Noțiunea de infracțiune și trasaturile ei esențiale. Conținutul infracțiunii

UNIVERSITATEA CRESTINA DIMITRIE CANTEMIR

FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE SI ADMINISTRATIVE

Disciplina: Elemente de Drept Procesual si Penal

Notiunea de infractiune                                                                             

Trasaturile esentiale ale infractiunii

Continutul infractiunii

INFRACTIUNEA. NOTIUNE SI TRASATURI

Conform actualului Cod Penal, infractiunea este fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala (art. 17)

In Noul C. Pen., infractiunea este definita ca fapta prevazuta de legea penala, savarsita cu vinovatie, nejustificata si imputabila persoanei care a savarsit-o (art. 15 Noul C. Pen.).

Aceasta definitie a infractiunii este partial modificata fata de reglementarea din actualul Cod Penal, cea mai importanta fiind eliminarea din cuprinsul ei a trasaturii de pericol social, intrucat o atare trasatura este subinteleasa in orice infractiune, daca tinem seama ca legiuitorul nu incrimineaza in mod arbitrar, la intamplare sau din intuitie o fapta, ci numai atunci cand constata ca acea fapta aduce atingere sau pune in pericol valorile sociale ocrotite de legea penala si daca acest pericol prezinta o anumita gravitate pentru a fi justificata sanctiunea penala.

Infractiunea reprezinta unicul temei al raspunderii penale, conchid atat doctrina penala, cat si legiuitorul, care consacra acest principiu in alin. (2) al art. 15 din Noul Codul Penal.

Teoretizand asupra institutiei infractiunii, se face diferenta intre trasaturi ale infractiunii si continut al acesteia.

Trasaturile infractiunii fac deosebire intre ilicitul penal si alte forme de ilicit, cu ajutorul acestora putandu-se constata daca fapta reprezinta infractiune sau contraventie, in timp ce continutul infractiunii face deosebirea intre infractiuni in cadrul ilicitului penal, cum sunt infractiunile de omor, ucidere din culpa, lovituri cauzatoare de moarte.

Trasaturile infractiunii desemneaza acele insusiri specifice, proprii fenomenului social si juridic dominat de infractiune. Ele sunt, potrivit actualului Cod Penal:

Fapta sa prezinte pericol social;

Fapta sa fie savarsita cu vinovatie;

Fapta sa fie prevazuta de legea penala.

Fapta este o manifestare a individului in sfera realitatii, in cadrul relatiilor sociale (sunt excluse fenomenele naturii).

Insa, in cazul in care faptuitorul s-a folosit de un fenomen al naturii pentru a savarsi o infractiune, fapta exista (ex. - daca erau anuntate ploi care duc la inundatii si faptuitorul s-a folosit de fenomenul naturii pentru a distruge digul, atunci fapta exista).

Se face deosebire intre pericolul social generic si pericolul social concret (specific) al faptei respective. Astfel:

pericolul social generic este cel avut in vedere de legiuitor in momentul in care incrimineaza o fapta ca infractiune, pentru ca prin natura si repetabilitate daunele aduc atingere grava;

pericolul social specific este cel avut in vedere de judecator in momentul in care alege o sanctiune pentru fapta respectiva.

Fapta trebuie sa fie savarsita cu vinovatie

Fapta savarsita cu vinovatie reprezinta o trasatura esentiala a infractiunii care rezulta din art 17 al actualului C. Pen. Ea are 2 valente, care nu se suprapun - este o trasatura a infractiunii si este un element in continutul infractiunii.

Formele vinovatiei sunt culpa si intentia (ca forme principale), dar si praeterintentia (ca forma mixta).

Vinovatia reflecta aspectul subiectiv al infractiunii si cuprinde atitudinea psihica a faptuitorului fata de fapta savarsita si de urmarile acesteia. Ea reprezinta rezultatul interactiunii a doi factori: constiinta si vointa.

Exista, insa, si cauze care elimina caracterul penal al faptei, dar si situatii in care vinovatia se prezinta ca element in continutul infractiunii, iar nu ca trasatura a ei.

1. intentia este forma principala a vinovatiei, atitudinea psihica a faptuitotului care prevede rezultatul faptei sale si urmareste acel rezultat.

