Copiii si drepturile lor

Copiii si drepturile lor

Am stabilit in capitolele precedente dreptul de proprietate al fiecarui om asupra propriei sale persoane si asupra pamantului virgin pe care il gaseste si il transforma cu ajutorul muncii sale - si am aratat ca, pornind de la aceste doua principii, putem deduce intreaga structura a drepturilor de proprietate, asupra tuturor tipurilor de bunuri. Printre acestea se numara bunurile pe care omul le dobandeste prin schimb, sau prin daruri si mosteniri voluntare.

Ramane insa de discutat cazul dificil al copiilor. Dreptul la proprietate de sine (self-ownership) al fiecarui om a fost stabilit pentru adulti, pentru proprietarii de sine naturali, care trebuie sa-si intrebuinteze mintile, pentru a-si determina si a-si urmari obiectivele lor proprii. Pe de alta parte, este limpede ca un copil nou-nascut nu este, in nici o acceptiune naturala, un proprietar de sine actual, ci, mai degraba, un proprietar de sine potential.¹ Dar lucrul acesta pune o problema serioasa: oare cand, sau in ce fel dobandeste copilul aflat in crestere dreptul sau natural la libertate si la proprietate de sine? Se intampla lucrul acesta treptat, sau deodata? La ce varsta? Si de ce criterii dispunem pentru a certifica aceasta trecere, sau tranzitie?

Sa incepem de la copilul nenascut. Ce drept de proprietate asupra fetusului au parintiii, sau, mai degraba, mama? Sa observam, pentru inceput, ca pozitia conservatorilor catolici a fost, in general, prea repede respinsa. Aceasta pozitie sustine ca fetusul este o persoana vie si ca, prin urmare, avortul reprezinta o actiune criminala, care trebuie, ca atare, scoasa in afara legii, ca orice alta crima. Replica obisnuita [a sustinatorilor legitimitatii legale a avorturilor - n.tr.] consta, pur si simplu, in a desemna nasterea ca fiind inceputul vietii de fiinta umana inzestrata cu drepturi naturale, inclusiv cu dreptul de a nu fi asasinata; inainte de nastere, afirma acest contra-argument, copilul nu poate fi considerat o persoana vie. Numai ca raspunsul catolic, conform caruia fetusul este viu si este o persoana a carei potentialitate este iminenta, se apropie - in felul sau - ingrijorator de mult de teza generala, conform careia motivul pentru care nu este legitim sa se agreseze un nou nascut este ca el este un potential adult. Desi nasterea reprezinta, intr-adevar, linia corecta de demarcatie, formularea obisnuita face din ea o linie de demarcatie arbitrara [deoarece argumentul invocat in favoarea ei se aplica si fetusului nenascut - n.tr.] - si ea este lipsita de un fundament rational suficient de ancorat in teoria proprietatii de sine.

[98] Justificarea adecvata pentru analiza avortului este dreptul absolut al fiecarui om la proprietate de sine. Acesta implica imediat ca fiecare femeie se bucura de un drept absolut asupra propriului ei corp, ca ea poseda controlul absolut asupra corpului ei si asupra a tot ce contine acesta. Aici se gaseste si fetusul. Majoritatea fetusilor se afla in pantecele mamei lor deoarece mama consimte la aceasta situatie. Dar fetusul se gaseste acolo datorita consimtamantului nesilit al mamei. Daca mama ar decide ca ea nu il mai doreste acolo pe fetus, atunci acesta devine un "invadator" parazitar al corpului ei - si mama este intru totul indrituita sa-l expulzeze pe acest invadator de pe proprietatea ei. Avortul nu ar trebui privit ca "asasinarea" unei persoane vii, ci ca expulzarea unui invadator nedorit din corpul mamei.^{2 i} Toate legile care ingradesc sau interzic avortul constituie, prin urmare, incalcari ale drepturilor mamelor.

S-a ridicat obiectia ca, deoarece mama o consimtit de la inceput la conceptia fetusului, ea a "contractat", prin urmare, raportul in care se afla cu acesta si nu poate "incalca" acest contract provocand un avort. Dar exista numeroase obiectii impotriva acestei doctrine. In primul rand, dupa cum vom vedea mai jos, o simpla promisiune nu este un contract care poate fi impus cu forta: contractele nu pot fi legitim impuse decat atunci cand incalcarea lor implica un furt implicit - si este evident ca aici nu se poate aplica un asemenea argument. In al doilea rand, este evident ca in acest caz nu avem de-a face cu nici un "contract", deoarece fetusul (ovulul fertilizat?) nu poate fi in nici un caz considerat o entitate capabila de a incheia constient contracte voluntare. Iar in al treilea rand, dupa cum am vazut mai sus, un aspect esential al teoriei liberale consta in inalienabilitatea vointei si, prin urmare, in nepermisibilitatea impunerii contractelor voluntare de sclavie. Chiar daca ar fi fost in acest caz vorba de un "contract", prin urmare, el nu poate fi impus cu forta legii, deoarece vointa mamei este inalienabila si ea nu poate fi in mod legitim aservita purtarii si nasterii unui prunc, impotriva vointei sale.ⁱⁱ

Un alt argument al adversarilor avorturilor este ca fetusul este o fiinta umana vie si se bucura, de aceea, de toate drepturile fiintelor umane. In regula; haideti sa admitem, de dragul discutiei, ca fetusii sunt fiinte umane - sau, mai corect, fiinte umane potentiale - si ca se bucura, de aceea, de toate drepturile omului. Dar care om, ni se va permite sa intrebam, are dreptul sa paraziteze coercitiv in mod deliberat corpul unei gazde care nu il doreste. Este limpede ca nici un om deja nascut nu are un asemenea drept si, prin urmare, a fortiori nici fetusul nu poate avea acest drept.ⁱⁱⁱ

[99] Adversarii avorturilor formuleaza, de regula, argumentul precedent prin invocarea "dreptului la viata" al fetusului, ca si pe cel al oamenilor deja nascuti. Nu am utilizat acest concept in aceasta lucrare, datorita ambiguitatii sale si datorita faptului ca orice drepturi efective implicate de utilizarea lui sunt incluse in conceptul de "drept la proprietate de sine" - dreptul fiecarui om la a nu-si vedea agersata propria persoana. Chiar si Profesoara Judith Thomson, care, in analiza pe care o face problemei avortului, incearca - in mod inconsecvent - sa pastreze conceptul de "drept la viata", impreuna cu dreptul fiecarui om asupra propriului sau corp, arata cu luciditate deficientele si erorile doctrinei "dreptului la viata":

"Conform anumitor opinii, a avea un drept la viata implica a avea dreptul sa ti se dea cel putin acel minimum de care este nevoie pentru ca omul sa-si continuie viata. Dar ce facem daca ceea ce constituie efectiv acest minimum, de care are nevoie omul sa-si continuie viata, este ceva la care el nu are nici un drept sa i se dea. Chiar daca m-am imbolnavit de moarte si singurul lucru care imi poate salva viata este atingerea mainii reci a lui Henry Fonda pe fruntea mea infierbantata, totusi nu am nici un drept sa mi se asigure atingerea mainii reci a lui Henry Fonda pe fruntea mea infierbantata. Ar fi extraordinar de frumos din partea lui Henry Fonda sa vina cu avionul de pe Coasta de Vest [a SUA] ca sa mi-o ofere..Dar eu nu am nici un drept ca cineva sa faca acest lucru pentru mine, indiferent despre cine ar fi vorba."

Pe scurt, este nepermisibil sa interpretam termenul "drept la viata" in sensul ca i-ar conferi cuiva vreun drept susceptibil de a fi impus cu forta ca altcineva sa-i sustina acea viata. In terminologia noastra, o asemenea pretentie ar constitui o incalcare nepermisibila a dreptului celeilalte persoane la proprietate de sine. Sau, dupa cum convingator explica profesoara Thomson, "a avea un drept la viata nu garanteaza nici dreptul de a ni se da spre utilizare corpul altei persoane, nici dreptul de a ni se permite utilizarea neintrerupta a acelui corp - chiar daca avem nevoie de el pentru insasi prezervarea vietii noastre".³

Sa presupunem acum ca s-a nascut copilul. Ce urmeaza? Pentru inceput, putem spune ca parintii - sau mai degraba mama, care este singurul parinte vizibil cert - in calitate de creatori ai copilului, devin proprietari ai sai. Un nou-nascut nu poate fi un posesor efectiv de sine in nici un sens. De aceea, proprietarii copilului ar putea fi fie mama, fie o alta persoana, sau alte persoane; dar, a spune ca o terta parte poate pretinde ca este "proprietara" copilului, ar insemna sa-i acordam acelei terte parti dreptul de a smulge cu forta copilul de la proprietarul sau natural in virtutea principiului de "homesteading" (apropriere originara), care este mama. Prin urmare mama este proprietarul natural si legitim al copilului - si orice tentativa de a il prelua pe acesta cu forta constituie o incalcare a dreptului ei de proprietate.

[100] Dar cu siguranta ca mama sau parintii nu pot primi proprietatea copilului in proprietate alodiala absoluta, deoarece aceasta ar implica ciudata situatie in care un adult de cincizeci de ani ar ramane in jurisdictia absoluta si indisputabila a unui parinte de saptezeci de ani. Prin urmare, dreptul parental de proprietate trebuie limitat in timp. Dar el trebuie limitat si in natura, deoarece ar fi cu siguranta grotesc ca un liberal care crede in dreptul de proprietate de sine sa sustina dreptul unui parinte de a-si ucide sau de a-si tortura proprii copii.

