Prevenirea abuzului copiilor

Nicaieri decat in fraza cu ghilimele "prevenirea este mai buna decat vindecarea" nu exista un adevar mai mare in ceea ce priveste abuzul asupra copiilor. Efectele pe termen lung vor fi discutate in capitolul urmator. Este evident, totusi, ca in timp ce multi copii abuzati devin adulti, in postura de copii sufera agonii considerabile - care ar fi trebuit sa fie evitate. Prevenirea este totusi o problema complexa. Hardiker si ceilalti (1991) evidentiaza faptul ca acesta poate avea loc la patru nivele: primar; secundar, tertiar, cuaternar. La primul nivel se previne aparitia problemei. La al doilea nivel, atunci cand o dificultate este evidentiata in stadiul primar, se lucreaza pentru ca aceasta sa fie indepartata. La al treilea nivel o problema substantiala este izolata si se previne ca aceasta sa se transforme intr-una majora. La al patrulea nivel interventia are loc atunci cand o problema serioasa a aparut si aspectul preventiv consta in a stopa relele tratamente la care este supus copilul.

O mare parte din aceasta carte a tratat al treilea si al patrulea nivel de prevenire. Capitolele anterioare au sugerat cai in care copiii si familiile aflate in dificultate pot fi ajutate si maniera in care pot fi minimalizate stress-ul si suferintele copiilor. Acest capitol se ocupa de prevenirea secundara si primara. Prevenirea la aceste nivele poate lua doua forme. Prima este prin intermediul schemelor care tintesc probleme particulare. A doua este prin intermediul schimbarilor in maniera in care societatea isi priveste si trateaza membri vulnerabili. O analogie exemplificatoare se poate face in legatura cu prevenirea bolilor sau a accidentelor de trafic. Aceasta se poate face prin actiuni specifice precum imunizarea sau calmarea traficului dar multe boli si accidente pot fi de asemenea prevenite printr-un mediu general sanatos sau constientizarea atitudinilor de siguranta in trafic. 

Politici

Implementarea masurilor de prevenire depinde in mare masura de vointa politica si populara a oricarei societati particulare. Hardiker si ceilalti (1991) evidentiaza faptul ca diferitele forme de prevenire sunt legate de diferite perspective ale politicilor de bunastare. Ei identifica patru abordari: reziduala, in care bunastarea este minima; institutionala, in care bunastarea ajuta familia si sprijinul voluntar in caz de nevoie; de dezvoltare, in care bunastarea este disponibila tuturor si injustitia sociala este atacata; radicala / conflictuala, in care victimele injustitiei ataca societatea.

Desi un model de politica sociala este probabil sa fie dominant, in multe societati alte abordari au influenta. De exemplu, in Marea Britanie la inceputul secolului XX toate cele patru modele erau evidente. Totusi, modelul rezidual parea sa domine (Sapey, 1995). Acest model sustine ca cheltuielile statului pentru bunastare si prevenire vor fi minime. Statul va fi implicat numai atunci cand un copil este intr-o situatie care ii ameninta viata si atunci prevenirea va fi la nivel tertiar si cuaternar. Stevenson (1995) comenta, "publicului britanic i s-a spalat creierul prin afirmatii constante ca cheltuielile publice nu sunt de dorit, chiar rele. (p.4)". Dar modelul institutional (cuprins in cel mai important raport Barclay: Barclay, 1982) este inca prezent in multe dintre prevederile Legii copilului 1989, precum indatorirea autoritatilor locale de a "proteza si promova bunastarea copiilor in nevoie din aria lor de competenta (s.17. 1a)". De cele mai multe ori, concluziile cercetarii finantate de guvern (Ministerul Sanatatii 1995) sugereaza ca ar trebui sa fie acordata o mai mare importanta evaluarii copiilor aflati in nevoie mai degraba decat investigatiilor privind protectia copilului, carte predomina in prezent. Intre timp abordarea de dezvoltare intareste multe valori ale asistentei sociale si practici ne-discriminatorii. Aceasta este ilustrata in anexa A a raportului Barclay si ramane un aspect important al pregatirii asistentei sociale. Studentii in asistenta sociala sunt incurajati de catre Consiliul Central pentru Educatie si Training in Asistenta Sociala sa "practice intr-o maniera care nu stigmatizeaza sau dezavantajeaza alti indivizi, grupuri sau comunitati (1995, p.4)". Dar modelul radical apare de asemenea in multe aspecte ale practicii anti-opresive pusa in evidenta de asistentii sociali. Nu numai ca profesionistii ar trebui sa combata actiuni opresive precum rasismul, sexism-ul, homofobia, intoleranta fata de dizabilitate si saracia dar ei ar trebui sa si capaciteze victimele acestor injustitii sa se impotriveasca acestora in mod direct. "Vocea expertului nu ar trebui sa o substituie pe aceea a opresatului" (Gambe si ceilalti, 1992, p.99).

Ajutorul specific

In acest capitol se discuta despre prevenirea specifica de nivel primar si secundar. In momente diferite si sub diferite politici sociale, vor apare mai multe sau mai putine scheme de prevenire primara. Aici nu pot fi mentionate toate masurile specifice, dar acest capitol va discuta mai multe scheme pentru a evidentia varietatea abordarilor.

Aceasta carte se concentreaza asupra lucrului cu copiii si de aceea vor fi evidentiate mai ales acele scheme care privesc in mod direct tinerii. Totusi, copiii foarte mici pot face prea putin ca sa se protejeze si este responsabilitatea parintilor si a adultilor din jurul lor de a ii proteja. De aceea vor fi incluse si mai multe masuri preventive care privesc adultii.