Intentia este:

(a) directa - faptuitorul prevede rezultatul si il urmareste prin savirsirea faptei (ex: faptuitorul ia un cutit si-l infige in inima victimei);

(b) indirecta - prevederea rezultatului, dar rezultatul nu mai este urmarit, ci doar acceptat in eventualitatea producerii lui (ex: faptuitorul ii aplica victimei o lovitura de pumn, aceasta e aruncata intr-un bazin cu apa, iar faptuitorul pleaca).

. culpa - art. 19 alin (2) actualul C. Pen. - atitudinea psihica a faptuitorului care prevede rezultatul faptei sale, nu-l accepta, socotind fara temei ca acesta nu se va produce sau nu prevede rezultatul faptei sale desi trebuia si putea sa-l prevada.

Culpa poate fi:

(a) cu prevedere - modalitate a culpei in care faptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu urmareste rezultatul, nu-l accepta, socotind fara temei ca nu se va produce (in domeniul circulatiei pe drumurile publice, fapta conducatorului care nu reduce viteza la trecerea pe langa grupuri de persoane, prevazand posibilitatea unui accident ce duce la vatamarea ori uciderea unei persoane, avarierea autovehiculului). Spre deosebire de intentia indirecta, in cazul culpei cu prevedere, faptuitorul nu accepta rezultatul faptei sale.

(b) simpla - modalitate a culpei care se caracterizeaza prin neprevederea de catre faptuitor a rezultatului faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada.

Obligatia de prevedere este de esenta culpei simple, ea rezultand din actele normative reglementate anumitor categorii de activitati.

Aprecierea vinovatiei sub forma culpei se face in functie de urmatoarele criterii: daca faptuitorul trebuia sa prevada rezultatul si daca putea sa-l prevada. Posibilitatea concreta de prevedere a faptuitorului este apreciata in functie de personalitatea acestuia, experienta de viata, pregatirea profesionala, dezvoltarea intelectuala, etc. Daca se stabileste ca faptuitorul nu putea sa prevada acest rezultat, atunci nu exista vinovatie sub forma culpei simple.

3. praeterintentia (intentia depasita specifica unor infractiuni) reprezinta forma mixta a vinovatiei, atitudinea psihica a faptuitorului fata de o fapta comisa cu intentie si de un rezultat produs din culpa (ex. - loviturile sau vatamarile cauzatoare de moarte, talharia urmata de moartea victimei, violul urmat de moartea victimei).

Praeterintentia nu este definita de actualul C. Pen., insa ea rezulta din continutul anumitor infractiuni

Legea penala presupune ca actul normativ sa fie adoptat de Parlament, publicat intr-un buletin oficial, accesibil cetatenilor si previzibil, redactat cu suficienta claritate pentru ca cetatenii sa-si adapteze conduia in raport cu prevederile legii. Aceasta trasatura reprezinta expresia principiului legalitatii.

Referat: Contract de leasing financiar Lucrare: Contract de inchiriere - model

Conform Noului Cod Penal, trasaturile infractiunii sunt:

Fapta sa fie prevazuta de legea penala;

Fapta sa fie savarsita cu vinovatie;

Fapta sa fie nejustificata (antijuridica);

Fapta sa fie imputabila persoanei care a savarsit-o.

Prevederea faptei in legea penala reprezinta expresia principiului legalitatii, consacrat in art. 1 din Noul C. Pen ("Legea penala prevede faptele care constituie infractiuni"). O fapta este prevazuta de legea penala cand se constata o concordanta intre continutul obiectiv al faptei concret savarsite si continutul obiectiv al normei de incriminare. Legea penala presupune ca actul normativ sa fie adoptat de Parlament, publicat intr-un buletin oficial, accesibil cetatenilor si previzibil, redactat cu suficienta claritate pentru ca indivizii sa-si adapteze conduita in raport cu prevederile legii.

Pentru a constitui infractiune, fapta trebuie savarsita cu vinovatie, aceasta trasatura fiind reglementata in art. 16 din Noul C. Pen..

