Transferul psihanalistului : Pe muchie de cutit

Transferul psihanalistului[1]: Pe muchie de cutit

In munca analitica si literatura de specialitate contratransferul este un subiect central. Conceptul de contratransfer include o intrebare fundamentala ce a fost inteleasa in diferite moduri. Autoarea incearca sa diferentieze, in procesul analitic, intre transferul psihanalistului si contratransferul sau. Este dificil sa trasezi o linie de demarcatie intre ele; analistii sunt intotdeauna pe muchie de cutit. Transferul analistului va fi explorat si descris utilizand trei parametri: narcisismul, profilul regresiv si stadiul de viata in care se afla analistul. Profilul regresiv este un concept nou dezvoltat de autoare, si care ar putea sa ne ajute sa intelegem fondul transferului analistului, in situatia analitica. Subiectul este ilustrat cu vignete clinice.

Cuvinte cheie: contratransfer, transferul analistului, narcisism, profilul regresiv, stadiul de viata.

Introducere

Contratransferul a fost unul dintre cele mai importante subiecte in literatura psihanalitica incepand cu discutiile aprofundate ale Paulei Heimann (1950) si ale lui Heinrich Racker (1953). Heimann presupunea ca descoperirea rezistentei de catre Freud se baza pe contratransferul acestuia, fara insa sa-l fi recunoscut ca atare. De-a lungul anilor au fost publicate numeroase lucrari foarte bune asupra contratransferului, pentru a mentiona doar cativa autori: Grinberg, Joseph, Kernberg, McDougall, Ogden, Sandler and Sandler, Segal, Searles, Tähkä si Volkan. Una dintre problemele fundamentale in ceea ce priveste contratransferul pare sa fie daca ar trebui sau nu incluse in concept toate reactiile emotionale ale analistului. Pacientul si analistul sunt doua persoane, fiecare cu propria istorie, circumstante de viata si trairi transferentiale. "Asa cum viziunea pacientului asupra realitatii externe depinde de viziunea sa asupra propriei sale realitati psihice, tot astfel imaginea noastra asupra realitatii sale psihice este controlata de imaginea noastra asupra propriei realitati psihice" (Green, 1975, pag.2).

As dori sa separ transferul analistului de reactiile complementare si empatice fata de pacient. "Bazandu-se pe trairile refulate sau indisponibile, reactiile contratransferentiale nu sunt informative asupra pacientului, indiferent daca sunt sau nu declansate de transferul pacientului" (Tähkä, 1993, pag. 202). Aceste tipuri de reactii contratransferentiale ar putea distorsiona intelegerea analistului si ar putea conduce la "acting out-ul analitic." Trebuie sa recunoastem natura lor distorsionanta daca dorim sa invatam din greselile noastre. In opinia Hannei Segal, "Contratransferul a devenit un concept foarte abuzat si multe pacate analitice sunt comise in numele sau. In special rationalizarile sunt cele care actioneaza sub presiunea contratransferului, mai degraba decat utilizarea acestuia ca principiu calauzitor intru intelegere (1993, pag 20).

Voi explora transferul analistului cu ajutorul a trei parametrii: narcisismul, profilul regresiv si stadiul de viata al analistului. Echilibrul narcisic este structura de baza care influenteaza intreaga noastra functionare psihica. Profilul regresiv are de-a face cu functionarea noastra psihica la momentul traumei, cu capacitatea de a o gestiona sau inabilitatea de elaborare a acesteia. Noi putem sa ne confruntam cu ele si sa constientizam traumele semnificative din viata noastra, dar in pofida tuturor acestor procesari ele raman un calcai al lui Ahile; vom descoperi ca ne afecteaza in repetate randuri si ne determina la repetitia anumitor patternuri. De asemenea, aceste patternuri vor influenta munca noastra ca analisti.

Fiecare stadiu al vietii aduce noi provocari si necesita ajustari si rezolvari de probleme. Toate aceste procese personale ne influenteaza la nivel personal si in modul in care lucram in cadrul analitic.

Narcisismul

Daca am considera ca varsta Pamantului ar fi de doar o zi si o noapte, atunci istoria umanitatii a durat doar ultimele cateva minute. Este dificil sa ne vedem pe noi insine ca o mica za in lantul vietii si al diversitatii (Willson, 1992). "Intelectualul care adauga putin cate putin cantitatii sale de cunoastere este in pericol sa orbeasca in fata propriei sale straluciri intr-o asa masura incat nu-si mai recunoaste continua ignoranta" (Edberg, 1971). Datorita narcisismului uman, este dificil pentru omenire sa creada ca lumea a existat inaintea sa si fara de ea.