Educatia pentru parinti

Un aspect al abuzului priveste intentia parentala. Intr-una dintre primele contributii la discutia in legatura cu abuzul emotional, Lourie si Stephano (1978), au aratat in cadrul unui workshop urmatoarele:

In timp ce unii participanti considerau ca intentia parentala de a rani era un parametru necesar in a numi o situatie ca abuziva, altii credeau ca nu ar trebui sa intre in definitia noastra, pentru a nu fi exclus abuzul de origine inconstienta. (p. 202).

Bourton (1991) argumenteaza, "Termenul abuz emotional este nefericit ales, pentru ca, in timp ce rezultatul final poate fi abuz emotional, de obicei nu exista o intentie a acestui abuz. Mai degraba sunt doua perechi de victime: parintele si copilul" (p.45). in mod similar, se poate argumenta ca foarte putini parinti intentioneaza sa-si raneasca copilul in cazurile de abuz fizic sau neglijare. Ideea esentiala este aceea ca copilul depinde de adulti, in particular de parintii carora le este data putere considerabila asupra lor, pentru a le oferi siguranta si a le mari bunastarea. Montgomery (1989) explica, "Avand in vedere faptul ca parintii au obligatia clara de a-si ingriji copiii, nu exista nici o dificultate conceptuala in a accepta ca indatoririle lor includ obligatii pozitive de a promova bunastarea copilului si nu doar o cerinta de a se abtine sa-i raneasca" (p. 25-6). Folosirea puterii pentru a exploata sau rani copilul, sau esecul de a o folosi pentru a promova bunastarea este, cu sau fara intentie, abuziva.

Totusi, este adevarat ca multi parinti abuzivi sunt ei insisi victime ale ignorantei cu privire la drepturile copiilor, sau au modele proaste a ceea ce inseamna sa fii parinte, din propria lor copilarie. Putini tineri cu familii mai mici, mai ales in Vest, au contact cu bebelusi in alte cazuri decat atunci cand sunt, de obicei, curati, frumos mirositori, hraniti si multumiti de vizitele la prieteni sau in magazine, sau atunci cand sunt prezentati in reclame la produsele pentru copii, razand, draguti si grasuti.

De aceea este foarte bine ca copiii din scoala sau din alte organizatii de tineret sa primeasca o forma de pregatire pentru a fi parinti. Aceasta ar fi folositor sa mearga dincolo de "cum sa-i faci baie copilului". Exista toate motivele sa credem ca, avand in vedere putinul timp petrecut in contact cu copiii, barbatii sunt mai predispusi la a deveni abuzatori. De cele mai multe ori, abuzatorii pot fi persoane educate, profesionisti. In cazul lui Max Piazzani (1974) raportul de ancheta al mortii sale inregistra: "In acest caz tatal este un Italian educat, iar mama este profesoara de muzica care are elevi care vin acasa regulat". (p. 8).

Un aspect important al oricarui program de educatie pentru a fi parinte este nevoia de a include diferite practici culturale legate de copil. Majoritatea practicilor sunt in beneficiul copilului mai tot timpul. Problemele apar nu in ceea ce priveste practica propriu-zisa, ci in legatura cu implementarea si interpretarea practicii de catre parinti care nu sunt sensibili la nevoile copiilor aflati in grija lor. Intr-un climat si mediu particular, pentru a creste din punct de vedere fizic, copiii au cerinte nutritionale de baza, care prevad proteine, calorii, vitamine si minerale. Traditia culturala a familiei lor, impreuna cu preferinta personala va determina maniera in care acestea sunt prezentate, poate in feluri de mancare fierbinti si picante sau in unele mai blande. In mod similar, copii au nevoie de satisfactie emotionala de baza pentru a creste, indiferent de traditiile culturale prin care sunt transmise. Persoanele care iubesc copiii trebuie sa inteleaga aceste cerinte la fel cum trebuie sa inteleaga principiile de baza ale nutritiei.

Potentialii parinti trebuie sa fie foarte constienti si de dificultatile practice pe care este probabil ca le vor intalni. Intr-un pachet produs de catre Societatea copiilor (1996), persoanelor tinere li se prezinta realitatile poverilor financiare ale familiilor si probleme practice, precum incercarea de a face cumparaturi impreuna cu copiii. Acest pachet nu numai ca educa tinerii, dar ii si capaciteaza sa atace aspecte ale discriminarii impotriva parintilor si a copiilor. Exista, de exemplu, un exercitiu de a cerceta cat de prietenoase cu parintii sunt magazinele locale - cu sugestii pentru o prezentare, de preferat cu mass-media locala fiind prezenta, a unui premiu pentru magazinul din localitate care iese cel mai bine.

Ajutor cu copiii nou-nascuti

Crearea de legaturi este o problema controversata, dar in mod cert este un proces care le permite parintilor sa raspunda la nevoile "copiilor mici care la inceput dorm patru ore si se trezesc numai ca sa planga, ca sa manance si sa doarma din nou" (Kennell et al., 1976) - si pentru anumiti parinti perioadele de plans pot parea mult mai lungi decat cele de somn. In ciuda cestui fapt, multi parinti simt o iubire intensa pentru copiii lor nou-nascuti. Altii simt foarte putin la inceput, dar dragostea creste. In putine cazuri, parintii marturisesc numai sentimente de aversiune fata de copiii lor si in aceste cazuri despre "crearea de legaturi" se poate spune ca a esuat sa se dezvolte.

