Intentionalitatea constiintei, reductia fenomenologica, tehnica intuirii de esente (Wesensschau), sau tehnica variatiei imaginare

SCURT ISTORIC

In sec. XIX are loc prabusireea sistemelor filosofice. Se trece la o filosofie care are caracter de teorie a stiintei, de logica a stiintelor. Fenomenologia a aparut ca o reactie impotriva empirismului, psihologismului si pragmatismului, pe fondul unei crize a stiintelor, criza determinata de faptul ca raportarea fundamentala a stiintelor particulare la lucrurile pe care le investigheaza devenise problematica. Sarcina asumata de fenomenologie arera sa faca inteligibile domeniile de lucruri inaintea prelucrarii lor de catre stiinte aratand in acelasi timp insasi aceasta prelucrare.

W. Dilthey a realizat ca "sarcina unei intelegeri filozofice a disciplinelor istorice nu poate fi implinita decat atunci cand are loc o reflectie asupra obiectului lor - asupra realitatii ce sta propriu-zis ca tema a acestor stiinte - si cand este evidentiata structura fundamentala a acestei realitati, denumita de el «viata»"[1]. El ajunge sa descopere necesitatea unei psihologii, a unei stiinte a constiintei. Vede viata insasi ca realitate de baza a istoriei, cu structurile ei. Isi pune in acelasi timp si intrebarea privitoare la structura cunoasterii insesi.

Franz Brentano, ocupandu-se cu filozofia greaca, a obtinut orizonturi mai originare pentru interogarea filsofica. Pentru el efortul filozofic are ca scop o stiinta a constiintei. In lucrarea Psihologia din punct de vedere empiric (1874) s-a detasat de tendinta de a transpune metoda fiziologiei si a stiintelor naturii in sfera cercetarii vietii sufletesti, considerand ca filozofia trebuie sa-si extaga conceptele din insesi lucrurile sale. El considera ca este nevoie mai intai de a lamuri ce anume este dat cand se vorbeste de psihic, de trairi. Trebuie caracterizate fenomenele psihice, ordonata multimea lor dintr-un punct de vedere in raport cu care privesc. Acest punct de vedere poate fi extras din insesi continuturile faptice ce trebuie ordonate, obtinand principiile de ordonare chiar din ele. Ordonarea trairilor trebuie sa fie una naturala.

Fenomenele psihice au in ele ceva obiectual. Aceasta structura a psihicului este denumita de Brentano inexistenta (in sensul de existenta in ceva) intentionala.

"Intentio este un termen al scolasticii si el inseamna: orientare-catre"[2].

Exista diferite moduri ale orientarii catre obiecte:

reprezentarea

judecarea

interesul

Brentano constata ca ii lipseste o expresie prin care sa numeasca acestre acte ale interesarii de ceva. Brentano vrea sa imparta procesele psihice potrivit felului in care ne comportam inlauntrul lor: le observam fara nici o implicare sau ne implica in ele.

In aceste context Edmund Husserl intrezareste posibilitatea unei filosofii stiintifice.

Primele sale investigatii din Cercetari logice (1900-1901) ating nivelul conceptelor fundamentale ale gandirii in genere si ale obiectelor in genere, in acest fel ivindu-se sarcina de a crea o logica filozofica si luand nastere o reflectie asupra mijloacelor metodologice privind cercetarea corecta a obiectelor logicii. Husserl a avut in vedere posibilitatea unei cunoasteri universabile, a unei cunoasteri absolut valabile.

Fenomenologia vine cu o noua perspectiva asupra constiintei, opusa celei a unei cunostinte care digera, ingite totul, relevand o constiinta care este manifestare catre, orientare catre; principiul fundamental este intentionalitatea care are definitoriu faptul ca constiinta este constiinta de ceva.

Intentionalitatea constiintei

Unul din principile de baza ale fenomenologiei il consituie intentionalitatea constiintei, intentionalitate care poate fi rezumata in formula: orice constiinta este constiinta de ceva. Deci orice constiinta este orientata catre ceva, vizeaza (are in vedere) ceva; nu exista constiinta care sa nu vizeze ceva deoarece nu ar mai fi constiinta. Intentionalitatii constiintei, faptului ca ea este constiinta de ceva, ii corespund doua momente corelative: noesa (intentio) si noema (intentum). Incercand sa simplificam, am putea spune ca vizarii constiintei ii corespunde ceea ce este vizat.