Fiecare persoana isi construieste propria viziune asupra lumii si profesiei sale. Din punct de vedere profesional, noi continuam traditia analitica. Atunci cand citim lucrarile lui Freud, suntem in mod repetat uimiti de cate intuitii "noi" si moderne existau deja in scrierile sale. "Multe dintre paradigmele principale ale lui Freud au fost internalizate, chiar daca nu suntem constienti de acest lucru." (Rechardt, 1985, pag. 39). In orice caz, ele trebuiesc redescoperite prin intermediul propriei experiente clinice. Trebuie sa ne intalnim cu cartea potrivita la momentul potrivit pentru a putea sa ne formam propria intelegere. Descoperirile interioare nu pot fi transmise ca atare, de la o generatie la alta. Ele sunt influentate de traditie si de timpul in care traim, dar si de propria noastra constelatie narcisica, de analiza personala si destin.

Putem intra in contact cu narcisismul nostru patologic in diferite moduri; probabil ca ne ciocnim de el in fiecare zi. Daca echilibrul narcisic al analistului este suficient de bun, el va reusi sa-si recunoasca neajutorarea si vulnerabilitatea. Dupa Ikonen (1988, pag. 58), traumele narcisice pot actiona ca fundament pentru ideologii: daca nu reusim sa elaboram si sa facem doliul traumelor noastre narcisice, am putea crea o ideologie care ne ajuta sa evitam durerea ce acompaniaza prejudiciile si, prin aceasta, sa mentinem iluzia perfectiunii propriilor valori narcisice. " Astfel desavarsita, o ideologie privata ar putea cere creatorului sau multe sacrificii, ar putea sa-i umple viata cu suferinte si frustrari, ar putea sa-i distruga relatiile cu semenii, dar ii poate oferi lui si vietii sale o valoare absoluta, atata vreme cat dainuie credinta in ideologia sa."

Este important sa putem sa ne miscam liber in aria noastra narcisica, sa experimentam, sa devenim constienti si sa elaboram ranile narcisice si vulnerabilitatea aferenta. Elaborarea si analiza ranilor narcisice aduc in constientul nostru fragmente din noi insine cu care nu am fost in contact. Lou Andreas-Salomé spunea despre Freud ca, "Rezultatele investigatilor sale nu erau deloc conforme cu ceea ce isi dorise" (Harmann, 1960). Narcisismul lui Freud era suficient de viguros pentru a face fata surprizelor si dezamagirilor. Asta i-a permis sa descopere lucruri noi si genuine.

Narcisismul pacientului este intotdeauna, intr-un fel, ranit si, ca o consecinta, tendinta sa de a zvarli din copite poate fi puternica. Acest fapt pretinde, din partea analistului, anduranta narcisica si capacitatea de a tolera insulte. Urmatoarea vigneta este un exemplu pentru o astfel de provocare si pentru dificultatea narcisica a pacientului de a primi ajutor.

Una dintre pacientele mele care era in terapie de sase ani, fata in fata, de trei ori pe saptamana, spunea in timpul fiecarei sedinte ca tratamentul nu este de nici un folos. Spunea acest lucru chiar si atunci cand credeam ca am facut progrese. Ma simteam golita si totusi pacienta mea spunea ca nu a primit nimic, in pofida faptului ca multe dintre simptomele ei severe disparusera. Treptat am inteles ca pentru ea era esential sa pot tolera sentimentul de a fi nimic. Tratamentul s-a intrerupt brusc. Pacienta mea imi spusese de multe ori ca, atunci cand va veni vremea, ea va incheia tratamentul fara avertisment. Am avut o sedinta in care, pentru prima oara de-a lungul intregii cure, ea a simtit ca a primit ceva de la mine. "Asta se simte ca o terapie," a spus ea si in urmatoarea sedinta m-a anuntat ca va fi ultima, si intr-adevar a fost ultima.

Pacientul are, de asemenea, importanta sa narcisica pentru analist. Daca narcisismul analistului este fragil, el poate utiliza pacientul pentru propriul sau scop. Acesta ar putea sa fie realmente interesat doar de ceea ce are de spus pacientul despre el - terapeutul. Si dimpotriva, daca pacientul nu este atent la analist, se poate datora faptului ca analistul nu indrazneste sa atinga subiectul de teama ca va fi ranit.

Poate trece foarte multa vreme inainte ca cele mai dureroase lucruri sa poata fi macar mentionate in tratament. Analistul ar trebui sa nu uite circumstantele de viata ale pacientului si locul pe care il ocupa relatia analitica in cadrul acesteia. Cand avem posibilitatea sa abordam o chestiune dureroasa cu pretuirea si respectul cuvenit, luand simultan in considerare ceea ce poate suporta pacientul, va inceta sa mai fie insuportabil pentru acesta. Asa cum foarte bine stim cu totii, este dureros cand cineva recunoaste in noi trasaturi pe care noi insine nu le-am observat. Analistul ar trebui, pe cat este posibil, sa incerce sa modereze aceasta rana prin utilizarea cuvintelor potrivite la momentul potrivit. Respectarea stadiului narcisic al pacientului, prin evitarea unei confruntari imediate, ar putea fi o provocare si o cerinta de rabdare si continere in ceea ce-l priveste pe analist.

