Despre relatiile intre state

Despre relatiile intre state

Fiecare stat isi aroga un monopol al fortei asupra unei regiuni teritoriale date, regiunea variind ca dimensiune in functie de diversele situatii istorice. Politica externa sau relatiile internationale pot fi definite ca fiind relatiile dintre oricare stat in parte, A - si alte state, B, C, D, ca si dintre locuitorii care vietuiesc in aceste state. In lumea moralmente ideala n-ar exista nici un stat, asa incat, desigur, n-ar putea exista nici un fel de politica externa. Data fiind, pe de alta parte, existenta statelor, exista oare vreun principiu moral pe care sa-l poata indica liberalismul, drept criteriu pentru politica externa? Raspunsul este, in linii mari, acelasi ca si in cazul criteriilor morale liberale aplicabile la "politica interna" a statelor - si anume de a reduce cat mai mult cu putinta gradul de coercitie exercitat de catre state asupra persoanelor particulare.

Inainte de a analiza actiunile interstatale, sa ne intoarcem un moment la lumea perfect liberala, fara state, in care indivizii si agentiile de protectie private angajate de ei isi limiteaza recursul la violenta cu strictete, exclusiv la apararea persoanei si a proprietatii impotriva violentei. Sa presupunem ca, in lumea aceasta perfect liberala, Jones insusi sau proprietatea lui devin victimele agresiunii lui Smith. Dupa cum am vazut, este legitim ca Jones sa respinga aceasta invazie prin utilizarea violentei defensive. Dar acum este necesar sa ne intrebam, oare printre drepturile lui Jones se numara si acela de a comite violente agresive impotriva unor terte parti nevinovate, in cursul apararii sale legitime impotriva lui Smith? Evident ca raspunsul trebuie sa fie "Nu", deoarece regula care interzice initierea violentei impotriva persoanei sau proprietatii oamenilor inocenti este absoluta; ea este valabila indiferent care este motivatia subiectiva pentru agresiune. Este rau si criminal sa violam proprietatea si persoana altuia, chiar daca suntem Robin Hood, sau daca suntem in pericol de moarte prin inanitie, sau daca ne aparam impotriva atacului unei terte parti. Putem intelege si putem simpatiza cu multe dintre motivatiile din cazurile si situatiile acestea extreme. Putem, sau - mai bine zis - victimele sau legatarii victimei pot sa atenueze vina delicventului, daca el se prezinta la proces pentru a-si primi pedeapsa. Dar nu putem evita judecata conform careia agresiunea comisa este totusi un act criminal, deci unul pe care victima avea tot dreptul sa-l respinga, cu forta daca este nevoie. Pe scurt, A il agreseaza pe B deoarece C il ameninta sau il agreseaza pe A. Putem sa intelegem ca vina lui C este "mai mare" in ansamblul acestui proces, dar vom numi totusi agresiunea aceasta a lui A un act criminal, pe care B are tot dreptul sa-l respinga folosind forta.

Mai concret, daca Jones constata ca proprietatea lui este furata de catre Smith, el are dreptul sa-l respinga si sa incerce sa-l prinda pe Smith, dar nu are nici un drept sa-l respinga bombardand o cladire si omorand oameni nevinovati, sau sa-l prinda tragand rafale de mitraliera intr-o multime de oameni nevinovati. [190] Daca face lucrul acesta, el este un agresor la fel de criminal ca si Smith, sau chiar mai criminal.

Aceleasi criterii sunt valabile in cazul in care Smith si Jones au si unul si altul ajutoare de partea lor, adica daca izbucneste un razboi intre Smith si acolitii sai si Jones si body-guarzii sai. Daca Smith si un grup de acoliti ai sai il agreseaza pe Jones, iar Jones si body-guarzii sai ii urmaresc pe Smith si banda lui pana in vizuina lor, putem sa il felicitam pe Jones pentru aceasta realizare; si atat noi, cat si alti membri ai societatii care sunt interesati de reprimarea agresiunii, putem contribui financiar sau personal la cauza lui Jones. Dar Jones si oamenii lui nu au nici un drept, la fel cum nu are nici Smith, sa agreseze pe altcineva in cursul razboiului lor "drept" (sa fure proprietatea altora pentru a-si finanta urmarirea, sa-i inregimenteze pe altii in potera lor prin mijloace violente, sau sa ucida pe altii in cursul luptei lor pentru captura fortelor militare ale lui Smith.) Daca Jones si oamenii lui fac vreunul dintre lucrurile acestea, ei devin la fel de incontestabili criminali ca si Smith - si devin pasibili de toate sanctiunile prevazute impotriva criminalitatii. De fapt, daca declicventa comisa de Smith a constat in furt si Jones intrebuinteaza conscriptia [inregimentarea silita - n.tr.] pentru prinderea lui, sau ucide persoane nevinovate in cursul urmaririi, atunci Jones devine mai criminal decat Smith, deoarece cu siguranta inrobirea si uciderea sunt crime cu mult mai grave impotriva altor persoane decat furtul.