Trebuie, prin urmare, sa admitem ca, inca de la nastere, dreptul de proprietate al parintilor nu este absolut, ci este de felul dreptului unui curator, sau al unui administrator. Pe scurt, indata ce fiecare copil se naste si, prin urmare, nu mai este continut in corpul mamei sale, el poseda dreptul la proprietate de sine, in virtutea faptului de a fi o entitate separata si un potential adult.^iv Trebuie, prin urmare, sa fie ilegal si sa se considere o incalcare a drepturilor copilului ca parintele sa comita agresiuni impotriva persoanei sale, prin mutilarea, torturarea, asasinarea lui, etc. Pe de alta parte, conceptul insusi de "drepturi" este unul "negativ", delimitand sfera de actiune a fiecarui om, in care nu se poate amesteca in mod legitim nimeni altcineva. Nici un om nu poate avea, asadar, "dreptul" de a sili pe altcineva sa comita o actiune "pozitiva", deoarece, in cazul acesta, constrangerea incalca dreptul la libertatea persoanei sau a proprietatii individului care este constrans. Astfel, putem afirma ca omul are un drept la proprietatea lui (adica de a nu i se invada proprietatea), dar nu putem spune ca cineva are "dreptul" la un "salariu de supravietuire", deoarece aceasta ar insemna ca cineva ar fi silit sa ii furnizeze un asemenea salariu, iar aceasta ar incalca drepturile de proprietate ale persoanelor supuse coercitiei. Ca un corolar, aceasta inseamna ca, intr-o societate libera, nici un om nu poate fi impovarat cu obligatia legala de a face ceva pentru un altul, deoarece aceasta ar fi o incalcare a drepturilor celui dintai; singura obligatie legala pe care o are un om fata de altul este de a-i respecta drepturile.^v

Daca aplicam teoria noastra parintilor si copiilor, rezulta ca parintele nu are dreptul de a-si agresa copiii, dar si ca parintele nu ar trebui sa aiba obligatia legala de a-si hrani, imbraca, sau educa copiii, deoarece aceste obligatii ar implica silirea parintelui sa intreprinda anumite actiuni pozitive, ceea ce l-ar deposeda de drepturile sale. Prin urmare, parintele nu are dreptul de a-si asasina sau de a-si mutila copilul si este drept ca legea sa-i interzica sa faca aceste lucruri. Dar parintele ar trebui sa aiba dreptul legal de a nu-si hrani copilul, adica de a-l lasa sa moara.⁴ Prin urmare, legea nu poate constrange in mod legitim un parinte sa-si hraneasca copilul, sau sa-l mentina in viata.⁵ (Din nou, [101] daca parintele are sau nu o obligatie morala, mai degraba decat o obligatie legala de a-si mentine copilul in viata, este o intrebare complet diferita.) Aceasta regula ne permite sa rezolvam o serie de probleme dificile, cum ar fi: trebuie oare un parinte sa aiba dreptul sa lase un copil diform sa moara (de exemplu prin a nu-l hrani)?⁶ Bineinteles ca raspunsul este din nou afirmativ, fiind derivat a fortiori din dreptul mai general de a lasa orice copil, fie ca el este diform sau nu, sa moara.^vi (Desi, dupa cum vom vedea mai jos, intr-o societate liberala existenta unei piete libere pentru nou-nascuti ar aduce la un minimum cazurile de "neglijenta" de felul acesta).

Teoria noastra ne permite sa analizam cazul doctorului Kenneth Edelin, de la Boston City Hospital, care a fost condamnat pentru crima in 1975, deoarece a lasat un fetus sa moara (bineinteles, la dorinta mamei), dupa executarea unui avort. Daca parintii au un drept legal de a lasa copilul sa moara, atunci a fortiori ei au acelasi drept epntru fetusii extra-uterini. In mod similar, intr-o lume viitoare, in care bebelusii s-ar putea naste in dispozitive extra-uterine ("tuburi de testare"), parintii ar avea, din nou, dreptul legal de a "scoate din priza cablul de alimentare", lasand fetusul sa moara, sau, mai curand, de a refuza sa plateasca continuarea alimentarii cu curent electric.^viiortion and Thomson's Violinist: Un

Sa examinam acum implicatiile doctrinei dupa care parinaii ar trebui sa aiba o obligatie legala de a-si mentine copiii in viata. Argumentul in favoarea acestei obligatii contine doua componente: faptul ca parintii au creat copilul printr-un act deliberat, liber consimtit; si faptul ca, temporar, copilul este neajutorat si nu este un proprietar de sine.⁷ Daca analizam, pentru inceput, argumentul bazat pe neajutorare, atunci putem face observatia de ordin general ca este o eroare, din punct de vedere filosofic, sa se sustina ca nevoile lui A impun in mod legitim obligatii coercitive asupra lui B, in vederea satisfacerii acestor nevoi. In primul rand, in acest caz ar fi incalcate drepturile lui B. In al doilea rand, daca despre un copil neajutorat se poate spune ca impune obligatii legale asupra altcuiva, de ce tocmai asupra parintilor - si nu asupra altor oameni? Ce au de-a face parintii cu toate acestea? Bineinteteles ca raspunsul este ca ei sunt creatorii copilului, ceea ce ne aduce la al doilea argument - argumentul bazat pe creatie.^viii

[102] Daca luam, asadar, in consideratie argumentul creatiei, aceasta elimina imediat orice fel de obligatie a mamei de a mentine in viata un copil care a rezultat dintr-o actiune de viol, deoarece o asemenea actiune nu a fost liber consimtita [de victima]. Este de asemenea eliminata orice obligatie de felul acesta care i-ar reveni vreunui parinte vitreg, adoptiv, sau vreunui protector care nu a participat cu nimic la crearea copilului.^ix

Mai mult, daca creatia atrage dupa sine obligatia de a ingriji copilul, de ce ar inceta aceasta obligatie atunci cand copilul devine adult? Dupa cum afirma Evers:

Parintii continua sa fie creatorii copilului, [asa ca] de ce sa nu fie ei obligati sa sustina copilul in perpetuitate? Este adevarat ca acesta nu mai este neajutorat; dar neajutorarea (dupa cum am aratat mai sus) nu constituie in sine o cauza generatoare de obligativitate legala. Daca situatia de a fi creatorul altcuiva este motivul obligativitatii si daca aceasta situatie se prelungeste, de ce nu s-ar prelungi si obligativitatea?^{8 x}

Si ce se va intampla peste cateva zeci de ani, cand vreun om de stiinta va deveni capabil de a crea viata umana in laborator? In acest caz "creatorul" este omul de stiinta. Trebuie sa aiba si el obligatia legala de a mentine copilul in viata? Sa presupunem, in plus ca este vorba de un copil diform si bolnav, cu aspect aproape inuman; contina omul de stiinta sa fie legat printr-o obligatie legala sa mentina copilul in viata? Si daca da, ce cantitate din resursele sale - timp, energie, bani, bunuri de capital - trebuie sa fie solicitate legal in vederea mentinerii in viata a copilului? Unde inceteaza obligatia aceasta si dupa ce criteriu?

Intrebarea aceasta, referitoare la resurse, este, de asemenea, direct relevanta in cazul parintilor naturali. Dupa cum subliniaza Evers: "Sa consideram cazul unor parinti saraci, care au un copil care se imbolnaveste. Boala este suficient de grava pentru ca parintii sa trebuiasca sa moara de foame pentru a procura ingrijirea medicala necesara mentinerii copilului in viata. Sunt parintii obligati sa scada calitatea propriei lor vieti chiar si pana la pragul auto-condamnarii la moarte, in vederea ajutorarii copilului?⁹

Iar daca nu, adaugam noi, care este pragul incepand de la care inceteaza obligatia legala a parintilor? Si conform carui criteriu? Evers continua: "Unii ar putea dori sa sustina ca parintii nu datoreaza [copilului] decat grija minimala medie necesara pentru a-l mentine in viata (caldura, adapost, hrana). Insa, daca se adopta linia obligativitatii, pare ilogic - avand in vedere marea varietate a calitatilor si caracteristicilor umane - sa se lege obligativitatea de patul lui Procust al mediei tuturor oamenilor.^{10 xi}

[103] Un argument raspandit sustine ca actiunea voluntara a parintilor a creat un "contract", prin care parintii sunt obligati sa acorde ingrijiri copilului. Dar aceasta pozitie (a) ar implica si presupusul "contract" cu fetusul, care ar interzice avortul; si (b) s-ar lovi de toate dificultatile legate de teoria contractului pe care le-am analizat mai sus.^xii

In fine, dupa cum arata Evers, sa consideram cazul unei persoane care salveaza in mod voluntar un copil dintr-un incendiu in care mor parintii copilului. Intr-un sens cat se poate de literal, salvatorul l-a adus la viata pe copil; rezulta din aceasta ca ca el are obligatia legala, susceptibila de a fi impusa cu forta, de a-l mentine pe copil in viata de acum inainte? Oare nu ar constitui aceasta o "servitute involuntara montruoasa, careia il condamnam pe salvator sa-i cada victima?"¹¹ Si daca aceasta este situatia salvatorului, de ce nu ar fi si a parintelui natural?^xiii

Asadar mama devine, la nastere, "curatorul-proprietar" al copilului, fiind obligata legal numai sa nu agreseze persoana acestuia, deoarece copilul are potentialul de a deveni proprietar-de-sine. In afara de aceasta, cata vreme copilul locuieste acasa, el trebuie, in mod necesar, sa fie in jurisdictia parintilor, deoarece locuieste pe o proprietate care apartine acestor parinti. Evident ca parintii au dreptul de a stabili reguli de utilizare a casei si a proprietatii lor, valabile pentru toate persoanele (indiferent daca sunt copii sau nu), care locuiesc in casa respectiva.

