegere intre garant si pagubas, insotita de un juramant religios); juramantul dezrobitului (dezrobitul se obliga la un numar anual de zile de munca in beneficiul patronului).

Contracte in forma verbala: sponsio laica (numai pentru cetatenii romani); stipulatiunea (pentru a permite peregrinilor sa incheie contracte cu cetatenii); constituirea de dota (dotis dictio) - declaratie unilaterala de dota facuta viitorului sot, in termeni solemni, de debitorul (tatal, fratele etc.) viitoarei sotii, la ordinul acesteia.

Nexum era un contract solemn in forma autentica. Cand debitorul nu putea plati o datorie nascuta din stipulatiune, partile, in baza unei intelegeri prealabile, se prezentau in fata magistratului, unde creditorul afirma ca serviciile debitorului ii sunt aservite pentru o suma stabilita pana la o data ulterioara. Debitorul tacea, iar magistratul ratifica declaratia creditorului prin cuvantul addico.

Contractul litteris (forma scrisa). Dezvoltarea economica la sfarsitul Republicii duce la nevoia sigurantei referitoare la dovada actelor juridice incheiate, intrucat in contractele verbale proba lor se facea cu martori, ceea ce crea dificultati. Astfel, incepe sa se foloseasca mai frecvent forma scrisa a contractelor.

Contractul litteris a aparut in legatura cu obiceiul cetatii de a tine un registru in care erau transcrise lunar operatiunile de incasari si plati[4].

In epoca lui Iustinian, contractul litteris are un mod propriu de formare si o functie proprie. Astfel, debitorul care a recunoscut printr-un inscris primirea unei sume de bani, dupa trecerea unui interval de timp, nu mai are dreptul sa faca dovada ca nu a primit in realitate aceasta suma si ramane, deci, obligat in baza acestui inscris.

Contractele reale au aparut la sfarsitul epocii vechi si inceputul epocii clasice, cu exceptia gajului, care a fost sanctionat abia in secolul al II-lea e.n. Sunt caracterizate de faptul ca se formeaza printr-o conventie insotita de remiterea materiala a lucrului (res) si cuprindeau:

- Mutuum era un contract prin intermediul caruia romanii realizau imprumutul de consumatie prin care debitorul se obliga sa restituie creditorului sau lucruri de acelasi fel, aceeasi calitate si aceeasi cantitate cu cele pe care le-a primit in vederea consumatiunii. Mutuum se formeaza prin conventia partilor, insotita de remiterea materiala a lucrului, care apare ca o conditie (ad validitatem) necesara pentru nasterea contractului si nu ca efect al contractului. Intrucat lucrurile imprumutate erau destinate consumului, creditorul le transmitea debitorului cu titlu de proprietate. Creditorul trebuia sa aiba calitatea de proprietar; simplul posesor sau detentor nu putea sa transmita lucruri in vederea consumatiunii, caci nu avea drept de dispozitie. Era un contract gratuit.

- Imprumutul cu dobanda era folosit pentru imprumutul unor sume de bani. La inceput a imbracat forma stipulatiunii, in cadrul careia debitorul primea o suma si se obliga sa restituie o alta suma mai mare. Dupa aparitia lui mutuum, imprumutul cu dobanda a imbracat si forma acestui contract insotit de o stipulatie a dobanzilor (stipulatia dobanzilor era necesara, deoarece mutuum era un contract cu titlu gratuit).

- Fiducia era contractul real care nascut prin transmiterea lucrului in forma mancipatiunii sau a lui in iure cessio, insotita de o conventie prin care dobanditorul promitea sa retransmita proprietatea asupra lucrului, celui de la care l-a primit[5]. Mancipatiunea fiduciara era folosita si pentru atingerea altor scopuri decat vanzarea unui lucru, cum ar fi: adoptia, emanciparea, casatoria cu manus, testamentul.

- Gajul se formeaza prin transmiterea posesiunii unui lucru de catre debitor creditorului sau, in forma traditiunii, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul promite sa retransmita posesiunea lucrului, dupa ce debitorul isi va fi platit datoria. Spre deosebire de fiducie, gajul prezenta o serie de avantaje: era si la indemana peregrinilor, se transmitea posesia si nu proprietatea (debitorul ramanea proprietarul lucrului, bucurandu-se de drept de urmarire si de drept de preferinta), creditorul era asigurat in raport cu debitorul care nu putea intra in stapanirea lucrurilor inainte de a-si plati datoria.

- Comodatul se formeaza prin transmiterea detentiunii unui lucru in forma traditiunii de catre creditor (comodant) debitorului sau (comodatar), in vederea folosintei, transmitere insotita de o conventie prin care debitorul promitea sa restituie lucrul la termen. Era un contract cu titlu gratuit, atat pentru lucrurile mobile, cat si pentru cele imobile. Comodatarul nu stapanea lucrul pentru sine, ci pentru comodant, la termen trebuind sa il restituie. In cazul disparitiei lucrului individual determinat, comodatarul raspundea atat pentru dol, cat si pentru culpa.

- Depozitul era un contract gratuit care presupunea transmisiunea unui lucru prin traditiune de catre o persoana, numita deponent, altei persoane, numita depozitar, transmitere insotita de o conventie prin care depozitarul promitea sa pastreze lucrul si sa-l restituie la cererea deponentului[6]. Ca si comodatarul, depozitarul era un simplu detentor si nu dispune de mijloace juridice proprii de aparare fata de terti, insa restituie lucrul la cererea deponentului, spre deosebire de comodatar care-l restituie la termenul fixat. De asemenea, depozitarul nu are dreptul de folosinta a lucrului pe care il are comodatarul. Obiectul contractului de depozit putea fi format numai de un lucru mobil, individual determinat.

Contractele consensuale se nasc prin simplul acord de vointa al partilor contractante si reprezinta forma cea mai evoluata pe care a cunoscut-o tehnica de redactare a obligatiilor in dreptul roman. Spre deosebire de contractele solemne, care sunt dominate de un formalism riguros, si de contractele reale, pentru a caror nastere este necesara remiterea lucrului, contractele consensuale se formeaza exclusiv pe calea manifestarii de vointa a partilor, constituind un exemplu de subiectivizare a actelor juridice.

Aceasta evolutie va fi inregistrata si de alte institutii juridice, astfel ca, in epoca lui Iustinian, drepturile subiective reale sau personale vor izvori din simpla manifestare de vointa. De altfel, in dreptul postclasic, termenul "contractus" are intelesul de conventie destinata sa creeze obligatiuni.