O vigneta dintr-o analiza, cu patru sesiuni saptamanale pe divan: pacienta mea era in analiza de trei ani. La nivel constient era intotdeauna incantata de pauzele din tratament. Am incercat sa ating cu blandete acest subiect dar de fiecare data am fost refuzata si chiar ofensata. "Voi analistii sunteti atat de narcisici," a spus pacienta. M-am simtit stupida si abandonata. Inaintea fiecarei pauze, parea ca se repeta un pattern: pacienta mea era foarte suparata pe sotul ei pentru ca acesta o respingea intotdeauna.

Ii era imposibil sa vada legatura dintre aceste sentimente si pauzele in analiza. Inca o data, de-a lungul mai multor sedinte, pacienta vorbea despre cat de rau o trateaza sotul, era anxioasa si nefericita. Am spus, "Cu siguranta cea mai importanta cauza a sentimentelor dvs de acum este comportamentul sotului." Intr-adevar sotul se comporta cu multa indiferenta fata de ea, si probabil era chiar mai tulburat narcisic decat pacienta. Am continuat. "Poate ca, in momentul de fata, o mica parte ar putea sa aiba legatura cu faptul ca a trebuit sa va anulez sedinta de maine." Pacienta uitase cu desavarsire despre anularea sedintei. Cand a realizat acest lucru, am putut sa exploram reactia ei la separare. Cu ajutorul acestui incident am putut sa deschidem calea spre rana narcisica adanca si vulnerabilitatea de care pacienta trebuise sa se protejeze. Rana era atat de dureroasa incat orice interpretari transferentiale directe ar fi fost absolut insuportabile. Daca as fi fost mai ne-experimentata, as fi fost doar enervata de rezistenta pacientei mele fara sa inteleg cat de serioase si dureroase erau cauzele ce stateau la baza acesteia. In analize, pare ca cu cat este mai mare numarul traumelor de separare timpurie, cu atat mai putin constiente sunt reactiile la pauzele inerente.

Tolerarea transferului ar putea fi deprivanta din punct de vedere narcisic si ar putea pune la incercare analistul, in pofida faptului ca am fost formati in acest sens. Ar putea fi trasaturi caracteristice de nesuportat pentru analist, desi acesta intelege prea bine ca fac parte din transferul pacientului. Uneori transferul ar putea satisface nevoile narcisice ale analistului, conducand procesul analitic intr-o stagnare. Freud nu a putut crede ca el era intr-atat de atragator precum pretindeau multe dintre pacientele sale. Acesta este modul in care a descoperit "iubirea de transfer" indusa de situatia analitica (Freud, 1915).

In urmatoarea vigneta, nevoia pacientei de a controla analistul era o provocare din punct de vedere narcisic. Simteam ca una dintre pacientele mele, in terapie de doua ori pe saptamana, fata in fata, in multe privinte punea la incercare propria mea anduranta narcisica. Dorea sa aiba un control total asupra tratamentului. La inceputul fiecarei sedinte ea aranja, in maniera ei, fotoliul meu si covorul. Ma fixa cu privirea tot timpul, inregistrand toate reactiile mele. Daca intarziam chiar si cu jumatate de minut, se simtea ofensata, dar era imposibil sa investigam in vreun fel intreaga chestiune. Era ca si cand eram pironita in fotoliul meu, si orice tentativa de analiza ii starnea furia. In plus, pacienta era cu multi ani mai mare decat mine. M-am agatat cu incapatanare de tentativele mele de a analiza, in pofida faptului ca deseori pacienta reactiona denigrand interpretarile si abilitatile mele analitice. Deseori eram inspaimantata si incercam sa analizez doar pentru ca era de datoria mea, desi mai degraba as fi preferat sa ma retrag. Datorita agresivitatii pacienta progresase in multe arii ale vietii sale, fapt pe care eu il respectam.

La inceputul vacantei de vara, pacienta avea obiceiul sa plateasca in ziua de dupa ultima sedinta. Fostul ei analist agrease acest aranjament, ceea ce nu m-a surprins dupa ce am inceput sa o cunosc mai bine. Am incercat in mod repetat sa inteleg semnificatia acestui procedeu dar pacienta a mentinut acest obicei pentru multi ani. Odata i-am propus sa plateasca dupa vacanta. In orice caz, in ziua de dupa ultima sedinta a venit sa plateasca, ca si inainte. Era atat de furioasa incat pacientul ce urma sa intre a crezut ca voi fi omorata, si acelasi gand mi-a trecut si mie prin minte. Dupa vacanta, pacienta nu a spus nici un cuvant despre ceea ce se intamplase. I-am reamintit, desi ma temeam de cum ar fi putut reactiona, dar ea uitase total incidentul. La urmatoarea vacanta de vara, pacienta a platit in ultima sedinta. Acest lucru nu ar fi fost posibil fara evenimentele descrise mai sus si munca de elaborare pe care au initiat-o. Scopul principal nu era sa determin pacienta sa plateasca la timp, ci sa ajungem la problemele ce stateau in spatele acestui pattern, si elaborarea acestora.