Dar cand vom spune ca ia sfarsit aceasta jurisdictie asupra copilului a parintelui custode? Cu siguranta ca orice varsta anume (21, 18 ani, sau oricare alta) nu poate fi decat complet arbitrara. Solutia aceastei probleme spinoase o dau drepturile de proprietate ale parintilor asupra casei lor. Intr-adevar, copilul detine totalitatea drepturilor de proprietate de sine din momentul in care demonstreaza concret ca le are in mod natural - pe scurt, din momentul in care pleaca, sau "fuge" de acasa. Indiferent de varsta, trebuie sa-i acordam fiecarui copil dreptul absolut de a fugi de acasa si de a-si gasi noi parinti adoptivi, care sa doreasca sa il adopte in mod voluntar, sau de a incerca sa supravietuiasca pe cont propriu. Parintii pot incerca sa-l convinga pe copilul fugit sa se intoarca, dar a-l forta sau a-l sili sa se intoarca ar constitui o inrobire si o agresiune total nepermise impotriva dreptului sau de proprietate de sine. Dreptul absolut al copilului de a fugi constituie expresia ultima a dreptului sau la proprietate de sine, indiferent de varsta.^xiv

Proiect: Conditiile de existenta ale rezolutiunii si rezilierii Proiect: Teste grila - test grila

Urmeaza ca daca un parinte poate fi proprietarul copilului sau (in cadrul stabilit de non-agresiune si de libertatea copilului de a fugi de acasa), el poate transfera acest drept si catre altcineva. El poate oferi copilul spre adoptie, sau poate vinde drepturile asupra copilului, printr-un contract voluntar. Pe scurt, trebuie sa recunoastem faptul ca societatea pur liberala se va bucura de o infloritoare piata de copii. La o privire superficiala, aceasta suna monstruos si inuman. Dar o analiza mai atenta ne va arata ca o asemenea piata este mai omenoasa. Intr-adevar, [104] trebuie sa recunoastem ca exista si in prezent o piata de copii, dar ca, deoarece statul interzice vanzarea lor in schimbul unui pret [banesc], parintii nu pot, actualmente, decat sa isi dea copiii gratuit, catre o agentie autorizata de adoptii.¹² Aceasta inseamna ca in prezent avem, intr-adevar, o piata de copii, dar ca statul impune un control al preturilor maxime la nivelul zero, restrictionand piata la cateva agentii privilegiate si, de aceea, monoploliste. Rezultatul a fost o piata tipica pe care pretul bunului este mentinut de stat cu mult mai jos decat pretul de piata libera: un enorm "deficit" la bunul respectiv. Cererea de nou-nascuti si de copii este, de obicei, cu mult mai mare decat oferta si, de aceea, vedem zilnic tragediile unor adulti carora li se refuza bucuriile adoptiei de copii, de catre agentii de adoptie bagacioase si tiranice. De fapt, avem o mare cerere nesatisfacuta de copii, din partea unor adulti si a unor cupluri - si, totodata, un mare numar de nou-nascuti in surplus si nedoriti, neglijati sau maltratati de parintii lor. Permiterea unei piete libere a copiilor ar elimina acest dezechilibru si ar permite o alocare a nou-nascutilor si a copiilor de la parintii carora nu le plac copiii lor, sau care nu-i doresc pe acestia, catre parinti adoptivi, care doresc intens asemenea copii. Toti cei implicati ar iesi in castig, intr-o astfel de societate: parintii naturali, copiii si parintii adoptivi, care achizitioneaza copii.¹³

In sociatatea liberala, asadar, mama ar detine dreptul absolut asupra propriului ei corp si ar avea, de aceea, dreptul de a face un avort; de asemenea, ea ar avea proprietatea custodiala asupra copiilor ei, care n-ar fi limitata decat de ilegalitatea agresarii impotriva persoanelor acestora si de dreptul absolut al copiilor de a fugi si de a parasi casa parinteasca in orice moment. Parintii ar avea dreptul de a-si vinde drepturile lor custodiale asupra copiilor, catre oricine ar dori sa le achizitioneze la un pret mutual acceptabil.^xv

[105] Se poate observa ca actuala situatie a legislatiei pentru tineri din Statele Unite este, in multe privinte, aproape diametral opusa fata de modelul nostru liberal dorit. In situatia actuala, statul incalca, in mod sistematic, atat drepturile parintilor, cat si pe cele ale copiilor.¹⁴

In primul rand drepturile parintilor. Conform acetualei legislatii, copiii pot fi ridicati de la parintii lor de catre adulti din afara (adica, apropape intotdeauna, de catre stat) dintr-o sumedenie de motive. Doua dintre motive - abuzurile fizice din partea parintilor si abandonul voluntar - sunt plauzibile, deoarece, in primul caz, parintele comite o agresiune impotriva copilului, iar in al doilea parintele si-a abandonat in mod voluntar custodia. Trebuie, totusi, facute doua observatii: (a) ca, pana in anii din urma, in cazurile de agresiune fizica impotriva copiilor, parintii erau imunizati, prin deciziile tribunalelor, de responsabilitatea obisnuita pentru vatamari rezultate din agresiuni fizice asupra copiilor lor; din fericire, acest aspect este acum pe cale de a fi corectat;¹⁵ si (b) in ciuda publicitatii date "sindromului copilului batut", s-a estimat ca numai 5% dintre cazurile de "abuz de copii" sunt legate de agresiuni fizice datorate parintilor.¹⁶

Pe de alta parte, celelalte doua motive de ridicare a copiilor de la parintii lor, ambele inserate sub generoasa rubrica de "neglijare a copiilor", incalca in mod clar drepturile parintilor. Acestea sunt: neasigurarea de hrana, adapost, ingrijiri medicale, sau educatie "corespunzatoare" pentru copii; si neasigurarea unui "mediu adecvat" pentru copii. Ar trebui sa fie evident ca ambele categorii - si indeosebi cea de-a doua - sunt suficient de vagi pentru a furniza statului un pretext in vederea ridicarii aproape oricarui copil, deoarece statul este cel caruia ii revine sarcina sa defineasca ce este "corespunzator" si "adecvat". La fel de vagi sunt alte criterii, derivate, care ii permit statului sa ridice copiii a caror "dezvoltare optima" nu este promovata de catre parinti, sau ale caror "interese de prima importanta" (toate definite, din nou, de catre stat) ar fi favorizate prin aceasta masura. Cateva cazuri recente pot servi drept exemple pentru cat de cuprinzatoare a fost puterea de ridicare a copiilor exercitata. In cazul In re Watson, din 1950, statul a pretins ca o mama si-ar fi neglijat cei trei copii ai sai, in virtutea faptului ca era "inacapabila, datorita starii ei emotionale, a conditiei ei mentale si a asa-ziselor ei profunde sentimente religioase [106], care frizeaza fanatismul". Prin decizia sa, incarcata de implicatii totalitare, tribunalul a subliniat presupusa obligatie a parintilor de a-si creste copiii respectand si urmand "conventiile si moravurile comunitatii in care urmeaza sa traiasca".¹⁷ In 1954, in cazul Hunter vs. Powers, tribunalul a incalcat din nou libertatea religioasa, precum si drepturile parintilor, ridicand un copil pentru motivul ca parintele era prea intens devotat unei religii nonconformiste si ca, in mod normal, copilul ar fi trebuit sa studieze sau sa se joace, mai degraba decat sa distribuie literatura religioasa. Un an mai tarziu, in cazul In re Black, un tribunal din Utah a ridicat opt copii de la parintii lor, deoarece acestia omisesera sa ii invete ca poligamia este imorala.¹⁸

Nu doar religia, ci si moralitatea personala a fost dictata de catre stat. In 1962, cinci copii au fost ridicati de la mama lor de catre un tribunal, pentru motivul ca mama "primea frecvent tovarasi de sex masculin in apartament". In alte cazuri, tribunalele au pretins ca parintii "neglijeaza" copilul si l-au ridicat pe acesta de acasa datorita certurilor dintre parinti si unui sentiment de insecuritate, care, chipurile, periclitau cele mai importante interese ale acestuia.