La contractele consensuale, obligatiile sunt doar promise, urmand sa fie executate ulterior, conform conventiei partilor, spre deosebire de contractele reale la care unul din actele materiale se face in scopul formarii actului, astfel incat numai al II-lea act material constituie obiectul obligatiei. De aici rezulta caracterul bilateral al contractelor consensuale (se nasc obligatii pentru ambele parti contractante), spre deosebire de caracterul unilateral imperfect al contractelor reale (una din activitatile materiale s-a realizat cu scopul incheierii contractului, ca o conditie a existentei acestuia, urmand ca ulterior sa se execute si cealalta prestatie).

Contractele consensuale erau: vanzarea, locatiunea, societatea si mandatul.

Vanzarea este contractul prin care o parte, numita vanzator, se obliga sa transmita posesiunea linistita a unui lucru celeilalte parti, numita cumparator, in schimbul unei cantitati de metal, numita pret, pe care cumparatorul se obliga la randul sau sa i-o transmita[7].

Operatiunea juridica a vanzarii s-a realizat inca din epoca foarte veche, dar contractul consensual de vanzare, ca forma de realizare a acestei operatiuni, a aparut abia spre sfarsitul Republicii, dupa o indelungata evolutie. Vanzarea consensuala (prin simpla conventie) a fost practicata mai intai in dreptul public si numai dupa aceea in dreptul privat. Astfel, prizonierii de razboi erau vanduti de catre stat sau soldati in pietele publice. Intrucat spre sfarsitul Republicii, in plina epoca a razboaielor de cucerire, numarul prizonierilor a crescut foarte mult, vanzarea lor in formele solemne ale mancipatiunii sau stipulatiunii devenise cu totul nepractica. In scopul accelerarii ritmului acestor operatiuni juridice, romanii au admis ca simplu acord de vointa dintre questori (magistrati insarcinati cu vanzarea sclavilor) si particulari este suficient pentru formarea vanzarii. Cu timpul, datorita avantajelor pe care le prezenta, aceasta practica, insuficient conturata pe plan tehnic in dreptul public, a fost preluata de catre particulari si perfectionata prin interventia pretorului. Se presupune ca vanzarea consensuala a fost mai intai utilizata in raporturile dintre cetateni si peregrini.

Vanzarea cunostea urmatoarele forme:

Vanzarea mancipatiune. Functia principala a mancipatiunii a fost aceea de a transmite proprietatea asupra lucrurilor mancipi, in schimbul unei cantitati de arama. Astfel, mancipatiunea este cea mai veche forma pe care a imbracat-o operatiunea juridica a vanzarii. Deoarece mancipatiunea era un act solemn, momentul formarii contractului coincide cu executia sa (transmiterea metalului-pret constituia o conditie de forma a mancipatiunii). Aceasta unitate dintre forma vanzarii si executarea sa prezenta dificultati, mai ales in cazurile in care cumparatorul nu putea face plata imediat. In scopul de a separa formarea contractului de vanzare de executarea sa, romanii au adoptat procedee mai subtile.

Vanzarea prin stipulatiuni. Intrucat stipulatiunea avea posibilitatea sa afecteze haina juridica a oricarei conventii, romanii au utilizat-o in scopul realizarii vanzarii. Cele doua prestatii, predarea lucrului si plata pretului, faceau obiectul a doua stipulatiuni distincte. Prima genera obligatia de a preda pretul ("Promiti sa-mi dai 100?", "Promit!"), iar cea de a doua, obligatia de a preda lucrul ("Promiti sa-mi dai pe sclavul Filipus?", "Promit"). In felul acesta, o operatiune juridica unitara se realizeaza prin acte distincte, iar scopul partilor este atins, adica executarea obligatiilor are loc dupa nasterea lor.

Locatiunea era contractul prin care o parte se obliga sa procure folosinta unui lucru, anumite servicii sau sa execute o lucrare determinata, in schimbul pretului (merces) pe care cealalta parte promitea sa-l plateasca[8]. Era de mai multe feluri:

o     Locatio rei (locatiunea unui lucru) - consta in transmiterea folosintei unui lucru (teren sau casa), de catre proprietarul sau, unei persoane in schimbul pretului pe care acesta se obliga sa-l plateasca. In dreptul modern, din locatio rei s-au desprins mai multe contracte cu finalitati distincte (inchiriere, arendare).

Proiect: Conditiile de existenta ale rezolutiunii si rezilierii Proiect: Teste grila - test grila

o     Locatio operarum (locatiune de servicii) - era contractul prin care un om liber isi oferea serviciile in schimbul unei sume de bani (ex: lucratorul care se obliga sa munceasca intr-o mina pentru patronul sau in schimbul unei sume de bani).

o     Locatio operis faciendi (locatiunea pentru executarea unei lucrari determinate) - era conventia prin care proprietarul unui teren (clientul) se intelegea cu un intreprinzator pentru ca acesta din urma sa execute o anumita lucrare (ex: sa-i construiasca o casa).

Societatea era contractul consensual prin care doua sau mai multe persoane puneau in comun activitatea lor sau mai multe lucruri, in scopul de a realiza un castig[9]. Societatea era de mai multe feluri:

Societas omnium bonorum (societatea tuturor bunurilor prezente si viitoare) - prezenta unele puncte comune cu antiquum consortium (codevalmasia asupra pamantului si a unor bunuri mobile intre membrii aceleiasi familii, care aveau dreptul sa dispuna atat de partea ce li se cuvenea, cat si de intregul patrimoniu).

Societas unius rei (a unui singur lucru) - se realiza prin punerea in comun a unui singur bun (ex: un sclav).

Societas quaestus (cu privire la venituri) - se incheia de obicei intre acei negustori care se intelegeau sa puna in comun toate castigurile realizate de pe urma unor acte cu titlu oneros. Bunurile dobandite cu titlu gratuit (donatiile) nu urmau a fi puse in comun.