Sa presupunem ca Jones, in cursul razboiului sau "drept" impotriva ravagiilor comise de Smith, ar ucide niste persoane nevinovate. Si sa presupunem ca el ar declama, in apararea crimelor sale, ca a actionat pur si simplu conform sloganului "dati-mi libertate sau dati-mi moarte". Absurditatea acestei "aparari" ar trebui sa fie numaidecat evidenta, deoarece intrebarea nu este daca Jones era dispus sa riste sa moara el insusi in lupta sa defensiva impotriva lui Smith; intrebarea este daca el era dispus sa omoare alte persoane nevinovate in cursul urmaririi obiectivului sau legitim. Intr-adevar, Jones a actionat de fapt conform sloganului total inacceptabil "dati-mi libertate sau dati-le altora moarte" - care este cu siguranta un strigat de batalie lipsit de orice noblete.

Prin urmare, razboiul, chiar daca este un razboi drept si defensiv, nu este legitim decat atunci cand exercitiul violentei este riguros limitat la criminalii individuali si numai la ei. Cititorul poate sa reflecteze singur cate dintre razboaiele sau conflictele din toata istoria au indeplinit acest criteriu.

S-a afirmat adesea, in special de catre conservatori, ca dezvoltarea cumplitelor arme moderne de ucidere in masa (arme nucleare, rachete, razboi biologic, etc.) nu prezinta decat o diferenta de grad - si nu una ne natura - in raport cu armele mai simple din vremurile mai de demult. Bineinteles ca unul din raspunsuri este ca atunci cand gradul se masoara in numarul de vieti omenesti diferenta este una foarte mare. Dar un raspuns specific liberal este ca, in vreme ce arcul si sageata, ba chiar si pusca, pot fi indreptate cu precizie, daca se doreste lucrul acesta, impotriva criminalilor si doar impotriva lor, armele nucleare contemporane nu sunt compatibile cu o astfel de utilizare. Iata diferenta esentiala, de natura. Bineinteles ca arcul si sageata puteau [191] fi intrebuintate pentru scopuri agresive, dar ele puteau fi indreptate si numai spre utilizare exclusiv impotriva agresorilor. Armele nucleare, ba chiar si bombele aeriene "conventionale" nu pot fi indreptate astfel. Aceste arme sunt ipso facto masini de ucidere in masa, fara discriminare. (Singura exceptie ar fi cazul extrem de rar in care o masa de oameni care ar fi cu totii criminali ar ocupa o regiune geografica vasta.) Trebuie, prin urmare, sa conchidem ca utilizarea armelor nucleare si a altora de acelasi fel, sau a amenintarii cu ele, sunt crime impotriva umanitatii, pentru care nu poate exista nici un fel de justificare.¹

Acesta este motivul pentru care vechiul cliseu, conform caruia nu armele, ci vointa care le intrebuinteaza conteaza pentru evaluarea problemelor de razboi si pace, nu mai este de actualitate. Intr-adevar, caracteristica armamentului contemporan este tocmai ca el nu poate fi intrebuintat selectiv, nu poate fi utilizat intr-o maniera liberala. Prin urmare, insasi existenta lui trebuie condamnata, iar dezarmarea nucleara devine un bine care trebuie urmarit in sine. Dintre toate aspectele libertatii, dezarmarea nucleara devine cu adevarat cel mai important bine politic care trebuie urmarit in lumea contemporana. Deoarece exact asa cum uciderea este un delict mai grav impotriva altui om decat delapidarea, tot astfel crima in masa - care este efectiv atat de extinsa incat poate ameninta civilizatia si insasi supravietuirea omenirii - este cel mai grav delict imaginabil pe care il poate comite un om. Iar aceasta crima este acum intru totul realizabila. Sau cumva se vor arata liberalii (pe buna dreptate) indignati de controlul preturilor si de impozitul pe venit, dar vor ridica din umeri, sau chiar vor sustine activ crima cea mai grava - uciderea in masa?

