Stingerea obligatiilor - modurile voluntare de stingere a obligatiilor

Intre drepturile reale si drepturile personale sunt deosebiri care se rasfrang si in privinta valorificarii lor. Astfel, drepturile reale nu se sting prin exercitarea lor, ci se consolideaza. Drepturile reale se valorifica prin exercitarea unor atribute ale titularului dreptului.

In schimb, drepturile de creanta se sting in momentul exercitarii lor, deoarece, prin exercitarea dreptului, creditorul isi valorifica integral acel interes care decurge din raportul juridic obligational.

Stingerea drepturilor de creanta se realiza pe doua cai:

moduri voluntare de stingere a obligatiilor;

moduri nevoluntare de stingere a obligatiilor.

Modurile voluntare de stingere a obligatiilor presupun manifestarea de vointa a partilor, adica a creditorului si a debitorului.

Modurile nevoluntare de stingere a obligatiilor nu presupun o asemenea manifestare de vointa. Ele se mai numesc si moduri necesare sau moduri fortate de stingere a obligatiilor.

 1. Modurile voluntare de stingere a obligatiilor

Romanii au creat urmatoarele moduri voluntare de stingere a obligatiilor:

plata (solutio);

darea in plata;

novatiunea;

compensatiunea;

remiterea de datorie.

A. Plata

Plata este modul firesc, normal de stingere a obligatiilor, deoarece consta din executarea oricarui obiect al obligatiei.

Prin plata nu trebuie inteles neaparat remiterea unei sume de bani, ci trebuie sa intelegem fie dare, fie facere, fie prestare.

 O plata poate consta din:

transmiterea dreptului de proprietate;

remiterea unei sume de bani;

prestarea unui serviciu;

procurarea folosintei unui lucru.

Pentru ca plata sa fie efectuata valabil, sunt necesare anumite conditii:

Plata sa fie facuta de catre debitor sau de catre alta persoana, intrucat, in principiu, pe creditor nu il intereseaza cine plateste, ci il intereseaza sa-si valorifice dreptul de creanta.

Totusi, sunt doua situatii in care plata poate fi facuta numai de catre debitor:

situatia in care debitorul se obliga sa transmita dreptul de proprietate. In acest caz, numai debitorul poate face plata, deoarece el era calitatea de proprietar;

in cazul obligatiei contractata intuitu personae, adica in considerarea calitatilor speciale ele debitorului (spre exemplu, un arhitect sau un sculptor foarte talentat, numai acesta poate executa obligatia).

Plata poate fi primita de catre creditor sau de catre reprezentantul sau legal (tutore, curator) sau conventional (mandatar). Cel ce primeste plata trebuie sa fie capabil. Daca plata este facuta unui pupil, fara auctoritatis tutoris, obligatia nu se stinge. In acest caz, plata nu este liberatorie, in sensul ca datoria nu se stinge, iar debitorul poate fi constrans sa faca o noua plata.

Plata sa fie integrala. Nu este admisa efectuarea platii in rate fara acordul expres al creditorului.

Locul platii trebuie sa fie cel precizat in contract sau cel mai potrivit fata de clauzele cuprinse in contract. Daca locul platii nu este indicat, atunci plata poate fi facuta oriunde, cu conditia sa nu fie un loc nepotrivit.

In practica, dupa termenul de plata, adica dupa scadenta, creditorul se deplaseaza la domiciliul debitorului si-i cere sa efectueze plata. Daca debitorul nu isi executa obligatia in mod firesc, creditorul il va chema in justitie, iar actiunea va fi intentata la domiciliul debitorului, conform adagiului actor sequitur forum rei (reclamantul urmeaza locul in care se afla obiectul obligatiei, adica domiciliul debitorului sau).

Uneori se pune si problema imputatiei platii. Aceasta se pune atunci cand debitorul are mai multe obligatii fata de acelasi creditor, dar face numai o singura plata. In acest caz, se pune intrebarea ce obligatie a fost executata. Raspunsul este dat de faptul ca uneori, cu ocazia efectuarii platii, debitorul precizeaza ce obligatie a intentionat sa stinga prin acea plata, caz in care lucrurile sunt clare. Dar, daca debitorul nu face o asemenea precizare, atunci romanii au considerat ca se stinge datoria cea mai oneroasa, adica acea datorie care produce cele mai mari dobanzi.

Proba platii a avut o evolutie marcata de conceptia romanilor cu privire la forma actelor juridice. Astfel, ei spuneau ca "Occidentul vorbeste, iar Orientul scrie", aceasta cu intelesul ca in Occident, adica la romani, actele se formau si se probau in forma orala, astfel incat secole de-a randul proba platii s-a facut cu martori sau prin juramant.

