Edictele magistratilor

La intrarea in functie, magistratii romani beneficiau de ius edicendi, adica de dreptul de a publica un edict prin care aratau cum inteleg sa-si exercite functiile si ce mijloace juridice vor utiliza in acest scop. Edictul publicat era valabil vreme de un an, adica atata timp cat dura magistratura.

La origine, aceste edicte au fost formulate oral, de unde si etimologia cuvantului, care provine de la "ex dicere", care are intelesul de a spune. Dar, ulterior, incepand cu secolul al III-lea i. e. n., ele au fost afisate in Forum pe table din lemn vopsite in alb, ce purtau numele de album.

In afara edictelor valabile pe timpul exercitarii functiilor, mai erau si edicte ocazionale, date cu prilejul unor sarbatori sau evenimente publice.

Edictele valabile pe intreaga durata a magistraturii se numeau perpetue (edicta perpetua), pe cand cele ocazionale se numeau neprevazute (edicta repentina).

Edictele care prezinta cea mai mare importanta sunt edictele pretorilor, care erau cei mai importanti magistrati judiciari romani. Prin intermediul acestor edicte pretorii puneau la dispozitia persoanelor interesate mijloacele procedurale necesare, pentru ca acestea sa-si poata valorifica drepturile in justitie.

In conditiile in care, spre sfarsitul epocii vechi, dreptul quiritar, rigid si formalist, care devenise inaplicabil, pretorii au putut desfasura o activitate cu caracter pregnant creator. Ori de cate ori descopereau ca dreptul civil nu oferea mijloace necesare deducerii in justitie a unor pretentii legitime, pretorii creeau prin intermediul edictului mijloace procedurale noi, sanctionand pe cale procedurala noi drepturi. In acest fel, activitatea pretorului a devenit creatoare prin adaptarea vechilor institutii ale dreptului civil la noile realitati economice si sociale, ajungandu-se astfel la unele institutii juridice noi.

Dreptul astfel creat a fost denumit drept pretorian.

La expirarea perioadei de un an, cand inceta functia magistratului ales, edictul pretorului isi inceta valabilitatea, caci incepea mandatul unui nou pretor.

In practica, noul pretor prelua in edictul sau dispozitiile utile din vechiul edict. Astfel, cu timpul, unele institutii au ajuns sa se statorniceasca in mod definitiv in edictele pretorilor.

Din aceasta cauza, fizionomia edictului pretorului se compune din doua parti:

o parte veche, edictum vetus sau translaticium, mostenita, ce cuprindea dispozitiile preluate din edictele altor pretori;

o parte noua, edictum novum sau pars nova.

In perioada Principatului, imparatul Hadrian (117-138 e. n.) a ordonat jursiconsultului Salvius Iulianus sa redacteze edictul pretorului intr-o forma definitiva. Prin urmare, a fost creat un edict permanent, numit edictum perpetuum¸ de la care pretorii nu s-au mai putut abate. Din acest moment, pretorii nu au mai putut desfasura o activitate creatoare. Acestia, la intrarea in functie, puteau cel mult sa propuna spre aplicare edictum perpetuum.

Motivatia redactarii edictului perpetuu a fost sprijinita formal pe ideea ca in decursul timpului, edictul pretorului ar fi ajuns la o forma perfecta, nemaifiind necesare imbunatatiri. In realitate, prin aceasta masura, Hadrian a dorit sa limiteze activitatea pretorului, care, in noile conditii, putea constitui un impediment pentru vointa imperiala.

Desi textul edictului perpetuu nu ne-a parvenit, el a fost reconstituit la sfarsitul secolului al XIX-lea de catre Otto Lenel, care a aratat ca edictul perpetuu cuprindea patru parti:

Partea I - Organizarea proceselor;

Partea a II-a - Mijloace procedurale de drept civil;

Partea a III-a - Mijloace procedurale de drept pretorian;

Partea a IV-a - Executarea sentintelor.