Contractele. Contractele consensuale. Quasicontractele

Contractele. Contractele consensuale. Quasicontractele

Contractele consensuale(vanzarea, locatiunea, societatea si mandatul) sunt contractele pentru a caror formare(validitate) este suficient acordul de vointa a partilor: "solo consensu contrahitur obligatio". Aceasta trasatura este esentiala, constituind unicul criteriu care deosebeste aceasta categorie de contracte de alte contracte. Prin urmare, pentru valabila lor incheiere nu se cere nici remiterea lucrului, nici pronuntarea unor cuvinte solemne, nici redactarea unor inscrisuri. Notiunea de contract a atins astfel prin contractele consensuale cea mai inalta treapta a dezvoltarii sale. Alte trasaturi pe care le enumeram, se intalnesc si la alte contracte. Astfel:

a) contractele consensuale se pot incheia si intre absenti prin intermediul unei scrisori, sau al unei terte persoane asa-numitul "nuntius" - purtator la consimtamantului partii absente;

b) contractele consensuale nasc obligatii de "a face";

c) sunt contracte de buna-credinta, ceea ce presupune ca in aprecierea  intinderii obligatiilor debitorului, judecatorul trebuie sa tina cont nu numai de ceea ce partile au prevazut in mod expres, ci si de intentia partilor, precum si de imprejurarile in care a avut loc acordul de vointa;

d) exceptand mandatul care este un contract sinalagmatic imperfect, toate celelalte contracte sunt contracte sinalagmatice perfecte.

Din caracterul lor sinalagmatic combinat cu cel de buna-credinta rezulta ca nici una din partile contractante nu va putea cere indeplinirea  prestatiei ce i se cuvine daca, la randul sau si-a indeplinit propria obligatie.

Aparute pe taramul dreptului gintilor, cu scopul de a da eficacitate juridica conventiilor incheiate intre romani si peregrini, aceste contracte dobandesc o larga aplicare datorita usurintei cu care puteau fi incheiate, devenind instrumente utile in facilitarea schimburilor comerciale.

Creand obligatii in sarcina ambelor parti, contractele consensuale erau sinalagmatice si, intrucat practica le interpreta in spiritul echitatii, erau prin excelenta contracte de buna credinta. Din caracterul lor sinalagmatic si de buna credinta decurge regula ca nici una din parti nu va putea cere indeplinirea prestatiei daca nu si-o indeplineste pe a sa. In acest scop, practica a creat asa zisa "exceptia contractului neindeplinit" (exceptio non adimpleti contractus) care impunea partii ce cerea executarea prestatiei sa si-o fi indeplinit in prealabil pe a sa.

Sanctiunea contractelor consensuale nu inseamna inca recunoasterea unui rol predominant vointei in incheierea contractelor. Consimtimantul producea efecte numai daca erau indeplinite un ansamblu de elemente materiale usor de recunoscut in viata economica si sociala. La vanzare, de exemplu, consimtamantul nu avea nici o valoare, daca se referea la schimbul unui lucru cu un alt lucru sau la schimbul unui lucru cu un serviciu (facere). Deci, numai consimtamantul relativ la toate elementele, care constituie o vanzare eficace, crea efecte juridice.

Quasicontractele constituie fapte licite care dau nastere unor efecte juridice asemanatoare cu cele ce iau nastere din contracte.

Din punct de vedere al formei, intre contracte si quasicontracte nu exista nu exista puncte comune, dar se poate constata ca efectele sunt similare, fapt ce i-a determinat pe romani sa numeasca aceste acte astfel, adica nascute ca dintr-un contract - quasi ex contractu. Quasicontractul deci poate fi privit ca un fapt voluntar si ilicit, adica permis, care da nastere la obligatii.

Justinian enumera in institutele sale urmatoarele quasicontracte: plata lucrului nedatorat, negotiorum gestio (gestiunea de afaceri), gestiunea tutorelui pentru copil, indiviziunea, acceptarea succesiunii.

Plata lucrului nedatorat.  Aceasta constituie cea mai importanta aplicare a principiului imbogatirii fara cauza. Romanii, inca de la sfarsitul epocii vechi (secolul I i.e.n.), au cunoscut principiul care mai tarziu a fost formulat de Pomponius in cuvintele urmatoare: "potrivit cu dreptul naturii este echitabil ca nimeni sa nu devina mai bogat in paguba altuia si pe nedrept". Daca doctrina juridica a recunoscut principiul imbogatirii fara cauza, in practica, abia dupa mai multe secole s-au creat mijloacele procedurale necesare pentru sanctionarea diferitelor cazuri de asemenea imbogatiri.

Gestiunea de afaceri - negotiorum gestio.  Gestiunea de afaceri are loc cand o persoana numita gerant (negotiorum gestor) administreaza cu buna stiinta afacerile altei persoane numita gerat (dominus rei gestae), fara a primi vreo insarcinare din partea acestuia din urma.

Proiect: Certificat de garantie termopane, tamplarie pvc Eseu: Vanzarea dupa greutate, numar sau masura

Nasterea acestui quasicontract a fost determinata de dezvoltarea comertului. Cand cineva lipseste din Roma, fiind plecat pentru diferite afaceri, daca nu avusese grija sa lase pe cineva sa vada de bunurile sale sau daca pleca pentru putin timp si ori afacerile, ori boala il retineau, un strain intervenea daca era nevoie, amestecandu-se in treburile celui absent.

