Teorii ale personalitatii - teoria psihanalitica, teoriile structurii dinamice a personalitatii

Teorii ale personalitatii

1.Teoriile genetice - evidentiaza organizarea interna a personalitatii

a) Teoria lui H. Wallon

In aceasta teorie, etapele dzvoltarii si structurarii personalitatii, sunt legate de intelesul dat de H. Wallon personalitatii: ,,de fiinta total fizico-psihica". In procesul de formare si structurare a personalitatii exista mai multe faze, etape.

Faza personalizarii se caracterizeaza prin dezvoltarea Eului; acest Eu isi face aparitia in si prin limbaj, care este un exercitiu extrem de atragator pentru copil, afirmand, cu interesele si complexele sale afective, existenta unei persoane proprii. Acum se manifesta criza de la trei ani a copilului, care marcheaza prima formare a personalitatii acestuia; apoi urmeaza dezvoltarea caracterului si personalitatii prin jocul actiunilor si reactiunilor, care se integreaza treptat in comportamente sociale.

b) Teoria lui J. Piaget

Psihologia genetica a lui J. Piaget, nu este centrata explicit pe notiunea de personalitate; dar studiile lui longitudinale asupra dezvoltarii gandirii, limbajului si inteligentei indica de fapt, constructia omului ca personalitate. N. Ey (1983, p.265) mentioneaza si el acest lucru Piaget abordeaza ceea ce este esential pentru personalitatea umana: arhitectonica sa de fiinta rationala". Constructia realului la copil are loc prin demersuri si prin structuri ale inteligentei senzorio-motorii, acesta reuseste sa asimileze mediul exterior la propria activitate, formandu-si un numar crescut de scheme de operare, din ce in ce mai mobile si mai apte de a se coordona intre ele. In afara de asimilarea mediului exterior, copilul reuseste si sa acomodeze cerintele interne la conditiile externe. J. Piaget urmareste sa evidentieze modul in care, datorita acestei implicatii a schemelor asimilatorii, se elaboreaza universul extern si, mai apoi, universul interior.

O data cu progresul inteligentei si al reflexiei, lumea se organizeaza; in aceasta organizare a realului se structureaza personalitatea. Chiar daca Piaget nu a consacrat nici un studiu personalitatii, el a avut in vedere autonomia unei organizari reprezentative, verbalizate, interiorizate, conceptuale capabile de a inventa, prin acomodarea materialelor, o constructie relationala a interiorului si exteriorului, ceea ce determina formarea Eului ca persoana rationala. N. Ey considera de asemenea Dezvoltarea personalitatii este, din aceasta perspectiva, embriologia ratiunii". (1983, p.267).

c) Teoria lui P. Janet

Conceptia lui Pierre Janet sustine ca personalitatea este o constructie care depaseste ierarhia unor niveluri de organizare. Formarea personalitatii devine o serie ierarhizata de actiuni si de conduite, care adauga automatismelor inconstiente biologice sau actiunilor de ,,nivel inferior" o suprastructura de conduite sociale. P. Janet arata ca: ,,Personalitatea noastra este o activitate interna de unificare si de distingere a sa, mai intai din punct de vedere material si, mai ales, din punct de vedere social". (1929, p.28). Deci, P. Janet afirma intr-un cuvant, ceea ce face personalitatea este societatea". (1929, p.31).

Structura personalitatii din punctul de vedere al lui P. Janet urmeaza urmatoarea traiectorie: mai intai are loc o separare corporala, apoi o separare sociala, avand loc o identificare a ierarhiei de ranguri si apoi, separarea individuala. Personalitatea se realizeaza prin istoria si evolutia psihologica a individului, deci ea presupune permanent interactiunea cu ,,povestea sa biografica". Personalitatea, la P. Janet este in mod esential temporala, verbala si sociala; aceasta este formata dintr-un ansamblu de conduite, care pot fi relatate, povestite.

2. Teoria psihanalitica

Aceasta teorie este cea care a revolutionat intreaga intelegere a omului si a personalitatii sale; psihanaliza lui Sigmund Freud ne-a aratat sensul si structura psihica a omului, o modalitate a fiintei noastre constiente, care este in legatura cu un fond, cu o preistorie si cu un prelimbaj - legatura Sine-Eu-Supraeu (conform topicii a doua, dupa 1920).

Teoria psihanalitica a Eului, are in centru problema autonomiei Eului, aceasta problema fiind dezbatuta mai ales in practica cat si in teorie de catre S. Freud. Astfel incat, omul si personalitatea sa se afla intr-o permanenta stare de ,,asediu" intre fortele inconstientului si cenzurile supraegoului. Structura psihica, respectiv a personalitatii, propusa de S. Freud, este tributara mediului de lucru al acestuia, cadul psihanalitic si terapeutic.