Mandatul era conventia prin care o persoana, numita mandatar, se obliga sa presteze un serviciu gratuit in folosul altei persoane, numita mandant[10]. Mandatul trebuie sa fie gratuit datorita relatiei speciale existente intre mandant si mandatar, intemeiate pe incredere reciproca. La origine, cei care indeplineau anumite insarcinari in interesul altora sau sclavi sau dezrobiti, care nu puteau pretinde o remuneratie pentru serviciile facute in folosul stapanului sau patronului. Mandatul presupune savarsirea faptului material sau a actului juridic in interesul mandantului. Intrucat romanii nu au admis, in principiu, reprezentatiunea in materia contractelor, actele incheiate de catre mandatar produceau efecte asupra sa si nu asupra mandantului. Datorita acestui fapt, dupa efectuarea operatiunilor juridice cu care a fost imputernicit, mandatarul trebuia sa dea socoteala mandantului, transferand asupra acestuia drepturile si obligatiile dobandite.

Donatiunea era actul prin care o parte, numita donator, isi micsora patrimoniul in favoarea celeilalte parti, numita donatar, cu scopul de a o imbogati[11]. Se clasifica in:

o     Donatiunea intre vii obisnuita. Pana in epoca postclasica, donatia nu producea efecte juridice conform principiului "nudo pacto actio non nascitur". Pentru a obtine efectele donatiei, romanii recurgeau la unele moduri de dobandire a proprietatii (mancipatio traditio), fie la unele moduri de creare sau stingere a obligatiilor (stipulatio, acceptilatio). Donatorul putea revoca donatia pentru ingratitudine, in situatia nasterii unui copil (al donatorului) sau pentru neexecutarea sarcinii (in cazul donatiei cu sarcini).

o     Donatiunea intre soti este o forma a donatiei intre vii si cunoaste unele reguli specifice: era posibila dupa aparitia casatoriei fara manus (pentru ca femeia nu avea bunuri). Intrucat se obisnuia ca unul din soti sa execute presiuni asupra celuilalt pentru a-l determina sa-i faca donatii, romanii au interzis o perioada donatiile dintre soti, insa aceasta interdictie a fost ocolita prin folosirea altor procedee.

o     Dota este formata din bunurile pe care femeia le aduce cu ocazia casatoriei, in scopul de a contribui la sustinerea sarcinilor care apasa asupra vietii de familie. Spre deosebire de donatiunea intre vii, dota se constituie pentru sprijinirea noii familii si nu pentru a procura un beneficiu dupa contractarea casatoriei. In epoca veche, barbatul avea drepturi nelimitate asupra bunurilor dotale. Ulterior, drepturile barbatului asupra bunurilor dotale au fost limitate (ex: dreptul de instrainare a bunurilor dotate).

o     Donatia ante nuptias apare ca un echivalent al dotei, caci se constituie prin remiterea unor bunuri de catre viitorul sot viitoarei sotii, pentru a fi utile acesteia in cazul divortului sau al decesului barbatului. Isi are originea in vechiul obicei de a face daruri viitoarei sotii inainte de casatorie. In epoca lui Iustinian s-au permis si donatiunile propter nuptias (constituite in timpul casatoriei). Donatia ante nuptias se deosebeste de dota intrucat e constituita pentru asigurarea mijloacelor de trai pentru sotie dupa incetarea casatoriei.

o     Donatiunea mortis causa se constituie sub conditia ca donatorul sa moara inaintea donatarului. Ea se poate face sub conditie suspensiva (urmeaza sa-si produca efectele in momentul mortii donatorului) sau sub conditie rezolutorie (isi produce efectele imediat, dar este desfiintata in mod automat daca nu se indeplineste conditia - donatorul nu moare inaintea donatarului). Spre deosebire de donatiunea intre vii, aceasta forma de donatie poate fi revocata numai in anumite cazuri si nu se consolideaza definitiv decat daca donatorul moare inaintea donatarului. Donatiunea mortis causa se poate desfiinta de drept daca donatarul moare inaintea donatorului.

Persoanele. Societatea romana era extrem de complexa, cunoscand numeroase compartimentari. Clasificarea fundamentala a persoanelor cuprindea oameni liberi (cu personalitate juridica) si sclavi (fara personalitate juridica). In timp ce sclavii erau considerati lucruri, categoria oamenilor liberi cuprindea numeroase subdiviziuni.

Oamenii liberi cuprindeau :

• Ingenui - oameni liberi care s-au nascut din oameni liberi sau care s-au nascut liberi din parinti dezrobiti; se clasificau in cetateni si necetateni;
• Dezrobiti - oameni liberi care fusesera sclavi, de asemenea clasificati in cetateni si necetateni;
• Oameni liberi cu o conditie juridica speciala;
• Oameni semiliberi (coloni).

Calitatea de cetatean se dobandea prin nastere, prin beneficiul legii (strainul care intrunea conditiile cerute de lege devenea cetatean), prin naturalizare (strainii puteau dobandi, individual sau in colectiv, cetatenia romana printr-o lege data de poporul roman sau de catre un delegat al sau), prin dezrobire (sclavul dezrobit devenea cetatean roman daca stapanul sau fusese cetatean roman), prin adoptiune (adoptatul dobandea cetatenia romana daca adoptatorul era cetatean roman). Cetatenii romani se bucurau de urmatoarele drepturi : ius commercii (dreptul de a incheia acte juridice conform dreptului civil), ius connubii (dreptul de a incheia o casatorie), ius militiae (dreptul de a fi soldat in armata romana), ius suffraggi (dreptul de a alege), ius honorum (dreptul de a fi ales magistrat). Cetatenia se pierdea prin pierderea libertatii; prin renuntare, ca urmare a stabilirii intr-o cetate straina si a dobandirii, prin naturalizare, a cetateniei altui stat; prin trimiterea in exil; cand cetateanul roman care comisese un delict impotriva altui stat era predat statului ofensat, iar acesta refuza sa il primeasca.

Necetatenii se clasificau in latini si peregrini.

Latinii, categoria intermediara intre cetateni si peregrini, erau impartiti in : latini veteres (vechii locuitori ai Latiumului si ai primelor colonii fondate de romani; se bucurau de ius commercii, ius connubii si ius suffraggii); latini coloniari (locuitorii provinciilor romane fondate dupa anul 268 i. Chr., detineau numai ius commercii); latini fictivi (locuitori ai provinciilor care primeau, individual sau in colectiv, conditia juridica a latinilor coloniari); latini iuniani (categorie inferioara de dezrobiti care aveau un ius commercii limitat, neputand dispune de bunurile lor mortis causa).