Cu timpul, romanii au inceput sa recepteze elemente ale practicilor din Orient (Grecia, Siria, Egipt), unde actele se intocmeau si se probau in forma scrisa. Astfel ca in epooca clasica s-a generalizat sistemul eliberarii unui inscris prin care debitorul sa poata face proba platii.

Aceste inscrisuri, pe care le numim chitante, erau, dupa modul de redactare, de doua feluri: unele erau redactate in forma obiectiva, pe cand altele erau redactate in forma subiectiva.

Chitanta in forma obiectiva emana de la debitor, care preciza in acea chitanta  ca titularul dreptului de creanta "a spus ca are" (habere se dixit), cu alte cuvinte a declarat ca a primit plata. Datorita acestui mod de redactare, chitanta trebuia sa poarte sigiliile a sapte martori, deoarece in cazul unui litigiu, cei sapte martori erau chemati in fata judecatorului, pentru a declara ca, intr-adevar, creditorul a primit plata.

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

Chitantele redactate in forma subiectiva emanau de la creditor; el le scria cu mana lui si declara in forma scrisa ca a primit plata. Aceste chitante erau opozabile creditorului, chiar daca nu purtau sigiliile martorilor, deoarece afirmatia era facuta chiar de catre creditor.

Forma platii

Problema trebuie privita sub aspectul formalismului ce a guvernat materia contractelor romane.

Cu privire la stingerea obligatiilor, formalismul roman a fost exprimat prin principiul simetrie sau principiul corespondentei formelor, potrivit cu care o obligatie se stingea prin utilizarea unui act identic cu cel care i-a dat nastere, dar intrebuintat in sens invers.

Astfel, obligatia nascuta per aes et libram (prin arama si balanta) se stingea tot prin arama si balanta, deci prin aceeasi forma, dar intrebuintata in sens invers.

Obligatia nascuta dintr-un contract incheiat in forma verbala se stingea tot prin utilizarea formei verbale.

Obligatia nascuta din contractul incheiat in forma scrisa se stingea tot prin utilizarea formei scrise.

In epoca veche, efectele formalismului erau atat de riguros stabilite, incat, daca se facea plata respectiva, dar nu era respectata forma solemna corespunzatoare, obligatia nu se stingea. Dimpotriva, daca nu se facea plata efectiva, dar erau indeplinite formele solemne, obligatia se stingea.

In epoca clasica, odata cu decaderea formalismului, plata efectiva devine liberatorie prin ea insasi.

B. Darea in plata

Este o varianta a platii, deoarece, in acest caz, romanii au admis ca obligatia se poate stinge chiar daca debitorul va remite creditorului un alt bun decat cel care constituie obiectul obligatiei. Spre exemplu, s-a admis ca debitorul care datoreaza o suma de bani sa poata efectua plata prin transmiterea proprietatii asupra unui teren.

In legislatia lui Justinian, se face distinctia intre darea in plata voluntara, cand obiectul obligatiei se schimnba prin acordul partilor, si darea in plata necesara, cand obiectul obligatiei se schimba in virtutea dispozitiei legii in cazuri bine determinate.

C. Novatiunea

Este un mod de stingere a obligatiilor, care se realizeaza prin inlocuirea vechii obligatii cu una noua.

Aceasta operatiune juridica nu are o forma proprie, in sensul ca romanii nu au creat un act special in scopul realizarii novatiunii, ci au recurs la acte care, la origine, aveau alte functii, dar care au fost astfel adaptate, incat au putut fi utilizate si in vederea novarii unei obligatii. Aceste acte au fost stipulatiunea si contractul litteris, ceea ce inseamna ca novarea unei obligatii se putea realiza prin utilizarea unuia din aceste doua contracte.

Pentru novarea unei obligatii, erau necesare anumite conditii:

o obligatie veche;

o obligatie noua;

aceeasi datorie (idem debitum);

ceva nou (aliquid novi);

intentia de a nova (animus novandi).

a) O obligatie veche. Obligatia veche putea fi civila, pretoriana sau naturala, putea fi de drept strict sau de buna credinta.

b) O obligatie noua. Obligatia noua era intotdeauna o obligatie de drept strict, deoarece stipulatiunea si contractul litteris, prin intermediul carora se realiza novatiunea, erau contracte de drept strict si, ca atare, dadeau nastere unor obligatii de drept strict. Prin urmare, prin intermediul novatiunii, situatia debitorului se inrautatea, intrucat, in cazul unui proces, actul din care izvora obligatia de drept strict era interpretat ad literam, fara a se tine cont de vointa partilor.

c) Aceeasi datorie (idem debitum). Novatiunea presupune acelasi obiect. Noua obligatie nu poate avea alt obiect decat cea veche. Daca noua obligatie ar avea alt obiect, vechea obligatie nu s-ar stinge, deoarece debitorul va contracta o noua obligatie alaturi de cea veche. Spre exemplu, daca prima obligatie avea ca obiect transmiterea proprietatii asupra unui teren, cea de a doua nu putea avea ca obiect o suma de bani. De aceea, romanii au afirmat ca, in realitate, novatiunea consta din transmiterea obiectului vechii obligatii in obligatia noua.