Astfel, principiul are doua valente, fiind in acelasi timp o trasatura a infractiunii si un element in continutul acesteia, insa cele doua nu se suprapun.

Vinovatia reflecta aspectul subiectiv al infractiunii si este data de atitudinea psihica a faptuitorului fata de fapta savarsita si de urmarile acesteia. Ea reprezinta rezultatul interactiunii a doi factori: constiinta si vointa.

Constiinta este capacitatea intelectiv-cognitiva de a prevede si de a intelege consecintele faptelor proprii, conditionata de discernamantul persoanei in cauza. Vointa sau factorul volitiv presupune capacitatea de a fi stapan pe actele sale, de a actiona liber si de a-si dirija actiunile conform proceselor intelectiv cognitive care stau la baza actiunii faptuitorului.

Vinovatia are doua forme principale, sub denumirile intentiei si culpei, si o forma mixta, denumita praeterintentie

a. Intentia este forma principala a vinovatiei, atitudinea psihica a faptuitotului, faptuitor care prevede rezultatul faptei sale si urmareste acel rezultat.

Intentia poate fi directa, daca faptuitorul prevede rezultatul si il urmareste prin savarsirea faptei (de ex., faptuitorul ia un cutit si-l infige in inima victimei), sau indirecta, atunci cand rezultatul este prevazut, dar acesta nu mai este urmarit, ci doar acceptat in eventualitatea producerii lui (de ex., faptuitorul ii aplica victimei o lovitura de pumn, aceasta e aruncata intr-un bazin cu apa, iar faptuitorul pleaca).

Intentia mai poate fi simpla sau calificata (dupa cum urmareste sau accepta rezultatul, sau, mai mult, urmareste producerea acestuia intr-un anumit scop), initiala sau survenita (daca prevederea actiunii a fost realizata anterior inceperii acesteia sau in timpul producerii ei), spontana sau premeditata (atunci cand apare spontan, sub impulsul unor stari de provocare ori datorita unor conditii favorabile ivite, sau cand aceasta a fost insotita de o pregatire prealabila pentru a se realiza reusita deplina a faptei), unica sau complexa (dupa cum faptuitorul a luat decizia de a savarsi o singura infractiune sau mai multe).

b. Culpa, prevazuta in art. 16 alin (4) Noul C. Pen. reprezinta atitudinea psihica a faptuitorului  care prevede rezultatul faptei sale, nu-l accepta, socotind fara temei ca acesta nu se va produce sau nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada.

Culpa se clasifica in: - culpa cu prevedere, care este o modalitate a culpei in care faptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l urmareste, nu-l accepta, socotind fara temei ca nu se va produce (de ex., in domeniul circulatiei pe drumurile publice, fapta conducatorului care nu reduce viteza la trecerea pe langa grupuri de persoane, prevazand posibilitatea unui accident, finalizata cu vatamarea ori uciderea unei persoane sau avarierea autovehiculului). Diferenta dintre culpa cu prevedere si intentia indirecta se rezuma la faptul ca in cazul culpei cu prevedere faptuitorul nu accepta rezultatul faptei sale, desi il prevede, pe cand intentia indirecta presupune atat prevederea acestuia, cat si acceptarea lui.

- culpa simpla, aceasta fiind o modalitate a culpei care se caracterizeaza prin neprevederea de catre faptuitor a rezultatului faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada. Obligatia de prevedere este de esenta culpei simple, ea rezultand din actele normative reglementate anumitor categorii de activitati, caci aprecierea vinovatiei sub forma culpei simple se face in functie de criteriile conform carora faptuitorul trebuia sa prevada rezultatul si putea sa-l prevada. Posibilitatea concreta de prevedere a faptuitorului este apreciata in functie de personalitatea acestuia, experienta de viata, pregatirea profesionala, dezvoltarea intelectuala etc.