Printr-o decizie recenta, judecatorul Woodside, de la Curtea Superioara din Pennsylvania, a avertizat in termeni transanti in legatura cu potentialul corecitiv masiv al criteriului "celor mai importante interese":

"Un tribunal n-ar trebui sa ia custodia copilului de la parintii sai numai pe temeiul faptului ca statul, sau agentiile sale, pot gasi pentru el un camin mai bun. Daca singurul criteriu ar fi cel al "caminului mai bun", atunci functionarii de la asistenta publica ar putea ridica copiii de la jumatate dintre parintii dintr-un stat, ale caror camine sunt considerate mai putin dezirabile, pentru a-i plasa in casele celeilalte jumatati a populatiei, considerata a avea camine mai dezirabile. Extinzand in continuare acest principiu, am constata ca familia considerata a avea cel mai bun camin, si-ar putea alege, dupa plac, pe oricare dintre copiii nostri."¹⁹

[107] Drepturile copiilor au fost sistematic incalcate de stat, chiar mai mult decat cele ale parintilor. Legile privind obligativitatea frecventarii scolii, care au devenit endemice in Statele Unite de la inceputul acestui secol, ii silesc pe copii sa mearga fie la scoli publice, fie la scoli private aprobate oficial de catre stat.²⁰ Legile pretins "umanitariste" care le interzic copiilor sa munceasca i-au impiedicat sistematic pe acestia sa aiba acces in randurile fortelor de munca, privilegiindu-i, prin aceasta, pe rivalii lor adulti. Fiind impiedicati cu forta sa munceasca si sa-si castige traiul si fiind constransi sa frecventeze scoli care le displac, sau pentru care nu sunt apti, copiii devin "chiulangii": o acuzatie intrebuintata de catre stat pentru a-i mana ca pe vite in institutii penale care poarta numele de scoli "de corectie", in care copiii sunt efectiv incarcerati, pentru actiuni sau non-actiuni care, daca ar fi comise de adulti, nu ar fi in nici un caz considerate "delicte".

S-a estimat, intr-adevar, ca intre un sfert si jumatate dintre "delincventii juvenili" incarcerati actualmente de catre stat n-au comis actiuni care ar fi considerate crime daca ar fi comise de adulti (adica n-au comis agresiuni impotriva persoanei sau a proprietatii).²¹ "Crimele" acestor copii au constat in exercitarea libertatii lor in feluri care nu le-au placut vasalilor statului: chiul, "incorigibilitate", fuga de la domiciliu. Dintre cele doua sexe, copiii care sunt in mod deosebit incarcerati pentru actiuni "imorale", mai degraba decat cu adevarat criminale, sunt indeosebi fetele. Procentul de fete incarcerate pentru imoralitate ("capriciozitate", relatii sexuale), mai degraba decat pentru delicte propriu-zise, variaza intre 50 si 80%.²²

Incepand de la decizia Curtii supreme de justitie a SUA in cazul In re Gault, din 1967, acuzatilor minori li s-au acordat, cel putin in teorie, drepturile procedurale elementare ale adultilor (dreptul la notificare privind acuzatiile specifice, [108] dreptul la avocat, dreptul la interogarea martorilor de catre ambele parti) - dar numai in cazurile in care ei fusesera efectiv acuzati de a fi infractori. Dupa cum scrie Beatrice Levidow, [drepturile acordate] in cazul Gault si cu prilejul altor decizii similare "nu intervin in nici un fel de cercetari judecatoresti, cu exceptia celor in care acuzatia adusa minorului, in cazul in care ar fi adusa unui adult, ar constitui o acuzatie de incalcare a legilor penale. Asadar, masurile de protectie a acuzatului din cazurile Kent, Gault si Winship, nu protejeaza dreptul de a nu fi acuzati fara judecata ale minorilor care sunt dependenti, neglijati, care au nevoie de supraveghere, ale chiulangiilor, fugitilor de la domiciliu, sau ale celor care sunt acuzati de alte delicte de care se poate face vinovat doar un minor, cum ar fi fumatul, bautul, statul pe drumuri pana tarziu, etc."²³

Drept urmare, minorii sunt, de regula, privati de drepturile procedurale elementare care le sunt acordate acuzatilor adulti, cum ar fi dreptul la cautiune, dreptul la a primi o transcriere a dezbaterii, dreptul la apel, dreptul la un proces cu jurati, prezumtia de nevinovatie si inadmisibilitatea probelor bazate pe zvonuri. Dupa cum a scris Roscoe Pound, "puterile tribunalelor secrete ale regilor Angliei nu erau nimic in comparatie cu cele ale tribunalelor noastre pentru minori". Din cand in cand, cate un judecator disident a formulat cate o critica transanta la adresa acestui sistem. Astfel, cu prilejul unui caz judecat in Pennsylvania in 1954, judecatorul Michael Musmanno a afirmat:

"Anumite garantii constitutionale si legale, cum ar fi imunitatea impotriva auto-incriminarii, interzicerea zvonurilor [aduse ca probe], interdictia deciziilor ex-parte [in care nu se solicita prezenta tuturor partilor - n.tr.] si a rapoartelor secrete, atat de aprig sustinute in deciziile adoptate din Alabama pana in Wyoming, urmeaza a fi nesocotite in Pennsylvania, unde persoana aflata in boxa acuzatilor este un baiat sau o fata de varsta frageda."²⁴

Mai mult, codurile legale referitoare la minori sunt adesea formulate intr-un limbaj vag, care permite procese si incarcerari aproape nelimitate pentru diverse forme de "imoralitate", "chiul frecvent", "neascultare frecventa", "incorijibilitate", "neguvernabilitate", "depravare morala", "pericol de depravare morala", "conduita imorala" si chiar si asocierea cu persoane cu "caracter imoral".²⁵

[109] Mai mult, impotriva minorilor a fost dezlantuita tirania sentintelor pe termen nedeterminat (a se vedea capitolul nostru de mai sus despre pedepse), ei primind adesea sentinte mai mari decat ar fi primit un adult pentru acelasi delict. Intr-adevar, regula actualei justitii pentru minori a fost de a impune sentinte care il pot tine pe minor in inchisoare pana cand atinge varsta majoratului. Mai mult, in anii din urma, in anumite state, raul a fost augmentat prin despartirea delincventilor minori in doua categorii - rau-facatorii propriu-zisi, carora li se spune "delincventi" si alti copii "imorali", carora li se mai spune si "persoane care au nevoie de supraveghere", sau PCNS. Dupa care, "rau-facatorii" din categoria PCNS primesc sentinte mai mari decat delincventii minori propriu-zisi! Astfel, Paul Lerman scrie intr-un studiu recent:

"Perioadele de institutionalizare durau de la doua la douazeci si opt de luni in cazul delincventilor si de la patru la patruzeci si opt de luni in cazul baietilor din categoria PCNS; mediana era de noua luni pentru delincventi si de treisprezece luni pentru PCNS; iar lungimea medie a perioadei de internare era de 10,7 luni pentru delincventi si de 16,3 luni pentru PCNS..

Rezultatele privind lungimea perioadei de internare nu includ perioada de detentie - perioada de procesare corectionala - care premerge plasarii intr-o institutie; analiza cifrelor recente privitoare la detentie in toate cele patru districte al orasului New York releva urmatoarea structura: (1) este mai probabil sa fie retinute PCNS, baieti si fete, decat delincventi (54% fata de 31%); si (2) odata ce persoane din categoria PCNS sunt retinute, este de doua ori mai probabil ca ele sa fie retinute pentru perioade de mai mult decat 30 de zile, decat in cazul delincventilor obisnuiti (50% fata de 25%).²⁶

Din nou, cele care sunt mai frecvent pedepsite pentru delictul de "imoralitate" sunt minorele de sex feminin. Un studiu efectuat recent in Hawaii, de exemplu, arata ca fetele acuzate numai de a fi fugit de la domiciliu petrec in mod normal doua saptamani de detentie inaintea procesului, in vreme ce baietii acuzati de delicte propriu-zise nu sunt retinuti decat cateva zile; si ca aproape 70% dintre fetele incarcerate in scoli publice de formare erau incarcerate pentru delicte de imoralitate, in vreme ce acelasi lucru se putea spune numai despre 13% dintre baieti.²⁷

[110] Actuala perspectiva juridica , conform careia copilul nu are practic nici un drept, a fost analizata critic de judecatorul Abe Fortas de la Curtea Suprema, in cadrul deciziei data de el in cazul Gault:

"Ideea de crima si pedeapsa avea sa fie abandonata. Copilul avea sa fie 'tratat' si 'reabilitat', iar procedurile corespunzatoare, de la prindere pana la institutionalizare, aveau sa fie mai degraba 'clinice' decat punitive.

Rezultatele acestea aveau sa fie obtinute, fara a mai trece prin eforturi conceptuale si constitutionale, prin pretentia ca demersurile nu erau adverse, ci ca statul proceda in calitate de parens patriae (parinte al patriei). Aceasta sintagma latina s-a dovedit a le fi de mare folos celor ce cautau sa justifice excluderea minorilor din schema constitutionala; dar semnificatia ei este confuza iar autoritatea sa istorica este dubioasa.

