Dreptul de divulgare a operei

Dreptul de divulgare a operei.

Omul are dreptul de a impartasi semenilor sai gandurile si simtamintele sale. A dezvalui altora opera autorului fara consimtamantul acestuia, ar insemna sa se aduca atingere personalitatii autorului si implicit insasi libertatii individuale acestuia.

Dreptul de divulgare este dreptul de a decide cu privire la aducerea operei la cunostinta publicului. Acest drept este dreptul moral cel mai intim legat de personalitatea autorului. Este un drept discretionar si absolut, fiind considerat unul din cele mai personale drepturi, strans legat de persoana creatorului. Acest caracter a fost subliniat de profesorul Stanciu Carpenaru care afirma ca : "numai autorul poate aprecia daca opera a atins nivelul dorit pentru a fi divulgata iar acest drept apartine exclusiv autorului". Legiuitorul roman a definit dreptul de divulgare conform unei opinii exprimata de o parte a doctrinei franceze, potrivit careia dreptul de divulgare este dreptul de a decide publicarea operei. In CPI francez este reglementat in articolul 121-2 care arata ca, autorul are singur dreptul de a divulga opera sa, el determina procedeul de divulgare si fixeaza conditiile acesteia. Dupa moartea sa acest drept este exercitat de catre executorii testamentari desemnati de catre autor. Yolanda Eminescu face trimitere la intemeietorul opiniei subiective franceze. Se poate observa ca autorul are puteri discretionare de a decide, in toata libertatea, daca opera sa merita sa fie rasplatita, daca poate incerca sa-si croiasca un drum in urma creatiilor intelectuale. Asadar, desi dispozitia legala definea dreptul de divulgare ca fiind "dreptul de a aduce opera la cunostinta publicului", doctrina (sub influenta celei franceze) considera ca aceasta consta in puterea autorului de a lua o decizie privind publicarea. Exercitarea dreptului se realiza la momentul luarii deciziei. Legea 8/1996 recunoaste autorului un drept de decizie. Astfel art. 10 lit.(a) prevede ca autorul are dreptul moral de a decide cu privire la aducerea operei la cunostinta publicului, si nu de a aduce opera la cunostinta publicului.

Opinia subiectiva asupra notiunii de divulgare a operei pune accentul pe decizia pe care o ia autorul. Decizia scriitorului si a artistului apare ca un atribut de ordin intelectual si moral prin excelenta pentru ca ii permite acestuia sa pastreze manuscrisul pe care l-a redactat pentru el sau sa nu-l publice daca nu i se pare corespunzator idealului si asteptarilor sale.

Opinia obiectiva asupra notiunii de divulgare a operei arata ca divulgarea este un fapt material ca si publicarea. In aceasta opinie, dreptul de divulgare se exercita numai prin divulgarea operei , nu prin exprimarea unei decizii de a aduce sau nu opera la cunostinta publicului. Aceasta opinie pune accentul pe componenta intentionala, pe decizia pe care o ia autorul, dreptul de divulgare fiind de fapt o decizie care se ia din momentul in care decizia este luata. In aceasta opinie, puterea de decizie a scriitorului si a artistului apare ca un atribut de ordin intelectual si moral prin excelenta, pentru ca ii permite sa pastreze manuscrisul si sa nu-l publice daca nu doreste. Daca autorul, in timpul vietii decide printr-un testament ca opera sa-i fie publicata dupa moarte, ar insemna ca aceasta manifestare de vointa sa nu-i fie respectata, cata vreme exercitiul dreptului de divulgare se transmite dupa moarte.

In dreptul roman, Legea nr.126/1923 asupra proprietatii literare si artistice nu reglementa expres dreptul la divulgare ca drept moral, dar definea notiunea de publicare: "O opera literara sau stiintifica este considerata ca publicata din moment ce a fost tiparita si pusa in vanzare. In ceea ce priveste operele dramatice, muzicale si coregrafice, din momentul in care ele au fost tiparite si puse la dispozitia publicului, iar daca sunt in stare de manuscris, din ziua primei lor reprezentatiuni sau executiuni publice facute cu invoirea autorului sau a celor in drept. De asemenea, operele artistice, din momentul expunerii lor in public sau a reproducerii lor in mijloacele aratate la art.12 si art.16. "

Pentru operele in colaborare, legea dispune ca drepturile apartin tuturor coautorilor iar in ceea ce priveste divulgarea, toti autorii trebuie sa-si dea consimtamantul.

In privinta operelor audiovizuale, legea stabileste un regim special in care se ia in consideratie pluralitatea de autor si relatia cu producatorul.