Peregrinii erau straini aflati in relatii cu statul roman, situatia lor juridica fiind recunoscuta si ocrotita de acesta. Se imparteau in : peregrini obisnuiti (strainii a caror cetate nu fusese desfiintata si care isi puteau exercita in cetate dreptul lor national, in masura in care acesta nu era in contradictie cu dreptul roman; puteau incheia acte juridice conform dreptului gintilor) si peregrini deditici (straini invinsi care se predasera romanilor si a caror cetate fusese desfiintata; dezrobiti care suferisera o pedeapsa grava in timpul sclaviei si cetateni care isi pierdusera cetatenia in urma unei condamnari).

Dezrobitii dobandeau statutul juridic al fostului stapan (cetatean, latin sau peregrin). Formele dezrobirii erau: vindicta (consta intr-o declaratie solemna in fata magistratului, insotita de anumite gesturi rituale); censu (trecerea sclavului intre oamenii liberi cu ocazia recensamantului); testamento - direct (stapanul exprima prin testament dorinta de a elibera anumiti sclavi - avea avantajul ca, stapanul fiind mort, sclavul nu mai ramanea dependent de acesta) si indirect (stapanul lasa mostenitorilor obligatia de a elibera anumiti sclavi). Fostul stapan devenea patron al dezrobitului care purta numele de libertus fata de patron si libertinus fata de alte persoane. Fata de patron, dezrobitul datora respect (nu putea intenta o actiune in Justitie contra patronului fara autorizatia magistratului) si avea obligatia de a presta anumite servicii (servicii obisnuite, neevaluabile in bani, sau servicii cu valoare economica, care cereau o anumita calificare).  In plus, patronul avea dreptul de a dispune de averea dezrobitului cand acesta murea fara mostenitori legali.

Oamenii liberi cu o conditie juridica speciala erau, in drept, oameni liberi care-si pastrau chiar cetatenia, in timp ce, in fapt, se aflau intr-o situatie de quasi-sclavie. In randurile lor intrau : persoanele in mancipio (copiii si descendentii pe care capul familiei ii instraina altui sef de familie, pe teritoriul statului romanm printr-un act numit mancipatio), addicti (debitori care nu-si platisera datoriile si fusesera atribuiti de magistrati creditorilor); auctaroti (oameni liberi care se angajau fata de un antrepenor de spectacole publice sa lupte ca gladiatori); redempti (persoane rascumparate de la dusmani, care ramaneau sub puterea celui ce-i rascumparase pana la restituirea sumei platite, dar nu mai mult de 5 ani).

Colonii erau oameni semiliberi care la origine fusesera arendasi. Se clasificau in coloni voluntari (oameni liberi care de buna-voie luau in arenda o bucata de pamant, putand apoi sa renunte sau sa reinnoiasca contractul de arenda) si coloni involuntari (prizonieri de razboi atribuiti, spre sfarsitul sec. II d. Chr., marilor proprietari de pamanturi). Colonii se bucurau de ius connubii si ius commercium, puteau fi proprietari si puteau sa lase averea mostenire. Libertatea lor era limitata prin imposibilitatea de a parasi terenul si prin dreptul de corectie al proprietarului asupra colonului.

Sclavii faceau parte integranta din familia romana. Izvoarele sclaviei erau : razboiul (dusmanii luati prizonieri erau facuti sclavi de catre statul roman si vanduti particularilor prin intermediul unor magistrati); nasterea (daca mama era sclava in momentul nasterii, copilul se nastea sclav, statutul tatalui neinfluentand in nici un fel statutul copilului; daca, intre momentul conceptiei si cel al nasterii, mama fusese o perioada liberam chiar daca in momentul nasterii era sclava, copilul cae se nastea era liber); savarsirea unor fapte pedepsite cu pierderea libertatii (debitorii insolvabili, dezertorii, cei care nu se prezentau la cens, hotul prins in flagrant delict de furt, copilul vandut de catre tatal sau, femeia libera care intretinea relatii cu sclavul altuia contrar vointei stapanului acestuia, cei condamnati la munca silnica in mine, cel care ofensase un stat strain si fusese predat ca sclav statului ofensat).

La inceput, puterea stapanului asupra sclavului era absoluta, sclavul fiind considerat un lucru apartinand acestuia, pe care putea sa-l vanda, sa-l doneze sau sa-l omoare. Sclavul nu putea avea un patrimoniu, nu avea capacitatea de a testa (exceptand sclavii publici) si nu putea sa incheie o casatorie valabila, uniunea dintre doi sclavi fiind considerata o stare de fapt fara consecinte juridice. Sclavul nu putea sa incheie acte juridice si nu putea aparea in Justitie ca reclamant sau ca parat. Inca din epoca veche, printr-o fictiune juridica prin care sclavul imprumuta personalitatea stapanului, acesta putea incheia acte juridice cu conditia ca, prin efectul lor, situatia stapanului sa fie ameliorata. Ulterior, s-a admis si ca sclavul sa incheie acte juridice prin care il obliga pe stapan. 

Cu timpul, sclavul a dobandit o personalitate restransa. Prin legea Petronia din anul 19 d. Chr., s-a interzis stapanilor sa-i expuna pe sclavi fiarelor salbatice, daca nu s-a stabilit ca se fac vinovati de comiterea unor infractiuni. Mai tarziu, uciderea fara motiv a sclavului era considerata o crima, iar relele tratamente aplicate sclavului dadeau dreptul acestuia sa se planga magistratului. In timpul lui Iustinian,  afost interzisa despartirea de mama a copiilor ei sclavi[12].

Persoana juridica era o colectivitate care avea o anumita capacitate juridica si patrimoniu propriu. Persoana juridica dobandea drepturi si obligatii independent de membrii sai. In textele vechi persoana juridica a fost desemnata cu termenul de corpora sau universitates. Cea mai veche persoana juridica cunoscuta este statul, iar dupa modelul sau, mai tarziu au fost create coloniile si municipiile. Dintre persoanele de drept privat enumeram: corporatiile, societatile de meseriasi si asociatiile de oameni saraci. Observam, asadar, ca existau atat persoane juridice de drept public, cat si persoane juridice de drept privat. Initial, persoanele juridice de drept privat se formau prin simplul acord de vointa al asociatilor. In timpul imperiului, insa, pentru a preveni constituirea pe aceasta cale de formatiuni politice contrare intereselor imparatului, s-a impus conditia ca nici o asociatie sa nu se constituie fara aprobarea senatului[13].