.Dreptul statului, in calitate de parens patriae, de a le refuza copiilor drepturile procedurale disponibile pentru parintii lor, a fost elaborat pe baza afirmatiei ca, spre deosebire de adult, copilul "nu are un drept la libertate, ci la custodie".. Daca parintii sai nu isi indeplinesc in mod corspunzator functiile lor custodiale - adica daca este vorba despre un copil "delincvent" - atunci statul poate interveni. Facand aceasta, el nu il priveaza pe copil de nici unul dintre drepturile sale, deoarece copilul nu are nici un drept. El nu face decat sa furnizeze "custodia" cuvenita copilului. Pe aceasta baza, procedurile care-i privesc pe minori au fost caracterizate drept "civile" si nu "penale" si, din acest motiv, au fost exonerate de cerintele care stavilesc statul, atunci cand incearca sa priveze o persoana de libertatea ei."²⁸

Putem adauga ca etichetarea unei actiuni drept "civila" sau "de luare in custodie" nu face incarcerarea catusi de putin mai placuta sau mai putin incarcerare, pentru victima tratamentului de "reabilitare". Criminologul Frederick Howlett a criticat aspru sistemul tribunalelor pentru minori, situand problema intr-un context mai larg liberal. El scrie despre "refuzul anumitor drepturi fundamentale ale individului - dreptul de asociere cu cine doreste si de a intreprinde in mod voluntar actiuni care nu dauneaza nimanui decat lui insusi. Betivul care impiedica tribunalele noastre ar trebui sa aiba dreptul sa se imbete; prostituata si clientul ei n-ar trebui sa aiba de dat vreo socoteala justitiei pentru o actiune care este decizia ei personala. Copilul care se poarta urat are si el dreptul fundamental de a fi copil si, daca n-a comis nici o actiune care ar fi considerata delict in cazul in care ar fi comisa de un adult, de ce sa apelam la tribunale.? Inainte de a ne grabi sa tratam sau sa "ajutam" pe cineva in afara sistemului de justitie, [111] oare nu ar trebui, mai intai, comunitatea sa ia in consideratie alternativa de a nu face nimic? Oare nu ar trebui ea sa recunoasca dreptul copilului, in calitatea sa de persoana, de a nu fi supus la tratamente si la amestecul vreunei autoritati externe?"^{29 xvi}

O aparare legala deosebit de elocventa a drepturilor copiilor a fost formulata cu prilejul unei decizii luate in Illinois in 1870, cu multi ani inainte de afirmarea contemporana a despotismului statal in sistemul tribunalelor pentru minori, intervenita incepand cu perioada Progresiva de la inceputul secolului [XX]. In decizia sa referitoare la cazul People ex rel. O'Connell v. Turner, judecatorul Thornton de la Curtea Suprema a declarat:

"Principiul absorbtiei copilului in sfera statului si infeudarea lui completa fata de despotismul acestuia este intru totul inadmisibila, in actuala lume civilizata..

Legile acestea prevad 'ingrijirea' copilului; ele stabilesc 'retinerea' lui si numai un 'bilet de voie' venit din partea discretiei nelimitate a unui comitet de gardieni ii va permite baiatului incarcerat sa respire aerul curat al cerului dinafara zidurilor inchisorii si sa simta instinctele barbatesti prin contact cu lumea cea activa.. Detentia poate dura de la unul la cincisprezece ani, in functie de varsta copilului. Clementa directorului nu poate deschide usile inchisorii, deoarece n-a fost comis nici un delict. Dreptul de habeas corpus, prevazut pentru garantarea libertatii, nu ii poate furniza nici un ajutor, deoarece puterea suverana a statului, in calitate de parens patriae, a decis incarcerearea fara [112] apel. O astfel de amputare a libertatii naturale reprezinta tiranie si opresiune. Daca, in lipsa oricaui delict, in lipsa condamnarii pentru vreo faradelege, copii statului pot fi incarcerati in felul acesta pentru 'binele societatii', atunci mai bine sa se intoarca societatea la elementele ei originare si sa se recunoasca esecul ideii de guvernare libera..

Incapacitatea minorilor nu-i transforma pe acestia in sclavi sau criminali.. Este posibil sa-i consideram pe copii responsabili pentru delictele lor; sa le cerem socoteala pentru vatamari; sa le impunem poveri oneroase - si cu toate acestea sa-i privam de libertate, fara a-i acuza sau condamna pentru delict? [Declaratia drepturilor omului din Illinois, urmand declaratiei drepturilor omului din Virginia si Declaratiei de independenta afirma ca - n.a.] 'toti oamenii sunt, prin natura lor, liberi si independenti si poseda anumite drepturi inerente si inalienabile - printre care se numara drepturile la viata, la libertate si la urmarirea fericirii.' Aceasta formulare nu este restrictiva; ea este larga si cuprinzatoare si afirma un mare adevar: ca 'toti oamenii', toate fiintele umane, de pretutindeni, poseda dreptul inerent si inalienabil la libertate. Le vom spune oare copiilor statului: 'voi nu va puteti bucura de dreptul acesta' - un drept independent de toate regulile si reglementarile umane..Nici macar criminalii nu pot fi condamnati si incarcerati fara a fi judecati conform legii."³⁰

1 John Locke, in ale sale Doua tratate despre carmuire, p. 322, prezinta situatia astfel: "Marturisesc, despre copii, ca ei nu se nasc in aceasta stare de egalitate deplina (in ce priveste dreptul la libertatea lor naturala), desi se nasc in vederea ei. Parintii lor poseda un fel de putere si de jurisdictie asupra lor, atunci cand se nasc in lume si pentru un anumit timp de atunci inainte, dar ele nu sunt decat temporare. Legaturile acestei servituti sunt ca scutecele, in care copiii sunt infasati si care le sunt de trebuinta in perioada copilariei neajutorate. Pe masura ce copiii cresc, varsta si ratiunea slabesc stransoarea scutecelor, pana cand acestea cad cu totul, lasandu-l pe om in seama socotintei sale proprii."

2 Ceea ce incercam sa stabilim aici nu este moralitatea avortului (care poate sa fie sau sa nu fie moral, din alte puncte de vedere), ci legalitatea sa, adica dreptul absolut al mamei de a face un avort. In acesta carte ne preocupa drepturile oamenilor de a face sau de a nu face anumite lucruri, nu daca este bine sau nu ca ei sa isi exercite aceste drepturi. Astfel, noi sustinem ca fiecare persoana are dreptul sa cumpere si sa consume Coca-Cola de la un vanzator voluntar, nu ca vreo persoana ar trebui sau n-ar trebui sa faca efectiv o asemenea achizitie.

3 Judith Jarvis Thomson, "A Defense of Abortion", Philosophy and Public Affairs, Fall 1971, pp. 55-56. [Este vorba de o sursa majora de inspiratie pentru Williamson Evers, Rothbard si altii, notabila pentru o analogie gresita caracteristica pentru sustinatori ai legalitatii avorturilor, discutata si respinsa sistematic online de Doris Gordon, in remarcabilul sau "Abortion and Thomson's Violinist: Unplugging a Bad Analogy". V. si notele traducatorului referitor la faptul ca ilegitimitatea avorturilor si drepturile fetusilor si nou-nascutilor nu se bazeaza pe o filosofie a "dreptului la viata justificat prin nevoi" ci pe responsabilitatea determinata de provocarea pe cale strict cauzala a unei situatii limita de catre parinti si/sau de principiul proportionalitatii violentei defensive - n.tr.]

4 Asupra distinctiei dintre eutanasia pasiva si cea activa, a se vedea Philippa R. Foot, Virtues and Vices, Berkeley, University of California Press, 1978, pp. 50ff.

5 A se vedea ideile teoreticianului anarhismului individualist Benjamin R. Tucker: "Intr-un regim de egala libertate, pe masura ce [copilul] isi dezvolta individualitatea si independenta, el are dreptul la imunitate impotriva violentei fizice sau a invaziei - si atata tot. Daca parintele neglijeaza sustinerea lui, prin aceasta el nu obliga pe nimeni altcineva sa il suplineasca". Benjamin R. Tucker, Instead of a Book, New York, B.R. Tucker, 1893, p. 144. [Pe de alta parte, daca cineva neglijeaza sa-si achite datoriile, desi prin aceasta el nu obliga pe nimeni sa-l suplineasca, aceasta nu-l exonereaza de situatia de datornic in care s-a pus. Asadar observatia lui Tucker este irelevanta pentru stabilirea existentei sau a inexistentei unor datorii, parentale sau de alt fel! Exprimarea sa nu reflecta nici natura curatoriala a drepturilor parintelui, subliniata mai sus de Rothbard ca fiind solidara cu dreptul la proprietate de sine al copilului, deci care asigura respectul minimal datorat acestuia pe toata perioada maturizarii sale, similar cu respectul datorat unui adult temporar neputincios - n.tr.]

6 Programul initial al Societatii pentru eutanasie din America includea dreptul parintilor de a lasa copiii monstruosi sa moara. A devenit, de asemenea, o practica uzuala si tot mai raspandita ca moasele si obstreticienii sa lase copiii monstruosi sa moara la nastere, pur si simplu prin neluarea masurilor pozitive necesare pentru a-i mentine in viata. A se vedea John A. Robertson, "Involuntary Euthanasia of Defective Newborns: A Legal Analysis", Stanford Law Review, January, 1975, pp. 214-15.

7 Argumentatia din acest paragraf datoreaza mult lui Williamson Evers, "Political Theory and the Legal Rights of Children", manuscris nepublicat, pp. 13-17. A se vedea si Evers, "The Law of Omissions and Neglect of Children", Journal of Libertarian Studies 2, Winter 1988, pp. 1-10.