Uneori o forma temporara de boala mintala poate cauza probleme. Daphne, o tanara mama, a dezvoltat o psihoza post-partum la scurt timp dupa nasterea lui Zetsi, prima sa fiica. In stadiile mai avansate ale sarcinii sale ea a vazut un film in care copilul era posedat de diavol. Ea credea ca fetita ei era posedata de asemenea si a incercat fara succes, sa taie stomacul copilului pentru a lasa diavolul sa iasa. Tratamentul medical a ajutat-o pe Daphne, dar, dupa ce si-a revenit, a ramas cu sentimente negative fata de Zetsi. Ea avea nevoie de consiliere care i-a fost acordata de un asistent social. Ea a fost ajutata sa constientizeze ca nu era responsabila pentru actiunile sale cat a fost bolnava. I s-a permis sa isi exprime sentimentele negative, iar apoi a fost ajutata sa descopere ca avea si unele sentimente pozitive. Sentimentele ei de repulsie pentru copilul ei si pentru ea, s-au transformat in mila, si in cele din urma in tandrete.

Exista dovezi ca dificultatile din prima perioada post-partum, precum separarea mamei de copil, joaca un rol in aparitia problemelor care privesc crearea de legaturi (Kennell et al., 1976; Bolton, 1983). Schimbarile in aranjamentele maternitatii din spital ar fi putut ajuta la usurarea acestei situatii. In unele spitale era o practica obisnuita ca copiii nou-nascuti sa fie dusi la incubator; mamelor le era permis sa-si vada copiii cateva ore mai tarziu si numai pentru perioade scurte. Tatii erau exclusi de la nastere. In prezent, tatii pot alege sa fie prezenti la nastere. Parintii si copilul sunt lasati impreuna imediat dupa nastere. Acest aranjament ajuta parintii sa aiba un sentiment mai mare de responsabilitate fata de copil.

Exista mai multe grupuri care ajuta parintii in dificultate. In Marea Britanie, exista asociatii precum: Asociatia intalneste o mamica, Asociatia pentru bolile post-natale, Trustul National Nasterea Copilului (ajuta parintii inainte si dupa sarcina), Asociatia Crize (pentru parintii ai caror copii plang foarte mult). In Olanda, parintii sunt ajutati de catre Fundatia pentru Limbajul Corpului.

Inceputul de acasa

Aceasta metoda merita o mentiune speciala. A fost fondata in 1974 in Leicester, Anglia, de catre Margaret Harrison, care la momentul respectiv era organizator al muncii voluntare. Metoda utilizeaza voluntari care sunt si ei parinti, de obicei mame. Ei ajuta parintii care au dificultati cu copiii lor prescolari. Obiectivul final este sa-i ajute pe copiii sa invete si sa-si dezvolte potentialul. Acest fapt este realizat prin intermediul parintilor, care este vazut in aceasta metoda ca agentul de sustinere al copilului si in casa, care este mediul de sustinere.

Exista dovezi ca aceasta metoda are efecte pozitive asupra familiilor (van der Eyken, 1982).

Daphne si-a revenit din psihoza care o afecta post-partum, dar a avut o criza de incredere cand Zetsi a inceput scoala. Daphne tocmai se despartise de sotul ei si avea dificultati de a coopera cu oficiali de la autoritate, precum securitatea sociala. Atunci a fost intampinata de un profesor agresiv. Ea era o tanara femeie timida care nu era in stare sa citeasca sau sa scrie cu usurinta si care putea fi usor intimidata. A inceput sa aiba indoieli privind aptitudinile ei materne si a devenit depresiva si nelinistita. I s-a alocat un voluntar din metoda mentionata mai sus, care a ajutat-o cu problemele legate de scris si citit si cu cooperarea cu oficialii. Primind ajutorul voluntarului ea a devenit si capabila sa ignore criticismul profesorului.

Portage

Aceasta metoda isi are originea in orasul Portage din America. Se bazeaza pe credinta ca cei mai potriviti pentru a-l invata pe copil abilitati sunt chiar parintii sai. Oricine are nevoie sa acumuleze o varietate de abilitati fizice, emotionale si sociale, iar majoritatea copiilor le invata in mod natural de la parintii lor. Totusi, anumiti parinti si copii au nevoie de ajutor special. Portage este o metoda des folosita cu copiii care au dificultati de dezvoltare datorate unui handicap fizic sau mintal. Dar si alti pot suferi intarzieri pentru ca parintii lor nu le ofera stimulare suficienta.

Referat: Lectia unui copil pentru parintii lui - relatia cu parintii Referat: Natiunea si statul national din perspectiva uniunii europene

In multe cazuri, astfel de parinti considera ca au dificultati in a coopera cu necesitatile de dezvoltare ale copilului lor. Specialistul  Portage lucreaza cu parintii si decide obiective saptamanale si pe termen lung. Voluntarul observa abilitatile parintilor si capacitatile copilului. Sarcinile por varia de la cele sociale, a spune, de exemplu, "multumesc", pana la cele de ordin motor, de exemplu a pune un cub peste altul. Dar in timp de fiecare sarcina este formata, parintele si voluntarul decid impreuna ca aceasta este una potrivita pentru copilul in cauza. In acest proces ei sunt ghidati de cunostintele si trainingul voluntarului si de catre graficele Portage.

Portage a fost cu succes folosit pentru o tanara mama, Kerstin, care era singura cu un copil. Ea avea o experienta limitata a ceea ce inseamna a fi parinte intr-un mod pozitiv. Fiul ei, Jason, nu lua in greutate si prezenta intarziere in dezvoltare. Pentru un timp Kerstin a frecventat un grup de parinti adolescenti, personalul de acolo observand ca ii lipseste increderea si stima de sine. Ea parea incapabila sa recunoasca si sa se adapteze nevoilor in schimbare ale lui Jason, desi dorea sa faca tot ce poate mai bine pentru el. I s-a introdus un program care includea metoda Portage. In doua luni, echipa de voluntari a identificat schimbari pozitive, increderea lui Kerstin a crescut si era incantata de maniera in care Jason reusea sa indeplineasca sarcini doar cu ajutorul ei. Si Jason raspundea bine atentiei care ii era acordata de catre mama sa.