Dupa gradul de intensitate al culpei, aceasta mai poate fi grava (daca producerea rezultatului infractiunii este sigura sau aproape sigura si orice om cu un simt de prevedere obisnuit poate sa-l pevada), usoara (cand producerea rezultatului apare posibila, iar acesta ar fi putut sa fie prevazut daca faptuitorul depunea oarecare intentie) sau foarte usoara (care presupune ca producerea rezultatului apare improbabila, greu de conceput, iar acesta se putea prevedea numai cu un simt deosebit al prevederii).

c..Praeterintentia (intentia depasita specifica unor infractiuni) reprezinta forma mixta a vinovatiei, atitudinea psihica a faptuitorului fata de o fapta comisa cu intentie si de un rezultat produs din culpa (de ex., loviturile sau vatamarile cauzatoare de moarte, talharia urmata de moartea victimei, violul urmat de moartea victimei).

Praeterintentia este definita in art. 16 alin. (5) din Noul C. Pen., spre deosebire de actualul Cod Penal care nu o prevedea in cuprinsul sau, si este enumerata in art. 16 alin. (2) printre formele de vinovatie recunoscute de lege.

In Noul Cod Penal s-a modificat solutia si in privinta faptei constand intr-o omisiune, in acest sens art. 16 alin (6) dispune ca atat fapta constand intr-o actiune, cat si cea constand intr-o omisiune constituie infractiune numai cand este comisa cu intentie, iar fapta comisa din culpa trebuie anume prevazuta de lege ca infractiune, spre deosebire de actualul Cod care considera ca fapta comisa prin omisiune poate fi infractiune fie ca este comisa cu intentie, fie din culpa.

O reglementare de noutate, fara corespondent in actualul Cod Penal, se regaseste in art. 17, intitulat "Savarsirea infractiunii comisive prin omisiune", si prevede modalitatile prin care aceasta infractiune poate fi comisa, anume in doua situatii: fie atunci cand exista o obligatie legala sau contractuala de a actiona, dar nu s-a actionat, fie daca autorul omisiunii, printr-o actiune sau inactiune anterioara, a creat pentru valoarea sociala protejata o stare de pericol care a inlesnit producerea rezultatului.

Se cere, in al treilea rand, ca fapta savarsita sa aiba un caracter antijuridic, nejustificat. Acest lucru exprima contradictia faptei cu intreaga ordine juridica rezultand din inexistenta unui fapt justificativ. O actiune sau inactiune justificata prin exercitarea unui drept sau permisa de o alta norma juridica nu poate fi considerata infractiune. De exemplu, caracterul legitim al apararii inlatura antijuridicitatea faptei.

Caracterul imputabil al faptei se refera la posibilitatea de a i se reprosa celui care a savarsit fapta comportamentul ales, in mod constient si voluntar.

Imputabilitatea trebuie examinata atat din punct de vedere material (imputabilitate obiectiva), in sensul existentei unei legaturi intre fapta si autorul acesteia, cat si din punct de vedere subiectiv (imputabilitate subiectiva), respectiv capacitatea psiho-fizica de a intelege si a voi actul infractional. Ea este conditionata de vinovatie, caci nu poate fi o fapta imputabila decat o fapta comisa cu vinovatie.

Exista si cauze care inlatura imputabilitatea, de ordin biologic, psihologic sau material (extern), cum ar fi minoritatea, bolile mintale, eroarea invincibila, intoxicatia voluntara completa, constrangerea fizica sau cea morala.

CONTINUTUL INFRACTIUNII

Continutul infractiunii este definit ca o totalitate de conditii prevazute de lege pentru caracterizarea unei fapte ca infractiune. Acesta nu trebuie confundat cu trasaturile esentiale ale infractiunii, deoarece ultimele deosebesc ilicitul penal de alte forme de ilicit, in timp ce continutul ne ajuta sa facem deosebirea infractiunilor intre ele.

Continutul infractiunii poate fi clasificat astfel:

(a) continutul legal cuprinde totalitatea caracteristicilor specifice si esentiale ale elementelor infractiunii, asa cum sunt ele definite prin norme de incriminare;

(b) continutul concret este dedus din fapta savarsita, reprezentand continutul acelei fapte determinate, comise in realitatea obiectiva de catre o persoana. Acesta se inscrie prin elementele sale in tiparul abstract prevazut in norma de incriminare;

(c) continutul de baza cuprinde conditiile necesare existentei infractiunii, asa cum este ea definita prin norma de incriminare;