8 Evers, "Political Theory", p. 17.

9 Ibid., p. 16.

10

11 Ibid., pp. 15-16.

12 Este posibil, in prezent, sa se faca "plasamente independente", de la un parinte catre altul, dar ele nu pot fi efectuate decat cu aprobarea unui judecator si acest fel de plasamente sunt descurajate de oficialitati. Astfel, in cazul Petitions of Goldman, Curtea suprema din Massachusets a refuzat sa-i permita unui cuplu de evrei sa adopte doi gemeni nascuti din parinti catolici, in ciuda faptului ca parintii naturali erau intru totul favorabili adoptiei. Motivul refuzului a fost ca reglementarile guvernamentale interziceau adoptiile dintr-o familie de o religie catre o familie de alta religie. A se vedea Lawrence List, "A Child and a Wall: A Study of 'Religious Protection' Laws", Buffalo Law Review, 1963-64, p. 29. Citat in Evers, "Political Theory", pp. 17-18.

13 Cu cativa ani in urma, autoritatile orasului New York anuntau cu mandrie ca demantelasera o "retea ilegala de trafic cu nou-nascuti." Nou-nascutii erau importati contra unui pret din Grecia, de catre comercianti intreprinzatori, fiind apoi vanduti, catre parintii dornici din New York. Nimeni nu parea sa observe ca toti cei implicati in aceasta tranzactie, chipurile barbara, ieseau in castig: parintii greci, care sufereau de saracie, castigau bani, ca si satisfactia de a sti ca nou-nascutii lor urmau sa fie crescuti in camine cu posibilitati mult mai mari; noii parinti isi vedeau relizata dorinta inimilor lor, de a avea copii; iar copiii erau transferati intr-un mediu cu mult mai fericit. In fine, comerciantii isi castigau profiturile lor de intermediari. Toata lumea castiga; cine a pierdut?

14 Referitor la actuala situatie a legislatiei pentru tineri, in raport cu modelul liberal, ii sunt indatorat lui Evers, "Political Theory", passim.

15 Initial, parintilor le-a fost acordata imunitatea prin decizia din 1891 a tribunalului din Mississippi in cazul Hewlett vs. Ragsdale. Insa de curand tribunalele le-au acordat copiilor drepturi depline de a actiona in justitie pentru vatamare. A se vedea Lawrence S. Allen, "Parent and Child - Tort Liability of Parent to Unemancipated Child", Case Western Reserve Law Review, noiembrie 1967, p. 139; Dennis L. Bekemeyer, "A Child's Rights Against His Parents: Evolution of the Parental Immunity Doctrine", University of Illinois Law Forum, Winter 1967, pp. 806-7; si Kenneth D. McCloskey, "Parental Liability to a Minor Child for Injuries Caused by Excessive Punishment", Hastings Law Journal, februarie 1960, pp. 335-40.

16 Astfel, a se vedea raportul catre Cook County, in Patrick T. Murphy, Our Kindly Parent - the State, New York, Viking Press, 1974, pp. 153-54.

17 A se compara cu dictonul lui Sanford Katz, un specialist proeminent in problemele "abuzului de copii": "neglijarea copiilor se refera la comportamenul parintelui, care este in general perceput ca fiind un comportament pasiv, a carui consecinta este neasigurarea nevoilor copilului, asa cum sunt acestea definite prin valorile preferate ale comunitatii." Sanford Katz, When Parents Fail, Boston, Beacon Press, 1971, p. 22. Referitor la certurile parintilor si la cazul In re Watson, a se vedea Michael F. Sullivan, "Child Neglect: The Environmental Aspects", Ohio State Law Journal, 1968, pp. 89-90, 152-53.

18 A se vedea Sullivan, "Child Neglect", p. 90.

19 Citat in Richard S. Levine, "Caveat Parens: A Demystification of the Child Protection System", University of Pittsburgh Law Review, Fall 1973, p. 32. Inca si mai bizar si mai totalitar prin implicatiile sale este conceptul, frecvent propus, de "drept" al copilului "de a fi dorit". In afara de imposibilitatea intrebuintarii violentei pentru impunerea anumitor sentimente unei anumite persoane, un asemenea criteriu ar constitui o inarmare a unor nechemati, in practica a statului, cu puterea de a stabili cand este copilul "dorit" si de a ridica de la parinti pe copiii care nu indeplinesc acest criteriu imposibil de definit. Astfel, Hillary Rodham, de la Children Defense Fund, a criticat acest criteriu: "Oare cum ar trebui definit si impus un 'drept de a fi dorit'? Criteriile necesarmente extinse si vagi de impunere legala ar putea reactiva pericolele actualelor legi, facand din nou necesar ca statul sa formuleze ample judecati discretionare in legatura cu calitatea vietii copilului." Hillary Rodham, "Children under the Law", Harvard Educational Review, 1973, p. 496.

20 Referitor la educatia obligatorie in Statele Unite a se vedea William F. Rickenbacker, ed., The Twelve-Year Sentence, LaSalle, Illinois, Open Court, 1974.

21 A se vedea William H. Sheridan, "Juveniles Who Commit Noncriminal Acts: Why Treat in a Correctional System?", Federal Probation, martie 1967, p. 27. A se vedea si Murphy, Our Kindly Parent, p. 104.

22 In afara de Sheridan, "Juveniles Who Commit Noncriminal Acts", p. 27, a se vedea Paul Lerman, "Child Convicts", Transaction, iulie-august 1971, p. 35; Meda Chesney-Lind, "Juvenile Deliquancy: The Sexualization of Female Crime", Psychology Today, iulie 1974, p. 45; Colonel F. Betz, "Minor's Rights to Consent to an Abortion", Santa Clara Lawyer, Spring 1971, pp. 469-78; Ellen M. McNamara, "The Minor's Right to Abortion and the Requirement of Parental Consent", Virginia Law Review, February 1974, pp. 305-32; si Sol Rubin, "Children as Victims of Institutionalization", Child Welfare, ianuarie 1972, p. 9.

23 Beatrice Levidow, "Overdue Process for Juveniles: For the Retroactive Restoration of Constitutional Rights", Howard Law Journal, 1972, p. 413.

24 Citat in J. Douglas Irmen, "Children's Liberation - Reforming Juvenile Justice", University of Kansas Law Review, 1972-73, pp. 181-83. A se vedea de asemenea Mark J. Green, "The Law of the Young", in B. Wasserstein si M. Green, eds., With Justice for Some, Boston, Beacon Press, 1970, p. 33; Sanford J. Fox, Cases and Material on Modern Juvenile Justice, St. Paul, Minn., West, 1972, p. 68.

25 A se vedea disidenta din 1969 a judecatorului Cadena, de la Curtea suprema a S.U.A., cu prilejul cazului E.S.G. v. State din Texas, in Fox, Cases and Material on Modern Juvenile Justice, pp. 296-98. De asemenea, Lawrence J. Wolk, "Juvenile Court Statutes - Are They Void for Vagueness?", New York University Review of Law and Social Change, Winter 1974, p. 53; Irmen, "Children's Liberation", pp. 181-83; si Lawrence R. Sidman, "The Massachusets Stubborn Child Law: Law and Order in the Home", Family Law Quarterly, Spring 1972, pp. 40-45.

26 Lerman, "Child Convicts", p. 38. A se vedea si Nora Klapmuts, "Children's Rights: The Legal Rights of Minors in Conflict with Law or Social Custom", Crime and Deliquancy Literature, septembrie 1972, p. 471.

27 Meda Chesney-Lind, "Juvenile Deliquency", p. 46.

28 Fox, Cases and Material on Modern Juvenile Justice, p. 14.

29 Frederick W. Howlett, "Is the YSB All it's Cracked Up to Be?" Crime and Delinquancy, octombrie 1973, pp. 489-91. In excelenta sa carte The Child Savers, Chicago, University of Chicago Press, 1970, Anthony Platt arata ca originile sistemului de tribunale pentru minori - scoli de corectie, situate in perioada Progresiva de la inceputul secolului XX, au fost deliberat concepute pentru a impune o "reforma" despotica pe scara masiva, in replica la "imoralitatea" copiilor tarii. Astfel, la pp. 99-100, Platt scrie ca "salvatorii copiilor.au fost deosebit de activi si de incununati de succes in eforturile lor, de extindere a controlului guvernamental asupra unei intregi serii de activitati ale tinerilor, care fusesera in prealabil ignorate, sau abordate pe cale informala.Salvatorii copiilor erau prohibitionisti in sens larg, care credeau ca progresul social depinde de impunerea eficienta a legii, de supravegherea stricta a distractiilor si recreerii copiilor si de reglementarea placerilor ilicite. Eforturile lor vizau salvarea copiilor din institutii si situatii (teatre, sali de dans, carciumi, etc.), care le amenintau "dependenta". Miscarea de salvare a copiilor a invocat problema protectiei copiilor si in vederea contestarii unei varietati de institutii "deviante": astfel, copiii nu puteau fi protejati de sex si alcool decat prin distrugerea bordelurilor si a carciumilor.

A se vedea si ibid., pp. 54, 67-68, 140. Pentru demersuri mai vechi de "salvare a copiilor", parens patriae si incarcerarea minorilor pentru chiul, a se vedea J. Lawrence Schultz, "The Cycle of Juvenile Court History", Crime and Delinquency, octombrie 1973, p. 468 si Katz, When Parents Fail, p. 188.