Liniile telefonice de ajutor

Beneficiul liniilor telefonice de ajutor a fost recunoscut de multi ani, mai ales din 1950, cand a fost infiintata in Marea Britanie organizatia Samaritenii de catre Chad Vera. Incidentele abuzive, se intampla uneori pentru ca parintii aflati in situatii de stres nu au la cine apela. Consilierii din organizatii precum Parintii Anonimi asculta problemele fiecarei persoane care suna si ofera asistenta individuala la telefon. Unele linii telefonice de ajutor ofera un serviciu de vizite la domiciliu ale voluntarilor sau un centru de zi.

Exista un numar de servicii telefonice unde mesajele inregistrate ofera sfaturi pentru o gama larga de subiecte, dintre care unele legate de abuzul asupra copiilor, de exemplu Linia de Sfaturi pentru Parinti sau Telefonul Sanatatii. Meritul unor astfel de servicii este acela ca necesita foarte putin curaj din partea celor care suna, pentru ca acestia nu trebuie sa vorbeasca sau sa gaseasca cuvintele pentru a explica problem ape care o intampina.

In multe tari exista linii telefonice de ajutor pentru copiii care sunt abuzati. In Marea Britanie, Linia Copilului a fost infiintata in 1986 dupa ce televiziunea BBC a prezentat intr-un program extinderea alarmanta a abuzului asupra copiilor pe teritoriul acestei tari. Costul telefonului este suportat de Linia Copilului si cei care suna nu trebuie sa-si lase numele sau adresa.

Nu toti copiii care suna au fost abuzati. De exemplu, o fetita a sunat sa ceara un sfat pentru ca a furat dintr-un magazin un cadou pentru ziua de nastere a bunicii ei si acum se simtea foarte vinovata. Unele persoane suna in gluma, dar de obicei consilierii pot detecta sarlatanii; de multe ori se aud rasete pe fundal. Multe povesti despre abuzuri sunt clar inventate. Unele persoane care suna refuza sa-si lase numele pentru ca nu vor sa-i cauzeze probleme celui care le sustine familia. Dar gasesc binevenita ocazia sa discute despre problema lor cu cineva care le intelege situatia; le ajuta sa se simta mai putin izolate. Alte persoane care suna se lasa convinse sa ofere detalii si permit ca problema sa fie investigata de catre autoritatile de protectie sociala locale.

Linia Copilului nu asista adulti care au fost abuzati in copilarie. Pentru acestia, exista linii telefonice de ajutor precum liniile Supravietuitorii Incestului.

Educatia pentru autoprotectie

Exista un numar in crestere de programe care doresc sa ajute copiii sa recunoasca pericolele si sa se apere de ele. Acestea au evoluat mult fata de pericolul strainului, de care multi adulti isi amintesc si azi din copilaria lor, cand erau atentionati sa se fereasca de omul urat din spatele tufisurilor care vrea sa-i fure sau sa le faca rau. Acesta nu le oferea copiilor nici o protectie fata de vecinul cel batran, matusa generoasa, sau figura serioasa din comunitate care se imprietenea cu ei si parintii lor pentru ca apoi sa-i exploateze sexual dupa bunul plac.

In legatura cu abuzul si exploatarea, ignoranta nu este o binecuvantare. Exista mai multe feluri in care copiii pot fi educati si informati intr-o maniera care sa ii ajute sa se protejeze singuri. Anumite programe ajuta la protectia impotriva mai multor forme de abuz, in timp ce altele sunt specifice exploatarii sexuale.

Educatia sexuala

Copiii se pot proteja numai daca inteleg ce se intampla cu corpul lor si daca isi pot face cunoscute ingrijorarile.

Importanta acestui aspect este ilustrata de cazul lui Arun, care nu putea sa vorbeasca, sau sa mearga si era total dependent de alte persoane in ceea ce priveste functionarea de baza precum mersul la toaleta sau alimentatia zilnica. El a locuit intotdeauna intr-un centru rezidential. Cu toate acestea, el era un tanar inteligent si cu resurse. I s+a oferit educatie sexuala prin sunet si intelegea aspecte legate de corpul sau si de intimitate. El a fost capabil sa relateze atunci cand a fost agresat sexual de catre un nou membru al personalului. Folosind o tastatura si vocabularul de baza insusit in educatia sexuala pe care a primit-o, el a fost capabil sa pronunte cuvinte precum "penis". Relatarea lui era lenta si necesita un efort considerabil, dar era clara. El a explicat ca relata incidentul pentru ca stia ca unii dintre ceilalti rezidenti, care aveau dizabilitati chiar mai severe decat ale sale si nu puteau sa comunice, aveau nevoie de protectie. Aspectul important al experientei lui Arun este acela ca daca i-ar fi fost negata sexualitatea si nu i s-ar fi facut nici un fel de educatie sexuala sau i s-ar fi oferit doar un set de eufemisme (cum se procedeaza de multe ori cu copiii), nu ar fi putut sa se protejeze sau sa-i protejeze pe cei din jurul sau de exploatarea sexuala.

Toti copii au nevoie de educatie sexuala adecvata si de un vocabular cu ajutorul caruia sa-si poata exprima ingrijorarile. Aceia ale caror dizabilitati implica limitari in comunicare sau in intelegere au nevoie de materiale adecvate abilitatilor de care dispun.