Marii dizidenti ai teoriei freudiene - Alfred Adler si Carl Gustav Jung - incearca, fiecare in mod propriu sa defineasca omul. Ideea lor comuna consta in faptul ca un rol mai important il are autonomia si autoconstructia Eului, avand la baza premise ca un rol decisiv in viata fiintei noastre il are constiinta.

Psihologia individuala a lui Alfred Adler se refera la faptul ca omul si personalitatea sa, nu raman la latitudinea libido-ului, ci actioneaza si se structureaza, in functie de operationalizarea vointei de a depasi obstacolele intalnite, cat si prin mecanismele compensatorii generate de complexele de inferioritate. Pentru A. Adler, personalitatea implica: un finalism fictiv, ideea de sentiment al inferioritatii si de compensare a acestuia, conceptiei de interes social si de stil de viata. Adler considera Eul ca fiind un co-autor, actionand asupra lumii, transformand individul intr-o personalitate subiectiva, personala, dinamica si unic stilizata.

Psihologia analitica a lui Carl Gustav Jung in constructia persoanei si a personalitatii pune in evidenta un proces de individuare, care se desfasoara impotriva si, in acelasi  timp, cu imaginile inconstiente (in special, arhetipurile). Astfel, Persona (arhetipul personalitatii) prezinta intotdeauna o Umbra (arhetip al temerilor fiecarui om). Aceasta este Animus (element masculin) la femeie, sau Anima (element feminin) la barbat. C. G. Jung considera personalitatea un tot de energie, partial inchis, care sufera continuu influente si modificari din exterior (chiar si prin cai interne - inconstientul colectiv), avand ca scop dezvoltarea autoactualizarii si individuarea.

Personalitatea la C. G. Jung este alcatuita din mai multe subsisteme in interactiune:

Eul, care exprima psihicul constient;

Inconstientul personal, care consta in experienta trecuta prin filtrul constiitei;

Inconstientul colectiv, mostenire a trecutului ancestral;

Analiza: Divortul si protectia sociala a familiilor aflate in divort Referat: Cauzele conflictelor etnice din spatiul postsovietic. cazul republicii moldova.

Arhetipurile, componentele structurale ale inconstientului colectiv;

Complexele, care se refera la o constelatie de sentimente, ganduri, amintiri.

3. Teoriile structurii dinamice a personalitatii

Sunt amintite aici teoriile lui: G. Murphy - 1947; R. B. Cattell - 1950; A. H. Maslow - 1954. Aceste teorii, au in comun asa cum arata N. Ey,  ,,metoda obiectiva de observatie statistica (teste, chestionare de atitudini, scari de interese, inventare factoriale, observatii controlate de echipe) si o inspiratie teoretica comuna: persoana este biografia sa". (1983, p.286).

Pentru R. B. Cattell, personalitatea este ,,cea care permite predictia a ceea ce va face un individ intr-o situatie data", este un ansamblu de conduite care pot fi descrise si masurate cu precizie. La H. Murray, teoria personalitatii este mai istorica si mai tematica. Astfel incat personalitatea este definita de acesta ca fiind ,,o origine biografica ce integreaza influentele mediului in sistemul de pulsiuni". H. Murray gaseste in judecata observatorului (psihologului), ca si in povestirea autobiografica a subiectului, procesul de dezvoltare istorica a persoanei. Astfel incat, procesul intern de organizare a persoanei si personalitatii ii corespunde istoria individului.

4. Conceptii personaliste si antropologice

a) Personalismul

W. Stern considera personalitatea ca fiind substratul persoanei, al devenirii si al maturitatii omului. Dupa E. Mourier, personalitatea apare ca produsul unei creatii, omul este si devine prin personalitatea sa.

b) Orientarea antropologica

Conform lui G. W. Allport, persoana apare ca o organizare ierarhica a individului, in raport de existenta a unor dispozitii si trasaturi cardinale, centrale si secundare. Personalitatea este vazuta ca o organizare dinamica a acelor sisteme psihofizice care determina adaptarea sa specifica ambiantei.

Personalitatea mai poate fi privita de asemenea din punct de vedere al ansamblului de trasaturi. Astfel G.W. Allport, considera trasaturile ca fiind tendinte generale cu ajutorul carora se pot intelege sau anticipa anumite comportamente; aceste trasaturi sunt clasificate in: a) trasaturi individuale, care sunt specifice unei persoane, observabile prin studierea anumitor jurnale, autobiografii sau observare directa a comportamentului; b) trasaturi comune, care apartin mai multor oameni; c) trasaturi cardinale, care influenteaza toate comportamentele si atitudinile unei persoane; d) trasaturile centrale, care sunt foarte importante pentru profilul psihologic al unei persoane; e) trasaturi secundare care sunt intalnite intr-o anumita conjunctura.

