Determinarea sau inlesnirea sinuciderii

Determinarea sau inlesnirea sinuciderii

1. Continutul legal

Potrivit art. 179 C.pen. constituie infractiune fapta de a determina sau de a inlesni sinuciderea unei persoane, daca sinuciderea sau incercarea de sinucidere a avut loc. Fapta este mai grava daca s‑a savarsit fata de un minor sau fata de o persoana care nu era in stare sa‑si dea seama de fapta sa ori nu putea fi stapana pe actele sale.

Intre infractiunile contra vietii, o pozitie speciala ocupa infractiunea de determi­nare sau inlesnire a sinuciderii, reprezentand o modalitate particulara a omuciderii. Pozitia deosebita a acestei infractiuni consta in aceea ca ceea ce se incrimineaza nu este actiunea unei persoane care in mod direct si nemijlocit suprima viata alteia (in cazul de fata, viata proprie), deoarece sinuciderea nu constituie o incalcare a drep­tului la viata (sinuciderea este o autolezare, ea nu da nastere unui conflict juridic), ci ceea ce in realitate se incrimineaza este o contributie la omucidere, adica determi­narea sau inlesnirea sinuciderii unei persoane, considerandu‑se pe drept ca asemenea fapte aduc de asemenea atingere, intr‑un fel, dreptului la viata al altei persoane. Fapta de a determina pe cineva, in mod direct ori in ascuns, sau a‑l ajuta in orice fel sa savarseasca un act atat de grav cum este sinuciderea, echivaleaza cu o interventie in sfera valorilor protejate de lege - respectiv viata persoanei - ceea ce nu poate fi indi­ferent legii penale[1].

Evident ca cel care apeleaza la un act de autoagresiune de natura a‑i cauza moar­tea trebuie sa posede grave deficiente in structura lui psihofizica, unite cu motive de disperare aflate la limita, care nu‑i permit intr‑un anume moment sa intu­iasca semnificatia actului. In general, in absenta formelor tipice maladive, sinuciderea este un act la care recurg persoanele aflate intr‑o stare de grava depresie psihica si care, din motive imaginare sau reale, nu mai concep sensul si valoarea vietii.[2] La baza acestui act pot sa stea imprejurari dramatice, stari de dezamagire, care sa apara sinucigasului nerezolvabile, dupa cum hotararea subiectului poate sa‑si aiba sorgintea in crize de constiinta de natura mistica, ca urmare a unor convingeri formate de‑a lungul vietii, faptuitorul considerand ca ar fi mai fericit intr‑o alta viata. Oricare ar fi sursele hotararii de sinucidere, actul in sine contrazice datele naturii, se opune inte­reselor societatii, nu numai prin pierderea ca atare a individului, cat si prin ceea ce exprima actul respectiv, prin modul de rezolvare a conflictelor si dramelor indivi­duale la care apeleaza subiectul si care nu poate si nu trebuie sa fie o solutie demna de urmat. Sinuciderea devine o solutie a celor infranti, a celor lasi, care se tem sa infrunte greutatile vietii si sa‑si urmeze destinul propriu.

2. Conditii preexistente

A. Obiectul infractiunii. a) Obiectul juridic special al infractiunii, care este o varianta de specie a omorului, este si el similar infractiunilor de omucidere si consta in relatiile referitoare la dreptul la viata; aceasta valoare sociala este ocrotita prin incriminarea faptei mentionate si prin aceasta sunt aparate si relatiile sociale care se nasc si se dezvolta in jurul valorii sociale respective.

b) Obiect material consta in corpul persoanei care s‑a sinucis sau a incercat sa se sinucida.

B. Subiectii infractiunii. a) Subiect activ poate fi orice persoana care indeplineste conditiile pentru a fi su­biect activ al infractiunii. Participatia penala este posibila sub toate formele (coauto­rat, instigare si complicitate).

b) Subiectul pasiv poate fi, de asemenea, orice persoana asupra careia se efec­tueaza actiunea de determinare sau de inlesnire a sinuciderii. In cazul formei agra­vate, subiectul pasiv nu poate fi decat un minor sau o persoana care nu era in stare sa‑si dea seama de fapta sa ori nu putea fi stapana pe actele sale.

