TRASATURI DE PERSONALITATE

Trasaturile sunt elemente fundamentale ale personalitatii. Spunem despre un om ca este posac si timid, dar muncitor; despre o femeie ca este dificila, vorbareata si zgarcita.

Conceptia despre trasaturile de personalitate este la fel de veche ca limbajul omenesc. Conceptiile uzuale despre trasaturile de personalitate contin doua presupuneri de baza:

in primul rand, trasaturile se mentin in timp. Suntem de acord cu faptul ca, in mod firesc, comportamentul unei persoane poate varia intr-o oarecare masura in functie de situatie, dar si cu faptul ca exista un nucleu constant, care defineste o anumita persoana: petele leopardului ce nu se schimba. Asadar, exista diferente intre indivizi care se disting in anumite situatii (ex. ne putem astepta de la un student pe care l-am perceput ca "anxios" sa fie extrem de tulburat si nelinistit la examene si in contextul unor evenimente din viata personala).

in al doilea rand, se considera ca trasaturile influenteaza nemijlocit comportamentul (ex. daca o persoana incepe sa cante din senin o melodie vesela am putea spune ca este vesela/fericita, incercand sa explicam comportamentul. Dar aceasta explicatie se afla pe un taram nesigur, din cauza circularitatii ei, adica, o persoana poate deveni vesela prin incercarea de a canta).

Trebuie admis faptul ca nici o teorie a trasaturilor nu poate fi intemeiata daca nu ia in considerare si nu explica variabilitatea conduitei unei persoane. Presiunile din mediul inconjurator, persoanele cu care stabileste relatii si contracurentii din persoana insasi pot intarzia, mari, deforma sau inhiba complet conduita pe care am asteptat-o in mod normal ca rezultat al trasaturilor unei persoane. Dar pe langa aceasta portiune variabila, persoana mai dispune si de o portiune constanta care poate fi desemnata cu conceptul de trasatura.

Allport (1937) considera ca trasaturile sunt "structuri mentale organizate, diferite in cazul fiecarui individ, care initiaza si dirijeaza comportamentul".

Daca scopul psihologiei este sa explice comportamentul, atunci trasaturile de personalitate au valoare in calitate de constructii, in masura in care contribuie la atingerea acestui obiectiv. In prezent dovezile referitoare la existenta trasaturilor provin din consistenta actelor separate si observabile ale comportamentului. Actele separate sunt "indicatori" ai trasaturilor (Stagner, 1961).

Allport a stabilit o distinctie intre trasaturile comune si dispozitiile personale:

Trasaturile comune sunt acele dimensiuni in raport cu care indivizii pot fi comparati intre ei.

Dispozitiile personale se refera la amprenta sau configurarea unica a acestor trasaturi in cazul unei persoane.

Ex. Doi indivizi pot fi amindoi sinceri, dar se poate ca felul in care sinceritatea se coreleaza cu celelalte trasaturi sa fie foarte diferit. Unul, atent la sentimentele celor din jur va spune cateodata o mica minciuna neutra, deoarece sunt mai importante sentimentele decat sinceritatea. Celalalt apreciind mai mult sinceritatea va spune intotdeauna adevarul, chiar daca in acest fel raneste sentimentele altcuiva. De asemenea, oamenii pot avea aceleasi trasaturi, dar din motive diferite: o persoana poate fi constiincioasa pentru ca tine la parerea celorlalti despre sine, iar pentru o alta persoana constiinciozitatea poate insemna nevoia de a pastra ordine in viata.

Trasaturile difera si din punct de vedere al influentei pe care o exercita asupra comportamentului, iar unele dispozitii personale, fiind organizate ierarhic, au o influenta mai mare asupra comportamentului decat altele.

Allport a clasificat dispozitiile in:

dispozitii cardinale - dispozitii dominante care influenteaza toate aspectele comportamentului (altruismul in cazul Maicii Tereza);

dispozitii centrale - sunt tendintele mai putin patrunzatoare ale raspunsurilor individuale. Cei mai multi detin 5-10 dispozitii centrale care conduc majoritatea reactiilor si controleaza o gama intinsa de situatii obisnuite, cotidiene (prietenia pentru ex. anterior).

dispozitii secundare - interese si tendinte specifice mult mai restranse, exprimand aspecte mai putin esentiale ale activitatii si conduitei individului: preferinta pentru un anumit gen de haine, tendinta de a avea biroul in ordine in ciuda unei aparente personale dezordonate.

Clasificarea dispozitiilor permite prezentarea personalitatii ca sistem organizat concentric. Cercul interior subsumeaza trasaturile cardinale, cel mediu include trasaturile centrale, iar cel exterior cuprinde trasaturile secundare.