Document online: Saracia in societatea romaneasca Referat: Sociologie economica rurala - intrebari

Profesia de psihanalist este in multe sensuri generatoare de satisfactii si privilegiata. In opinia lui Tähkä, "Va fi sursa unei adanci satisfactii derivata atat din uniunea recurenta a doi indivizi muritori, altfel iremediabil separati, cat si din procesul de imbogatire continua a lumii reprezentarilor analistului, prin intermediul acelor experiente" (1993, pag. 194). Freud (1937) denumea munca analistului o "profesie imposibila". Este oare aceasta o tentativa de a ascunde numeroasele oportunitati si satisfactiile esentiale pe care le creeaza profesia noastra?

Profilul regresiv

Este important ca analistul sa-si insuseasca situatia analitica, sa afle ce fel de analist este. Ma refer la Bion care spunea unui analist care-i cerea opinia, urmatoarele: "Modul in care eu fac analiza nu are nici o relevanta pentru ceilalti, cu exceptia mea, dar ar putea sa va dea o idee asupra modului in care dumneavoastra faceti analiza, iar acest lucru este important" (1978, pag. 206).

Cu multi ani in urma, am observat ca treceam prin procesul de cautare a propriei maniere de lucru punand sub semnul intrebarii cateva chestiuni de baza. Am dorit sa inventez propria mea solutie. In acest punct, in cadrul unei analize cu un pacient, m-am surprins planuind o actiune - actiune care in multe privinte era impotriva cunostintelor mele analitice si care ar fi presupus sa renunt partial la pozitia de analist. Am inteles ca inconstient repetam unul dintre vechile mele patternuri. Am obtinut un insight asupra unui fenomen pe care, dupa multe reflectii, l-am denumit profilul regresiv. Acest concept ilustreaza particularitatea tendintei interne regresive a cuiva, si care devine mai activa, de exemplu, in situatii de criza.

Profilul regresiv defineste modul in care noi ca indivizi functionam in situatii dificile. In profil prezervam dorintele noastre nerealiste si tendintele regresive, ce ne-au fost specifice pentru cea mai mare parte din viata. Aceste patternuri ar putea ramane active chiar si atunci cand ne-am constientizat si elaborat traumele in analiza. Traumele timpurii, elaborarea si integrarea lor, determina configuratia profilului. Vorbim despre fixatii si regresii in serviciul Eului dar ambele concepte sunt prea inguste pentru a putea defini fenomenul la care fac referire. De-a lungul curei noastre analitice, putem constientiza propriile tendinte regresive, dar nu cred ca putem vreodata sa renuntam la ele. Analiza ne ajuta sa le facem fata, dar ele vor ramane intotdeauna.

Cele trei traume fundamentale si universale in viata, in opinia lui McDougall (1986, pag. 63) sunt separarea de Celalalt (neajutorarea timpurie), implicarea traumatica a diferentelor sexuale, si realitatea mortii. As adauga cea de a patra trauma fundamentala, acceptarea situatiei oedipiene. Profilul regresiv se bazeaza pe aceste traume si se formeaza odata cu istoria noastra individuala. Tentativele de rezolvare a acestor traume fundamentale capata diferite forme.

Neajutorarea timpurie

Am putea dezvolta omnipotenta pentru a ne apara impotriva neajutorarii timpurii, sau eventual o permanenta incercare de a avea o relatie simbiotica cu cineva. Cea din urma semnifica evitarea diferentierii si a sentimentelor de singuratate care inevitabil o acompaniaza, precum si abandonarea responsabilitatii pentru propria viata si, simultan, a sperantei pe care doar autonomia o poate oferi.

Diferentele sexuale

De-a lungul vietii ne luptam cu dificila chestiune a existentei celor doua sexe. "Obligatia de a se impaca cu destinul monosexual constitue una dintre cele mai severe rani narcisice ale copilariei" (McDougall, 1995, pag. XI).

Identitatea de gen este esenta autonomiei noastre. Atunci cand este coerenta suntem in masura sa respectam celalalt sex. Barbatii si femeile sunt diferiti. Diferentele corporale genereaza trairi si senzatii diferite in toate stadiile vietii. Ele sunt vizibile ca diferente intre modul in care barbatii si femeile gandesc, simbolizeaza, si modul in care fac cercetare (Kestenberg, 1968). Femeia nu poate intelege barbatul asa cum un alt barbat ar putea-o face, si nici barbatul nu poate intelege femeia precum poate o alta femeie. Apartenenta de gen a analistului si pacientului influenteaza intotdeauna relatia analitica, dar nu este determinanta in ceea ce priveste succesul tratamentului. Doar abordarea este diferita.