Dreptul pretorian a permis realizarea novatiunii cu schimbarea obiectului obligatiei. S-a creat un mijloc procedural (exceptio pacti) prin care se apara debitorul daca era urmarit de catre creditor pentru executarea primei obligatii.

In dreptul lui Justinian s-a admis novatiunea cu schimbarea obiectului, cu conditia ca partile sa-si manifeste expres intentia in acel sens.

d) Ceva nou (aliquid novi). Novatiunea presupune un element nou. Acel element nou putea consta din introducerea unui termen sau a unei conditii ori prin suprimarea lor atunci cand novatiunea se realiza intre aceleasi persoane (inter easdem personas).

Dar novatiunea se putea realiza si intre persoane noi (inter novas personas). In acest caz, elementul nou consta fie din schimbarea creditorului, fie din schimbarea debitorului.

Atunci cand se realiza o novatiune prin schimbare de creditor, era necesar atat consimtamantul vechiului creditor, cat si consimtamantul vechiului debitor. Spre exemplu, vechiul creditor isi vinde dreptul de creanta, cand are drept la un termen indepartat, dar are nevoie urgenta de bani, sau atunci cand creditorul transmite dreptul de creanta prin donatie.

In cazul novatiunii cu schimbare de debitor, nu era necesar consimtamantul vechiului debitor, deoarece noul debitor ii face o donatie, din moment ce ii plateste datoria. In acest caz se cerea numai consimtamantul creditorului. In situatia in care noul debitor executa obligatia cu consimtamantul vechiului debitor, atunci nu mai suntem in fata unei novatiuni, ci in fata unui act juridic numit delegatiune.

e) Intentia de a nova (animus novandi). In dreptul vechi, intentia de a nova a partilor rezulta din forma stipulatiunii sau din forma contractului litteris, intrucat ori de cate ori aceste contracte erau utilizate in vederea novarii unei obligatii, aveau o forma speciala, forma din care rezulta intentia partilor de a nova.

Acest sistem de identificare a intentiei de a nova a putut functiona numai atata vreme cat contractele romane au fost guvernate de principiile formalismului.

In dreptul clasic asistam la o tendinta tot mai accentuata de decadere a formalismului, de aceea forma nu a mai putut constitui criteriul de identificare a intentiei de a nova. Atunci, romanii au recurs la un sistem al prezumtiilor, socotind ca, de vreme ce sunt indeplinite primele patru conditii necesare novatiunii, este intrunita si cea de a cincea - intentia de a nova.

Acest sistem era echivoc, dovada ca Justinian, printr-o constitutiune data in anul 530, a cerut partilor sa-si manifeste expres intentia de a nova.

Novatiunea necesara. Pe langa novatiunea voluntara, la care ne-am referit, romanii au cunoscut si novatiunea necesara. Novatiunea necesara se realiza pe taram procesual, in virtutea efectelor extinctiv si creator ale lui litis contestatio. In virtutea efectului extinctiv, dreptul initial se stinge, iar in virtutea efectului creator se naste un nou drept, cu precizarea ca uneori novatiunea necesara presupune schimbarea obiectului obligatiei, ca urmare a caracterului pecuniar al sentintei.

D. Compensatiunea

Compensatiunea este operatiunea juridica prin care datoriile si creantele reciproce se scad unele din altele, pentru ca executarea sa poarte numai asupra diferentei. Asadar, compensatiunea consta din cumpanirea a doua datorii si a doua creante reciproce, astfel incat executarea sa poarte numai asupra diferentei. Romanii se exprimau mai concentrat si spuneau despre compensatiune ca este "debiti et crediti inter se contributio" (scaderea unor datorii si a unor creante unele din altele).

In vederea realizarii compensatiunii, partile trebuiau sa aiba una fata de alta si calitatea de debitor, precum si calitatea de creditor. Spre exemplu, Primus ii datoreaza lui Secundus 1000, iar Secundus ii datoreaza lui Primus 500. Prin realizarea compensatiei, in loc sa se faca doua plati distincte, se va face o singura plata, Primus platind diferenta. Deci compensatiunea a fost creata din utilitatea practica.