Eliberarea copiilor si comportamente de protectie

Programul eliberarea copiilor evita multe dintre scaparile discutiilor despre pericolul strainului. Acest program a fost intemeiat de Michelle Eliot si Wendz Titman in 1986. Obiectivul acesteia este sa ii ajute pe copiii sa recunoasca si sa faca fata la o varietate de situatii periculoase, inclusiv a celor care pot da nastere la abuzuri sexuale. Citandu-l pe unul dintre fondatori: "Programul invata copiii sa aiba incredere in propriile sentimente in identificarea situatiilor periculoase; sa faca diferenta intre forme de atingere normale si nesigure; sa incalce regulile atunci cand este nevoie pentru a se proteja si intotdeauna sa caute ajutorul unui adult" (Elliott, 1986).

Programul incepe cu o serie de reguli generale cum ar fi ceea ce trebuie sa faca copilul atunci cand se pierde. Una din trasaturi este aceea ca pune accentul pe faptul ca copiii au anumite drepturi, inclusiv dreptul de a fi in siguranta. Aceasta este important pentru ca copiii nu stiu intotdeauna care sunt standardele minime la care sa se astepte.  De exemplu, Mary, in varsta de 12 ani, a sunat la Linia pentru Copiii: "Vocea ei era timida si trista. Pe o voce tacuta Marz a spus - nu stiu daca ar fi trebuit sa va sun sau nu dar eu dorm intr-un garaj exterior de cand am doi ani si prietenele mele imi spun ca nu este normal" (Griffiths, 1987). Programul Eliberarea Copiilor ii invata de asemenea pe copiii ca au dreptul sa spuna "nu" daca cineva ii atinge intr-un mod care ii inspaimanta sau da nastere la confuzii. Sunt ajutata sa faca fata agresivitatii cat si potentialilor molestatori.

"Comportamente de protectie" s-a nascut in Madison, Winsconsin in anii 70 ca un raspuns la ceea ce copii au povestit asistentilor sociali din scoala despre experientele lor privind, violenta, agresivitatea, abuzul sexual si sentimentul de nesiguranta. Poate fi adaptat pentru utilizarea de catre adultii vulnerabili dar si de catre copiii. Se concentreaza in jurul a doua teme: "cu totii avem dreptul sa ne simtim in siguranta tot timpul" si "nu exista nimic atat de ingrozitor incat sa nu-l putem discuta cu cineva".

O caracteristica fundamentala a comportamentelor de protectie este ca toti copii trebuie sa aiba o retea de adulti care sa-i sprijine, in mod ideal inca patru persoane in plus fata de adultii din familie. In aceste persoane se poate avea incredere atunci cand copilul se simte neprotejat sau are o experienta ingrozitoare. Importanta retele de sprijin care ofera copilului atentie pozitiva neconditionata si fara a incerca sa-l judece (Rogers, 1980) nu trebuie sa fie supraestimata. Cercetari mai vechi (Garbarino si Gillian, 1980) au indicat ca izolarea sociala a parintilor si familiei poate fi un factor in abuz in timp ce cercetari mai recente (Doyle, 1996) au indicat ca izolarea copiilor insisi este un factor negativ major si ca sprijinul neconditionat al celorlalti si chiar al animalelor de companie, daca toate celelalte variante esueaza, este important in a-i ajuta pe copii sa supravietuiasca experientelor abuzive.

Programe precum "Eliberarea copiilor" si "Comportamente de protectie" ii invata pe copiii ca sunt valorosi si au drepturi. Multi adulti cred ca daca copiii sunt pretuiti si invatati sa se auto-valorizeze vor deveni rasfatati, infumurati, aroganti, necontrolabili, precoci, egoisti, insolenti, lipsiti de respect, imprudenti, necuviinciosi si inutili - in particular atribute respingatoare daca sunt afisate de fete. Asa ca copiii, in special fetele, sunt invatati sa fie modesti, neasertivi si sa nu se laude. Si totusi copii care invata sa se auto-valorizeze invata mai rapid sa ii valorizeze si pe ceilalti. Asa cum ne arata exemplul lui Lloyed (vezi capitolul 2), tinerii care se simt dati la o parte si lipsiti de valoare sunt mult mai dispusi sa se simta ostili si eventual sa actioneze pe baza acelei ostilitati, incercand sa se distruga pe sine, altii oameni sau proprietatile lor.

Unii copiii sunt mai vulnerabili la mesajele negative din partea societatii decat altii, astfel incat, cu toate ca copiii trebuie invatati in familie, la scoala, in timpul liber si daca este necesar in locatii speciale sa se auto-valorizeze, unii copii necesita atentie deosebita.  De exemplu Margaret Kennedy (1989, 1990) a subliniat unele din mesajele negative pe care societatea le-a dat copiilor surzi. Cei cu alte dizabilitati au primit mesaje similare. Acesti copii pot avea nevoie de educatie sexuala adaptata dar, de asemenea, o educatie generala despre valoarea lor. Cu toate ca termenul "performante diferentiate" suna ca si cum a-i privi de sus, este un sens corect in care copiii cu dizabilitati dezvolta competente alternative. Abilitatile mai degraba decat dizabilitatile lor trebuie scoase in evidenta.

Cu toate ca a fi negru nu inseamna a avea "o identitate patologica sau o criza de identitate" (Owusu-Bernpah, 1994, p.131), intr-o societate de albi, copiii negri se pot simti subvalorizati. Coward si Dattani (1993) descriu grupele de lucru formate cu copiii negri ca un mijloc de a reface imaginile negative construite sub influenta societatii. Ei explica "Am simtit ca grupele de lucru privind radacinile identitatii vor fi pentru anumiti copiii inceputul unui proces de dezvoltare a unei identitati de negru pozitive" (p.249). Exista alti copiii care sufera din cauza unor forme de rasism dar care sunt trecuti cu vederea, incusiv copii celor care calatoresc, copiii evrei care pot suferi din cauza antisemitismului din surse provenind de la albi sau negri, si copiii irlandezi care sunt tinta unor stereotipii negative si care sunt invatati ca istoria si natiuna lor sunt o problema.