Acceptarea situatiei oedipiene

Parintii au propria lor relatie sexuala si o realitate emotionala pe care o impartasesc, dar copilul este situat in afara ei. "Destinul dorintelor oedipiene lasa drept mostenire, referitor la cea mai importanta dorinta dintre toate, sfarsitul indiscutabil al reciprocitatii si ne-eligibilitatea categorica a copilului la reciprocitate, cu toate sentimentele de excluziune si umilinta aferente" (Ikonen, 1998, pag. 54). Dorinta oedipiana libidinala este probabil cea mai intensa dorinta din viata umana. Conflictul oedipian poate fi doar partial rezolvat si ramane cel mai important punct de reper in profilul regresiv.

Moartea

Specia umana a fost intotdeauna in cautarea imortalitatii prin negarea in diferite moduri a finalitatii mortii. Oamenii cred ca moartea este o experienta si nu sfarsitul experientei (Envall, 1986). Piatra de temelie a narcisismului este existenta iar moartea este cel mai puternic oponent al sau.

Formarea profilului regresiv

Modul in care am reusit sa integram aceste traume fundamentale constituie cadrul profilului regresiv. Atunci cand un pacient isi incepe analiza, inconstient sau constient isi doreste sa primeasca inapoi ceea ce crede ca a pierdut sau ceea ce nu a avut niciodata. El va fi dezamagit si in cele din urma isi va da seama de nerealismul acestor dorinte, dar nu va renunta la ele.

Unele dintre urmatoarele mijloace protejeaza procesul de adaptare la traumele fundamentale: sa fi puternic si sa obtii totul, sa fi mai bun decat altii, sa fi in miscare. Ele sunt utilizate ca aparari impotriva suferintelor provocate de aceste traume fundamentale.

Toate aceste eforturi pot avea atat o natura progresiva cat una regresiva; ele ne ajuta sa progresam dar caracteristica lor regresiva este o parte esentiala a profilului nostru regresiv. Daca reflectam asupra dorintei noastre de a fi puternic si a obtine totul, am putea spune ca, din punct de vedere regresiv, ne-a condus si ne mai conduce inca la distrugerea mediului nostru inconjurator. La nivel psihologic semnifica negarea si subestimarea inconstientului si credinta in superioritatea rationalului. In analiza, ar putea aparea ca tendinta a analistului de a "interpreta" totul, si nu doar de facilitare si promovare a elaborarilor pacientului.

Se spune ca nu este nevoie de mai mult de doua persoane pentru ca rivalitatea sa apara. Dorinta de a fi superior si a domina poate ca ne determina sa facem lucrurile cat putem noi mai bine, dar a condus de asemenea la catastrofe teribile. Istoria si prezentul ne dau numeroase exemple nemiloase ale luptei ce se da intre "rasele umane".

Aceiasi lupta s-a dat intre fiintele umane si natura. Diferentele dintre animale si specia umana au fost subliniate. Comportamentul animalelor a fost initial privit ca fiind o functionare instinctuala rigida, in vreme ce omul era eliberat de instincte. Holmoströ propune noi viziuni asupra evolutiei noastre si asupra relatiei cu natura:

Complexul oedip ofera un canal de control al energiei instinctuale, ceea ce i-a permis lui homo                sapiens sa se detaseze ca un castigator in competitia evolutiei. Pe de alta parte, acest complex ar putea prezenta un factor de risc fundamental in relatie cu viitorul nostru ca specie: pasiunea oedipiana, in forma fenomenelor de grup, ar putea sa ne conduca la distrugerea in masa. (1991, pag. 310-313)

A fi in miscare a fost deseori echivalat cu progresul. Nemiscarea pare sa semnifice declinul, apropierea mortii, desi in fapt ar putea reprezenta un real progres:

Cred in progres si deschidere

Progresez pentru ca memoria mea-i mai scurta decat cercurile in care ma-nvart

Sunt deschis, caci mintea mea-i deschisa la ceea ce-i stiut

Caci am inchis-o in fata nestiutului,

Ce nu-i ceva ce-mi amintesc si nici ce mi s-a spus. (Envall. 1989)

Asa cum am descris mai sus, profilul regresiv al analistului ar putea avea o influenta negativa in procesul analitic, daca analistul nu este in contact cu acesta si nu este constient de influenta pe care o are in transferul sau asupra pacientului. In caz contrar, profilul regresiv ar putea deveni o componenta informativa importanta in contratransfer, ceea ce ar putea ajuta la o mai buna intelegere a pacientului. "Accesul la reactiile sale emotionale fata de pacient este cea mai buna garantie a analistului impotriva punerii lor in act dar si impotriva permanentei identificari cu obiectele infantile ale pacientului." (Tähkä, 1993, pag. 190)

