Reglementarea pe plan international al dreptului la despagubiri in caz de eroare judiciara in materie penala

Reglementarea pe plan international al dreptului la despagubiri in caz de eroare judiciara in materie penala

Pe plan international au fost adoptate in acest domeniu doua acte de o importanta majora. Intr-o formulare aproape identica celei cuprinse in art. 14 parag. 6 al Pactului International cu privire la drepturile civile si politice , adoptat de Adunarea generala a Organizatiei Natiunilor Unite in anul 1966, art. 3 din Protocolul nr. 7 la Conventia pentru apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor fundamentale ,adoptat la Strasbourg in anul 1984, garanteaza dreptul la indemnizare a victimei unei erori judiciare. Conform acestui text, daca o condamnare penala definitiva este ulterior anulata sau se acorda gratierea pentru ca a intervenit un fapt nou sau a aparut un asemenea fapt care probeaza ca s-a produs o eroare judiciara, persoana care a executat o pedeapsa cu inchisoarea datorita acelei condamnari are dreptul sa fie indemnizata in conformitate cu dispozitiile legale sau cu uzantele in vigoare in statul in cauza, dar numai daca nu se dovedeste ca neaducerea la cunostinta autoritatilor statale competente a faptului ce nu a fost cunoscut la momentul dispunerii condamnarii ii era, in tot sau in parte, imputabila.

Subcapitolul 1

Conditii pentru a beneficia de dreptul la despagubiri

Pentru aplicarea acestei prevederi trebuie indeplinite trei conditii.

1). Persoana care invoca dreptul la indemnizare in caz de eroare judiciara sa fi fost condamnata printr-o hotarare definitiva si, ca urmare a acestei condamnari, sa fi executat o pedeapsa cu inchisoarea

O hotarare este definitiva atunci cand a trecut in puterea lucrului judecat, adica a devenit irevocabila, nemaifiind susceptibila de nicio cale ordinara de atac, fie pentru ca partile le-au epuizat, fie pentru ca nu le-au exercitat in termenele prevazute de lege. Hotararea trebuie sa vizeze o condamnare pe fond, deoarece daca eroarea(hotararea eronata) priveste arestarea preventiva a unei persoane, se vor aplica dispozitiile art. 5 parag. 5 din Conventia pentru apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor fundamentale care consacra dreptul la despagubiri in cazul unei privari de libertate ilicite. In cazul unei erori judiciare constand in arestarea unui individ in baza unui mandat de transformare a unei amenzi in inchisoare contraventionala, ulterior anulat definitiv si irevocabil, se va aplica art. 5 parag. 5. De asemenea, este necesar ca persoana condamnata pe nedrept sa fi executat o pedeapsa. Textul nu se aplica in cazul in care inculpatul a fost achitat in mod gresit, intrucat nu i s-a provocat niciun prejudiciu prin decizia eronata

2). Condamnarea persoanei in cauza este anulata sau ii este acordata gratierea, daca, in ambele situatii, descoperirea unui fapt nou sau a unei probe noi demonstreaza ca s-a produs o eroare judiciara.

Atunci cand anularea sau gratierea s-au intemeiat pe alte motive(de exemplu, pe o interpretare gresita a legii), persoana in cauza nu mai poate invoca dreptul la indemnizare. Cu alte cuvinte, trebuie sa fie un caz de eroare judiciara grava, in situatiile in care o persoana a fost condamnata chiar daca era evident ca este nevinovata. In anumite state gratierea se poate acorda si in ipoteza unor condamnari eronate, astfel gratierea putand da nastere la dreptul de a obtine despagubiri.

3). Persoanei condamnate sa nu-i fie imputabile, in tot sau in parte, nerelevarea faptei necunoscute la momentul pronuntarii condamnarii.

Astfel, trebuie sa nu existe culpa celui condamnat in ceea ce priveste faptul ca probele nevinovatiei sale nu au fost cunoscute, deoarece imposibilitatea invocarii propriei culpe este un principiu de drept universal recunoscut, dreptul la despagubiri nu va opera daca autorul faptei prejudiciabile este insusi cel condamnat.

Textul analizat nu contine nicio regula privitoare la natura procedurii ce trebuie urmata pentru a se stabili existenta erorii judiciare care deschide dreptul victimei la despagubiri, ci face trimitere la dreptul intern, legislatia si practica existenta sau care trebuie sa existe in fiecare stat contractant.

Daca sunt intrunite comulativ aceste conditii, persoana aflata intr-o astfel de situatie va fi indemnizata in conformitate cu normele legale sau cu uzantele in vigoare in statul in cauza. Statul va trebui sa-si execute obligatia ce-i revine in temeiul art. 3 din Protocolul nr. 7 chiar daca in legislatia nationala nu exista nici prevederi in materie si nici uzante aplicabile. Textul nu poate fi interpretat in sensul ca in acest caz persoana nu isi va putea valorifica dreptul la indemnizare.

Pana in prezent, Curtea Europeana a Drepturilor Omului nu a avut de solutionat vreo cauza in care sa se fi pus problema nerespectarii acestui drept de catre statele contractante, deoarece toate statele europene recunosc fara rezerve acest drept. Mai mult, o astfel de situatie ar fi sanctionata prin aplicarea altor dispozitii ale Conventiei, din moment ce executarea oricarei pedepse presupune fie o privare de libertate, fie plata unei amenzi, fie restrictionarea unor drepturi. In aceste conditii, persoana a carei condamnare s-a anulat ar fi avut oricum dreptul la despagubiri in  temeiul art. 5 parag. 5, a art. 1 din Protocolul 1 sau a art. 41 din Conventie.

Motivele mentionate i-au determinat pe unii autori sa considere ca nu exista nicio ratiune pentru existenta art. 3 din Protocolul nr. 7 alaturi de celelalte texte din Conventie.