Exista o legatura speciala intre modul in care este intentionat un lucru si lucrul care este intentionat, intre intentio si intentum; Intentum este fiintarea pe care o intelegem potrivit modului in care este ea perceputa. Intentionalitatea nu este o punere in legatura ulterioara a trairilor si obiectelor ci este mai degraba o structura a lor.

Perceptia naturala nu este de cele mai multe ori o observare si o studiere a lucrurilor cu atentie, ci se contopeste cu indeletnicirea practica concreta; nu percepem pentru a percepe ci pentru a ne orienta, pentru a gasi calea cea mai nimerita pentru a face ceva. Astfel, imaginea pe care o avem noi despre lucruri este data de preocuparea noastra; ele sunt pentru noi simple repere pe drumul orientarii noastre catre ceva. Exemplu de lucru perceput: scaunul. Putem defini scaunul prin diferite caracteristici: este de lemn, poate sa arda, etc, dar acestea nu-l definesc, nu-l determina pe el ca atare putand fi atribuite oricarui lemn.

Lucrul perceput este un lucru din lumea ambianta dar este in acelasi timp un lucru din natura.

Diferenta dintre planta si floare: sunt doua definitii ale aceluiasi lucru dar apartinand unor domenii diferite (spun daruiesc flori, dar nu pot sa spun daruiesc plante); este diferenta dintre lucrul din natura si lucrul din luma ambianta, planta fiind un lucru din natura iar floarea un lucru din lumea ambianta.

Spunem scaunul este tare si nu constatam gradul lui de soliditate ci vrem sa spunem ca scaunul este incomod, adica un atribut legat de preocuparea noastra; duritatea si rezistenta materiala sunt prezente in aceasta incomoditate. Putem spune in continuare ca scaunului ii apartine materialitatea si intinderea, ca avand intindere are si culoare, si orice culoare ca atare are o suprafata, dar de data aceasta nu pornim de la lucrul perceput in calitatea sa de lucru din lumea ambianta si nici de la lucrul din natura ci tratam reitatea ca atare.

Cand spunem ca vedem nu ne referim doar la senzatia optica ci la simpla luare la cunostinta a ceea ce poate fi aflat ca prezent. "Se stie, de la Descartes incoace - si orice filozofie critica sustine cu tarie acest lucru - ca de fapt nu sesizez niciodata decat «continuturi ale constiintei»"[3].

Perceptia este o perceptie intentionala, fie ca ca este o perceptie autentica, fie ca este una falsa. Perceptia este intentionala indiferent daca lucrul este perceput este prezent sau nu in chip real. Chiar si comportamentul nostru este orientat-catre.

In perceptie fiintarea perceputa este:

a) corporal prezenta

b) lucrul perceput este vizat intentional in toatalitatea sa ca lucru. Chiar daca vedem numai anumite laturi ale unui lucru el este prezent in intregime. "Cand ma invart in jurul lui lucrul insusi care este perceput isi pastreaza identitatea corporala. Lucrul se adumbreste in aspectele sale. Insa nu adumbrirea sa este avuta de mine in vedere, ci, de fiacare data, insusi lucrul perceput printr-o astfel de adumbrire" . Adumbrirea semnifica faptul ca anumite aspecte ale lucrului raman in umbra in timp ce altele sunt percepute. In ciuda multipicitatilor adumbririlor lucrul este perceput ca fiind unul singur si intreg. (Conceptul de adumbrire este un concept central in filozofia perceptiei elaborata de Husserl).Lucrul perceput isi pastraza identitatea dincolo de multiplicitatea perceptiilor ce alterneaza , care se succed

Reductia fenomenologica

Evidentierea intentionalitatii constiintei poate fi intreprinsa cu ajutorul reductiei fenomenologice.

Reductia fenomenologica are doua momente:

I.         Reductia transcedentala, epoche, punerea in paranteza a tezei existentei lumii. Preocuparea pentru propriile acte de percepere. Obiectele fiind transcendente constiintei punerea lor in paranteza poarta numele de reductie transcendentala. Aceasta reductie transcendentala are sensul unei ne-participari la vreo teza transcendenta, la teza lumii; nu ne mai contopim cu lumea urmand directia naturala a actelor ci avem prezente actele in structura lor completa. Altfel spus, noi continuam sa fim orientati catre lume, ea este prezenta, dar atentia noastra se indreapta asupra insusi actului de a percepe. Ne vedem vazand lumea, gandim gandirea ca gandire. Aceasta reductie este bazata pe reflexie: ne intoarcem privirea asupra propriei perceptii vazand-o cum functioneaza. Dupa ce aplicam aceasta reductie ceea ce ramane sunt "firele" constiintei orientata catre diverse lucruri din lume, sunt actele constiintei.