Art. 67 alin. 4, dispune ca autorii operei audiovizuale (altii decat autorul principal) nu se pot opune aducerii la cunostinta publica a versiunii definitive a operei.

Conform dispozitiilor alin. 2, versiunea definitiva se stabileste de comun acord intre autorul principal si producator. Rezulta ca dreptul de autor se exercita numai asupra versiunii definitive a operei audiovizuale si ca titularul dreptului de divulgare este regizorul sau realizatorul. Ceilalti autori isi exercita insa dreptul moral asupra propriilor contributii creative.

Divulgarea este limitata in cazul operelor audiovizuale pentru a echilibra interesele participantilor la realizarea acesteia.

Acest drept este subliniat si de catre profesorul Stanciu Carpenaru care apreciaza ca "numai autorul poate aprecia in mod discretionar daca opera a atins nivelul dorit pentru a fi divulgata." Acest drept determina nasterea drepturilor patrimoniale.

Opera este protejata inca inaintea oricarei publicari, este protejata si impotriva divulgarii ei de catre terti fara consimtamantul autorului.

Daca opera este divizibila, fiecare autor poate exercita dreptul de divulgare asupra contributiei sale cu conditia sa nu se prejudicieze drepturile celorlalti coautori.

Daca opera este indivizibila, dreptul de divulgare apartine in comun coautorilor.

Dreptul de divulgare a operei si nasterea drepturilor patrimoniale

In doctrina franceza se pleaca de la postulatul ca articularea dreptului de divulgare si a drepturilor patrimoniale nu poate fi decat cronologica. A. Strowel arata ca " divulgarea este pur morala si are ca efect sa faca sa intre opera in sfera patrimoniala, a comertului juridic"

C. Colombet apreciaza ca:"dreptul de divulgare conditioneaza nasterea dreptului patrimonial ", iar H. Mazeaud considera ca "dreptul pecuniar al proprietatii incorporate (dreptul de exploatare) ia nastere in ziua crearii operei, nu in ziua publicarii sau divulgarii sale".

Proiect: Conditiile de existenta ale rezolutiunii si rezilierii Proiect: Teste grila - test grila

Sub autoritatea Legii nr.126/1923, drepturile patrimoniale de autor luau nastere de la crearea operei, indiferent de exercitarea dreptului de divulgare. Drepturile patrimoniale se mentin in stare de simple virtualitati dupa terminarea operei, atata timp cat autorul nu a luat hotararea sa beneficieze de ele. Numai exercitandu-si dreptul moral de divulgare autorul introduce opera sa in sfera valorilor economice, precizand in ce forma si in ce masura.

In doctrina romana au existat si cateva opinii care considerau ca drepturile patrimoniale se nasc de la crearea operei. M. Eremia( in 1957) este de parere ca :" dreptul patrimonial de a trage foloase de pe urma creatiei se naste o data cu creatia" in timp ce C. Statescu(in 1967) apreciaza ca:" in realitate toate drepturile cuvenite autorului se nasc in virtutea faptului creatiei unei opere stiintifice, literare sau artistice, iar dobandirea ulterioara a foloaselor patrimoniale nu este decat un drept de folosinta al operei, drept nascut o data cu aparitia drepturilor personale nepatrimoniale".

Epuizarea dreptului de divulgare

Cand un autor si-a divulgat opera intr-un anume mod, o divulgare ulterioara in alt mod necesita din nou acordul sau din punct de vedere al dreptului de divulgare.

In Franta sunt puncte de vedere care nu exclud ca autorii sa poata cere cesionarului lor repararea atingerii aduse dreptului lor moral printr-o divulgare a operelor intr-o conditie neautorizata de ei. Alti autori considera ca daca divulgarea este inteleasa ca un fapt material, atunci trebuie adoptata teza epuizarii dreptului la divulgare.

In dreptul roman Legea foloseste expresia" de a decide daca, in ce mod si cum". Aceasta expresie, insa, semnifica faptul ca odata ce opera a fost divulgata intr-un anume mod ea nu a fost divulgata pentru altele. Daca divulgarea operei inseamna aducerea acesteia la cunostinta publica, se apreciaza ca este greu de acceptat ca o data adusa la cunostinta publica intr-o modalitate opera ramane totusi nedivulgata in alte modalitati, pentru acestea dreptul de divulgare neepuizandu-se.