Analiza este un proces ce implica atat perioadele de pauza cat si cele de lucru si intalniri regulate. Ambele faze ofera diferite posibilitati pentru a intra in contact si a explora profilul nostru regresiv. Ma refer la Freud care a scris, cu dezamagire,

Stiam bineinteles ca oricine ar putea sa-si ia zborul la prima intalnire cu neprimitorul adevar al analizei; eu insumi am sustinut ca intelegerea fiecaruia este limitata de propriile sale refulari (sau mai degraba a rezistentelor care le sustin) astfel incat acesta, in relatie cu analiza, nu poate merge dincolo de un anumit punct. Dar nu m-am asteptat ca cineva care ajunge la o anumita adancime in intelegerea analizei sa poata renunta la acea intelegere si sa o piarda. Si cu toate acestea experienta zilnica cu pacientii a aratat ca refuzul total al cunoasterii analitice ar putea rezulta ori de cate ori se naste, la orice adancime a mintii, o rezistenta deosebit de puternica; am putea chiar sa fi reusit ca prin straduinta sa aducem pacientul la patrunderea unor parti ale cunoasterii analitice pe care sa le manuiasca ca pe propriile sale posesiuni, si totusi, poti sa-l vezi ca este dominat de chiar prima sa rezistenta, ca arunca tot ceea ce a invatat in vant si ramane in defensiva asa cum o facea in zilele in care era un incepator lipsit de griji. A trebuit sa invat ca exact acelasi lucru care se intampla cu pacientii in analiza se poate intampla si cu psihanalistii. (1914, pag. 48)

Profilul regresiv exista deoarece traumele sunt uneori atat de adanci incat analiza nu reuseste sa le neutralizeze suficient, in pofida faptului ca echilibrul psihic ar putea sa fi fost atins. Un astfel de exemplu este o relatie de-a mea de supervizare, indelungata, in care importanta suicidului unui membru al familiei supervizatului a trebuit sa fie descoperita in mod repetat. In ciuda unei analize indelungate acest fapt il surprindea intotdeauna. Gabbard a descris o data, la o conferinta, o situatie similara. O analista experimentata, care cauta o supervizare pentru tratamentul unei paciente suicidare, l-a contactat. Analista era atat de inspaimantata ca pacienta sa va comite un suicid incat a inceput sa indeplineasca orice dorinta a pacientului. Se intalnea cu ea oricand, o acompania la diferite evenimente sociale si tot asa. Parea ca analistei ii era imposibil sa fie un obiect rau, cu alte cuvinte, sa o refuze si sa fixeze limite, deoarece propria sa mama comisese un suicid.

Exemplele de mai sus subliniaza importanta supervizarii. Munca analitica se desfasoara in singuratate. Analistul care se izoleaza de ceilalti ramane la cheremul propriului sau profil regresiv fara sustinerea si protectia societatii analitice. Este imposibil sa prezervi o orientare si atitudine analitica fara sa fi in contact cu colegii si literatura analitica: tentatia de a continua relatii analitice lungi si fara de sfarsit, tendinta inconstienta de a actiona in concordanta cu profilul regresiv, sunt prea puternice.

Stadiul de viata al analistului

Dezvoltarea profesionala

La inceputul carierei analistului, in mod firesc, identitatea profesionala este nedezvoltata. De aceea multe dintre actiunile acestuia pot servi la construirea si protejarea propriei identitati. Este imposibil sa aduni si sa investighezi materialul, sa tolerezi nesiguranta, deoarece nevoia de a stii este primordiala. Interpretarile ar putea fi facute mai mult pentru a garanta sentimentul analistului ca interpreteaza, si ar putea sa nu se bazeze atat de mult pe intelegerea pacientului. Ar putea sa treaca multa vreme pana cand fundamentul analizei, ascultarea, sa fie posibila.

La inceputul carierei noastre analitice, modelul de lucru cel mai important este imaginea interna pe care am construit-o in propria analiza. Reprezinta viziunea noastra ca pacienti si nu este identica cu viziunea analistului nostru. Am putea adopta unele modalitati de lucru pe care le urmam inconstient sau fara sa intelegem semnificatia lor, fara sa ne punem macar intrebari asupra lor. Cadrul analitic ar putea fi pentru noi o colectie de reguli. Urmandu-le, am putea sa ne imaginam ca facem o treaba buna, chiar daca continutul adanc si functiunea lor nu au fost intelese. Acesta este cazul, in special, in ceea ce priveste plata, contramandarea intalnirilor si diferite schimbari concrete ale cadrului analitic.