E. Spranger aduce in discutie o alta tipologie care reprezinta ,,configuratii ideale de trasaturi care pot determina orientari valorice tipice ale persoanelor". (D. Cristea, 2003, p.104). Acest model cuprinde sase tipuri de baza:

Tipul teoretic, al carui scop este de a-si ordona cunoasterea, este critic, rational, evita judecatile estetice, preferandu-le pe cele cognitive, analitice. Tipul economic este interesat de afaceri, comert si consumul bunurilor, satisfacerea trebuintelor materiale se situeaza pe primul plan. Tipul estetic are ca si valoare simtul frumosului, forma si armonia. Tipul social este dominat de altruism fata de cei din jurul sau, filantropie, prietenie, el incearca sa-si focalizeze dragostea asupra semenilor sai. Tipul politic este interesat de putere, de competitie, se lupta pentru obtinerea superioritatii. Tipul religios considera experienta de viata ca o continua cautare a unitatii cu Cosmosul, reprezentat de divinitate.

Teoriile asupra personalitatii au multe functii in cunoasterea si practica sociala, printre care si urmatoarele:

a.      Evidentiaza elementele cu ajutorul carora se individualizeaza membrii unei colectivitati; sunt oferite reperele cognitive necesare cunoasterii de sine;

b.     Releva modalitatile de organizare a insusirilor si trasaturilor psihoindividuale si psihosociale in diferitele structuri ale personalitatii: temperamentale, aptitudinale, caracteriale precum si structuri afective, motivationale, cognitive.

c.      Explica mecanismele psihice si psihosociale care stau la baza comportamentelor avand in vedere factorii de ordin intern sau extern.

d.     Identifica etapele dinamicii generale a personalitatii - de formare, dezvoltare, involutie.

e.      Consemneaza diferite predictii asupra comportamentelor persoanei aflate in situatii determinate.

f.      Faciliteaza cunoasterea si comunicarea interpersonala, precum si optimizarea strategiilor de perfectionare a omului.

Personalitatea poate fi definita ca fiind o realitate complexa si dinamica a fiecaruia dintre noi.

Acceptiunea antropologica sustine faptul ca personalitatea se formeaza pe parcursul vietii datorita actiunii mediului social. Ansamblul relatiilor sociale reprezinta esenta omului precum si a personalitatii; acest ansamblu este determinat de relatiile existentiale pe care individul le are de-a lungul vietii, relatii care se ,,sedimenteaza si se solidifica in sine". (M. Zlate, 2000, p.235). Adrian Neculau afirma ca personalitatea este ,,o constructie sociala", calitatea acesteia depinzand de calitatea mediului social si a relatiilor sociale in care se formeaza.

Influenta pe care o exercita societatea asupra individului este colosala. Personalitatea este considerata de catre unii un individ socializat. Cercetarile Margaretei Mead au demonstrat ca cea mai mare parte a conduitei care era descrisa ca expresie categorica a naturii umane permanente, nu este de fapt decat un produs al culturii.

E. Durkheim observa ca mediul fizic al unui individ este in intregime culturalizat in raport cu societatea din care face parte; campul spatial al conduitei dat individului in sens cultural. Astfel, indivizii se supun unor modele care apartin unor anumite culturi.

Fiecare societate si cultura prezinta un model social care uniformizeaza intr-un fel conduita indivizilor. Personalitatea de baza este legata direct de istorie si mai ales de istoria inteleasa ca traditie, traditia fiind supravietuire psihologica. Cele patru perspective de abordare a personalitatii sunt: perspectiva atomista, structurala, sistemica si psihosociala.

1) Perspectiva atomista se refera la descompunerea personalitatii in elementele sale componente precum si la descoperirea elementului primar al acesteia. O astfel de abordare a fost intalnita nu numai la inceputurile psihologiei, ci si acum. Interpretarea atomista ,,ramane tributara diviziunii excesive a elementelor separatismului acestora". (M. Zlate, 1997,p.14).

2) Perspectiva structurala porneste de la intreg, de la modul de organizare, ierarhizare in cadrul sistemului. Psihologia gestaltista considera personalitatea o structura globala, care dispune de subsisteme integrate. Personalitatea este interpretata in termeni de trasaturi sau factori. J.P. Guilford definea personalitatea astfel Personalitatea unui individ este o configuratie specifica de trasaturi". Aceasta perspectiva structurala a personalitatii este cu mult superioara primei perspective pentru ca aduce in prim plan caracterul unitar si global al personalitatii si pentru ca aceasta ,,sugereaza dinamica acestui intreg tocmai datorita modului concret si diferit de structurare si evolutie in timp a elementelor componente". (M. Zlate, 1997, p.15). Kurt Lewin a descoperit existenta a trei stadii in cadrul evolutiei personalitatii: stadiul structurilor primare (sunt putin diferentiate), stadiul structurilor semidezvoltate (caracterizate prin diferentierea si formarea unor sisteme de legaturi noi), stadiul structurilor dezvoltate (apar individualizate diferite structuri, fiind amplificate legaturile de tip reglator dintre ele).