Domeniul de aplicare

1.          Opera postuma

Recenta publicare a corespondentei poetului Mihai Eminescu cu Veronica Micle si Harieta Eminovici readuce in atentie problemele ridicate de regimul operelor postume. Juristi sunt de parere ca expresia "opere postume" este, din punct de vedere lingvistic gresita, pentru ca sugereaza ca autorul a continuat sa scrie dupa moartea sa. Aceasta expresie este des folosita chiar si in doctrina straina pentru a desemna operele nepublicate de autor in timpul vietii. Cazul scrisorilor aduse in discutie au suscitat multe dezbateri in literatura de specialitate cat si discutii si controverse in presa si in societatea civila din tara si din strainatate. De acelasi interes se bucura si scrisorile intime dintre Cioran si tanara profesoara de filozofie din Koln din anul 1981, pe care Gallimard, detinatoarea drepturilor de publicare a refuzat sa le publice.

Desi drepturile autorilor au fost protejate legal in Romania inca din 1862 prin Legea presei, cele mai multe reglementari pentru dreptul de autor au aparut o data cu Legea nr.126/1923 asupra proprietatii literare si artistice care era favorabila publicarii operelor postume, cu mentiunea in art.8 ca " operele care nu au fost publicate in timpul vietii autorului, acesta poate, prin testament, sa interzica sa fie publicate un anume timp dar nu mai mare de 30 de ani de la moartea sa". Art. 5 din Legea nr.126/1923 stipula ca "dupa moartea autorului, Ministerul Artelor sa editeze operele acestora daca timp de trei ani nu au fost editate, beneficiile fiind impartite dupa scoaterea cheltuielilor in mod egal".

Decretul nr.321/1956 nu continea dispozitii exprese privind operele postume iar dreptul de divulgare era reglementat ca fiind dreptul de a aduce opera la cunostinta publicului. S-a ajuns chiar la concluzia ca:" autorizarea de a publica o opera postuma nu poate emana decat de la uniunea de creatori competenta a aprecia divulgarea unei asemenea opere". Art.5 al acestei Legi scoate in evidenta ca, dupa moartea autorului, legiuitorul atribuie uniunii sau asociatiei de creatori, organului de stat competent, sarcina de a asigura justa folosire a operei ramase de la defunct.

O alta teorie arata ca dreptul de a aduce opera la cunostinta publicului este netransmisibil prin succesiune, dar ca se poate prezuma intentia autorului de a aduce opera la cunostinta publicului.

Cand autorul nu si-a exprimat vointa sa se poate prezuma ca intentia a fost aceea de a aduce la cunostinta publicului din moment ce n-a interzis publicarea ei.

Fata de solutia la care s-a oprit legiuitorul nostru, pana la modificarea legii nr.8/1996, operele postume aveau un regim incert (pentru ca nu puteau fi publicate de catre terti) si nici nu se putea aplica nici o sanctiune pentru divulgarea lor nelegala de catre terti.

Problema divulgarii operelor postume sub imperiul vechii reglementari prezinta, interes pentru operele autorilor incetati din viata in perioada 26 iunie 1996 (cand a intrat in vigoare Legea nr.8/1996) - 30 iulie 2004 (cand a intrat in vigoare Legea nr.285/2004) cu privire la care autorii nu au dispus la nimic in timpul vietii.

Vointa autorului incetat din viata fata de opera nepublicata poate fi dedusa dintr-o multitudine de acte si fapte juridice savarsite de acesta, dar acestea trebuie privite cu circumspectie. De exemplu, incheierea de catre autor a unui contract de editare nu trebuie considerat un acord de publicare a ei in forma existenta la data decesului, deoarece este posibil ca autorul sa nu o fi considerat reprezentativa si de publicat.

Pentru operele pentru care autorul nu si-a manifestat vointa in timpul vietii se contureaza ideea ca, unui drept moral perpetuu de divulgare, apartinand exclusiv autorului, este inacceptabila iar manifestarea de vointa a autorului in privinta publicarii operei trebuie considerata prezumata.

La toate aceste teorii, legiuitorul nostru a raspuns prin Legea nr.285/2004 prin care dreptul de divulgare este declarat transmisibil prin mostenire potrivit legii civile pe durata nelimitata. In lipsa de mostenitori dreptul de divulgare a fost recunoscut in favoarea oganismului de gestiune colectiva care administra drepturile autorului sau, dupa caz, organismului cu cel mai mare numar de membrii din domeniul respectiv(art.11 alin.2 din lege). Daca autorul decedat in timpul vietii si-a manifestat dorinta ca opera sa nu fie publicata, aceasta vointa trebuie respectata.

Legea nu reglementeaza insa durata drepturilor patrimoniale pe care le dobandesc mostenitorii autorului unei opere nepublicate de catre creator in timpul vietii. Daca opera este adusa la cunostinta publica dupa incetarea protectiei drepturilor de autor, succesorul care o aduce la cunostinta pentru prima oara va beneficia de protectia echivalenta cu cea a drepturilor patrimoniale ale autorului pe durata a 25 de ani incepand din momentul in care opera a fost adusa la cunostinta publica.