Am putea sa ne intrebam in ce masura, in propria noastra analiza, a avut loc identificarea cu agresorul. Poate ca am fost ofensati fara sa fim constienti de acest lucru. Iar acum, la randul nostru, avem o tendinta inconstienta de a face acelasi lucru cu pacientul nostru; sa-l ofensam in acelasi mod. De exemplu, analistul ar putea sa contramandeze cu usurinta sedintele daca acest fapt era ceva obisnuit in propria sa analiza, si daca nu a fost in contact cu anxietatea si ura pe care i-o provoca acest fapt.

Fara nici un dubiu noi am fost, de asemenea, dezamagiti in propria analiza, dorintele noastre nerealiste nu au fost indeplinite. Poate ca mai tarziu, in munca noastra, vom incerca sa reparam propriile noastre dezamagiri.

Care ar putea sa fie pericolul unei experiente indelungate? Rutina este primul lucru ce-mi vine in minte, pierderea sensibilitatii. A conduce o analiza inseamna sa pastrezi un contact nealterat cu materialul si cu propria vulnerabilitate. " Analizatul deleaga analistului pastrarea sperantei. Pentru ca analizatul sa o recapete trebuie ca, in primul rand, analistul sa indure pierderea ei." (Norman, 1999, pag. 143). Analistul ar putea dezvolta propria sa referinta teoretica, care ar putea deveni treptat o ideologie intacta.

Crizele personale si abilitatea analistului de a lucra

Situatiile de criza sunt prezente in viata noastra si ne influenteaza munca. Crizele ne pot ajuta sa vedem unele chestiuni mai clar, dar atunci cand detaliile devin pregnante am putea sa pierdem imaginea tabloului general. Daca incercam sa ne pastram propria viata izolata de munca noastra ar putea rezulta orbirea. Analistul trebuie sa reuseasca sa-si investigheze crizele si influenta acestora asupra muncii sale. De exemplu, un pacient care trece prin aceiasi criza in viata sa ar putea deveni foarte drag analistului.

Evenimentele importante din viata includ sarcina, nasterea unui copil, afectiunile medicale personale, divortul, boala si moartea in familie. Moartea unui parinte ar putea activa sentimente oedipiene si ar putea conduce la dorinta de a respinge anumiti pacienti. Sarcina si ingrijirea unui nou nascut ar putea sa ne faca mai sensibili la intelegerea dinamicilor timpurii. In acelasi timp, sensibilitatea la conflictele din stadiile ulterioare ar putea sa se diminueze. Analizarea interactiunii dintre viata si munca noastra este centrala in efortul de zi cu zi. Gabbard (2003) a publicat o lucrare excelenta care descrie bine modul in care propriile crize, la timpul lor, au avut o influenta distructiva asupra muncii sale.

Voi prezenta un alt fel de exemplu privitor la modul in care evenimentele de viata ale analistului afecteaza analiza. La inceputul carierei mele analitice imi alaptam bebelusul. De-a lungul unor sedinte cu pacientii, ca reactie la materialului lor, incepeau sa-mi curga sanii. Transferul uneia dintre pacientele mele (patru sedinte pe saptamana, pe divan) era foarte oral; ea utiliza regresia orala pentru a se apara impotriva conflictelor oedipiene.

[Urmatoarea vigneta face parte din prima noastra sedinta de dupa concediul de maternitate]

Pacienta [zambeste] : Nu m-am gandit la dvs. dar v-am visat de multe ori. Umblam prin casa ca un copil mic, neindraznind sa ma indepartez. Am luat in fiecare zi cate jumatate de pastila pentru relaxare.

Analista: Am fost absenta dar ati avut medicamentul-san tot timpul.

P [triumfator]: Mama m-a alaptat pret de doi ani, in acelasi timp cu fratele meu.

Eram surprinsa deoarece nu vorbise despre acest lucru niciodata. Isi putea aminti alaptatul si modul in care obisnuia sa-i ceara mamei sale "pa-pa," iar aceasta din urma accepta. Fusese alaptata patru ani. Acum reuseam sa inteleg mai bine atmosfera din analiza; atemporalitatea si senzatia ca totul dispare. Pacienta si-a descris trairile de-a lungul multor sedinte si se intreba de ce simtea atat de frecvent ca era la inceputul analizei, de ce in mintea ei sedintele de terapie nu erau conectate unele cu celelalte, si de ce se gandea atat de putin la analiza ei intre sedinte.

A: Fiecare sedinta este ca un alaptat.

P [imediat] : Imi umplu stomacul, dar in week-end este mai dificil deoarece avem o pauza mai lunga.

[Momentul a fost foarte emotionant pentru amandoua. Dupa sedinta a plans cu amaraciune in toaleta de la cabinetul meu, si la urmatoarea sedinta si-a descris sentimentele.]