Proiect: Conditiile de existenta ale rezolutiunii si rezilierii Proiect: Teste grila - test grila

Daca razboiul nuclear este complet ilegitim chiar si pentru persoanele individuale care se apara de atacuri criminale, cu atat mai mult sunt ilegitime razboiul nuclear si chiar cel "conventional" dintre state!

Haideti sa introducem acum statul in discutie. Deoarece fiecare stat isi aroga un monopol asupra violentei intr-o anumita regiune teritoariala, atata vreme cat pradaciunile si extorcarile sale continua fara a intampina vreo opozitie, se spune ca este "pace" in acea regiune, deoarece singurul tip de violenta este cel continuu si unidirectional, orchestrat de catre stat impotriva populatiei sale. Conflictul deschis izbucneste in regiunea respectiva doar in cazul "revolutiilor", cand oamenii opun rezistenta utilizarii puterii statale impotriva lor. Atat in cazul linistit al statului fara opozitie, cat si in cel al revolutiei declarate, putem vorbi despre "violenta verticala": violenta statului impotriva populatiei sale si vice-versa.

In lumea noastra fiecare teritoriu geografic este controlat de o anumita organizatie statala, pe intinsul Pamantului fiind imprastiate un numar de state, fiecare posedand un monopol [192] al violentei asupra propriului sau teritoriu. Nu exista nici un super-stat care sa detina monopolul violentei asupra intregii lumi, asa incat intre diversele state exista o situatie de "anarhie".² Astfel, cu exceptia revolutiilor, care izbucnesc numai sporadic, violenta declarata si conflictul bilateral se manifesta intre doua sau mai multe state, in ceea ce se numeste "razboi international", sau "violenta orizontala".

Insa exista diferente cruciale si vitale intre, pe de o parte, razboaiele inter-statale si, pe de alta parte, revolutiile impotriva statului sau conflictele intre persoane private. Intr-o revolutie conflictul se manifesta in interiorul unei anumite regiuni geografice: atat protejatii statului cat si revolutionarii locuiesc pe acelasi teritoriu. Razboiul inter-statal, pe de alta parte, se da intre doua grupuri, fiecare detinand un monopol asupra propriei sale regiuni geografice, adica se da intre locuitorii unor teritorii diferite. Din aceasta diferenta rezulta mai multe consecinte importante:

(1) In razboiul inter-statal ocaziile de utilizare a armamantului modern, de distrugere in masa, sunt mult mai numeroase. Intr-adevar, daca in cadrul unui conflict intra-teritorial cursa inarmarii devine prea intensa, fiecare parte se va autodistruge cu armamantul directionat spre cealalta. De exemplu, nici un grup revolutionar si nici un stat care combate o revolutie nu pot utiliza armament nuclear impotriva partii adverse. Pe de alta parte insa, atunci cand partile beligerante locuiesc regiuni teritoriale diferite, posibilitatea de utilizare a armamantului modern devine enorma si poate fi intrebuintat intregul arsenal de devastare in masa.

(2) O a doua consecinta este ca, in vreme ce pentru revolutionari este posibil sa-si aleaga tintele si sa limiteze aceasta alegere la dusmanii lor statali, evitand astfel agresiunea impotriva oamenilor nevinovati, acest tip de focalizare devine cu mult mai greu realizabil in razboaiele interstatale. Lucrul acesta este adevarat si in privinta armamantelor mai vechi; insa desigur ca odata adoptat armamantul modern nu mai poate fi vorba despre nici un fel de focalizare.