2.     Dreptul de proprietate al tertilor asupra suportului operei

Potrivit art.22 din lege, proprietarul sau posesorul unei opere este dator sa permita accesul autorului si sa o puna la dispozitia acestuia. Art.47 alin.6 dispune ca dobandirea proprietatii asupra suportului material al operei nu confera un drept de utilizare asupra operei. Proprietarul suportului operei nu are un drept de divulgare asupra acestuia dar, in cazul operelor de arta plastica sau fotografica interdictia este atenuata pentru ca, potrivit art.47 alin 4 din lege, proprietarul originalului operei are dreptul sa o expuna public, chiar daca aceasta nu a fost adusa la cunostinta publica, exceptand cazul in care autorul a exclus acest drept prin actul de instrainare a originalului.

Dreptul de proprietate al tertilor asupra suportului operei, nu confera nu drept de exploatare asupra operei.

Articolul 47 (6) dispune ca dobandirea proprietatii asupra suportului material al operei, nu confera prin ea insasi un drept de exploatare asupra operei. Articolul 22 vorbeste despre tertul dobanditor ca fiind "proprietarul operei, " ca de altfel si articolul 47 (4) care vorbeste despre "proprietarul originalului unei opere de arta plastica", in vreme ce art. 47 (6) califica, in mod corect pe tertul dobanditor ca fiind proprietar asupra suportului material al operei.

Divulgarea operelor nepublicate de autor in timpul vietii poate fi dedusa dintr-o multitudine de acte si fapte juridice savarsite de acesta, dar acestea trebuie privite cu circumspectie.

In privinta operelor pentru care, in timpul vietii nu si-a manifestat vointa nici in sensul publicarii nici in sensul interzicerii de a se aduce la cunostinta publica opinia este ca ideea unui drept moral perpetuu de divulgare este inacceptabila iar manifestarea vointei de publicare a autorului trebuie considerata ca prezumata.

In situatia de a publica o opera postuma, aceasta nu ar emana decat de la o uniune de creatori competenta de a aprecia divulgarea.

Dreptul de divulgare este un drept discretionar si absolut si este considerat unul din cele mai personale drepturi, strans legate de persoana creatorului. Acest drept ii permite autorului sa pastreze manuscrisul sau sa nu il publice atata timp cat nu doreste acest lucru.

Acest drept moral determina nasterea drepturilor patrimoniale si are o influenta foarte mare asupra nasterii acestor drepturi(patrimoniale). Numai exercitarea dreptului de divulgare face posibila exploatarea operei. Art. 140 din legea nr.8 /1996, incrimineaza divulgarea unei opere fara autorizarea sau consimtamantul autorului.

3.   Operele realizate in colaborare

Daca opera este divizibila, fiecare autor poate exercita dreptul de divulgare asupra contributiei sale si daca opera este nedivizibila dreptul de divulgare apartine in comun coautorilor.

Daca unul din autori nu consimte la divulgare, refuzul din partea oricarui coautor nu trebuie sa fie abuziv. Un refuz abuziv, instanta il poate refuza in sensul ca il obliga pe coautorul care refuza divulgarea sa repare prejudiciul pe care il cauzeaza celorlalti coautori prin refuzul sau abuziv.

Pentru operele audiovizuale, legea formeaza reguli derogatorii cu privire la divulgare. Operele audiovizuale au un autor principal care este regizorul sau realizatorul si mai multi coautori.

In cazul operei colective drepturile morale sunt recunoscute tuturor autorilor. In acest caz dreptul de divulgare se va exercita conform conventiei dintre coautori sau a conventiei dintre coautori si persoana fizica sau juridica din initiativa careia a fost realizata opera; in lipsa de conventie de catre persoana fizica sau juridica sub autoritatea careia opera a fost realizata.

4.   Operele realizate in cadrul unui contract de comanda

In cazul operelor realizate la comanda doua principii trebuie sa fie conciliate:

dreptul absolut al autorului de divulgare a operei sale ;

forta obligatorie a contractelor.

Autorul operei comandate poate refuza executarea acesteia sau remiterea operei executate, sub motiv ca opera nu il reprezinta, ca nu este demna de talentul si valoarea sa.

Prin contractul de comanda autorul isi ia obligatia de a crea o opera de arta si de a transmite proprietatea suportului material catre comanditar.

Autorul operei comandate ar putea refuza executarea acesteia sub motivul ca opera nu-l reprezinta si nu este demna de valoarea sa.