3. Continutul constitutiv

A. Latura obiectiva. a) Elementul material al laturii obiective implica o actiune de determinare sau inlesnire a sinuciderii unei persoane. Pentru existenta infractiunii este suficienta una dintre aceste actiuni. Prin determinarea la sinucidere se intelege actiunea de convingere a unei persoane de a se sinucide. Nu intereseaza daca ideea sinuciderii a fost sugerata victimei de catre faptuitor sau daca aceasta idee aparuse in mintea victimei mai inainte, iar faptuitorul a reusit sa inlature eventualele ezitari ale victimei, determinand‑o sa ia hotararea de a se sinucide; ceea ce intereseaza este ca faptuitorul, prin activitatea sa, sa fi determinat victima sa ia hotararea de a se sinu­cide. De asemenea, nu intereseaza mijloacele prin care s‑a realizat actiunea de determinare (rugaminti, ordine, constrangere fizica etc.)[3].

De asemenea, nu prezinta interes faptul ca sinuciderea este admisa traditional ca un mod de rezolvare a unor chestiuni de onoare in unele tari (daca un japonez in­deamna pe un conational sa se sinucida pe teritoriul tarii noastre pentru o chestiune de onoare, fapta va constitui infractiunea prevazuta in art. 179).

Determinarea la sinucidere se poate realiza asadar nu numai prin indemnuri sau amagire (de pilda prin exagerarea tendentioasa a unor pericole, a unor necazuri, con­flicte), ci si prin acte de tortura, prin supunerea la chinuri repetate, scandaluri si batai, care pot sa o aduca pe victima in stare de disperare, culminand cu sinuciderea sau incercarea de sinucidere. De exemplu, inculpatul a avut fata de sotia sa o comportare total necorespunzatoare: intr‑o zi a lovit‑o si a constrans‑o sa doarma peste noapte, in frig, intr‑o camera neamenajata, fara ferestre si fara pat, in alta zi a lovit‑o si a amenintat‑o cu moartea, iar in ziua urmatoare, dupa alte amenintari, i‑a interzis sa se culce in casa. Disperata de comportamentul sotului, victima a ingerat o cantitate de soda. Desi a observat starea grava a sotiei, inculpatul nu i‑a dat nici un ajutor si nu a solicitat interventia medicului, astfel incat aceasta a decedat. Asemenea acte care depasesc cu totul limitele unor relatii cat de putin umane au fost socotite ca intrunind elementele infractiunii de determinare la sinucidere[4].

Cand constrangerea victimei este de asemenea natura incat nu lasa acesteia nici o posibilitate concreta de a actiona altfel, ori de a se impotrivi, faptuitorul va raspunde pentru infractiunea de omor. Cel care sileste o persoana sa se sinucida (de pilda o obliga sa se impuste, sa ia otrava, sa sara de la etaj etc.) savarseste infractiunea de omor; aceste metode nu difera cu nimic de orice actiune, de asta data prin folosirea energiei fizice a victimei, prin care se suprima viata unei persoane, de ucidere. Nu este nicio deosebire intre faptul de a trage cu arma in victima sau a turna otrava in mancarea victimei si a o sili sa manance[5].

Practica judiciara confirma aceeasi solutie. Inculpatul aflat sub influenta bautu­rilor alcoolice si dominat de gelozie, dupa ce si‑a lovit grav sotia, i‑a cerut sa plece din casa sau sa se arunce pe geam. Desi victima voia sa plece, inculpatul a deschis fe­reastra si dupa ce a obligat‑o sa se urce pe tocul acesteia i‑a cerut: "ori te arunci singura, ori te arunc eu". In aceste conditii de violenta, mai ales pentru ca inculpatul statea langa fereastra pentru a‑si pune amenintarea in aplicare, victima s‑a aruncat de la etajul 9, decedand. Fapta a fost incadrata in infractiunea de omor, deoarece victima, datorita violentelor, nu a avut posibilitatea sa decida in mod liber asupra ac­tiunilor sale[6].