(d) continutul agravat este dat de continutul de baza, la care se adauga si alte circumstante obiective sau subiective, care dau infractiunii un grad sporit de pericol social (de ex., infractiunile de furt calificat - art 209 actualul C. Pen/ art. 229 Noul C. Pen., omor calificat - art 175 actualul C. Pen/ art. 189 Noul C Pen.);

(e) continutul atenuat cuprinde pe langa conditiile de baza necesare existentei unei infractiuni, si anumite circumstante de atenuare, care confera acesteia un grad mai redus de pericol social;

(f) continutul alternativ este dat de existenta in norma de incriminare a doua sau mai multe modalitati faptice de savarsire a aceleiasi infractiuni

In doctrina penala se mai face deosebirea intre continutul juridic si cel constitutiv al infractiunii, care ar cuprinde totalitatea conditiilor cerute de lege referitoare la actul de conduita interzis (subiectii, locul si timpul savarsirii faptei).

Continutul constitutiv este prevazut intotdeauna in norma de incriminare si nu poate lipsi din continutul juridic al infractiunii. El este reprezentat de totalitatea conditiilor prevazute  in norma de incriminare referitoare la actul de conduita si are doua laturi in lipsa carora nu poate exista infractiunea.

In afara continutului constitutiv, exista si infractiuni care au o situatie premisa, adica o situatie preexistenta de care depinde caracterul penal al faptei. De exemplu, prin art 305 actualul C. Pen/ art. 378 lit. c) Noul C. Pen. este incriminata infractiunea de abandon de familie, constand in aceea ca faptuitorul nu plateste cu rea-credinta timp de 2 luni (actualul Cod)/ 3 luni (Noul Cod) pensia de intretinere stabilita pe cale judecatoreasca, aici situatia preexistenta fiind data de hotararea judecatoreasca prin care se stabileste aceasta pensie.

Continutul juridic se identifica cu cel constitutiv numai atunci cand in norma de incriminare nu sunt prevazute decat conditii cu privire la actul de conduita interzis si contine pe langa continutul constitutiv, si alte conditii privitoare la celelalte elemente.

Structura continutului infractiunii cuprinde conditii referitoare la obiectul infractiunii, la subiectul activ, la subiectul pasiv, actul de conduita compus din latura obiectiva (elementul material, urmarea imediata, legatura de cauzalitate) si latura subiectiva (vinovatia, mobilul si scopul), obiectul infractiunii (juridic sau material), locul si timpul savarsirii infractiunii.

In continutul infractiunilor exista urmatoarele tipuri de conditii:

(a) conditii preexistente, ce au in vedere calitatea subiectului activ sau pasiv si se situeaza in timp anterior savarsirii faptei;

(b) conditii concomitente, care au in vedere locul si timpul savarsirii infractiunii;

(c) conditii subsecvente, ce privesc producerea unor consecinte deosebit de grave.

In functie de importanta lor, exista conditii esentiale (constitutive), in lipsa carora fapta nu constituie infractiune, si conditii accidentale (circumstantiale), care intra in continutul calificat (agravat) sau atenuat al faptei, neindeplinirea lor conducand la nerealizarea acestui continut al infractiunii.

Obiectul infractiunii este format din valorile sociale si relatiile create in jurul acestor valori, ocrotite prin normele de drept penal si care sunt vatamate sau puse in pericol prin infractiune.

Astfel, se face distinctie intre obiectul juridic si obiectul material al infractiunii.

Obiectul juridic este reprezentat de totalitatea valorilor ocrotite prin normele penale, prevazute in Codul Penal - Partea Speciala si in legile penale speciale care, asa cum s-a aratat, sunt lezate prin actiuni sau inactiuni periculoase ale faptuitorului. Obiectul juridic poate fi generic ori de grup, atunci cand cuprinde o grupa, un manunchi de valori ocrotit de legea penala, sau special, daca este format din valoarea sociala impotriva careia s-a indreptat direct actiunea sau inactiunea faptuitorului. Totodata, in cazul infractiunilor complexe, care lovesc in doua sau mai multe valori sociale distincte, se face distinctie intre obiect juridic principal si obiect juridic secundar.