Capacitatea juridica a persoanelor. In dreptul roman numai oamenii liberi aveau capacitatea de a incheia acte juridice in nume propriu (caput), prin care dobandeau drepturi si isi asumau obligatii. Slavii nu aveau capacitate juridica (caput), astfel ca nu puteau incheia acte juridice in nume propriu. Si la oamenii liberi capacitatea juridica era diferentiata in functie de apartenenta la o anumita categorie sociala, origine etnica etc. Numai sefii de familie ca oameni liberi si cetateni romani aveau personalitate completa.

Romanii nu aveau o terminologie distincta pentru a desemna capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu, dar aveau totusi reprezentarea clara a acestor concepte.

Personalitatea incepea chiar inainte de nastere potrivit principiului formulat de Paul - "infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius agitur" (copilul conceput se considera nascut atunci cand e vorba de interesele sale). Gratie acestui principiu, copilul nascut dupa moartea tatalui venea totusi la succesiune. Personalitatea inceta in momentul mortii, cu exceptia cazului mostenirii neacceptate cand se prelungea pana la acceptarea acesteia.

Capitis deminutio consta in pierderea sau desfiintarea capacitatii juridice si putea fi:

- maxima, cand se pierdea insasi libertatea;

- media, cand se pierdea cetatenia romana, cel in cauza ramanand latin sau pelegrin;

- minima, cand se pierd doar anumite drepturi de familie, dar se puteau dobandi altele ca in cazul emancipatului.

Capitis deminutio nu insemna neaparat pierderea sau diminuarea personalitatii asa cum ne lasa sa credem sensul literar al cuvantului. Dupa cum am vazut, era posibila chiar o marire a personalitatii; in unele cazuri personalitatea nu suferea nici o schimbare - cazul adoptiei, iar in altele personalitatea era intr-adevar diminuata - cazul adrogatiunii.

Familia. Reprezentand temelia societatii romane, timp de multe secole familia a fost dominata de atotputernicia lui pater familias (seful, capul familiei, nu tatal). La inceput, manus desemna puterea asupra sotiei, copiilor si lucrurilor, ulterior, numai puterea asupra sotiei. Pater familias era sui iuris (nu se gasea sub autoritatea nimanui) si detinea urmatoarele puteri :

manus - puterea asupra sotiei;

patria potestas - puterea asupra copiilor - dadea dreptul lui pater familias sa recunoasca sau nu copilul nascut de sotia sa. Odata recunoscut (prin ridicarea nou-nascutului in brate de catre tata), copilul intra sub puterea absoluta a tatalui care avea asupra lui aceleasi drepturi ca si asupra sclavilor, inclusiv dreptul de viata si de moarte si dreptul de a-i vinde. Copiii nu aveau dreptul sa se casatoreasca fara consimtamantul tatalui, iar autoritatea lui se rasfrangea asupra lor, asupra sotiilor si copiilor lor pana la moartea sa;

dominica potestas - puterea asupra sclavilor - conferea stapanului puterea  de a-l vinde, a-l dona sau a-l omori pe sclav. Copiii sclavei apartineau stapanului, acesta putand sa-i vanda separat de parinti;

dominium - puterea asupra lucrurilor - conferea lui pater familias proprietatea asupra tuturor bunurilor femeii casatorite cu manus si ale copiilor sai. Un copil nu putea sa aiba un patrimoniu al sau propriu; chiar daca primea o proprietate sau o mostenire, acestea reveneau de drept tot tatalui. Atunci cand tatal acorda unele bunuri fiului, de obicei pentru a-l initia in treburile gospodaresti, tot el ramanea proprietarul lor de drept, pentru fiu constituind doar un profit care putea fi oricand revocat de catre tata, chiar daca intre timp acestea au fost sporite prin conributia directa a fiului[14];

mancipium - puterea asupra celor aflati in mancipio.

Persoanele care se gasesc sub autoritatea sefului familiei se numesc alieni iuris (sotia, copiii, nepotii din fiii). La moartea lui pater familias, sotia si copiii deveneau sui iuris.

Emanciparea era un procedeu prin care fiul de familie devenea sui iuris pentru a putea sa incheie acte juridice in nume propriu. Se realiza prin trei vanzari si trei dezrobiri succesive, in aceeasi zi. Emancipatul pierdea dreptul de mostenire in familia sa intrucat legaturile agnatice incetau, ramanand numai rudenia de sange. Ulterior, era chemat la mostenire alaturi de frati, prin intermediul unei reforme a pretorului.

La romani, rudenia era de trei feluri :

agnatiunea, cea mai importanta forma de rudenie, care dadea dreptul la succesiune, era rudenia in linie masculina. Ea ii reunea pe toti cei care se aflau sub puterea aceluiasi pater familias (sotia casatorita cu manus, copiii si nepotii nascuti in timpul vietii capului familiei), dar si pe cei care se aflasera (fratii nascuti din acelasi tata, deveniti sui iuris dupa moartea lui pater familias) sau ar fi putut sa se afle sub puterea acestuia (nepotii nascuti dupa moartea lui pater familias);

gentilitatea, o forma a rudeniei civile care-i reunea, in linie masculina, pe toti membrii aceleiasi ginti care nu puteau dovedi cu certitudine ca se trag din acelasi pater familias, desi existau anumite indicii in acest sens. In lipsa rudelor agnate, gentilii se mostenesc intre ei;

cognatiunea, rudenia de sange sau legatura dintre toti cei care au un autor comun, indierent de linia masculina sau feminina, a fost introdusa in timpul lui Iustinian prin novela 118 si 127 care au inlocuit rudenia civila (agnatiunea) cu rudenia de sange (cognatiunea).

La romani, casatoria imbraca doua forme :

• Casatoria cu manus, practicata in special in epoca veche si caracterizata prin exercitarea puterii barbatului asupra femeii. Sotul avea dreptul de a-si repudia sotia, precum si dreptul de viata si de moarte asupra ei. Femeia pierdea dreptul de mostenire in vechea familie, dobandind acest drept in noua familie. Femeia era considerata ca o fiica fata de sot si ca o sora fata de proprii copii.
• Casatoria fara manus, care a cunoscut o larga generalizare in epoca clasica, prin care femeia nu se mai afla sub puterea barbatului, ramanand in situatia juridica pe care o avea inainte de casatorie. Femeia era considerata straina fata de sot si copii, nu avea drept de mostenire in familia sotului, dar pastra acest drept in familia de origine.

Dreptul de a contracta o casatorie romana (connubium) apartinea cetatenilor romani, latinilor vechi si celor carora li se acorda acest drept ca o favoare.