Conditii. Gestiunea de afaceri necesita pentru a lua nastere intrunirea a trei conditii:

a) - un element de fapt. Elementul de fapt consta intr-un act de gestiune, adica un act de amestec in afacerile cuiva. Acest act de gestiune poate fi un act material, ca de pilda repararea unui zid sau, de pilda, un act juridic, cum ar fi plata datoriilor altuia;

b) - un element intentionat - animus abligandi. Elementul intentional reprezinta intentia gerantului si este constituit din doua aspecte, dupa cum urmeaza:

primul aspect al elementului intentional consta in intentia gerantului de a gera (administra) bunurile altuia. Acest nu exista cand gerantul a crezut ca administreaza bunurile sale, in timp ce el gera afacerile altuia;

al doilea aspect al elementului intentional consta in faptul ca gerantul trebuie sa fi avut intentia sa-l oblige pe gerat fata de el; daca nu exista aceasta intentie, animus obligandi, respectiv intentia de a-l obliga, nu va exista gestiunea de afaceri, caci inseamna ca gerantul a vrut sa faca prin intentia sa un act de libertate, adica o donatie;

c) - un element negativ. Elementul negativ consta in nestiinta geratului (dominus rei gestae). Actul de gestiune trebuie facut fara consimtamantul lui dominus, caci daca dominus a stiut si si-a dat consimtamantul, nu mai avem de-a face cu o gestiune de afaceri, ci cu un mandat.

Regimul agravat al raspunderii geratului se explica prin aceea ca avand initiativa actului de  administrare, el trebuie sa lucreze conform intereselor geratului, apreciate dupa felul in care acesta din urma obisnuia sa administreze. In consecinta, el are dreptul sa pretinda numai cheltuielile ce s-au dovedit utile pentru dominus rei gestae, spre deosebire de mandatar, care sa fie despagubit si pentru cheltuielile inutile, daca au fost facute in limitele mandatului primit.

Gestiunea tutorelui pentru pupil.  Tutorele administreaza bunurile pupilului care din cauza varstei sale nu poate face acest lucru, administrarea efectuandu-se conform exigentelor ce decurg din negotiorum gestio (procedeu de administrare a tutelei) si din auctoritatis interpositio.

Din gestiunea tutorelui se nasc anumite obligatii atat in sarcina tutorelui, cat si a pupilului. Astfel, tutorelui trebuie sa dea socoteli la sfarsitul tutelei, iar pupilul trebuie sa despagubeasca  pe tutore de cheltuielile facute cu ocazia gestiunii.

Gestiunea tutorelui se aseamana cu mandatul. Daca in situatia aceasta nu a  putut lua nastere un mandat, acest lucru se datoreaza faptului ca pupilul nu putea in mod valabil sa consimta, nu putea participa la contract. De aceea in speta nu avem un contract, ci un quasicontract asemanator contractului de mandat. Dupa darea socotelilor de catre tutore fata de pupil avem de-a face cu o prezentare perfecta. In epoca clasica, reglementarea de conturi se facea prin actio tutelae directa, care era pusa la dispozitia pupilului si a actio tutelae contraria, care era data tutorelui.

Indiviziunea.  Indiviziunea este o stare de fapt care consta in aceea ca mai multe persoane sunt proprietare asupra aceluiasi bun.

Romanii au cunoscut doua forme principale de indiviziune: antiquum consortium,  care se naste prin efectul mostenirii si starea de indiviziune creata prin manifestarea vointei unor persoane.

Antiquum consortium este cea mai veche forma de indiviziune, cunoscuta din epoca Legii celor XII Table. La moartea lui pater familias, sui heredes vor mosteni o proprietate familiala care pana atunci era exercitata si de sui heredes, insa in stare de indiviziune. Ei devin coproprietari ai bunurilor ce fac obiectul proprietatii familiale, adica gradina si casa.

Legea celor XII Table a creat actio familiae herciscundae, actiune pentru impartirea averii, pentru a li se da posibilitatea sa ceara impartirea bunurilor familiale. Creantele si datoriile erau divizate de deplin drept.

Alaturi de aceasta indiviziune, romanii au cunoscut si indiviziunea creata prin vointa unor persoane dea stapani impreuna un bun (de exemplu, mai multe persoane cumpara o casa). In acest caz a fost creata o actiune speciala numita actio comuni dividundo, actiune in partaj de impartire a unui lucru comun pentru a se da posibilitatea coindivizarilor - proprietarilor indivizi - neimpartiti sa ceara iesirea din indiviziune.

Acceptarea succesiunii.  Mostenitorul, prin acceptarea succesiunii, dobandeste sarcina de a plati legatele. Sarcina aceasta se aseamana foarte mult, prin continutul sau juridic, cu un mandat lasat de defunct heredelui, dar care nu este mandat tocmai din cauza faptului ca acordul de vointa lipseste, testatorul fiind mort in momentul acceptarii succesiunii de catre herede. Obligatia de executare a legatelor este sanctionata prin actiuni reale sau personale.

Codul civil reglementeaza acceptarea succesiunii in articolul 685-694, specificandu-se ca succesiunea poate fi acceptata curat si simplu sau sub beneficiu de inventar, precum si faptul ca nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei mosteniri ce i se cuvine.