II.       Reductia eidetica se aplica asupra fluxului trairilor. Unitatea fluxului trairilor este observata ideativ, generic, fiind exclus orice moment care determina acest flux individual ca individual. Este evidentiata astfel numai structura ideala ce apartine unei perceptii, unei reprezentari, unei judecati.

In urma acestor reductii rezulta domeniul pur al constiintei.

Calea reductie - calea obtinerii si punerii in relief a acestei regiuni numita constiinta.

Unii autori (a se vedea Tudor Ghideanu) iau in considerare ca in urma reductiei fenomenologice ramane un reziduu care poate fi privit din doua directii: "Si asa cum dinspre latura subiectiva ramane un reziduu neeliminabil: esenta constiintei, dinspre latura obiectiva ramane ceea ce se numeste obiectul ca atare"[5]. In acest caz trebuie sa avem in vedere diferenta dintre lucru si obiect, obiectul apartinand unei zone ideale (idealitatii realului) in timp ce lucrul apartine realului. Obiectivitatea trebuie gandita ca tinand, intr-un el, tot de zona subiectivitatii. Rolul esential al reductiei fenomenologice a fost gandit insa ca fiind acela de a pune in evidenta constiinta pura.

Tehnica intuirii de esente (Wesensschau), sau tehnica variatiei imaginare.

Are la baza faptul ca fiecare existent trebuie sa se defineasca mai intai prin esenta sa proprie, printr-un invariant fara de care existentul respectiv nu ar avea sensul lui de a fi. Spre exemplu, putem constata ca este imposibil sa avem o culoare fara sa avem o suprafata pe care aceasta sa fie asezata, pentru ca apartine esentei culorii de a nu putea sa apara decat pe o suprafata. Ori de cate ori vom constata o astfel de imposibilitate ne vom servi de ea pentru a defini o esenta. I se spune si variatie imaginara pentru ca putem adauga sau lua o multitudine de variante ca proprietati ale lucrului pana cand ajungem la acele proprietati fara de care lucrul respectiv nu ar mai putea fi, pana cand ajungem la o constiinta de imposibilitate. Nu exista o libertate absoluta a variatiei deoarece exista conditii fara de care variantele nu ar mai fi variante ale modelului considerat, adica exemple ale aceleiasi specii; in acest fel identificam un invariant care defineste esenta obiectelor speciei respective.

Constiinta de imposibilitate defineste o conditie de posibilitate, o lege apriorica, prin care este tematizata idealitatea pura, dandu-nde de fapt o lege ontologica a fiintei insasi.

Prin intermediul variatiei eidetice nu aflam ceva despre un lucru anume, ci care este domeniul de constituire a obiectualitatii acelui lucru, care sunt conditiile lui de posibilitate pentru noi, conditii fara de care el nu ar mai putea deveni, sa spunem, obiect pentru o cunoastere. Noi determinam de fapt idealitatea nu realitatea; sau, mai corect spus, idealitatea realului. Intr-un fel, esentele descoperite contureaza conditiile de posibilitate ale lucrului ca obiect al unei cunoasteri posibile. Noi nu putem cunoaste o existenta care nu are intindere. In acest fel perceptia noastra este totdeauna orientata (intentioneaza) sa perceapa o intindere in orice existent; vine apoi intuitia sensibila si umple aceasta intentie. Daca nu avem o umplere atunci am putea spune ca nu percepem nimic, deoarece este imposibil de a fi perceput ceva care nu are intindere. Evident, putem imagina ceva care nu ar avea intindere, dar atunci ne aflam intr-un alt domeniu decat cel al perceptiei, respectiv cel al imaginatiei, care are alte legitati, idealitatea sa are alta structura decat realul. In acest sens vorbeste si Husserl de domenii diferite pe care se constituie diferite stiinte. Esential este astfel de a descoperi mai intai care sunt domeniile posibile si apoi de a afla, pe cale metodei fenomenologice desigur, legitatile specifice fiecarui domeniu. Aceste domenii posibile sunt de fapt regiuni ale fiintei.

Aceste regiuni sunt independente de real, in sensul ca ele il preced si ii dau sensul fiintarii sale.