Obiectul juridic prezinta importanta deoarece nu poate exista infractiune daca actiunea sau inactiunea faptuitorului nu a adus atingere valorilor aparate de legislatia penala sau nu a creat o stare de pericol pentru aceasta.

Obiectul material consta in lucrul, bunul sau persoana fizica fata de care ori impotriva careia s-a indreptat actiunea sau inactiunea incriminata. Nu toate infractiunile au un obiect material, insa cele care au, nu pot constitui infractiuni daca obiectul material lipseste sau nu indeplineste conditiile cerute de lege. Dintre infractiunile care nu au obiect material se pot aminti marturia mincinoasa, nedenuntarea unor infractiuni, favorizarea infractorului etc.

Subiectul activ al infractiunii poate fi atat o persoana fizica, cat si o persoana juridica. El este persoana care a savarsit infractiunea din care s-a nascut obligatia de a raspunde penal. In raport de fazele procesului penal, el este faptuitor, daca s-a inceput urmarirea penala impotriva sa, dar nu a fost pusa in miscare actiunea penala, invinuit daca a fost pusa in miscare actiunea penala, sau inculpat, atunci cand a fost trimis in judecata, respectiv condamnat, din momentul ramanerii definitive a hotararii de condamnare.

In ceea ce priveste persoana fizica, pentru a raspunde in fata legii penale pentru fapta comisa, este necesar ca subiectul activ sa aiba capacitate juridica penala, care la randul ei este conditionata de varsta faptuitorului si de existenta responsabilitatii.

Varsta infractorului este importanta pentru determinarea modului in care acesta raspunde sau nu penal, deoarece "minorul care nu a implinit varsta de 14 ani nu raspunde penal", conform art. 99 alin. (1) actualul C. Pen. (art. 113 alin. 1 din Noul C. Pen.), iar "minorul care are varsta intre 14 si 16 ani raspunde penal numai daca se dovedeste ca a savarsit fapta cu discernamant", potrivit art. 99 alin. (2) actualul C. Pen. (art. 113 alin. 2 Noul C. Pen). Minorul care a implinit varsta de 16 ani este prezumat ca a avut discernamant in momentul comiterii infractiunii, insa daca acesta dovedeste ca nu a avut, el nu va fi pedepsit de lege. Mai trebuie mentionat ca minorul raspunde penal diferit fata de major, limitele masurilor educative si pedepselor pentru acesta fiind reduse la jumatate.

Responsabilitatea este aptitudinea psiho-fizica a individului de a-si da seama de consecintele faptelor sale si de a voi producerea acestora, astfel incat ea presupune existenta discernamantului si a vointei libere. In timp ce discernamantul este capacitatea unui individ de a delibera asupra actiunilor si consecintelor acestora si de a-si organiza astfel motivat activitatea in vederea indeplinirii actiunii, libertatea de vointa presupune atitudinea volitiva nealterata a subiectului, caci cel care nu este stapan pe actiunile sale din cauza bolii sau constrangerii fizice nu poate raspunde pentru faptele sale.

Persoanele juridice care pot fi condamnate penal trebuie sa aiba personalitate juridica si raspund prin reprezentantii lor legali. Evident, lor nu li se poate aplica pedeapsa inchisorii, pedepsele aplicabile ei constand in amenda, ca pedeapsa principala, si dizolvare, suspendarea activitatii, inchiderea unui punct de lucru, publicarea hotararii de condamnare, interzicerea de a participa la anumite licitatii publice, ca pedepse complementare.

Desi subiect activ al infractiunii poate fi orice persoana fizica sau juridica, uneori legea il circumstantiaza, o anumita calitate a acestuia determinand o agravare a infractiunii sau lipsa calitatii sale facand ca fapta sa nu mai constituie infractiune.

Subiectul pasiv al infractiunii nu poate fi decat persoana vatamata, titulara a valorii sociale careia i s-a adus atingere prin savarsirea faptei penale, persoana fizica sau juridica asupra careia s-a rasfrant nemijlocit urmarea imediata ori starea de pericol creata prin savarsirea infractiunii.