Prevenirea abuzului

In plus, copiii care merita o atentie speciala si ajutorul pentru a se valoriza sunt cei ai caror parinti sau membri apropiati de familie au o conditie, atribut sau orientare care este stigmatizanta. Aceasta poate include un membru al familiei cu SIDA, o problema de sanatate mentala sau o dizabilitate. Un parinte in inchisoare poate fi un stigmat major pentru unele familii. In final, tinerii care au o ruda apropiata cu o orientare homosexuala sau care sunt ei insisi homosexuali sau lesbiene sufera de povara tainuirii sau opresiei.

Toti acesti copii care sufera de pe seama discriminarii, ostilitatii si potetialelor daune asupra stimei de sine au nevoie de ajutor pentru a se valoriza pe ei insisi. Acest ajutor ii poate impiedica sa devina vulnerabili la diverse forme de abuz. Daca ei cred ca sunt rai pot fi incapabili sa se planga de abuzul fizic sau emotional. Daca se simt diferiti sau izolati, pot fi vulnerabili tipului de abuzator sexual care este adeptul exploatarii copiilor singuratici.

Societatea in general

Sectiunea anterioara s-a referit la ajutorul direct si specific pentru parinti si copii. Aceasta sectiune se adreseaza mai mult prevenirii prin schimbari generale in cadrul societatii. Unele dintre acestea vor parea o anatema pentru acei cititori care vad lumea doar din pozitia favorabila adultului - asemanator modului in care cei care vad totul dintr-o perspectiva Eurocentrica au dificultati de acceptare a valorilor altor culturi.

Consideratii economice si de mediu

Contributia saraciei si a conditiilor de mediu nefavorabile la aparitia abuzului reprezinta o problema complexa si a fost subiectul  unei considerabile dezbateri (Gil, 1970; Parton, 1985). Dar circumstantele impovaratoare chiar par a contribui la abuz, astfel ca o pregatire adecvata este probabil sa ajute in prevenirea abuzului, in mod particular a abuzului fizic si neglijarii.

Povestea lui Becky si a copiilor ei ilustreaza o gama de conditii de mediu si economice intalnite in unele familii. Ea era in adolescenta tarzie, mama singura pentru Kensa, fetita ei. Traiau la etajul 5 intr-un complex de blocuri turn intr-un mare oras din Marea Britanie. Complexul era o crescatorie de iepuri de casa gri, deprimanta, plina cu gunoi si excremente. Apartamentul lui Becky era igrasios iar schema de caldura a comunitatii oferea caldura neregulat. Peretii din apartamentul ei, ca si din toate celelalte, erau subtiri, in timp ce traficul curgea prin complex, astfel incat viata era foarte zgomotoasa pentru rezidenti. Erau putine lucruri placute in acel loc. Becky a cerut ajutor social, dar apartamentele erau dominate de o "banda protectoare" si ea trebuia sa le dea toate beneficiile ei, uneori chiar si din mancare. Platea facturile imprumutand de la mama si prietenii ei si uneori prin prostitutie care o facea sa se simta, in propriile ei cuvinte, "murdara si patata".

Ingrijirea fizica pentru Kensa era buna, in ciuda faptului ca Becky trebuia sa spele de mana toate hainele. Dar i-a rupt bratul Kensei cand copilul avea trei luni si, speriata de ce ar mai putea face, a insistat ca aceasta sa fie luata intr-o institutie de ingrijire permanenta. Un an mai tarziu, noua ei fiica, Nessa, a fost victima unei morti in patut, probabil datorita sistemului de incalzire neregulat care a facut sa-i fie prea cald copilului sau sfatului atunci in voga de a lasa copiii sa stea pe burta sau chiar si poluarii puternice din oras. Cand i s-a nascut al treilea copil, Tressa, Becky a fost relocata intr-o zona bine planificat, intr-o casa detasata cu o mica gradina langa un prosper centru comunitar si o gama intreaga de facilitati. Ea a scapat de gasca de "protectie" si se putea descurca financiar acum ca putea sa-si tina proprii bani. Nu au fost nici un fel de probleme cu Tressa care a crescut si s-a dezvoltat bine.

Perspectivele socio-culturale

Abordarea socio-culturala a protectiei copilului nu defineste "cultura" in termeni de traditii si mostenire a unei anumite rase sau nationalitati, dar foloseste termenul pentru a denumi valorile prevalente ale unei anumite societati. Socio-culturalistii argumenteaza ca valorile dominante intr-o societate pot fie sa incurajeze, fie sa impiedice comportamentul abuziv. Gelles si Cornell (1985) sunt printre sustinatorii unei perspective socio-culturale, considerand ca exista un nivel al violentei domestice la parinti, copii si persoanele varstnice dependente care este scuzat de absenta oricaror eforturi reale de a i se opune. Gil (1970) impartaseste aceasta perspectiva si recunoaste ca prevenirea abuzului copilului cere prohibitii culturale si legale impotriva disciplinarii fizice a copiilor si o schimbare in "filozofia si practica cresterii copiilor" (pg. 141).

Moralitatea acceptarii abuzului fizic asupra copiilor trebuie chestionata in mod serios intr-o societate care nu accepta abuzul asupra majoritatii cetatenilor sai. In Marea Britanie, pedepsele corporale nu mai reprezinta o metoda acceptabila de a controla membrii serviciilor armate sau de a mentine legea si ordinea. Este o reactie generala impotriva conceptului de atacare de catre grupurile mai puternice din societate a persoanelor dependente sau mai putin puternice, fie ca este vorba de barbati care justifica bataia asupra femeilor sau (cum s-a intamplat, vezi Fryer, 1984) albi pretinzand dreptul de a asalta negri. Sfideaza logica ca doar in cazul copiilor - dupa cum se poate demonstra, un grup prea mic pentru a riposta si grupul cel mai vulnerabil unor daune fizice pe termen lung - atacul fizic sa fie incurajat de societate.