P: Toaleta parea mai mica decat inainte iar eu eram cu mult mai mare. Am inteles ca am cautat tot timpul sanul [pentru san a utilizat o expresie comuna copiilor] dar ca in realitate nu-l mai pot avea.

Astfel, ea de fapt se simtise ca un copil mic, iar acum simtea ca intr-adevar creste mare.

Sarcina si alaptatul fusesera foarte utile pentru aceasta analiza, dar nu era valabil pentru fiecare pacient. Situatia mea de viata mi-a permis sa inteleg si sa interpretez sedintele ca fiind reprize de alaptat, ceea ce nu ar fi fost posibil pentru mine bazandu-ma doar pe experienta analitica de pana atunci. In orice caz, interpretarea nu s-a nascut doar din propria mea situatie; analiza pacientei demonstreaza clar acest lucru. Interpretarea a fost esentiala pentru aceasta analiza dar la fel a fost si "contratransferul" meu fizic primitiv: de-a lungul acelor sedinte, sanii mei nu curgeau niciodata, in pofida faptului ca se intampla sa am astfel de reactii de-a lungul altor analize (Lane, 2004). Analistul nu poate intelege contratransferul in aici si acum; este posibila doar o intelegere retrospectiva (Norman, 1999, pag. 128).

Imbatranirea

Atat imbatranirea analistului cat si a pacientului a fost o problema in psihanaliza. Freud nu si-a modificat niciodata convingerea sceptica conform careia oamenii mai in varsta, cei aflati in jurul varstei de 50 de ani sau mai mult, nu ar putea sa profite de pe urma analizei (Junkers, 2006)

Inaintarea in varsta este una dintre crizele existentiale. Nu devenim doar mai intelepti, ci probabil ca si tendintele noastre regresive cresc. Am putea sa incercam sa ne sustragem, de exemplu cu ajutorul noilor ideologii. Profesia noastra ar putea sa se transforme intr-o dezamagire; ne-am putea pierde increderea in ea: terapia de doua ori pe saptamana este mai buna decat analiza, sau nu conteaza cate sedinte sunt necesare.

Imbatranirea ar putea provoca invidie fata de cei mai tineri, ceea ce ar putea rezulta in idealizarea sau denigrarea acestora. Este important dar extrem de dificil sa-ti apreciezi intr-o maniera realista propria varsta.

Teama de moarte, disparitia finala a sinelui, este esentiala in procesul de imbatranire. Oamenii batrani nu au viitor (Hägglund, 1998).

Concluzie

In concordanta cu Freud (1912), de dragul obiectivitatii, analistul ar trebui sa nu aiba nici un sentiment pentru pacientul sau. Asa cum stim, din fericire, Freud in "clinica" era diferit de Freud in "teorie".

La inceput, aveam norme privitoare la genul de emotii ce sunt permise fata de pacient. Cu cativa ani in urma, la o conferinta internationala, o analista mai varstnica a relatat ca i-a spus supervizorului sau cat de mult ii lipsea un pacient care isi incheiase analiza. Supervizorul a sfatuit-o sa inceapa o noua analiza personala pentru a-si imbunatatii abilitatile profesionale. Asta se intampla acum 40 de ani cand se considera ca incheierea analizei nu ar trebui sa-l afecteze pe analist. "Reactiile transferentiale, incluzand contratransferul, marcheaza limitele intelegerii reciproce dintre oameni. In munca psihanalitica, detectarea contratransferului si inlocuirea acestuia cu reactii emotionale informative este o provocare perpetua pentru analist" (Tähkä, 1993, pag. 202).

In miezul transferului analistului se afla propriul profil regresiv, ce trebuie redescoperit mereu si mereu. Este de dorit ca, in cadrul analizei personale, analistul sa fi capatat un echilibru narcisic suficient de bun si instrumentele pentru procesarea transferului si contratransferului. Auto-analiza continua este esentiala pentru intelegerea transferului si contratransferului analistului. Stadiul de viata al analistului ii afecteaza intotdeauna munca analitica si intelegerea pacientului.

Auto-analiza, in discutiile analitice, a primit mai putina atentie decat merita. Fara auto-analiza, ne vom pierde cu usurinta aceea constientizare de noi insine pe care o atinsesem de-a lungul propriilor noastre analize. Pacientii nostri sunt un ajutor de neinlocuit pentru mentinerea auto-analizei impreuna cu visele si supervizarile noastre.

O metafora despre mare: toti cei care au navigat stiu ca intr-un arhipelag, intr-o lunga calatorie, toate insulele incep sa arate la fel. Daca nu urmaresti harta, te poti pierde cu usurinta. Cu alte cuvinte, trebuie sa te uiti pe harta, sa ai grija, si sa stii de unde vii si incotro de indrepti. Este usor sa uitam de unde am inceput.