Nu ne aflam in prezenta infractiunii de determinare la sinucidere nici in situatiile in care actele de constrangere imbraca forma altor infractiuni, cum ar fi privarea de libertate care a avut ca urmare sinuciderea victimei ori violul care a avut drept urma­re sinuciderea victimei sau altele. In asemenea situatii exista o unitate complexa intre infractiunea intentionata de baza (privarea de libertate a persoanei, violul) si urmarea praeterintentionata constand in moartea sau sinuciderea victimei. In consecinta, in asemenea situatii, se va face aplicarea agravantelor de calificare mentionate, si nu se va retine infractiunea de determinare la sinucidere in concurs cu violul sau pri­varea de libertate a persoanei[7].

Referat: Adeverinta de venit Document online: Contract de agentie comerciala

Inlesnirea sinuciderii unei persoane presupune orice actiune de sprijinire a su­biectului pasiv in realizarea hotararii sale de a se sinucide. Hotararea apartine deci subiectului pasiv.

Inlesnirea se poate realiza numai prin acte pozitive (comisiune), o atitudine pasiva (omisiune) fata de persoana care incearca sa se sinucida neputand fi considerata o inlesnire a sinuciderii si deci susceptibila sa realizeze elementul material al in­frac­tiunii (de exemplu, neimpiedicarea unei persoane de a sari de la etaj, de a se ineca).

Inlesnirea poate consta in procurarea sau pregatirea mijloacelor necesare, in da­rea de sfaturi, in inlaturarea piedicilor materiale (de exemplu, tinerea de vorba a su­praveghetorului pus de familie), in aducerea la indeplinire a unor dorinte sau conditii puse de victima etc. Inlesnirea nu se confunda cu cooperarea la activitatea de sinu­cidere. In acest caz (de exemplu, descarcarea unui foc de arma in sinucigasul care s‑a impuscat superficial, pentru a asigura rezultatul, deschiderea venelor cu o lama, tur­narea pe gat a restului de otrava nebauta) fapta va constitui o infractiune de omor.

Atunci cand doua persoane se inteleg sa‑si acorde una alteia ajutor in vederea supri­marii vietii lor (sinuciderea prin consens), daca una dintre aceste persoane ramane in viata, se ridica problema raspunderii ei pentru inlesnirea sinuciderii ce­leilalte. De exemplu, o infirmiera, sub influenta unei depresii sufletesti prelungite, decide sa se sinucida si determina la aceasta si pe alta infirmiera, hotarand sa se injec­teze fiecare cu o substanta mortala. Cea care se injecteaza prima moare, cealalta, mai stangace, se salveaza si este trimisa in judecata pentru refuz de ajutor cuvenit unei persoane aflate in pericol. In comentariul spetei, se arata ca ajutorul victimei se impunea, dar este discutabil daca a existat aceasta posibilitate, ca urmare, inculpata n‑ar fi putut sa fie trasa la raspundere[8].

In raport cu legislatia noastra, de asemenea s‑ar fi pronuntat o solutie de achitare, deoarece inlesnirea sinuciderii celeilalte persoane putea fi comisa numai cu intentie; or, nereusita celei de‑a doua sinucideri nu implica automat intentia de inlesnire ori determinare a sinuciderii primei persoane.

Numai daca a doua persoana ar fi simulat sinuciderea pentru a o determina pe prima sa se sinucida, s‑ar fi putut incadra fapta acesteia in art. 179 C.pen.

In doctrina italiana s‑a discutat pe larg problema sinuciderii in doi. Dupa unii autori (Impallomeni), daca ambele persoane au facut acte comune de a se sinucide (de pilda, au cumparat carbuni si le‑au dat foc pentru a muri asfixiati) si amandoi supra­vietuiesc, va fi tentativa reciproca de omor, iar daca numai unul supravietuieste acesta va raspunde pentru infractiunea de omor. Alti autori (Vannini) considera ca in cazul sinuciderii in doi este vorba de o instigare reciproca la sinucidere, adeziunea la sinucidere a unuia a fost cauza determinanta a hotararii celuilalt[9].

