Caracterele dreptului penal

Caracterele dreptului penal

1. Caracterul de drept public

Majoritatea autorilor considera ca ramurile dreptului public reglementeaza activitatea statului ca atare, dand nastere unor raporturi juridice de putere (de autoritate), iar ramurile dreptului privat reglementeaza relatiile dintre un subiect de drept si altul, dand nastere unor raporturi juridice de egalitate.

Or, intrucat dreptul penal reglementeaza o activitate a statului - represiunea - si prin aceasta da nastere unor raporturi juridice de autoritate (intre organele competente ale statului si infractori), apartenenta dreptului penal la dreptul public este considerata ca indiscutabila.

2.Caracterul normativ (autonom)

Necesitatea afirmarii caracterului normativ al dreptului penal - denumit si "caracterul autonom" sau "caracterul constitutiv" - a aparut in secolul al XIX-lea, dupa publicarea de catre Karl Binding a lucrarii sale "Normele si incalcarea lor", in care a formulat asa-numita "teorie a caracterului pur sanctionator al dreptului penal". Conform acestei teorii, dreptul penal special nu ar avea norme (reguli) proprii, ci ar stabili doar sanctiuni pentru violarea normelor cuprinse in alte ramuri de drept; sau, altfel spus, ca dreptul penal nu este autonom, ci reprezinta o ramura complementara a dreptului, careia i-ar reveni, exclusiv, rolul de a adauga un plus de sanctiune continutului normativ al celorlalte ramuri de drept.

Aceasta concluzie a suscitat insa numeroase discutii.

Mai intai, penalistul italian Arturo Rocco a sesizat, in contra tezei caracterului strict sanctionator al dreptului penal, ca orice norma juridica se compune din doua comandamente sau imperative juridice, indisolubil legate intre ele: un comandament sau imperativ juridic principal, numit "precept" - care se adreseaza tuturor subiectelor de drept - si un comandament sau imperativ juridic secundar, numit "sanctiune" - care se adreseaza, de regula, magistratilor, intrucat acestora le revine competenta de a aplica sanctiunea juridica aceluia care a incalcat preceptul normei. Dupa parerea lui Rocco, comandamentul principal (preceptul) este "incolor", identic in orice ramura a dreptului, fiindca, de exemplu, nu se poate semnala vreo diferenta esentiala intre imperativul "sa nu ucizi" (propriu dreptului penal) si imperativul de a executa intocmai obligatia asumata (propriu dreptului civil), iar de aici urmeaza ca distinctia intre diversele ramuri ale dreptului este o distinctie bazata pe criteriul naturii sanctiunilor (sanctiuni penale, civile, administrative, disciplinare, etc.).

Alti autori de drept penal au sesizat, apoi, ca lipsa prevederii explicite a preceptelor legii penale (sa nu ucizi, sa nu furi etc.) nu trebuie confundata cu inexistenta acestor precepte; preceptul penal, chiar daca, formal, lipseste (caci, intr-adevar, legea penala nu prevede, in mod expres, obligatiile pe care le impune persoanelor), exista totusi, intr-o forma implicita, in oricare dispozitie de incriminare. Cat priveste faptul ca, destul de adesea, dreptul opereaza o dubla normare - una, prin legi extrapenale si, alta, prin legi penale - acest fapt nu poate afecta in nici un fel caracterul normativ al dreptului penal; el evidentiaza doar stransa legatura dintre dreptul penal si celelalte ramuri de drept sau, altfel spus, caracterul unitar al dreptului, in general.

3. Caracterul unitar si alte caractere ale dreptului penal

Nevoia de a afirma caracterul unitar al dreptului penal poate fi lesne inteleasa, daca avem in vedere faptul ca, spre deosebire de celelalte ramuri de drept, dreptul penal se divide in doua parti, bine conturate, si anume, o Parte generala si o Parte speciala. Cu privire la aceasta diviziune - care, repetam, este proprie dreptului penal - am aratat deja ca prima parte (Partea generala) este alcatuita din acele dispozitii care reglementeaza sanctiunile de drept penal si conditiile generale de aplicare a acestora, iar a doua parte (Partea speciala) este alcatuita din acele dispozitii care prevad faptele care constituie infractiuni si conditiile speciale de sanctionare a acestora.

In acest context, se impune insa sa sesizam faptul ca cele doua parti nu pot fi concepute decat impreuna: pe de o parte, regulile generale de sanctionare sunt reguli comune, care privesc toate faptele ce constituie infractiuni si care, in lipsa Partii speciale (care stabileste infractiunile), ar fi lipsite de un domeniu de aplicare; pe de alta parte, regulile speciale de sanctionare nu pot fi modificate ori inlaturate decat in conditiile comune (stabilite prin dispozitiile Partii generale) si cu conditia ca eventualele modificari sa nu depaseasca anumite limite generale (ceea ce inseamna ca nici legiuitorul nu ar putea stabili - de exemplu, printr-o lege speciala - alte pedepse sau alte limite ale pedepselor decat acelea prevazute in partea generala a Codului penal). Or, tocmai aceasta legatura logica dintre cele doua parti este aceea care confera dreptului penal caracter unitar.

Un alt caracter care se atribuie dreptului penal este caracterul de drept intern. Precizarea acestui caracter devine necesara atunci cand se pune problema de a delimita dreptul penal de asa-numitul "drept international penal", considerat de autorii de drept international ca o ramura noua a dreptului international public, care ar cuprinde regulile cutumiare si conventiile stabilite intre state, referitoare la reprimarea crimelor de razboi si a crimelor contra umanitatii, precum si a altor infractiuni care prezinta elemente de extraneitate.

In sfarsit, multi autori occidentali tin sa precizeze ca dreptul penal are, de asemenea, caracter valutativ (sau valorizator), acest caracter decurgand din faptul ca vointa exprimata in preceptul normei corespunde (trebuie sa corespunda) exigentelor de protectie a anumitor "bunuri juridice"("valori sociale"), adica exigentelor de protectie a unor drepturi subiective (individuale) ori a unor interese sociale legitime.

Strans legat de caracterul valutativ al dispozitiilor de incriminare (de fapt, de scopul lor de protectie), doctrina moderna mai subliniaza insa un fapt, anume ca raspunderea penala are caracter subsidiar - ceea ce inseamna ca dreptul penal trebuie sa se limiteze la a acorda protectie celor mai importante drepturi subiective ori interese sociale legitime si doar impotriva comportamentelor care sunt de natura sa prejudicieze in mod grav valorile protejate. Dupa cum arata prof. Tanoviceanu, "logica ne arata ca atunci cand voim a ocroti un drept, vom recurge la sanctiunea mai putin grava - aceea extrapenala - daca aceasta este suficienta, iar la sanctiunea penala ne vom adresa numai ca o extrema ratio, atunci cand celelalte sanctiuni sunt neindestulatoare". Or, tocmai aceasta prioritate logica a sanctiunilor extrapenale ne indica - dupa cum observa acelasi autor - caracterul complementar, subsidiar, al dreptului penal.

Intrebari:

Ce caractere prezinta dreptul penal ?

Dreptul penal prezinta urmatoarele caractere :

a. caracter de drept public;

b.caracter de drept intern;

c.caracter unitar;

d.caracter valutativ;

e.caracter autonom.

Raspuns corect: a, b, c, d, e.