Ca mod de incheiere, casatoria cunoaste trei moduri:

confarreatio, rezervata exclusiv patricienilor, se incheia in prezenta marelui pontif, a slujitorului zeului suprem (Zeus) si a zece martori care participa la o ceremonie religioasa ce presupune ofranda solemna a unei prajituri de alac lui Jupiter Capitolinul;

usus, care presupunea coabitarea neintrerupta a femeii cu barbatul timp de un an (termenul se intrerupea daca femeia lipsea trei nopti consecutive de la domiciliul barbatului); putea produce aceleasi efecte legale si intre un plebeu si o patriciana;

coemptio, constand intr-o vanzare fictiva a femeii catre viitorul ei sot.

Dintre aceste trei forme, nici una nu s-a pastrat pana la inceputul imperiului, fiind inlocuite cu o casatorie foarte asemanatoare cu cea din zilele noastre, precedata de o logodna incheiata dupa un ceremonial foarte riguros[15].

Desfacerea casatoriei putea avea loc in mod silit (prin moartea unuia dintre soti, pierderea libertatii, a acetateniei sau a drepturilor de familie) sau prin divort. In casatoria cu manus, sotul putea sa divorteze oricand de sotie pentru incercare de otravire, supozitiune de part, falsificarea cheilorde la pivnita cu vinuri, adulter; repudierea sotului de catre sotia pusa sub autoritatea lui era o imposibilitate. In casatoria fara manus, divortul putea fi cerut de catre oricare dintre soti.

In ceea ce priveste adoptiunea, aceasta era de doua feluri: adoptiunea propriu-zisa sau adoptiunea in sens restrans (actul prin care un alieni iuris trece de sub puterea unui pater familias sub puterea altuia) si adrogatiunea (actul prin care un sui iuris trece sub puterea altui sui iuris). Conditiile de fond ale adoptiei erau urmatoarele: adoptantul trebuia sa fie pater familias, sui iuris; sa aiba cel putin 18 ani; intre adoptant si adoptat sa existe o diferenta de varsta de cel putin 18 ani; sa existe atat consimtamantul adoptantului, cat si cel al lui pater familias al celui adoptat. Procedura adoptiei cunoaste doua faze:

a)  Prima faza consta in trei vanzari succesive si doua dezrobiri in aceeasi zi;

b) A doua faza consta intr-un proces fictiv in care adoptatorul, in calitate de reclamant, afirma ca fiul este al sau. Paratul tace, iar magistratul ratifica declaratia reclamantului prin cuvantul addico.

Prin efectul adoptiei, adoptatul iese din familia sa originara si intra in familia adoptantului, luandu-i numele si prenumele.

In epoca post-clasica, sub influenta normelor crestine, apare institutia legitimarii, prin care copiii naturali (nascuti in afara casatoriei) erau asimilati celor legitimi. Legitimarea se facea prin trei procedee:

a) prin oblatiune la curie, tatal natural trebuia sa-si ridice fiul la rangul de decurion (membru al senatului) si sa ii atribuie o suprafata de teren;

b) prin casatoria parintilor naturali;

c) prin rescript imperial.

Tutela si curatela erau institutii juridice utilizate in scopul protejarii incapabililor de fapt. Acestia aveau personalitate juridica, dar nu aveau reprezentarea urmarilor faptelor lor.

Tutela. Dupa persoanele puse sub protectie, tutela era de doua feluri:

- tutela impuberului sui iuris, adica a copilului care nu avea 14 ani, nu avea parinti si era pus sub tutela;

- tutela femeii sui iuris - in dreptul roman vechi, femeia se afla sub tutela permanenta a agnatilor sub pretextul asa-zisei incapacitati intelectuale a femeii. Mai tarziu, acest gen de tutela a fost desfiintat.

Dupa modul de stabilire, tutela mai putea fi:

- legitima - stabilita prin lege;

- testamentara - stabilita prin testament de pater familias pentru fiul sau, in situatia in care pater familias ar fi decedat inainte de ajungerea fiului la varsta de 14 ani si la fel pentru femeia casatorita fara manus.

- dativa, aparuta in secolul II prin Legea Atilia, prin care magistratul putea stabili o familie pentru impuberul care nu avea rude civile.

Pana cand minorul implinea varsta de 7 ani, tutorele incheia acte civile in nume propriu referitoare la bunurile copilului, inclusiv acte juridice de instrainare si era tinut sa raspunda pentru prejudiciile pe care le-ar fi cauzat prin proasta administrare a bunurilor minorului. Dupa 7 ani, actele erau incheiate de copil, dar cu asistarea tutorelui[16].

Curatela. Spre deosebire de tutela care protejeaza incapacitatile firesti, curatela protejeaza pe cei loviti de incapacitati accidentale:

- curatela nebunului sau a alienatului mintal (furiosus);

- curatela risipitorului sau a prodigului;

- curatela minorului de 25 de ani - a fost introdusa in secolul II i.Chr. Este vorba de prodigul sau de nebunul care avea o varsta sub 25 de ani si care nu avea rude civile.

Curatela nu putea fi instituita prin testament, iar cel pus sub curatela nu putea incheia singur acte juridice precum minorul de peste 7 ani. Toate actele juridice erau incheiate de curator, in nume propriu, dar pe seama celui reprezentat.

Proprietatea. Proprietatea romana era de doua feluri :

- proprietatea statului asupra sclavilor publici si asupra pamantului cucerit;

- proprietatea individuala a cetatenilor (proprietatea privata sau quiritara). Ulterior, in epoca clasica, isi fac aparitia inca trei forme de proprietate privata : proprietatea provinciala, pretoriana si peregrina.

Odata cu expansiunea Romei asupra populatiilor vecine, proprietatea de stat s-a extins prin inglobarea unor suprafete din teritoriile cucerite. Pentru romani, care s-au considerat intotdeauna un popor de tarani, diferentierea in functie de avere, in special in functie de proprietatea agrara, a constituit principala cauza a stratificarii sociale. Patricienii, urmasii capilor comunitatilor gentilice, care acaparasera cele mai bune terenuri din proprietatea obsteasca in descompunere, aveau, printre altele, si privilegiul de a lua in arenda terenuri din proprietatea de stat, sporindu-si astfel averile in dauna micilor producatori si a plebeilor, lipsiti total de posibilitatea de a lua pamant in arenda[17]. Campaniile de cucerire purtate de romani au dus la concentrarea proprietatii agrare in mainile patricenilor, care au facut sa dispara treptat semnele de hotar dintre propriile lor terenuri si acelea pe care le luasera in arenda din proprietatea de stat, si la disparitia micilor proprietati, proprietarii tarani fiind pusi in imposibilitatea de a-si cultiva terenurile din cauza razboaielor. Scaderea numarului proprietatilor taranesti a fost partial compensata prin infiintarea coloniilor in teritoriile cucerite, pamanturile cele mai bune fiind confiscate de catre romani si atribuite cetatenilor care-si pierdusera pamantul, in special fostilor soldati.