Aceasta perspectiva structurala isi indreapta atentia catre interioritatea personalitatii, pe acele structuri psihologice interne, neglijand in schimb factorii care participa la formarea ei.

3) Perspectiva sistemica a fost introdusa in psihologie o data cu aparitia ciberneticii; aceasta perspectiva porneste de la ideea ca personalitatea este un sistem, un ansamblu de elemente aflate in interactiuni diferite. Punctul principal il reprezinta sistemul, cu toate relatiile si interactiunile lui; elementul  principal al sistemului este relatia sa cu alte elemente. Elementul este definit ca fiind ,,ceva ce se afla in relatie de apartenenta sau incluziune fata de altceva nemaidesemnand ceva ultimo, indivizibil, asa cum se considera in cadrul metodologiei asociationist-atomiste". (M. Golu, A. Dicu, 1972, p.77). Personalitatea apare ca o unitate integrativa superioara in interpretarea dimensiunilor sistemului psihic, ca un sistem dinamic hipercomplex care presupune organizare ierarhica plurinivelara, ca un sistem supraordonat care nu se poate reduce sau confunda cu diferite procese psihice. Perspectiva sistemica are o mare semnificatie metodologica; dar pierde din vedere elementele si contextele concrete ale existentei personalitatii.

4) Perspectiva psihosociala se refera la surprinderea personalitatii asa cum se manifesta ea in situatiile sociale particulare, in cadrul psihologiei particulare. Aceasta perspectiva poate explica si analiza doua aspecte ale personalitatii: in primul rand faptul ca personalitatea umana se raporteaza si relationeaza cu o alta personalitate si in al doilea rand faptul ca personalitatea se formeaza pe ea insasi. De asemenea, ,,calitatea personalitatii depinde de calitatea relatiilor sociale", astfel incat daca dorim sa formam personalitatea trebuie mai intai sa construim relatiile sociale din mediul acesteia. (M. Zlate, 1997, p.18). Pentru o studiere cat mai concreta a personalitatii omului, trebuie sa stim cum se raporteaza aceasta la ceilalti, ce anume respinge sau preia, precum si modul in care relatiile sociale sunt interiorizate. A. Kardiner intelegea prin termenul de ,,personalitate de baza" o configuratie particulara tuturor membrilor unei societati, in cadrul fiecarui grup social, existand o structura de conduita comuna intregului grup social. Kardiner precizeaza ca aceasta configuratie psihologica nu constituie pentru membrii unei populatii exact o personalitate, ci baza personalitatii, ,,matricea" pe care se dezvolta ulterior trasaturile individuale de caracter. Pentru el, cauzalitatea prezinta un dublu sens: pe de o parte exista raporturi cauzale de la mediu la individ, pe de alta parte de la individ la mediu. Problema statutului personalitatii de baza a fost rediscutata de catre Kluckhohn si Murray in sensul ca orice om are o natura umana, o personalitate de baza si o personalitate individuala.

Jean Steetzel, in abordarea personalitatii folosea doua puncte de vedere: primul era substantialist, care avea in vedere continutul personalitatii, din ce se compune aceasta si cel de al doilea punct de vedere era cel situational, care facea referire la modul de manifestare a personalitatii, la felul in care se implica in situatiile sociale. Intre structurile interpersonale si intrapersonale exista o legatura stransa, astfel incat: ,,Amploarea relatiilor persoanei cu mediul social isi pune pecetea asupra structurii intraindividuale a persoanei, iar combinatiile interne ale insusirilor de personalitate - formate si stabilizate in timp - regleaza volumul si masura activismului contactelor sociale ale persoanei, exercita o influenta asupra formarii propriului mediu de dezvoltare a persoanei". (P. Golu, 1974, p.88).

Aceasta perspectiva psihosociala prezinta o tripla interpretare a personalitatii: situationala, relationala, grupala. Interpretarea personalitatii situational presupune a o raporta mereu la situatia in care se afla, la influentele pe care le genereaza; interpretarea personalitatii relational presupune a confrunta o persoana cu alta iar interpretarea grupala se refera la raportarea personalitatii la psihologia de grup, la scopurile acestora.

Nici una din cele patru perspective de mai sus nu explica sau interpreteaza adecvat realitatea. Putem spune ca perspectiva sistemica si cea psihosociala, daca sunt corelate pot conduce mult mai bine la interpretarea personalitatii, in comparatie cu celelalte doua. Datorita accentului pus pe relatia dintre interior si exterior, dintre interpersonal si intrapersonal, dintre persoana si situatie, cele doua perspective se influenteaza reciproc, astfel imbogatindu-se una pe alta.