Mai mult, (3) deoarece fiecare stat poate mobiliza toti oamenii si toate resursele de pe teritoriul sau, statul advers ajunge sa-i priveasca pe toti cetatenii tarii opuse ca pe dusmanii sai cel putin temporari - si sa-i trateze ca atare, extinzand si asupra lor razboiul. Astfel, toate consecintele razboiului inter-teritorial fac sa fie aproape inevitabil ca razboiul inter-statal sa implice de ambele parti agresiune impotriva civililor nevinovati, a persoanelor private aflate de cealalta parte. Odata cu armamentul modern de distrugere in masa aceasta inevitabilitate devine absoluta.

Daca unul dintre atributele distinctive ale razboiului inter-statal este inter-teritorialitatea, un altul provine din faptul ca fiecare stat se hraneste din impozitarea [193] supusilor sai. Prin urmare, orice razboi impotriva unui alt stat implica cresterea si extinderea impozitarii-agresiune impotriva propriei populatii. Conflictele intre persoane private pot fi - si de regula sunt - sustinute si finantate in mod voluntar, de catre partile implicate. Revolutiile pot fi - si adesea sunt - finantate si sustinute din contributiile voluntare ale populatiei. Dar razboaiele statale nu pot fi purtate decat pe baza agresiunii impotriva contribuabilului.

De aceea, toate razboaiele purtate de state implica un plus de agresiune impotriva contribuabililor din partea statului propriu si aproape toate razboaiele statale (efectiv toate in cazul razboiului modern) implica un maximum de agresiune (de crima) impotriva civililor nevinovati aflati sub stapanirea statului advers. Pe de alta parte, revolutiile sunt adesea finantate in mod voluntar si isi pot focaliza violenta [exclusiv] asupra carmuitorilor statului; iar conflictele private isi pot limita violenta la adevaratii raufacatori. Prin urmare, trebuie sa conchidem ca, in vreme ce anumite revolutii si anumite conflicte private pot fi legitime, razboaiele purtate de state trebuie intotdeauna condamnate.

Unii liberali pot obiecta dupa cum urmeaza: "Desi deplangem si noi intrebuintarea impozitarii pentru finantarea razboaielor, ca si monopolul statului asupra serviciilor de aparare, trebuie sa recunoastem existenta acestei situatii si, cata vreme ea exista, trebuie sa sprijinim statul in razboaiele juste, de aparare." In lumina discutiei noastre de mai sus, raspunsul ar trebui sa sune dupa cum urmeaza: "Da, statele exista si cata vreme acest lucru este adevarat atitudunea liberala fata de ele ar trebui sa fie, intr-adevar, de a le spune: 'Bine, existati; dar cata vreme acest lucru este adevarat cel putin limitati-va activitatile la teritoriul pe care l-ati monopolizat!'" Pe scurt, liberalul urmareste sa diminueze cat mai mult cu putinta domeniul agresiunii statale impotriva tuturor persoanelor private, "straine" sau "indigene". Singurul mod de a face aceasta in relatiile internationale este ca populatia fiecarei tari sa exercite presiuni asupra statului propriu, pentru ca acesta sa-si limiteze activitatile la regiunea pe care o monopolizeaza si sa nu agreseze impotriva altor monopoluri statale, cel mai important fiind sa nu agreseze impotriva popoarelor stapanite de alte state. Pe scurt, obiectivul liberalului este de a limita fiecare stat existent la un nivel cat mai mic cu putinta de agresiune impotriva persoanei si a proprietatii. Iar lucrul acesta implica evitarea completa a razboiului. Popoarele supuse fiecarui stat in parte ar trebui sa exercite presiuni asupra respectivelor "lor" state, pentru ca acestea sa nu se atace unele pe altele si, daca izbucneste un conflict, sa negocieze o pace sau sa declare incetarea focului cat mai rapid este materialmente cu putinta.

Sa presupunem acum ca avem de-a face cu o raritate: un caz neobisnuit de limpede, in care statul incearca efectiv sa apere proprietatea unuia dintre cetatenii sai. Un cetatean din tara A calatoreste sau investeste in tara B, apoi statul B comite o agresiune impotriva persoanei sale, sau ii confisca proprietatea. Fara indoiala ca avem aici un caz limpede, va spune criticul nostru liberal, in care statul A trebuie sa ameninte sau sa porneasca razboi impotriva statului B, pentru apararea proprietatii cetateanului "sau". Deoarece, sustine el, statul si-a asumat monopolul apararii cetatenilor sai, asa incat are obligatia [194] sa poarte razboi in numele oricarui cetatean al sau, iar liberalii trebuie sa sustina un astfel de razboi ca fiind unul just.