In principiu, subiect pasiv poate fi orice persoana, chiar iresponsabila, deoarece orice membru al societatii este titular al unor valori sociale ocrotite de legea penala, insa in unele cazuri existenta infractiunii sau a unei variante agravante a acesteia este conditionata de o anumita calitate a acestuia.

Se poate vorbi despre un subiect pasiv general sau special, dar si de unul mediat (indirect) sau imediat (direct).

Subiectul pasiv general este intotdeauna statul, care este si un subiect pasiv mediat, pe cand cel special este persoana titulara a valorii sociale ocrotite prin norma de incriminare.

Totodata, in cazul infractiunilor complexe se poate vorbi despre un subiect pasiv principal si unul secundar, deoarece se pun in pericol doua sau mai multe valori sociale ocrotite, iar daca persoanele titulare ale acestora sunt distincte, ele devin subiecte pasive principal si adiacent.

Continutul constitutiv al infractiunii este alcatuit din:

4. Latura obiectiva - desemneaza conditiile referitoare la actiunea sau inactiunea incriminata si cuprinde in principal elementul material, urmarea imediata si legatura de cauzalitate dintre elementul material si urmarea imediata, la care pot fi adaugate si conditii referitoare la loc si timp.

a.  Elementul material al laturii obiective este reprezentat de actul de conduita interzis prin norma de incriminare, exprimat prin verbum regens. Actul de conduita poate sa constea intr-o actiune sau inactiune. Fata de actuala reglementare din Codul Penal, Noul Cod nu mai face diferenta dintre infractiunile savarsite prin actiune sau inactiune sub aspectul formei de vinovatie, caci "fapta constand intr-o actiune sau inactiune constituie infractiune cand este savarsita cu intentie", iar "fapta comisa din culpa constituie infractiune numai cand legea o prevede in mod expres".

Astfel, in actualul C.Pen. daca elementul material consta intr-o actiune (in lege se incrimineaza atitudinea faptuitorului de a face ceva ce legea interzice), forma de vinovatie este intentia sau culpa (pentru culpa - numai daca legea prevede expres asta). Daca elementul material este constituit de o inactiune (faptuitorul nu face ceva ce legea ordona sa faca), forma de vinovatie poate sa fie atat intentie, cat si culpa, cu exceptia situatiei cand legea prevede expres doar una din ele.

Infractiunea de actiune se poate realiza prin acte materiale (lovire, ucidere, luare, distrugere, sustragere), cuvinte (amenintare) sau prin scris (fals, uz de fals, denuntare calomnioasa), iar actiunea poate fi una singura sau mai multe reunite, de regula acestea caracterizand elementul material al infractiunii complexe, care este o forma a unitatii legale de infractiune ce presupune reunirea in continutul aceleiasi incriminari a doua sau mai multe infractiuni distincte, de exemplu talharia, care presupune furtul si violenta sau amenintarea reunite. Nerealizarea completa a uneia din actiuni face ca fapta sa ramana in stadiul tentativei.

Elementul material poate aparea in continutul infractiunii intr-o varianta unica sau varianta alternativa. Importanta acestei clasificari are in vedere incadrarea juridica a faptei la care elementul material se prezinta in variante alternative, deoarece savarsirea mai multor acte in variante alternative nu schimba unitatea faptei. De exemplu, pentru infractiunea de luare de mita, verbum regens este reprezentat de pretinderea, primirea ori acceptarea de bani sau alte foloase.

La infractiunile complexe omogene, nerealizarea elementului material conduce la ruperea unitatii infractionale si tranformarea ei intr-un concurs de infractiuni.

Cerintele esentiale atasate actului de conduita sunt reprezentate de locul savarsirii faptei (de exemplu in cazul infractiunilor prevazute in Codul Rutier locul este reprezentat de drumurile publice) si timpul savarsirii faptei (de exemplu in cazul pruncuciderii, timpul consta in clipele imediat dupa nasterea copilului).