Atat in cazul determinarii, cat si in cazul inlesnirii, activitatea de suprimare a vietii trebuie sa fie in exclusivitate opera sinucigasului[10]. In masura in care suprimarea vietii este rezultatul unei cooperari cu o terta persoana, aceasta va raspunde pentru omor.

b) Urmarea imediata. In cazul infractiunii de determinare sau inlesnire a sinuci­derii trebuie sa se produca un anumit rezultat, fie sinuciderea victimei, fie incercarea de sinucidere a acesteia, rezultate pe care legea le prevede explicit in continutul incriminarii. Deci, in situatia cand persoana respectiva, chiar daca a fost convinsa si determinata sa se sinucida sau i s‑a inlesnit sinuciderea, nu trece la punerea in exe­cutare a actului ori numai o simuleaza nu ne vom afla in prezenta acestei infractiuni.

c) Legatura de cauzalitate. De asemenea, este necesar ca intre actiunea de deter­minare sau inlesnire si rezultatul produs sa existe un raport de cauzalitate. Daca sinuciderea sau incercarea de sinucidere s‑a datorat altor cauze, fapta de determi­nare sau inlesnire nu va constitui infractiune.

B. Latura subiectiva. Fapta de determinare sau inlesnire a sinuciderii, pentru a fi pedepsita, trebuie sa fie savarsita cu intentie directa sau indirecta, este necesar prin urmare ca faptuitorul sa prevada ca victima, ca urmare a activitatii sale, de indem­nare ori inlesnire, se va sinucide si sa doreasca sau sa accepte acest rezultat. Inten­tia de determinare sau inlesnire a sinuciderii rezulta din caracterul actelor savarsite, din imprejurarile concrete in care s‑a actionat si starea psihica in care s‑a aflat persoana care s‑a sinucis sau care a incercat sa se sinucida.

4. Forme. Modalitati. Sanctiuni

A. Forme. Desi infractiunea de determinare sau inlesnire a sinuciderii unei per­soane este susceptibila de acte de pregatire si tentativa, aceste forme imperfecte de infractiune nu se pedepsesc. Fapta se consuma in momentul in care sinuciderea sau incercarea de sinucidere a avut loc.

B. Modalitati. In alin. (2) al art. 179 sunt prevazute doua modalitati agravate ale infractiunii, si anume, cand fapta s‑a savarsit fata de un minor sau fata de o persoana care nu era in stare sa‑si dea seama de fapta sa, ori nu putea fi stapana pe actele sale.

Folosind expresia generala "minor", legiuitorul n‑a dorit sa faca vreo deosebire in raport cu varsta sau cu discernamantul faptuitorului; agravanta se refera nu la vointa sinucigasului, ci la vointa faptuitorului care, in mod deliberat, determina pe minor, speculand lipsa de experienta a acestuia si impulsivitatea fireasca varstei (indiferent ­daca are discernamant sau nu) de a actiona impotriva propriei sale vieti. Unii autori au opinat ca minorii sub 14 ani si cei intre 14‑16 ani, fiind lipsiti de discernamant, nu pot fi determinati sa se sinucida, cel mult ajutati sa se sinucida, deci agravanta nu se aplica decat la minorii cu discernamant[11], solutie discutabila daca avem in vedere ca legea nu face o asemenea distinctie.

Cealalta modalitate agravata se refera la o persoana iresponsabila, in sensul in care aceasta este definita in art. 48 C.pen., adica la o persoana care nu este in stare sa‑si dea seama de fapta sa ori nu poate fi stapana pe actele sale.

Solutia legii romane ar putea fi discutata. S‑ar putea sustine ca determinarea unei persoane care n‑are capacitate de a intelege si de a voi, constituie omor, neputandu‑­se atribui nici un efect vointei exprimate de o asemenea persoana. Numai daca cel determinat isi pastreaza capacitatea, chiar partial, de a intelege si voi, se poate face aplicarea art. 179 C.pen.[12]

In ambele modalitati agravate este necesar ca faptuitorul sa fi cunoscut ca victima este un minor sau o persoana iresponsabila sau sa fi existat suficiente indicii din care faptuitorul sa‑si fi putut da seama de conditia victimei. In lipsa acestei cerinte esen­tiale imprejurarea agravanta nu se poate retine.

C. Sanctiuni. In forma sa tipica, fapta de determinare sau inlesnire la sinucidere se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani, iar in cazul formei agravate se pe­depseste cu inchisoarea de la 3 la 10 ani.