Succesiuni. In materia succesiunilor, romanii au cunoscut trei forme de transmitere a mostenirii :

• Succesiunea ab intestat (mostenirea legala sau legitima) este cea mai veche forma de mostenire, semnificand o mostenire lasata de o persoana decedata fara testament.
• Succesiunea testamentara reprezenta mostenirea lasata de o persoana prin testament. Nu aveau dreptul de a testa alienatii, impuberii, femeile (cu exceptia vestalelor), sclavii (cu exceptia sclavilor publici), fiii de familie. De asemenea, nu aveau dreptul de a fi gratificati printr-un testament incapabilii de drept si de fapt (cu exceptia femeii care, in anumite conditii, putea veni la succesiune), peregrinii lipsiti de commercium si persoanele incerte (nenascute inca).

Dreptul roman a cunoscut diferite forme de testament. In epoca dreptului roman vechi, formele de testament, pentru a fi valabile, trebuiau sa indeplineasca unele conditii de forma stricte si greoaie, ceea ce a facut ca utilizarea lor sa nu dea rezultatele asteptate. In dreptul clasic, insa, apar unele forme de testament noi, mult mai practice, cum ar fi:

- testamentul nuncupativ - se facea in forma orala, in prezenta a sapte martori;

- testamentul pretorian - era intocmit in forma scrisa si purta sigiliile a sapte martori;

- testamentul militar - se facea oricum, dar vointa testatorului trebuia sa fie clar exprimata.

Instituirea unui mostenitor era conditia esentiala a testamentului si trebuia facuta in termeni imperativi, solemni si plasata la inceputul actului. Daca cel instituit mostenitor nu vroia sau nu putea primi mostenirea, atunci se deschidea mostenirea legala. Testatorul putea evita aceasta perspectiva introducand in testament o clauza prin care dispunea ca o alta persoana, numita substituit, sa ii ia locul celui instituit mostenitor, in cazul in care acesta din urma nu dobandea mostenirea.

• Succesiunea deferita contra testamentului reprezenta o forma de transmitere  a patrimoniului defunctului care se facea in alt mod decat cel prevazut in testament, in cazul dezmostenirii (pater familias putea dezmosteni oricand, fara vreun motiv anume, pe oricare descendent al sau aflat sub patria potestas), omisiunii (testamentul era nul daca omisiunea privea un fiu de familie si era rectificat in cazul omisiunii unei fiice sau unui alt descendent) sau al testamentului inoficios (o actiune care permitea rudelor dezmostenite pe nedrept sa atace un testament sub pretextul ca testatorul nu a fost in deplinatatea facultatilor mintale).

Delicte private. Notiunea delictelor private s-a format in procesul trecerii de la societatea gentilica la societatea politica, odata cu preluarea de catre stat a atributiilor comunitatii. In societatea gentilica, daca o persoana suferea o vatamare corporala, era indreptatita sa provoace un rau similar autorului faptei (legea talionului). In epoca de tranzitie catre societatea politica, victima renunta la dreptul sau de razbunare, in schimbul unei sume de bani pe care i-o platea delicventul (compozitiune voluntara). In etapa urmatoare, partile nu mai aveau posibilitatea de a fixa valoarea despagubirii pe care delicventul urma sa o plateasca, statul luand asupra sa aceasta atributie (compozitiune legala). Sistemul compozitiunii legale cunoaste la randul sau doua stadii de evolutie:

- in prima faza, partile nu erau obligate sa inlocuiasca razbunarea sangelui cu plata unei sume de bani fixata de catre stat. Daca partile se intelegeau, delicventul platea echivalentul dreptului de razbunare, iar daca nu, urma sa suporte rigorile razbunarii private. In acest stadiu interventia statului se limiteaza la a fixa suma de bani pe care delicventul trebuie sa o plateasca, daca partile nu ajungeau la intelegere in acest sens.

- in a doua etapa de evolutie, victima delictului nu mai are dreptul sa opteze intre a-si exercita dreptul de razbunare si a primi suma de bani stabilita de catre stat, care a pus la dispozitia acesteia o actiune pentru a-l urmari pe delicvent. Astfel, statul a preluat sub toate aspectele reprimarea faptelor prin care se aduceau vatamari persoanelor sau bunurilor acestora.

In concluzie, delictul a fost considerat o fapta ilicita, cauzatoare de prejudicii, sanctionata de catre stat cu plata unei amenzi in folosul victimei.

Furtul. Notiunea furtului a evoluat in decursul secolelor, la fel ca si sanctiunea sa.

In epoca primitiva a Romei, furtul era considerat un delict de drept privat si imbraca doua forme: furtul flagrant, in care hotul era prins asupra faptului sau ducand cu el lucrul furat (furtum manifestum) si furtul in care hotul nu era prins in flagrant (furtum nec manifestum).

In cazul furtului flagrant, daca hotul prins asupra faptului era om liber, era batut cu vergile si atribuit victimei ca sclav de catre magistrat. Delincventul avea totusi posibilitatea sa se inteleaga cu victima sa-i numeasca un anumit numar de zile, pe care sa le munceasca pentru victima in contul razbunarii, sau sa-i plateasca o suma de bani. Delicventul, om liber, putea sa fie omorat in doua cazuri: daca furtul fusese savarsit noaptea sau daca hotul era inarmat, victima putea, dupa ce solicitase ajutorul vecinilor (ploratio), sa omoare pe delicventul prins asupra faptului. Daca autorul furtului era un sclav, acesta era invariabil pedepsit cu moartea prin aruncarea de pe stanca.

In cazul neprinderii in flagrant, hotul era obligat sa plateasca de doua ori valoarea lucrului sustras[18].