Un asemenea model pune in evidenta dinamica evolutiva a personalitatii, posibilitatea de consolidare si generalizare a unei trasaturi (dezirabile) si de slabire si restrangere a razei de influenta a altei trasaturi (indezirabile).

Trasaturile ca atare se formeaza si se individualizeaza pe fondul interactiunii continuturilor proprii diferitelor procese psihice: cognitive, afective, motivationale si volitional-valorizate de subiect si implicate in determinarea atitudinii lui fata de "obiectele sociale".

Se delimiteaza astfel:

trasaturile globale, care definesc personalitatea (sistemul caracterial) in ansamblu;

trasaturile particulare, care definesc semnificatia relational-sociala a componentelor psihice.

Caracteristicile trasaturilor globale:

unitatea - care face ca in ciuda variatiilor situationale accidentale, linia de conduita a unei persoane sa-si pastreze o anumita constanta si identitate;

pregnanta - care indica, pe de o parte, modul de ierarhizare a semnificatiilor si atitudinilor in cadrul profilului general, iar pe de alta parte, gradul de intensitate si consolidare a componentelor dominante;

originalitatea - specificitatea si individualitatea personalitatii, gradul de deosebire a unui profil de altul;

plasticitatea - defineste "disponibilitatea" structurilor de a se schimba, de a se adecva la dinamica realitatii sociale;

Analiza: Divortul si protectia sociala a familiilor aflate in divort Referat: Cauzele conflictelor etnice din spatiul postsovietic. cazul republicii moldova.

stabilitatea scopului - reflecta gradul de ierarhizare si integrare a motivelor care imprima orientarea generala a subiectului in viata, finalitatea lui majora;

integritatea - exprima rezistenta la influentele si presiunile perturbatoare (negative) din afara, rezistenta la diferitele genuri de tentatii.

Trasaturile particulare poarta in ele amprenta componentei psihice, pe baza careia se diferentiaza si se manifesta fiecare om, ele putand fi grupate in:

trasaturi de natura cognitiva: reflexivitatea, obiectivitatea, spiritul critic si opusul lor;

trasaturi de natura afectiva: sentimentalismul, timiditatea;

trasaturi de natura motivationala: lacomia, rapacitatea, avaritia, mercantilismul si opusele lor;

trasaturi de natura intersubiectiva: solicitudinea, spiritul de cooperare, spiritul de intrajutorare, altruismul si opusele lor;

trasaturi de natura morala: bunatatea, cinstea, corectitudinea, demnitatea, modestia si opusele lor;

trasaturi de natura volitionala: curajul, independenta, perseverenta, fermitatea, hotararea, consecventa, autocontrolul si opusele lor.

TRASATURI SI SITUATII

Unul dintre obiectivele principale ale cunoasterii si evaluarii personalitatii este realizarea de predictii privind comportamentul persoanei intr-o anumita situatie. Dar ce anume determina comportamentul uman: trasaturile sau situatia in care se gaseste individul?

Adeptii teoriei trasaturilor (Allport, Eysenck, Cattell) considera ca desi faptele de conduita ale unei persoane prezinta o anume variabilitate situationala, pe termen lung, observatia furnizeaza un cadru relativ stabil, unitar, de asteptare si interpretare. Trasatura psihica este conceptul care evidentiaza aceste insusiri sau particularitati relativ stabile ale unei persoane sau ale unui proces psihic. In plan comportamental, o trasatura este indicata de predispozitia de a raspunde in acelasi fel la o varietate de stimuli.

Privita astfel, trasatura are la baza cateva afirmatii implicite:

comportamentul este consecvent: persoana tinde sa manifeste aceleasi reactii obisnuite in raport cu o categorie intreaga de situatii;

oamenii se schimba in functie de frecventa oricarui tip de comportament;

personalitatea are o anumita stabilitate.

Psihologii situationisti critica aceasta teorie, afirmand despre comportamentul personal si social ca depinde in mod hotarator de situatia in care se gaseste subiectul. Ei afirma ca potrivit teoriei invatarii sociale persoanele achizitioneaza diverse comportamente ca raspuns la anumite situatii.

Dezbaterile stiintifice dintre cele doua modele explicative au dus la dezvoltarea abordarilor personalitatii de tip interactionist. In aceste modele notiunea de trasatura nu este abandonata, ci considerata dintr-o perspectiva dinamica. Subiectului i se atribuie o intentie, el manifesta trasaturi, dar si stari care corespund actualizarii unei trasaturi la un moment dat. El influenteaza situatiile, iar situatiile influenteaza comportamentul. Astfel, comportamentul are un dublu determinism - trasaturi, situatii.