Actul reflexiv, faptul ca ma vad vazand ceva, imi arata acel ceva cu privire la felul in care el este. Punerea in paranteze semnifica dezbararea de atitudinea obisnuita pe care o am cu lucrurile intalnite, de familiaritatea cu ele, de folosirea lor doar pentru a ma orienta, pentru a vedea lucrul asa cum este. "Vazandu-ma vazand un lucru vad si ceea ce adaug eu la lucru, ceea ce nu-i apartine, vad si atitudinile neesentiale pe care le am fata de acel lucru.

Intr-un fel, dorinta de a fi atent la obiectul perceput si la actul perceperii in acelasi timp. O "critica a cunoasterii" dar si o ontologie in acelasi timp, lucrurile fiindu-ne prezente astfel in unicul fel posibil pentru noi (poate si pentru ele).

Este vorba de o modificare a felului de a privi, iar sensul acestei modificari este tocmai acela de a face prezent caracterul de fiinta al fiintarii. Ne putem reprezenta constiinta fara a urmari obiectele actelor ei in fiecare act de gandire in particular, realizand o epoche generala asupra intregii sfere a actelor, reprezentandu-ne actele ca atare si obiectele lor in felul in care acestea sunt vizate intentional in actele insele. "Acest mod de a obtine sfera actelor si obiectelor ei in unitatea unei anumite sfere este numit reductie"[6].

CONSTIINTA

Prin aceasta dubla reductie este scos in evidenta din fluxul trairilor domeniul pur al constiintei, care nu mai este unul concret si individual. Sfera constiintei pure pe care am obtinut-o pe calea reductiei transcendentale si pe cea a reductiei eidetice este data in chip absolut. Lucrul perceput poate sa fie sau nu, in timp ce sesizarea imanenta a trairii, trairea este data in mod absolut. Ontologic e mai tare. Apare astfel o baza pentru o constructie ontologica: gandesc ganditele ca gandite. Trairile au o existenta absoluta fiind o premisa pentru reic, pentru existenta lucrurilor. Este o inversare ontologica avand la baza sfera de fiinta a trairilor.

"Constiinta este numita chiar regiune a fiintei absolte, si, apoi, ea este acea regiune prin raport cu care este delimitata orice alta fiintare (realitatea, transcendentul)"[7].

Husserl da urmatoarele determinari de fiinta ale constiintei pure:

Constiinta este fiinta imanenta; "Spunem ca este «imanenta» o relatie ce se poate stabili intre trairile insele, intre actul reflexiv si cel asupra caruia se apleaca reflectia"[8]. Imanenta este o relatie dintre doua fiintari in interiorul regiunii numita traire sau constiinta.

Constiinta este fiinta absoluta in sensul donarii absolute. "Trairile sunt, spre deosebire de transcendent, prezente in sens absolut, adica nu se prezinta indirect, simbolic, ci sunt sesizate in ele insele"[9].

Constiinta este data in chip absolut (nulla re indiget ad existendum); fiinta absoluta sin sens de apriori in ordinea constituirii; "constiinta este absoluta in sensul ca ea este premisa de ordinul fiintei pentru ca realitatea in genere sa se poata face cunoscuta"[10]. Fiinta reala poate sa fie sau sa nu fie dar constiinta poate sa-si infatiseze in sine un complex de fiinta.. In cuprinsul constiintei se constituie orice alta fiintarea, in ea este cu adevarat ceea ce este. Realitatea are nevoie de constiinta pentru a se constitui "Constiinta este acea fiinta care nu mai este, la randul ei, constituita in altceva, ci care, constitindu-se pe sine insasi, constiuie si orice realitate posibila" . Constiinta este apriori-ul in sensul lui Descartes si Kant. "Constiinta, in semnificatia ei de absolut, inseamna: preminenta a subiectivitatii in raport cu orice obiectivitate" . (Np. Trebuie avuta in atentie o distinctie necesara intre obiectivitate si realitate).

Document online: Saracia in societatea romaneasca Referat: Sociologie economica rurala - intrebari

Constiinta este fiinta pura, in sensul ca aceasta regiune nu mai este considerata in particularizarea ei concreta si in legatura pe care ea o are cu ceea ce vietuieste. "constiinta este numita pura tocmai in masura in care din cuprinsul ei este exclusa orice realitate si realizare in real. Aceasta fiinta este pura deoarece este determinata ca ideala, in speta ca fiinta non-reala"[13].

Heidegger aduce o critica acestor determinari ale constiintei spunand ca ele sunt obtinute prin recurs la o metoda traditionala a filosofiei: "Evidentierea si elaborarea constiintei pure ca domeniu tematic al fenomenologiei nu este obtinuta fenomenologic, prin recurs la lucrurile insele, ci prin recurs la o idee traditionala a filozofiei"[14]. El cauta determinarile de fiinta ale fiintarii care are constiinta, omul, spre a ajunge al determinarile de fiinta ale constiintei, si aceasta cautare o face pornind de la atitudinea naturala.