Compensatiunea se realiza prin acordul partilor, caz in care era denumita conventionala sau voluntara. Daca partile nu ajungeau la o invoiala, compensatiunea urma a se face pe cale judiciara.

Compensatiunea voluntara a fost admisa inca din vechiul drept roman, pe cand compensatiunea judiciara nu a fost admisa initial, aceasta din urma cunoscand o indelungata evolutie. Astfel, in epoca veche, paratul, care, la randul lui, avea o creanta fata de reclamant, nu putea cere judecatorului sa efectueze compensatiunea, deoarece judecatorul nu putea sa infaptuiasca o asemenea operatiune juridica, pentru ca in epoca veche toate contractele erau unilaterale. Deci, o parte avea calitatea de creditor, iar cealalta parte avea calitatea de debitor.

In al doilea rand, dreptul vechi era dominat de principiul unitatii de chestiune, in sensul ca judecatorul lua in considerare numai afirmatiile facute de catre reclamant pe cale de actiune. Paratul nu putea formula, la randul lui, pretentii in proces pe cale de exceptiune, pentru ca in dreptul vechi exceptiile nu erau admise. Prin urmare, paratul, daca avea de formulat pretentii fata de reclamant, trebuia sa intenteze o noua actiune.

In dreptul vechi s-a admis cu titlu de exceptie, doar in doua cazuri, compensatiunea judiciara:

in cazul bancherului care intenteaza proces clientilor sai, fata de care are datorii;

in cazul lui emptor bonorum (cumparatorul bunurilor), care se substituia debitorului insolvabil, urmarind in justitie pe debitorii acestuia. Daca un debitor urmarit are, la randul sau, o creanta fata de debitorul insolvabil, judecatorul va face compensatiunea, la cererea magistratului.

In dreptul clasic, pana in vremea imparatului Marc Aureliu s-a admis compensatiunea judiciara in cazul creantelor si datoriilor izvorate din contractele bilaterale si de buna credinta. Spre exemplu, se vinde o cantitate de peste, dar nu se putea pastra decat in conditii deosebite. Pentru a se acoperi cheltuielile facute pentru pastrare, in loc de 100 de kg de peste se dadeau 80.

Reforma lui Marc Aureliu. In vremea lui Marc Aureliu s-a creat compensatiunea judiciara si pentru obligatiile izvorate din contractele de drept strict si unilaterale. Potrivit reformei lui Marc Aureliu, s-a pus la dispozitia paratului , care, la randul sau, avea o creanta asupra reclamantului, exceptiunea de dol. Prin aceasta exceptiune se sanctiona fapta reclamantului care pretindea ceea ce trebuia sa restituie. Deoarece, in dreptul clasic, exceptiunile erau absolutorii, ori de cate ori judecatorul constata ca exceptiunea de dol este intemeiata, pronunta o sentinta de absolvire. In acest fel, creditorul care pretindea ceea ce trebuia sa restituie pierdea intreaga creanta. Spre exemplu, reclamantul are o creanta de 1000 asupra paratului. Paratul, la randul lui, are o creanta de 500 asupra reclamantului. In acest caz, reclamantul are doua posibilitati: sa realizeze compensatiunea din proprie initiativa si sa ceara 500, sau sa ceara 1000, dar sa nu faca compensatiunea. Dar, in cazul in care reclamantul pretindea 1000, paratul cerea pretorului sa introduca in formula actiunii exceptiunea de dol, iar pretorul o introduce, deoarece reclamantul pretinde ceea ce trebuie sa restituie.

In faza a doua a procesului, judecatorul verifica daca pretentiile reclamantului si afirmatiile facute pe cale de exceptie de catre parat sunt intemeiate. Daca judecatorul constata ca exceptiunea de dol opusa de catre parat reclamantului este intemeiata, deoarece reclamantul datora, la randul sau, 500, judecatorul pronunta o sentinta de absolvire si reclamantul pierdea totul. Aceasta solutie decurgea din caracterul absolutoriu al exceptiunilor in cadrul procedurii formulare, in care judecatorul, sclav al formulei, nu putea pronunta o condamnare la mai putin.

Pe aceasta cale, prin mecanismul creat prin reforma lui Marc Aureliu, reclamantul care nu face compensatiunea din proprie initiativa risca sa piarda intreaga creanta.

In dreptul postclasic, compensatiunea se generalizeaza, putandu-se realiza oricare ar fi fost izvorul datoriilor si creantelor reciproce. Ba mai mult, compensatiunea putea fi ceruta in orice moment al procesului, pentru ca dispare diviziunea procesului in doua faze, si pentru ca procesul se desfasura de la inceput pana la sfarsit in fata judecatorului.