Insa - din nou - problema este ca fiecare stat are un monopol al violentei - si prin urmare al apararii - doar pe propriul sau teritoriu geografic. El nu are un astfel de monopol - de fapt nu are nici un fel de putere - asupra altor teritorii geografice. De aceea, daca un locuitor al tarii A se muta sau investeste in tara B, liberalul trebuie sa arate ca, prin aceasta, el isi asuma riscurile inerente stapanirii statului monopolist din tara B si ca ar fi imoral si criminal ca statul A sa preleve impozite de la populatia tarii A si sa ucida numerosi nevinovati din tara B, pentru a apara proprietatea calatorului sau a investitorului.³

Trebuie, de asemenea, sa observam ca impotriva armamentului nuclear nu exita nici un fel de aparare (singura "aparare" propusa actualmente fiind amenintarea cu "distrugerea mutuala garantata") si, prin urmare, ca statul nu poate indeplini nici un fel de functie de aparare internationala, cata vreme aceste arme exista.

Obiectivul liberal ar trebui sa fie, asadar, indiferent de cauzele specifice ale fiecarui conflict, de a exercita presiuni asupra statului sa nu initieze razboaie impotriva altor state si, in cazul in care se declanseaza vreun razboi, sa exercite presiuni asupra statelor, [astfel incat acestea] sa incheie pace si sa negocieze o incetare a focului si un tratat de pace cat mai rapid este materialmente cu putinta. In treacat fie spus, acest obiectiv era inclus in vechiul drept international din secolele al optsprezecelea si al nouasprezecelea, sub forma idealului ca nici un stat sa nu agreseze impotriva teritoriului altui stat- ceea ce se numeste actualmente "coexistenta pasnica a statelor".

Sa presupunem insa ca, in ciuda opozitiei liberale, incepe razboiul si statele beligerante nu negociaza o pace. Care trebuie sa fie in acest caz pozitia liberala? Evident ca de a reduce cat mai mult cu putinta amploarea agresiunii asupra civililor nevinovati. Vechiul drept international continea doua dispozitive excelente destinate acestui scop: "legile razboiului" si "legile neutralitatii", sau "drepturile tarilor neutre". Legile neutralitatii erau concepute pentru a mentine orice razboi care izbucneste strict limitat la statele beligerante insele, fara agresiuni asupra statelor sau polulatiilor particulare ale altor tari. Iata de ce erau atat de importante vechile principii americane date acum uitarii, cum ar fi "libertatea marilor" sau ingradirea severa a drepturilor statelor beligerante de a reprima comertul neutru cu statele adverse. Pe scurt, pozitia liberala este de a determina statele beligerante sa respecte intru totul drepturile cetatenilor neutri. [195]

"Legile razboiului", la randul lor, erau concepute pentru a limita cat mai mult cu putinta invazia de catre statele beligerante a drepturilor civililor din tarile beligerante insele. Dupa cum a explicat juristul britanic F.J.P. Veale:

"Principiul fundamental al acestui cod a fost ca ostilitatile dintre popoarele civilizate trebuie sa se limiteze la fortele armate efectiv angajate in lupta.. El facea o distinctie intre combatanti si noncombatanti, stabilind faptul ca unica misiune a combatantilor este sa se lupte unii cu altii si, in consecinta, ca noncombatantii trebuie sa fie exclusi din sfera operatiunilor militare."⁴

Condamnand toate razboaiele, indiferent de mobilurile lor, liberalul stie ca pot exista foarte bine grade diverse de vinovatie intre state, pentru fiecare razboi in parte. Insa preocuparea sa de baza este condamnarea oricarei participari statale la razboi. Astfel, politica sa este de a exercita o presiune asupra tuturor statelor pentru a nu declansa razboaie si a nu interveni in ele, pentru a opri orice razboi deja inceput si pentru a reduce sfera oricarui razboi care persista in a molesta civili din oricare tabara, sau din afara taberelor.