Sensul si sarcina reductiei fenomenologice: constiinta pura trebuie obtinuta pornind de la constiinta reala, factica, data in curpinsul atitudinii naturale. Trairea reala este exclusa prin epoche pentru a se obtine cea pura, absoluta.

CONCEPTUL DE FENOMEN

In principiu fenomenul semnifica ceva care se arata pe sine insusi; modul in care fiintarea poate fi intalnita ea insasi. "Fiintarea se poate arata pe sine insasi, pornind de la ea insasi, in diferite moduri, potrivit de fiecare data cu modul de acces la ea"[15].

Modul de tratare proproiu fenomenologiei este descriptiv; mai exact spus, descriptia este o impartire si o punere in relief a lucrului intuit in el insusi. Aceasta impartire si punere in relief este analiza, cea ce inseamna ca descriptia este analitica. Fenomenologia este psihologie descriptiva care trateaza despre toate comportamentele, despre cele logice din cunoastere, despre cele dmorale, de arta etc. Fenomenologia nu trebuie decat sa inregistreze continuturi faptice, fiind exclusa de la judecarea problemelor.

"Aparitiile sunt aparitii a ceva care nu este dat ca aparitie, ele trimit catre o alta fiintare" . Faptul de a aparea este caracteristic trimiterii, ceea ce inseamna ca aparitia trimite la ceva care sta in spatele sau. Aceasta trimitere indica ceva. Aparitia nu este fenomen.

Exista asadar doua semnificatii ale fenomenului: prima, ceea ce este manifest, ceea ce se arata pe sine insusi, iar a doua ceea ce doar pretinde ca este manifest, adica aparenta.

In intelesul lui originar cuvantul logos insemna tocmai a face sa se vada ceva in el insusi si anume pornind de la el insusi.Astfel discursul pune ceva in lumina, face sa se vada.

Fenomenologia are drept scop acest a face sa se vada, pornind de la el insusi, ceea ce este in el insusi manifest.

"«Fenomenologie» este asadar un termen «metodologic», in masura in care el este folosit doar pentru a numi modul de experimentare, de sesizare si determinare a ceea ce constituie tema filosofiei"[17]. "Termenul «fenomen» nu vrea sa spuna insa nimic despre fiinta obiectelor respective, ci desemneaza numai modul in care ele sunt intalnite" .

Nu se poate vorbi din punct de vedere fenomenologic despre fenomene ca despre ceva in spatele carora ar mai exista altceva; fenomenul doneaza tocmai acest ceva in el insusi.

De domeniul fenomenologiei tine atat sesizarea fenomenelor cat si explicitarea, descrierea lor.

Fenomenele pot fi acoperite si atunci sarcina fenomenologiei este sa le descopere, aceasta fiind o tema a observatiei fenomenologice. Acoperirile pot fi de mai multe feluri:

totala, lucrul este inca nedescoperit

partiala, lucrul este obturat; el a fost candva descoperit dar acum a recazut in acoperire

a.     acoperire accidentala

b.     acoperire necesara.

3) disimulare - lucrul este descoperit doar aparent.

Ordonarea fenomenologiei propusa de Heidegger:

intentionalitatea

intuitia categoriala

punerea in lumina si elaborarea sensului apriori-ului.

II.   INTUITIA CATEGORIALA

"Intuitie inseamna: simpla sesizare a ceva care e aflat el insusi in chip corporal, asa cum acesta se arata" . Deci intuitia ar fi "instrumentul" prin intermediul caruia percepem fenomenul..

Oricat de adecvata ar fi o perceptie fiintarea care este perceputa se arata intotdeauna doar intr-o anumita adumbrire. Lucrurile se ofera perceptiei noastre prin siluetele lor, prin profile, si nu in totalitate. Un cub nu-mi ofera niciodata vederii toate fetele lui; efectuez, intr-un fel, in mod automat si instantaneu sinteza tuturor perceptiilor posibile asupra lui, sinteza ce ia forma obiectul cub.

Perceptia simpla, perceptia senzoriala a unui lucru, nu reusesete sa umple toate intentiile vizarii, enuntului. Aceasta umplere este data de intuitia categoriala. Simpla perceptie este strabatuta de un capat la altul de intuitia categoriala.