In ceea ce priveste abuzul sexual, Ennew (1986) subliniaza folosirea femeilor si a copiilor ca obiecte sexuale in societatea care este in mod neoficial aprobata: pornografia infantila este in afara legii, dar imaginile sexuale ale femeilor ca si copii - de exemplu, in sorturi sau in rochite foarte scurte cu pampoane foarte mari in par si numite bebe sau fetita - abunda. In acest fel utilizarea copiilor ca parteneri sexuali nu este descurajata de societate. Kitzinger (1994) avanseaza ideea ca exista "nevoia de a provoca atitudini sociale mai largi in ceea ce priveste sexualitatea si violenta" (pg. 246). Kitzinger si Skidmore (1995) extind criticismul asupra mediei si indeamna "potentialele organizatii sursa pentru a insista asupra importantei de a lua cuvantul impotriva celor mai comune forme de abuz" (pg. 55).

Atitudinile indulgente asupra neglijare in Marea Britanie sunt rezultatul grijii de a nu parea judicativ si de a nu restrange autonomia parentala (see Stevenson, 1996). Aceasta in contrast cu, de exemplu, societatea araba unde neglijenta este mai repede considerata tratament gresit deoarece "In societatea araba se pune accentul pe sacrificiul nevoilor parintelui in folosul nevoilor copilului. Astfel lipsa de prevedere sau de grija pentru nevoile copilului este considerata o violare a normelor sociale ale parentalitatii" (Haj-Yahia si Shor, 1995, pg. 1216).

Experienta abuzului emotional pare a fi larg raspandita. Doyle (1996) sugereaza o rata de prevalenta de 29 la suta. Aceasta prevalenta poate fi atribuita acceptarii in mod egal raspandite a amenintarilor abuzive verbal, umilirii si denigrarii copiilor in public, asa cum s-a observat de catre cercetatorii din Anglia (Yule, 1985) si America (Davis, 1996).

Reconstruirea copiilor si a copilariei

Bogata varietate si complexitate a existentei umane sunt astfel incat exista o tendinta naturala de a crea ordine intr-un aparent haos. Un rezultat este acela ca oamenii diferiti dpdv fizic si fiziologic sunt impartiti in categorii: barbat/ femeie, negru/ alb, copil/ adult. Dar demarcarea fizica exacta intre adult si copil nu este usor de facut, astfel incat s-a schimbat din generatie in generatie si intre culturi. Copilaria mica este in mod evidenta foarte diferita de relativa independenta fizica a copilului mai mare si a adultilor. Oricum, o data ce copilul este capabil sa mearga, vorbeasca si se co-ordoneze suficient de bine pentru a executa diverse sarcini, diferenta in multe societati este doar una de masura si experienta.

Aries (1962) argumenteaza ca in timpurile medievale in Vest doar cel mai mic si dependent dintre copii si cei foarte mici erau considerati "copii": "De indata ce copilul putea trai fara atentia constanta a mamei. el apartinea societatii adulte" (pg. 125). Postman (1983) argumenteaza in mod similar ca inainte de dezvoltarea presei scrise diviziunea intre copiii de peste sapte ani si adulti era imperceptibila.

Nu doar ca in trecut au existat mai multe constructe referitoare la copilarie, dar antropologii ofera de asemenea insighturi asupra diferitelor constructe sociale ale copilariei in diferite culturi. Benedict (1955) subliniaza culturile in care "copilului" sau persoanelor mici li se arata respectul si demnitatea pe care societatea vestica o rezerva pentru adulti. Ea a observat relatiile de putere in unele culturi care nu sunt cele de dominanta - submisivitate, dar de reciprocitate:

- Calatorii povestesc cu uimire despre libertatile si pretentiile tancilor in negocierea cu varstnicii familiei. In locul dogmei noastre de respect a varstnicilor, asemenea societati utilizeaza o reciprocitate aproape identica. Tachinarea si glumele pe care bunicul le adreseaza nepotului sunt returnate cu aceeasi moneda de acesta. (pg. 25)

Varsta la care copiii obtin statul de adult este in mod marcant diferita de la cultura la cultura. Unele societati nu au o varsta clara la care devin majori; toti membrii sai sunt tratati cu acelasi respect si este de asteptat ca toti membrii sa-si asume acele responsabilitati carora le por face fata fizic si emotional.

Hendrick (1990, 1992) povesteste cum copilaria modera vestica a fost construita din diferite forme in ultimele doua secole. Copilul este vazut fie ca mostenitorul depravat al pacatului originar a carui vointa trebuie sa fie invinsa, fie alternativ ca nascut bun in mod intrinsec. Aceasta perspectiva mai tarzie a condus la credinta romantica in inocenta copiilor sentimentalizata in timpul erei Victoriene, dar cu reverberatii pana in ziua de azi. Tensiunea dintre nevoia de a tine copiii intr-o stare de inocenta si a-i proteja totusi de exploatare rezulta in ambivalenta fata de campaniile de autoprotectie.

Un construct pozitiv al copiilor

Pilcher (1995) argumenteaza ca trasaturile fiziologice pozitive ale copiilor - sanatatea, energia, vitalitatea si entuziasmul - sunt vazute ca un lucru pe care crescand il vor pierde. Cu exceptia sanatatii, aceste trasaturi sunt vazute negativ. Prea multa energie si vitalitate sunt considerate subminatoare.