b.  Urmarea imediata este atingerea adusa valorii sociale ocrotite, ea consta intr-o modificare materiala a realitatii. Poate fi vorba despre o stare de pericol sau o vatamare materiala, aceasta deosebire impartind infractiunile in infractiuni formale sau de atitudine si infractiuni materiale sau de rezultat. Cele formale au ca suficienta urmare imediata starea de pericol creata prin savarsirea faptei, pe cand cele materiale presupun producerea unui rezultat material, adica producerea unei vatamari. Astfel, la infractiunile materiale inexistenta atingerii materiale produse obiectului infractiunii face ca fapta sa ramana in stadiul tentativei.

c.   Legatura de cauzalitate este acel raport dintre doua fenomene in care un fenomen (cauza) precede si determina sau genereaza, in mod obiectiv, alt fenomen (efectul). Ea face sa existe o legatura intre elementul material si urmarea imediata si determina fapta sa fie imputabila fizic faptuitorului.

Legatura de cauzalitate trebuie dovedita la infractiunile materiale, insa la cele de pericol nu.

Orientarea practicii judiciare este in sensul in care pentru stabilirea legaturii de cauzalitate, se identifica intai toate contributiile care ar putea avea legatura cauzala, iar in ipoteza unei pluralitati de contributii va trebui sa se verifice proportia in care fiecare dintre ele conduce la savarsirea faptei. Urmatorul pas consta in stabilirea aspectului psihic al legaturii de cauzalitate, care nu se refera la stabilirea vinovatiei, ci la faptul ca vor fi retinute in antecedenta cauzala acele contributii care pot fi imputabile faptuitorului atat fizic, cat si psihic. Mai apoi, se delimiteaza si determina acele contributii tipice, esentiale, importante pentru producerea rezultatului, de cele care doar inlesnesc urmarea imediata. Aceste contributii esentiale sunt doar acelea in lipsa carora rezultatul nu s-ar fi produs in niciun mod sau in nicio masura.

5. Latura subiectiva cuprinde totalitatea conditiilor cerute de lege cu privire la atitudinea faptuitorului fata de fapta si urmarea ei. Ea cuprinde vinovatia, ca element esential, careia i se adauga cerinte precum mobilul si scopul.

Vinovatia este reprezentata de atitudinea psihica a persoanei fata de fapta pe care o savarseste si urmarea ei. Dovedirea acesteia incumba organelor de cercetare penala, acuzarea fiind reprezentata prin Ministerul Public. In aceste sens, art. 23 pct. 8 din Constitutie consacra prezumtia de nevinovatie ca pe o garantie procesuala fundamentala.

Conform 19 din actualul C. Pen., formele vinovatiei sunt intentia si culpa, iar potrivit art. 16 din Noul C. Pen., formele vinovatiei sunt intentia, culpa si praeterintentia.

In baza reglementarii din Noul C. Pen., in stabilirea vinovatiei specifice unei anumite infractiuni, un reper important este dat de prevederile art. 16 alin. (6) din Noul C. Pen. Regula este ca o fapta, fie ea actiune sau inactiune, constituie infractiune numai daca este savarsita cu intentie si doar prin exceptie, numai cand legea o prevede in mod expres, fapta savarsita din culpa constituie infractiune.

Mobilul este cauza interna a actului de conduita, impulsul launtric ce il determina pe faptuitor sa ia o hotarare infractionala si sa o savarseasca. Mobilul poate intra in continutul infractiunii, cum se intampla in cazul infractiunii de abuz in serviciu prin ingradirea unor drepturi pe temei de rasa, nationalitate, religie etc. (art. 247 actualul C. Pen./ art. 297 alin. 2 Noul C. Pen.).

Scopul presupune reprezentarea rezultatului faptei de catre faptuitor, finalitatea urmarita de acesta prin savarsirea faptei prevazute de legea penala. El trebuie dovedit si intra in continutul infractiunii, nerealizarea conditiei putand conduce la achitarea faptuitorului.

Exemple de infractiuni care releva prin chiar denumirea lor scopul propus sunt: omorul savarsit pentru a se sustrage sau a sustrage pe altul de la tragerea la raspundere penala sau de la executarea unei pedepse (art. 175 alin. 1 lit. g) actualul C. Pen./ art. 189 lit. c Noul C. Pen.), omorul savarsit pentru a ascunde savarsirea altei infractiuni (art. 175 alin. 1 lit. h) actualul C. Pen./ art. 189 lit. d).