30 55 Ill. 280, 1870, retiparit in Robert H. Bremner, ed., Children and Youth in America, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1970-74, vol 2, pp. 485-87. Desigur ca reformatorii pusi pe "salvarea copiilor' au fost iritati de decizia data in cazul O'Connell, pe care proeminentul reformator al vietii sociale si al regimului copiilor Frederick Wines din Illinois l-a numit "efectiv injurios. El provine dintr-o sensibilitate morbida in ce priveste subiectul libertatii personale". A se vedea Platt, The Child Savers, p. 106.

iNOTELE TRADUCATORULUI:

Rationamentul si terminologia adoptate aici de Rothbard - precum si corolariile sale continute in acest capitol - au fost criticate si respinse, din perspectiva ordinii proprietatii private, indeosebi de Doris Gordon, ale carei contributii, disponibile online pe situl "Libertarians for Life", recomandam sa fie atent consultate de cititorii interesati de statutul avorturilor in dreptul natural. Astfel, "faptul ca parintii sunt agenti [cauzali nemijlociti ai existentei fetusului aflat intr-o situatie de inerenta neputinta], respinge orice afirmatie conform careia copilul ar fi un invadator, un parazit, sau un agresor de orice fel..A concepe un copil si a-l avorta ulterior - fie si prin simpla evictiune [si nu prin ucidere deliberata urmata de evictiunea cadavrului, ca in majoritatea cazurilor efective de avort - n.tr.] - inseamna a transforma conceptia intr-o capcana mortala pentru copil.Conceptia urmata de evictiune poate fi comparata cu capturarea cuiva, plasarea sa intr-un avion si apoi aruncarea sa afara in timpul zborului, fara parasuta." Cf. Gordon, "Abortion and Rights: Applying Libertarian Principles Correctly", online. N. Stephan Kinsella adopta acelasi tip de analogie, online la "Mises Economics Blog: How We Come to Own Ourselves": "Consider ca fetusul este, in majoritatea cazurilor, un invitat. Daca inviti pe cineva pe iahtul tau la masa si iesi in larg cu el, prin natura situatiei nu poti opta pentru evacuarea lui, pana ajungi la tarm in siguranta. Similar in cazul avortului." A se vedea si comentariile lui Albert Esplugas, online la "Mises Economics Blog: Block on Abortion". Evident,  argumentul cauzalitatii parentale se mentine si in cazul nou-nascutilor si al copiilor neputinciosi aflati in custodia parintilor care i-au conceput nesiliti. Iar analogia este chiar mai puternica, in sensul ca poate fi usor modificata pentru a include si perioada prenatala a copiilor proveniti din viol! Astfel, daca X il captureaza pe Y si il plaseaza clandestin in avionul lui Z, care apoi il descopera pe Y in aer, chiar daca Y comite involuntar o incalcare strict limitata a  proprietatii lui  Z, totusi,  in virtutea principiului proportionalitatii pedepselor, stabilit in cap. precedent, ar constitui o crima ca Z sa-l evacueze pe nevinovatul Y din zbor (eventual cu exceptia unor situatii de forta majora, de exemplu daca aterizarea este imposibila si, datorita greutatii ambelor persoane, devine iminenta prabusirea avionului: in acest caz, proprietarul nu ar avea obligatia legala sa se sacrifice pentru pasagerul clandestin accidental)! Pe scurt, atat argumentul cauzalitatii parentale, cat si  principiul proportionalitatii  demonstreaza ca Rothbard greseste, iar interdictia legala a avorturilor este legitima si naturala (probabil cu exceptia acelor cazuri cauzate de viol in care, in plus , continuarea sarcinii pericliteaza clar viata mamei). Desigur, odata stabilita ilegitimitatea avortului in dreptul natural, se poate observa, totusi, ca obligativitatea legala a purtarii sarcinii reduce , acolo unde exista efectiv si intervine in decizia mamei, meritul moral al maternitatii. Pentru prelungirea analogiilor la cazurile de viol cf. online si J. Walker 'Abortion in the Case of Pregnancy Due to Rape'; iar pentru corelarea lor cu principiul proportionalitatii, N. Sptephan Kinsella, "The Libertarian Blog of Stephan Kinsella: Intentional Trespass vs. Unintentional Conduct".

ii Indiferent de valoarea lor, aceste obiectii nu vizeaza decat ideea ca vina femeii ar fi nerespectarea unui contract. Dar, conform principiului non-agresiunii, responsabilitatea cuiva fata de un nevinovat nu poate proveni exclusiv din contracte, ci si din punerea nemijlocita a nevinovatului in situatii limita, ca in cazul imobilizarii sale pe calea ferata, sau al aruncarii sale in largul oceanului de pe un iaht pe care a fost invitat, sau din avion fara parasuta, etc. Or, am vazut (n. i, supra) ca situatia fetusului este omologabila nu cu un caz de invazie a proprietatii de sine a mamei, ci cu punerea unui copil nevinovat intr-o astfel de situatie, pe care avortul ar transforma-o in capcana criminala. Paradoxal, desi Williamson Evers (pe larg invocat in acest capitol de Rothbard) sesizeaza perfect acest tip de obligativitate necontractuala, dictata de principiul non-agresiunii, de a salva pe cineva in cazul punerii nemijlocite a persoanei respective in pericol clar si iminent, el omite, pur si simplu, problema incompatibilitatii ei cu asa-zisul "drept la avort". Citatul relevant din Evers si altele similare sunt comentate de Albert Esplugas, online la "Mises Economics Blog: Block on Abortion". Din nefericire, Rothbard si autorii influentati de discutia sa deficitara omit complet, in context, chiar si mentionarea acestui tip de obligativitate.

iii Din nou, intrebarea si raspunsul lui Rothbard presupun analogia gresita cu parazitul invadator de proprietate. Concluzia se rastoarna numaidecat daca tinem seama de analogiile corecte, de ex. cu un adult adus in stare de neputinta si transportat independent de voia sa in largul marii pe iahtul femeii, de cele mai multe ori de catre ea insasi, etc.

iv Sugestia ca proprietatea de sine incepe abia la nastere este absurda pana la auto-contradictie: admitand ca ar fi adevarata, daca o femeie A "expulzeaza" fara sa ucida un fetus, care apoi este cumva introdus ("insamantat") in pantecele femeii B, fetusul isi dobandeste dreptul de proprietate-de-sine la iesirea (nasterea) din pantecele lui A, pentru a si-l pierde din nou subit, la intrarea nesolicitata in pantecele lui B, pana la o eventuala noua nastere. sau definitiv, daca va fi nimicit in prealabil: o negatie a insasi ideii de drept inalienabil, pe care se bazeaza proprietatea de sine a oricarui om si toata argumentatia lui Rothbard! Prin urmare, problema nu este daca drepturile fetusului exista in corpul mamei (sau al altei gazde), ci delimitarea si explicitarea lor corecta. Ca potential adult distinct, dreptul de proprietate de sine al fetusului nu poate fi cu nimic mai prejos decat al oricarui adult temporar sau definitiv neputincios, aflat in largul marii sau la tarm pe iahtul unei femei, de cele mai multe ori adus de ea insasi si niciodata venit acolo din proprie initiativa. Ordinea proprietatii private implica recunoasterea legala a acestui statut.

v A se vedea insa si critica adresata de Rothbard lui Isaiah Berlin in cap. 27 de mai jos, de unde rezulta ca metafora drepturilor sau libertatii "pozitive" sau "negative" nu clarifica, ci mai degraba tulbura aplicarea corecta a conceptelor de proprietate, agresiune, sau restitutie. Rationamentele care urmeaza ilustreaza si ele, din pacate, acest neajuns.

vi Aici nu este insa vorba de neluarea unor masuri "pozitive", ca ale bunului samaritean, fata de o persoana oarecare, aflata in primejdie din motive care nu au nimic de-a face cu precedentele actiuni ale parintelui. In virtutea argumentului "cauzalitatii parentale" (n. i, supra), in cazul conceptiei nesilite, parintii naturali datoreaza asadar legal si ingrijire nou-nascutilor si copiilor neputinciosi, in limitele ajutorului analog pe care l-ar datora unui adult strain neputincios, a carui incapacitate ar fi cauzat-o nemijlocit, definitiv sau temporar, intentionat sau din neatentie. Rationamentul nu mai acopera insa, de aceasta data, pe mama copiilor proveniti din viol, deoarece dupa nastere nu mai exista nici un motiv ca ea sa le datoreze acestora mai mult decat orice alte persoane. Intr-adevar, ea nu este nici agenta cauzala a situatiei lor de neputinta, nici - de acum - in situatia de a nu-i putea expulza de pe proprietatea ei fara a comite o crima prin disproportia actiunii defensive.

vii Evident ca in caz de conceptie nesilita, in virtutea cauzalitatii parentale, mama si agentul ei au comis efectiv crima pentru care a fost condamnat doctorul. Dar chiar daca ar fi fost vorba de o conceptie cauzata prin viol, in absenta unor complicatii care sa pericliteze viata mamei, am vazut ca in virtutea principiului proportionalitatii violentei defensive, ea nu avea dreptul sa dispuna dupa plac de viata copilului nevinovat: asadar nici sa-l expuna la riscuri deosebite prin "expulzare", nici - si cu atat mai putin - sa abandoneze copilul dupa nastere, in scopul uciderii sale. Pentru a nu fi criminala, o parasire ar trebui cel putin sa se faca in siguranta relativa de dupa o nastere cat mai normala si intr-un loc public, astfel incat copilul sa poata fi adoptat spre ingrijire de eventualii doritori ("pe treptele bisericii", conform unui vechi obicei reamintit de Walter Block, in ultimul capitol din lucrarea sa In apararea indezirabililor, disponibila online).