Unul dintre corolarele politicii liberale de coexistenta pasnica si de neinterventie intre state este abtinerea riguroasa de la orice ajutoare straine, de la orice ajutoare acordate de un stat altui stat. Intr-adevar, orice ajutor acordat de statul A statului B (1) sporeste agresiunea prin impozitare la care este supusa populatia tarii A si (2) agraveaza opresiunea de catre statul B a propriei sale populatii.

Sa vedem acum in ce fel se aplica teoria liberala la problema imperialismului, care poate fi definit ca fiind agresiunea statului A impotriva populatiei statului B, urmata de mentinerea ulterioara a acestei stapaniri straine. Stapanirea se poate exercita fie direct asupra tarii B, fie indirect, prin intermediul unui stat client subsidiar, B. O revolutie initiata de populatia din B impotriva stapanirii imperiale a lui A (fie nemijlocit, fie [initial] impotriva statului client B) este fara indoiala legitima, presupunand din nou ca focul revolutionarilor este atintit numai impotriva stapanitorilor. S-a sustinut adesea de catre conservatori - si chiar de catre anumiti liberali - ca imperialismul occidental in tarile nedezvoltate ar trebui sustinut, deoarece ar arata mai mult respect pentru proprietatea privata decat orice posibil guvern indigen ulterior. Numai ca, in primul rand, a judeca ce ar putea sa urmeze dupa status quo este un exercitiu pur speculativ, in vreme ce opresiunea stapanirii imperiale existente asupra populatiei din tara B este cat se poate de reala si de vinovata. Iar in al doilea rand, acest tip de analiza trece cu vederea vatamarile suferite de pe urma imperialismului de catre contribuabilul occidental, care este muls si impovarat de obligativitatea de a finanta [196] [mai intai] razboaiele de cucerire si apoi mentinerea birocratiei imperiale. Fie si numai din acest al doilea motiv liberalul trebuie sa condamne imperialismul.⁵

Oare inseamna opozitia fata de toate razboaiele inter-statale ca liberalul nu poate niciodata avea in vedere schimbarea granitelor geografice, ca el condamna lumea la un inghet al regimurilor teritoriale nedrepte? Cu siguranta nu. Sa presupunem, de exemplu, ca statul ipotetic "Valdavia" ataca "Ruritania" si anexeaza partea occidentala a acestei tari. Acum ruritanii de vest tanjesc dupa reunire cu fratii lor ruritani (poate pentru ca doresc sa vorbeasca netulburati limba lor ruritana). Cum se poate realiza lucrul acesta? Exista, bineinteles, calea negocierilor pasnice intre cele doua puteri; dar sa presupunem ca imperialistii valdavi se arata neinduplecati. Este de asemenea posibil ca liberalii valdavi sa exercite presiunile necesare asupra statului lor pentru ca acesta sa-si abandoneze cuceririle, in numele dreptatii. Dar sa presupunem ca nici aceasta cale nu da rezultate. Ce ramane de facut? Trebuie sa sustinem in continuare ilegitimitatea declansarii unui razboi impotriva Valdaviei de catre statul ruritan. Caile legitime in vederea modificarii granitelor geografice sunt (1) miscarile revolutionare ale poporului ruritan oprimat si (2) ajutorul oferit rebelilor occidentali de catre grupuri ruritane private (sau de catre orice prieteni din strainatate ai cauzei ruritane), fie sub forma echipamentului, fie ca persoane voluntare.^*

In fine, trebuie sa atingem problema tiraniei interne care insoteste inevitabil razboiul inter-statal, o tiranie care de regula persista mult dupa ce razboiul s-a incheiat. Randolph Bourne a sesizat ca "razboiul este sanatatea statului".⁶ Statul isi realizeaza pe deplin potentialul abia in caz de razboi, imbatandu-se de putere, de capacitati numerice, de trufie si de dominatia absoluta pe care o dobandeste asupra economiei si a societatii. Mitul fundamental care ii permite statului sa se ingrase din razboaie este gogoasa ca razboiul insemna apararea de catre stat a supusilor sai. Adevarul faptic este [197] diametral opus. Deoarece daca razboiul este sanatatea statului, el este si cel mai mare pericol la adresa acestuia. Un stat nu poate "muri" decat daca este infrant in razboi sau in urma unei revolutii. Prin urmare, in caz de razboi statul mobilizeaza frenetic polulatia ca sa lupte pentru el impotriva altui stat, sub pretextul ca el este cel care lupta pentru populatie. Societatea devine militarizata si etatizata, ea devine o cireada, pusa pe uciderea presupusilor sai dusmani, dezradacinand si suprimand orice disidenta fata de efortul oficial de razboi, tradand cu voiosie adevarul in numele presupusului interes public. Dupa cum a spus candva Albert Jay Nock, societatea devine un lagar militar, cu valorile si moralul unei "armate aflate in mars".⁷