E. Remiterea de datorie (iertarea de datorie)

Remiterea sau iertarea de datorie este un mod de stingere a obligatiilor ce consta din renuntarea creditorului la dreptul sau.

Iertarea de datorie se facea prin aplicarea principiului simetriei sau al corespondentei formelor. Am vazut anterior ca plata efectiva producea efecte numai daca era insotita de forme identice cu cele intrebuintate la nasterea obligatiei, dar utilizate in sens contrar. Chiar daca partile nu plateau efectiv, dar indeplineau formele necesare, adica formele actului contrar celui care a dat nastere obligatiei, acea obligatie se stingea.

In textele romane, se precizeaza ca remiterea de datorie se putea face prin:

moduri civile;

moduri pretoriene.

a) Modurile civile de renuntare la creanta sunt cele utilizate la formele platii:

per aes et libram (prin arama si balanta);

acceptilatio verbis (forma verbala);

acceptilatio litteris (forma scrisa).

Solutio per aes et libram presupunea prezenta creditorului si a debitorului, balanta, cinci martori si libripens. In fata acestora, debitorul face o declaratie, simuland ca face plata prin arama si balanta, desi, in realitate, nu plateste nimic. Aceasta aplicatiune a mancipatiunii a fost utilizata si in dreptul clasic, supravietuind celorlalte utilizari ale platii per aes et libram.

Acceptilatio verbis era actul contrar stipulatiunii (contrarius actus) si se realiza prin intrebare si raspuns: "Quod ego tibi promisi habesne acceptum? Habeo" (Oare ai primit ceea ce ti-am promis? Am primit). Partile puteau recurge la aceasta forma chiar daca plata efectiva nu avusese loc. In felul acesta, acceptilatiunea verbala a putut fi utilizata in dreptul civil in scopul realizarii operatiunii juridice a donatiei. Nu intamplator, Gaius socoteste ca acceptilatiunea este o "imaginaria solutio".

Acceptilatio litteris este actul simetric contractului litteris. Desi nu cunoastem formele acestui act, banuim ca se facea printr-o anumita mentiune a creditorului in registrul sau. In practica bancherilor a aparut un contract in forma scrisa, numit contractul litteris. El se forma printr-o inscriere pe care creditorul o facea in coloana platilor (expensa), confirmata de catre debitor. Aplicand si la acest caz principiul corespondentei formelor, suntem indreptatiti sa credem ca obligatia se stingea printr-o mentiune scrisa, facuta de catre creditor la coloana incasarilor (accepta), mentiune din care rezulta ca datoria a fost platita.

b) Modurile pretoriene de remitere a datoriei

Sunt in numar de doua:

pactum de non petendo (pactul pentru ca sa nu ceara);

contrarius consensus (acordul in sens contrar).

Pactum de non petendo este conventia prin care creditorul renunta la dreptul sau, il iarta pe debitor de datorie, oricare ar fi fost izvorul acelei datorii, consimtind sa nu mai ceara debitorului executarea prestatiei la care s-a obligat.

Conventia este sanctionata prin exceptio pacti de non petendo.

In cazul acestui pact, obligatia nu se stinge ipso iure, asa cum se intampla la modurile civile de iertare de datorie. Se stie ca, potrivit dreptului civil, pactul nu poate stinge o obligatie. Asadar, creditorul il poate urmari pe debitor in justitie, dar acesta din urma are la dispozitie o exceptie creata de catre pretor (exceptio pacti de non petendo) pe care o opune cu succes creditorului. Pe de alta parte, pactul de non petendo nu stinge obligatia fata de toti. Din acest punct de vedere, efectele pactului sunt fixate prin intelegerea partilor. Trebuie sa distingem pactul care libereaza numai pe persoana cu care s-a incheiat (pactum de non petendo in personam) si cel prin care se libereaza codebitorii si garantii (pactum de non petendo in rem).

Contrarius consensus (mutuus dissensu) este conventia prin care partile renunta la un contract nascut prin consimtamant. Este aplicarea principiului simetriei la obligatiile care izvorasc din contractele consensuale. Astfel, obligatiile nascute dintr-o simpla conventie se sting tot printr-o simpla conventie.

Contrarius consensus duce la stingerea obligatiilor ipso iure, cu conditia ca nici una dintre obligatii sa nu fie stinsa prin executare (spre exemplu, vanzatorul a predat lucrul). Se cere, deasemenea, ca intelegerea partilor sa priveasca desfiintarea intregului contract.