La fiecare intoarcere copiii sunt demonizati sau vazuti ca avand o comportare necuviincioasa; slogan de magazin "Reduceri monstru. Adu-ti monstruletii cu tine"; sau reclama unei cai ferate "Micii dracusori merg pentru numai 2 Lire; sau un lant de magazine de jucarii (facand profituri substantiale de pe urma copiilor) "Ne rezervam dreptul de a nu primi copii neinsotiti". Hart (1988) scriind despre prevenirea abuzului emotional solicita o "ideologie pozitiva" asupra copiilor. Atata timp cat tinerii sunt demonizati si considerati o problema, abuzul va fi justificat. Copiii si copilaria trebuie reconstruiti intr-o lumina mai putin negativa, dar nesentimentala cu valorizarea trasaturilor lor pozitive.

Copiii ca obiecte

Pilchner (1995) noteaza de asemenea absenta copiilor din teoria si cercetarea sociologica. "Copiii si copilaria au fost vazuti dintr-un punct de vedre "adult-centric" dominanta perspectivelor functionaliste a insemnat ca acestia au fost studiati in termenii socializarii lor in adulti". Copiii ca indivizi activi, reactivi si interactivi care joaca un rol in structura lumii sociale au fost trecuti cu vederea. In mod similar in psihologie dezvoltarea copiilor este studiata ca o modalitate de a intelege functionarea adultului. Preocuparea cu "dezvoltarea copilului" sugereaza ca acestia sunt semi-adulti, fiinte umane imperfecte si incomplete care pot atinge perfectiunea doar devenind adulti.

Autorii cartilor de stiinte sociale (incluzandu-l pe Pilcher, 1995; Gross, 1992, Hayes, 1994; Harris, 1989) se refera in mod constant la copil cu pronumele "it" si totusi cand scriu despre adulti de un gen neclar folosesc strategii alternative. Aceasta nu este pentru a condamna autorii individuali, dar mai degraba pentru a sublinia cat de mult sunt copiii obiectificati de societate si tratati ca obiecte de studiu de cercetatori si academicieni. Practicienii sunt si ei pasibili de a trata copilul - in mod nepotrivit in viziunea lui Butler-Sloss (1988) - ca "un obiect de preocupare" decat ca un alt om sau cetatean.

Copiii ca proprietate parentala

O alta tensiune care nu a fost pe deplin rezolvata (Farmer si Owen, 1995) este intre viziunea copiilor ca proprietate a parintilor lor si altenativa ca sunt persoane cu drepturi independente de parintii lor. "In secolul XIX copiii erau considerati prin lege proprietarea tatalui ca si, desigur, sotiile lor" (Gittins, 1993). Chiar si astazi copiii sunt uneori priviti ca proprietatea parintilor lor care nu ar trebui "sa le fie luata" sau temperata doar daca parintii nu au pierdut dreptul asupra proprietatii. In contrast, filozoful arab Kahlil Gibran (1922) scria:

Copiii tai nu sunt copiii tai,

Ei sunt fiii si fiicele Vietii care tanjeste dupa ea insasi.

Ei vin prin tine, dar nu din tine,

Si desi sunt cu tine totusi nu-ti apartin.

Copiii ca cetateni cu drepturi

Pilcher (1995) observa "In mod comun se considera un lucru normal ca vietile "copiilor" (cronologic definiti ca cei sub 16 ani) trebuie sa fie organizati intr-o maniera radical diferita de vietile "adultilor". Copiii sunt in mod legal controlati in ceea ce au sau nu au voie sa faca bazat doar pe varsta lor cronologica. Holt (1974) observa "Ne comportam ca si cum diferentele intre cei de 16 si 22 ani ar fi mai importante decat diferentele dintre cineva in varsta de 2 si cineva in varsta de 16 ani sau intre cineva de 22 si cineva de 70 de ani.

Multi adulti sunt vulnerabili, dar filozofia de baza cu adultii este de a le da drepturi depline doar daca nu se demonstreaza ca nu-si pot exercita in siguranta aceste drepturi. Ar trebui sa existe aceleasi drepturi de baza pentru copii care sa fie exercitate de indata ce copilul dovedeste competenta si care ar trebui restrictionate doar atunci cand acesta nu le poate exercita in siguranta.

Practica anti-discriminatorie si anti-opresiva

Conceptul lipsei de competenta si al imaturitatii fizice a copiilor a condus, conform lui Pilcher (1995),  la distributia diferentiata a puterii, responsabilitatilor si resurselor intre copii si adulti. Cu dezvoltarea "familiei private nucleare" copiii au fost tot mai mult subiectul autoritatii si controlului parental aproape absolut. Hockney si James (1990) argumenteaza de asemenea ca grupurile de oameni, cum sunt copiii si persoanele mai "in varsta" care sunt in general impiedicate sa activeze pe piata muncii si astfel nu pot contribui la economia nationala sunt vazute ca avand o pretentie mai mica la personalitate.

Lucratorii sociali sunt solicitati de catre Consiliul Central pentru Educatie si Training in Munca Sociala (CCETSW) sa imbratiseze practica nediscriminatorie in relatia cu adultii, dar nevoia de a face acest lucru in relatia cu copiii nu este pe deplin recunoscuta. In lucrari ca cea a lui Thompson (1993) se face putine mentiuni privind copiii ca un grup oprimat care are nevoie de abordare anti-opresiva. Se spera ca asa cum lucratorii sociali studenti vor fi pe deplin provocati daca apara dreptul barbatilor de a-si bate femeilor sau vor scrie despre un adult cu dizabilitati de invatare cu "it", ei vor fi in mod similar provocati cand vor apara drepturile parintilor de a-si abuza copiii sau de a descrie un copil ca "it".