Un rol important este acordat credintelor subiectului, felului in care el interpreteaza situatia si isi apreciaza performanta, ca si strategiilor de adaptare la situatie.

Metode psihometrice de identificare a dimensiunilor personalitatii

Conceptiile contemporane despre trasaturi sunt strans legate de procesele de masurare si de evaluare necesare pentru a identifica dimensiunile fundamentale ale personalitatii. In vederea cercetarii trasaturilor se are in vedere cateva ipoteze despre numarul si natura dimensiunilor principale, apoi se elaboreaza un chestionar pentru masurarea lor. Pasul urmator este cercetarea utilitatii reale a chestionarului ca instrument de masura si modificarea itemilor acestuia pentru a elimina deficientele constatate.

Oricat de atent ar fi conceput chestionarul, este nevoie si de evaluarea oficiala a adecvarii lui, prin aplicarea psihometriei, stiinta masuratorilor psihologice.

Psihometria ofera tehnicile statistice care ne spun cat de bun este un anumit chestionar ca unealta de masurare. O importanta deosebita are analiza factoriala, datorita utilizarii ei in cercetarea structurii fundamentale a trasaturilor personalitatii.

Orice test trebuie sa indeplineasca in mod satisfacator patru criterii esentiale: fidelitate, validitate, standardizare si etalonare.

Fidelitatea se refera la acuratetea cu care chestionarul masoara o anumita calitate. Un test psihometric nu are nici o relevanta daca rezultatele sale sunt afectate de procese temporare sau trecatoare.

Exista trei modalitati prin care psihologii estimeaza fiabilitatea (fidelitatea) unui test psihometric. Cea mai simpla dintre acestea este metoda test-retest. In cadrul acesteia se efectueaza testul asupra unui grup de persoane, iar mai tarziu se repeta acelasi test. Daca testul este fiabil rezultatele ar trebui sa fie foarte asemanatoare de fiecare data.

O alta tehnica este de a elabora doua versiuni distincte ale aceluiasi test si de a observa daca se obtine acelasi rezultat cand testati aceleasi persoane, in situatii diferite. Aceasta este cunoscuta sub denumirea de metoda formelor alternative.

A treia tehnica utilizata pentru testarea fidelitatii este metoda injumatatirii. In cadrul acesteia un test este impartit in doua: itemii cu sot si itemii fara sot. Prima testare se face cu o jumatate din intrebari (itemi cu sot), iar urmatoarea - asupra acelorasi subiecti - cu cealalta jumatate (itemii fara sot). Daca testul este fiabil, cele doua jumatati ar trebui sa furnizeze rezultate similare.

Fidelitatea este exprimata sub forma unui coeficient de corelatie. Acesta are o valoare intre -1 si +1, care exprima cat de bine se potrivesc rezultatele obtinute in urma aplicarii celor doua teste sau a celor doua jumatati de test. Ca regula generala, testele de capacitate trebuie sa aiba o corelatie de +0,8, sau mai mare pentru a fi considerate fiabile, iar testele de personalitate +0,6, sau mai mult. Daca valoarea este ceva mai mica decat aceasta, rezultatele testului nu sunt demne de incredere.

Statistica alfa-Cronbach este un instrument de masurare a fidelitatii, utilizat frecvent, calculata pe baza unui singur set de itemi. Ea este , intr-adevar, corelarea testului cu el insusi. In general, valoarea coeficientului creste atat in functie de cresterea corelarii dintre itemi, cat si in functie de cresterea numarului de itemi ai testului.

Validitatea presupune ca testul masoara cu adevarat ceea ce intentioneaza cercetatorul sa masoare. Masura in care un test estimeaza, intr-adevar, ceea ce se intentioneaza reprezinta gradul sau de validitate. Exista patru tipuri de validitate:

validitatea superficiala;

validitatea criteriului;

validitatea constructiei;

validitatea ecologica.

Validitatea superficiala este cea mai simpla, aceasta aratand numai daca un anumit test pare sa masoare ceea ce se doreste.

Validitatea criteriului. In acest caz validitatea testului este masurata prin compararea rezultatelor sale pe baza unui alt criteriu (cum ar fi compararea rezultatului unui test de inteligenta cu reusita scolara obisnuita).

Exista doua tipuri de validitate a criteriului: validitate concurenta si validitate predictiva. Validitatea concurenta este verificata atunci cand testul este comparat cu o alta masura aflata la indemana - cum ar fi efectuarea unui test de inteligenta si compararea sa cu rezultatele la un examen pe care studentul l-a dat deja. Validitatea predictiva este verificata atunci cand rezultatele testului sunt comparate cu ceva care trebuie sa se intample in viitor, dupa ce persoana a fost testata - cum ar fi testarea cuiva pentru selectia pe postul de manager si, mai tarziu observarea raporturilor dintre performantele sale concrete intr-o activitate de conducere si rezultatele testului. Stabilirea validitatii predictive este importanta in prima faza a elaborarii chestionarului si in aplicatii.