In epoca clasica, furtul tinde sa devina delict public. De asemenea, notiunea de furt s-a extins si asupra altor delicte (ex: manuirea, folosirea sau atingerea fara drept a lucrului altuia, abuzul de incredere, inselaciunea). In epoca clasica, se sanctiona si complicele la furt cu aceeasi pedeapsa ca si autorul.

Iniuria. Din punct de vedere etimologic, cuvantul iniuria desemneaza orice fapt contrar dreptului. Din punct de vedere juridic insa, sensul acestui termen era mai restrans, mai ales in epoca veche a dreptului roman. In sens general, in dreptul vechi iniuria era delictul de vatamare corporala, iar in sens special, era delictul de lovire simpla[19]. Initial, daca partile, nu cadeau la invoiala, se aplica legea talionului. In dreptul clasic, notiunea de iniuria s-a schimbat, capatand o sfera tot mai cuprinzatoare, aplicata mai ales prin evolutia ideii de onoare si a sentimentului valorii individuale, sfera morala fiind de natura sa atinga personalitatea individului, mai mult decat leziunea fizica.

Damnum iniuria datum (paguba cauzata pe nedrept, distrugerea) reprezenta o paguba materiala cauzata cuiva. Nu trebuie confundata cu furtul sau iniuria. Damnum iniuria datum se deosebeste de furt prin faptul ca nu presupune o imbogatire a delincventului. Se deosebeste de asemenea de iniuria, deoarece constituie o leziune directa a patrimoniului, pe cand prima este privita ca o leziune adusa persoanei. Din aceasta cauza a fost sanctionata prin Legea Aquilia care pedepsea uciderea sau ranirea sclavului ori a unui patruped care paste in turma, distrugerea totala sau partiala ori vatamarea unui lucru ce apartine altei persoane.

Metus (violenta) este de doua feluri: fizica si morala (psihica).

Violenta fizica nu producea vreun efect in materia contractelor, deoarece actul incheiat sub imperiul violentei fizice (fortarea mainii) este considerat inexistent din punct de vedere juridic. Exercitarea violentei fizice era sanctionata, dar nu in legatura cu incheierea actelor juridice (caci nu exista act), ci ca fapt de natura sa aduca atingere unei persoane fizice in sens material.

Violenta morala consta in amenintarea de natura a determina o parte contractanta sa incheie actul impotriva vointei sale. Aceasta a avut implicatii in materia contractelor, spre deosebire de violenta fizica. La origine, actele incheiate sub imperiul violentei morale erau considerate valabile, potrivit principiului "o vointa constransa este totusi o vointa". Daca in epoca veche acest principiu nu parea exagerat datorita formulelor solemne (prezentei martorilor, etc.) care faceau greu de realizat constrangerea morala, spre sfarsitul Republicii, cand formalismul decade, iar actele se incheie prin simplul acord de vointa, violenta morala se poate realiza usor. In acest imprejurari, violenta morala a fost sanctionata ca fapta delictuala printr-o actiune (actio metus) instituita in favoarea victimei violentei de pretorul Octavius in anul 74 i.Chr. Prin actio metus, partea care a exercitat violenta (delicventul) se obliga sa satisfaca pretentiile victimei, adica sa restituie lucrul transmis sub imperiul amenintarii, sa recunoasca existenta unei creante la care victima a renuntat de frica sau sa renunte la o creanta inexistenta, dar recunoscuta de victima violentei exercitate. Daca delincventul nu executa dispozitia de a satisface pretentiile victimei, era condamnata sa plateasca de 4 ori valoarea pagubei cauzate.

Dolus. Cuvantul dol (dolus) desemneaza mijloacele viclene prin care o parte o determina pe cealalta sa incheie un act juridic contrar vointei sale reale. Cicero definea dolul ca pe o inselatorie (dolul consta in a simula ceva si a face altceva). Romanii faceau distinctia intre dolus bonus (dolul bun) si dolus malus (dolul rau). Dolus bonus nu a fost niciodata sanctionat intrucat, prin natura sa, nu dadea nastere unor consecinte grave (ex: vanzatorul care isi lauda marfa exagerat, dar nu recurge la mijloace frauduloase pentru a il convinge pe cumparator sa incheie contractul, comitea un dolus bonus). La origine, nici dolus malus nu a fost sanctionat deoarece, pe de-o parte actele juridice se incheiau intre vecini, rude sau prieteni, si pe de alta parte, erau insotite de forme solemne, de simboluri si ritualuri, pe care partile le observau cu cea mai mare atentie, astfel incat utilizarea manoperei dolozive (mijloace viclene) era quasi imposibila.

Spre sfarsitul Republicii, cand infloreste comertul, operatiunile juridice devin tot mai frecvente, formalismul decade, iar actele juridice se realizeaza prin simplu acord de vointa intre persoanele care nu se cunosc, imprejurari de natura sa favorizeze folosirea manoperelor frauduloase la incheierea contractelor. Pentru a se facilita pronuntarea unor solutii echitabile in cazul contractului de drept strict incheiate prin dol, pretorul Aquilius Galius a creat in anul 66 i.Chr. actio de dolo care este o actiune arbitrara, astfel ca judecatorul, in calitatea de arbitru, ordona paratului (delicventului) sa restituie ceea ce a primit prin dol. Daca nu executa ordinul, delicventul era condamnat la plata unei sume de bani reprezentand echivalentul pagubei cauzate.

Rapina este delictul de talharie (furt prin violenta, comis de catre o persoana sau de catre o banda armata). Catre sfarsitul Republicii, in conditiile dezordinii generate de razboaiele civile, faptele de jaf devenisera frecvente, iar mijloacele juridice puse la dispozitia victimei de catre dreptul vechi erau insuficiente, astfel ca pretorul a creat o actiune speciala: vi bonorum raportorum, (cu privire la lucrurile luate prin violenta) prin care furtul cu violenta a fost sanctionat prin obligatia de reparare a prejudiciului creat.

Fraus creditorum (frauda creditorilor) consta in fapta debitorului care isi crea sau marea insolvabilitatea in dauna creditorilor sai. Unii debitori isi creau o stare de insolvabilitate vanzand la preturi simbolice sau donandu-si bunurile, astfel incat, la deschiderea procedeului de executare, creditorii nu-si mai puteau valorifica drepturile de creanta. Impotriva acestei practici, pretorul a creat o actiune in favoarea creditorului restitutio in integrum ab fraudem creditorum, astfel desfiintand actele prin care debitorii isi instrainau bunurile in paguba creditorilor.