1 Pentru o explicatie clara a valididatii morale a distinctiei intre combatanti si necombatanti, a se vedea G.E.M. Anscombe, Mr. Truman's Degree, Oxford, lucrare tiparita privat, 1956. Acest pamflet a fost pus in circulatie ca un protest impotriva acordarii unui doctorat onorific presedintelui Truman de catre Universitatea Oxford.

2 Este ciudat si inconsecvent faptul ca adeptii conservatori ai "statului limitat" resping ca absurda orice propunere de eliminare a monopolului asupra violentei pe vreun teritoriu [statal] dat, in vederea eliberarii cetatenilor particulari de orice stapan suprem, dar cu toate acestea insista la fel de energic pentru lasarea natiunilor-stat fara un stapan suprem care sa arbitreze disputele dintre ele.

3 Mai exista un considerent, care se aplica mai mult apararii "interne", din interiorul teritoriului unui stat: cu cat statul este mai putin eficace in apararea locuitorilor de pe teritoriul sau impotriva atacurilor criminale (de provenienta ne-statala), cu atat mai mult invata acesti locuitori cat de ineficiente sunt activitatile statului si cu atat se orienteaza ei mai mult spre metode ne-statale de aparare. Prin urmare, esecul statului de a furniza aparare poate avea o valoare educativa pentru populatie.

4 F.J.P. Veale, Advance to Barbarism, Appleton, Wisconsin, C.C. Nelson, 1953, p. 58.

5 Trebuie sa mai facem doua observatii empirice in legatura cu imperialismul occidental. In primul rand, drepturile de proprietate respectate au fost in general cele ale europenilor; adesea populatiile bastinase si-au vazut pamanturile furate de catre imperialisti si au fost obligate prin violenta la munca silnica in minele sau pe proprietatile funciare provenite din acest furt.

In al doilea rand, un alt mit sustine ca "diplomatia canonierelor" de la inceputul secolului XX a fost, la urma urmelor, o aparare a drepturilor de proprietate ale investitorilor occidentali in tarile inapoiate. Numai ca, in afara de rezervele de mai sus impotriva trecerii de catre fiecare stat in parte dincolo de regiunea geografica monopolizata de el, se trece indeobste cu vederea faptul ca majoritatea actiunilor canonierelor nu au fost destinate apararii investitiilor private, ci a detinatorilor occidentali de obligatiuni guvernamentale indigene. Puterile occidentale au obligat cu forta statele indigene sa sporeasca agresiunea prin impozitare asupra propriilor lor popoare, pentru a-si plati datoriile catre detinatorii straini de obligatiuni. Aceasta n-a fost o actiune de salvgardare a proprietatii private, ci una diametral opusa.

* N.ed.: Autorul simplifica excesiv problema, omitand drepturile cvasi-inevitabilei minoritati valdave din Ruritania de Vest, care probabil ar adopta o pozitie diametral opusa fata de cea ruritana, preferand aliprirea si apoi ramanerea in Valdavia. Acestea nu pot fi riguros respectate decat respectand drepturile tuturor persoanelor de secesiune pana la nivel individual. Deci orice razboi "de eliberare" sau de alt fel care nu le respecta pe acestea este evident ilegitim si nu se va bucura de participarea vreunui liberal consecvent.

6 R. Bourne, War and the Intellectuals, C. Resek, ed., New York, Harper and Row, 1964, p. 69.

7 O versiune mai veche a acestei perspective poate fi gasita in Murray N. Rothbard, "War, Peace, and the State", in Egalitarianism as a Revolt Against Nature, and Other Essays, Washington, D.C., Libertarian Review Press, 1974, pp. 70-80.