viii Stricto sensu, argumentul schitat mai sus (n. i si urm.) nu este bazat pe creatie, ci pe aducerea copilului la viata intr-o situatie de inerenta neputinta, adica pe provocarea strict cauzala a unei situatii limita. Pe de alta parte, o actiune necesara, dar nu si determinanta in sens strict cauzal pentru aparitia unei probleme, nu este sufucienta pentru a genera obligativitati legale. Altminteri ar rezulta, de exemplu, ca cineva care este calcat de masina pe drum spre un concert nu este doar victima parintilor ("creatorilor") sai, ci si a orchestrei, fara de prestatia careia n-ar fi existat concertul si accidentatul n-ar fi apucat-o pe drumul fatal; dar si a fabricantului masinii, a parintilor membrilor orchestrei, a parintilor fabricantului, etc.; astfel incat lista "vinovatilor" ar fi interminabila si, odata cu regresul ei infintit in spatiu si timp, s-ar dizolva si distinctia dintre actiuni legitime si ilegitime, doarece orice actiune poate deveni, la un moment dat, prilej de necazuri sau delicte care n-ar fi putut surveni in lipsa ei. Cauzalitatea stricta (limitarea la consecintele derivabile direct din actiunea initiala numai pe baza regularitatilor uzuale si, unde este cazul, a corelarii ei cu actiunile complementare ale unor complici) este asadar esentiala pentru existenta unei responsabilitati imputabile unui agent cauzal. Responsabilitatea legala inceteaza, prin urmare, in momentul depasirii situatiei limita provocate de agentul cauzal - amanunt a carui importanta o vom vedea indata (v. n. x, infra). Referitor la principiul cauzalitatii stricte cf. online si M. N. Rothbard, "Law, Property Rights, and Air Pollution".

ix Chiar acolo unde nu intervine principiul cauzalitatii parentale, am vazut (n. i si vii, supra) ca principiul proportionalitatii exclude (cu exceptia cazurilor de pericol manifest pentru viata mamei) avorturile periculoase pentru copil, uciderea prin infometare a nou-nascutilor, abandonul in locuri pustii sau ostile, etc.

x Am vazut (n. viii, supra) ca nici neajutorarea in sine, nici situatia "de a fi creatorul cuiva" in sine nu sunt generatoare de obligativitate, ci situatia de a fi provocatorul nemijlocit al pericolului clar si iminent, sau al starii de neputinta si dependenta a cuiva, etc., in virtutea principiului cauzalitatii stricte. Asadar obligativitatea de a-i purta persoanei respective de grija, pentru a evita comiterea unei crime, inceteaza odata cu inlaturarea neputintei provocate nemijlocit. Este adevarat ca, in cazul copiilor, poate fi uneori dificil sa se stabileasca exact momentul si gradul incetarii starii lor de neputinta - si deci a datoriei parentale - dar acelasi lucru se poate spune si despre cazurile de provocare nemijlocita a neputintei unor adulti, sau despre alte probleme care se rezolva altfel decat a priori (cf. si p. 89, n. 7 si textul coresp.) Exista, insa, atat in cazul copiilor cat si al adultilor, posibilitatea ca situatiile lor de neputinta - provocate deliberat sau din neatentie - si obligatiile rezultate din ele pentru cei care le-au provocat sa se prelungeasca pe durata unor vieti intregi (handicapuri grave etc.)

xi Nu exista nici un motiv ca solutiile in cazul parintilor obisnuiti sa difere de cele din cazul oamenilor de stiinta, sau al altor agenti cauzali provocatori nemijlociti de situatii de neputinta ale unor copii sau adulti. Obligatia creata inceteaza doar odata cu neputintele provocate pe cale strict cauzala, iar dificultatea stabilirii cuantumului ei exact evident ca nu este specifica raportului parinti-copii. Pe de alta parte, daca ar fi posibila aducerea pe lume direct a unui adult normal, altfel decat in situatii limita, asadar astfel incat abandonul sau sa nu fie omologabil unei capcane, atunci - spre deosebire de cazul copiilor neputinciosi - abandonul imediat ar putea constitui o optiune legala pentru "creatorul" sau.

xii Dar argumentul responsabilitatii parintilor derivate din statutul lor de "cauzatori" nemijlociti ai copilului aflat intr-o situatie limita nu depinde, de fapt, de existenta nici unui fel de contract. Cf. n. ii, supra.

xiii Esentiala pentru aparitia unei obligativitati este provocarea nemijlocita a unei situatii de necesitate, care apare numai in cazul parintilor, nu si al salvatorului (cf. n. viii, supra). Intr-adevar, ajutorarea partiala a unui copil nu este totuna cu provocarea cauzala a starii sale de necesitate, tot astfel cum hranirea partiala a unui adult infometat nu este totuna cu provocarea infometarii sale, s.a.m.d. Cazul este similar cu cel al parintilor adoptivi, protectorilor, etc., depre care insusi Rothbard observa pe buna dreptate mai sus ca nu li se aplica "argumentul bazat pe creatie", indiferent de validitatea sa in alte cazuri.

xiv Afirmarea dreptului la proprietate de sine indiferent de varsta nu poate fi prea insistent subliniata. Am vazut (n. iv, supra) ca ea este logic necesara chiar de la conceptie, deoarece altfel ar fi implicit contestate drepturile adultilor invitati pe un iaht etc. si, mai general, insasi ideea de drept inalienabil. Totusi, dreptul de a fugi de acasa, in ciuda simplitatii sale aparente, nu credem ca este un reper obiectiv al respectarii proprietatii de sine, in cazul copiilor si al neputinciosilor (iar in cazul adultilor normali specificarea sa este redundanta). De exemplu, cum stabilim daca un copil abia coborat din carucior, sau un bolnav de Alzheimer, care paraseste domiciliul, doreste cu adevarat sa "fuga de acasa", sau este efectiv incapabil de a-si exercita facultatile si are nevoie de supraveghere? In ultimul caz, pe de alta parte, ce impiedica abuzurile supraveghetorului? Rothbard insusi ne informeaza, in fraza imediat urmatoare: trebuie intotdeauna adaugat si criteriul non-agresiunii. Pe scurt, non-agresiunea nu se reduce la dreptul de a fugi de acasa, desi ea implica, in particular, dreptul persoanelor capabile de o alegere constienta de a fugi de acasa. Dar atunci cum poate fi probata alegerea constienta necesara pentru ca sa putem vorbi despre dreptul de a fugi de acasa? Sau, in absenta ei, cand apare posibilitatea unor terte parti (evident compatibile cu ordinea proprietatii private, ceea ce exclude statul!) de a constata abuzurile curatorului si de a interveni in favoarea victimei neputincioase (sau chiar de a-si apropria drepturile curatoriale asupra acesteia, care au fost implicit abandonate, prin abuz, de administratorul prealabil)? Probabil ca adesea este posibila si suficienta stabilirea pe cale dialogala a capacitatii de alegere deliberata a copilului. In cazurile obisnuite, criteriul varstei de maturitate poate fi o expresie inductiva prudenta si deci legitima a experientei comunitatilor respective cu tinerii. Daca este vorba de un copil sau pacient incapabil de dialog si alegere constienta, probabil ca trebuie constatata existenta sau inexistenta unui tratament compatibil cu natura omului, din partea curatorului. Desi nu cunoastem criterii operationale a priori, independente de timp si loc, care sa fie codificabile in acest scop, de aici nu rezulta ca raspunsul este arbitrar, ci numai ca in fiecare caz stabilirea lui presupune existenta unei intante de decizie mature si informate - un deziderat obisnuit in justitie. Cf. si n.tr. de la p. 89.

xv Cu exceptia majora a avortului, despre care am vazut ca este aproape intotdeauna o forma de agresiune criminala, aceste concluzii pot fi in general interpretate intr-o maniera compatibila cu exigentele ordinii proprietatii private, pe care am incercat sa le precizam in notele de mai sus.

xvi Alternativa "coercitie fizica / a nu face nimic" este, bineinteles, falsa, atat in cazul copiilor cat si in cel al adultilor. Comunitatile autentice (de ex. Old Order Amish) se bazeaza tocmai pe imbinarea incurajarii respectului pentru regulile bunei conduite cu penalizarea incalcarii lor non-violente prin masuri de asemenea non-violente, dar ferme, de boicot si ostracism. Problema conceptiei legaliste, conform careia legea codificabila este instrumentul necesar si suficient al bunei randuieli, este ca nu poate fi decat sau totalitara (toate conteaza, "deci" toate se legifereaza), fie relativista (se legifereaza putine, "deci" putine conteaza). Mirajul legalist-relativist al unui liberalism "neutru cultural", sau chiar "de stanga", conform caruia singurele imoralitati obiective ar fi incalcarile drepturilor legale si toate dezideratele (in part. de buna crestere) care nu sunt adecvate codificarii legale ar fi lipsite de relevanta general-umana, a fost sugerat pana la o vreme "printre randuri" si de Rothbard si discipolii sai. Pentru explicitarea si inceputurile depasirii sale cf. de ex. Walter Block, "Liberalism si libertinism", online.