Validitatea constructiei arata daca un test psihometric este elaborat in spiritul teoriei pe care se doreste sa o verifice. Esenta validitatii constructiei este faptul ca intre trasatura si criteriile externe exista corelatii prevazute pe baza unei teorii stiintifice adecvate, nu pe baza bunului simt sau a unei analize superficiale a caracteristicilor trasaturii. De exemplu, am putea folosi o teorie psihobiologica a personalitatii pentru a prevedea modul in care o anumita trasatura se va corela cu ritmul cardiac.

Validitatea constructiei reiese din intreaga plasa de informatii empirice si analiza teoretica tesuta in jurul unei trasaturi, numita uneori retea nomologica. Problemele cu care se confrunta validitatea constructiei sunt cele ale stabilirii adevarului stiintific. Validitatea constructiei este intotdeauna relativ provizorie si poate fi slabita sau intarita de cercetarile noi.

Validitatea ecologica arata daca testul masoara fenomenul real in lumea de zi cu zi pe care trebuie sa o reprezinte. De exemplu, daca un test de extraversiune identifica intr-adevar persoanele sociabile si prietenoase in viata cotidiana.

Standardizarea. Testele psihometrice trebuie sa fie standardizate. Exista trei etape ale acestui proces:

trebuie sa fie cert ca toti subiectii sunt testati in aceleasi conditii, astfel incat continutul testului sa determine rezultatul si nu faptul ca unii experimentatori au explicat mai clar cerintele sau oricare alt factor intamplator de acest tip. In manualul experimentatorului sa fie clar redactate si definite conditiile exacte pentru administrarea testului.

elaborarea normelor populatiei - tabele generale care permit experimentatorului sa aprecieze felul in care scorul obtinut de un individ se raporteaza la alti membri ai populatiei. Standardizarea unui test presupune aplicarea acestuia la un numar foarte mare de subiecti, pentru a determina rezultatele caracteristice, media si abaterile standard pe o anumita populatie.

certitudinea ca rezultatul testului corespunde standardelor stabile. Noile teste trebuie sa dea rezultate similare testelor mai vechi, ducand la o distributie normala, daca esantionul este destul de mare.

Pe langa problemele legate de fidelitate, validitate si standardizare exista o serie de aspecte ale testarii psihometrice care fac distinctia intre testele nomotetice si cele idiografice.

Testele nomotetice sunt utilizate pentru a gasi legi sau principii generale, deci pentru a compara indivizi diferiti pe aceeasi scala.

Testele idiografice sunt destinate analizei caracteristicilor unei singure persoane. Nu au ca scop compararea mai multor persoane, in schimb incearca sa asigure o descriere aprofundata a capacitatilor sau a caracterului unei persoane.

Teoriile elaborate de catre Eysenck si Cattell, sunt ambele teorii nomotetice. Ei au identificat principii generale ale personalitatii (trasaturi de personalitate) si apoi au elaborat teste care masoara scorurile unui individ in raport cu fiecare dintre aceste trasaturi. Deci, atat inventarul personalitatii al lui Eysenck, cat si testul de personalitate 16 PF al lui Cattell, sunt teste nomotetice.

Daca am analiza testul de personalitate elaborat pe baza teoriei personalitatii a lui Rogers, am observa ca acesta este un test idiografic, al carui singur scop este acela de a oferi terapeutului posibilitatea de a intui specificul activitatilor mintale ale individului supus testului si nu au in vedere comparatia intre trasaturile persoanei respective si cele ale altor cateva persoane sau ale majoritatii populatiei.

Testele idiografice au ca scop explorarea unicitatii, a atributelor specifice unui individ. Datorita acestui lucru, ele pot patrunde destul de adanc in mecanismele interne ale mintii individului respectiv. Pe de alta parte, testele nomotetice, sunt elaborate pe principiul ca exista legi sau trasaturi generale care guverneaza comportamentul uman si au ca scop estimarea felului in care un anumit individ se raporteaza la aceste trasaturi generale.

Testele de personalitate sunt deseori utilizate in selectia profesionala, deoarece este important de stiut daca persoana respectiva este candidatul potrivit pentru un anume post. Nici un test nu poate sa garanteze acest lucru, dar o trasatura care se dovedeste deosebit de puternica sau deosebit de fragila poate fi importanta pentru slujba respectiva si cunoasterea ei ii va fi de ajutor celui care face selectia , indicandu-i tipul de informatii suplimentare necesar pentru luarea deciziei.