Intuitia categoriala este prezenta in orice perceptie concreta.

Intregul perceptiei nu se realizeaza ulterior, printr-o sinteza suplimentara; lucrul perceput prin aceasta succesiune de perceptii este prezent pe o singura treapta, sub forma unui fel de perceptie extinsa. Aceasta percepere intr-o singura treapta este un caracter al intentionalitatii.

Np. Obiectualitatea intentionalitatii!? Ex. anticiparea partilor nevazute (inca) ale unui corp; prezenta lui in totalitate, dintr-o data. In structura intentionalitatii exista acte (complexe de acte) care vizeaza o fiinta posibila. Altfel spus, venim inspre obiect cu un domeniu de fiinta preconstituit, cu o anumita orientare, cu o "deschidere", cu posibilitati (limitate?) de intelegere a lui. (Aceasta este o sugestie asupra a ceea ce ar putea insemna deschisul).Toate acestea vin din noi si de undeva din afara noastra parca in acelasi timp. Pe aceasta zona se constituie un a priori al sensibilitatii, al perceptiei mai degraba.

Np. Intr-un fel, umplerea intuitiva a vizarii se asterne pe zona lui "am gasit ce am cautat". Problema este insa daca nu ar trebuie adaugat: "nu ai fi cautat daca nu ai fi gasit deja" (parafrazand).

Heidegger abordeaza doua grupe de acte categoriale:

a)     actele sintezei

b)     actele ideatiei, adica actele intuitiei generalului

Actele categoriale trebuie considerate in trei privinte: in ceea ce priveste caracterul lor fundat, apoi cu privire al caracterul lor de acte donatoare (aratand ca ele sunt intuitii) si felul in care ne4 este data in acelasi timp si obiectualitatea proprie actelor simple.

Actele sintezei

In perceperea simpla a unei fiintari aceasta este prezenta in prima instanta in chip nediferentiat, partile si momentele reale din ea neavand nici un relief. Unitatea unui stol de pasari nu se bazeaza pe o numarare prealabila ci este o unitate intuitiva.Punerea in relief are loc abia ulterior prin actele explicitarii. Punerea in relief a starii de lucruri nu este posibila decat pe baza lucrului donat in prealabil. Np. Avem mai intai o sinteza a unor trairi (reale sau nu, idiferent) care ia forma obiectului (sa spunem a unui obiect care este in buna masura deocamdata doar obiectz posibil de umplut intuitiv) dupa care vine intuitia si umple acest obiect, apare punerea in relief a diferitelor insusiri.

Actele ideatiei, ale intuirii generalului

"Actele intuitiei generalului doneaza ceva care poate fi vazut in prima instanta si in chip simplu in lucruri"[20]. Ideatia doneaza generalul din obiectele izolate. Intalnind case in drum ceea ce vedem mai intai nu sunt casele separate una de alta ci vedem mai intai faptul ca aceasta este o casa. Aceasta este o vedere care scoate la lumina ideea (si este un act fundat).

"Unitatea ideala a speciilor este prezenta din capul locului in orice sesizare concreta, chiar daca nu in chip expres, ca element cu privire la care se realizeaza considerarea comparativa"[21].

Venim spre lucruri cu dorinta noastra de ale subsuma unui general, de a le aseza in clase, de a le ordona. (Dorinta sau neputinta (adica limita)). Preluam ceea ce lucrurile ne transmit dar asteptam mai mult de la ele. Le atribuim, poate, mult mai mult decat ele ne dau. Asta tine de o idealitate a realului sau de o limita a posibilitatilor noastre de cunoastere.

Exista perceptii care umplu enuntul care le exprima si altele care nu reusesc sa-l umple. Abia perceptiile strabatute de intuitia categoriala umplu enuntul.

Deci, trebuie cautat tot fondul de intentiuni existent in cuprinsul actelor donatoare de obiect, atat intuitiile sensibile cat si cele ca4egoriale. Sugestia implicita a lui Heidegger este ca avem nevoie de o depasire a teoriei cunoasterii elaborata de Kant.

Ideatia constituie o noua obiectualitate: generalitatea.

Intuitiile care inlatura din continutul lor obiectual orice individual si orice sensibil sunt intuitii categoriale pure. Cele care mai pastreaza sensibiliul sunt intuitii categoriale mixte.

"In campul sensibilului, ideatia produce obiecte precum culoarea in genere, casa in genere, dorinta in genere, si asa mai departe"[22].

Conceptele categoriale pure sunt unitatea, pluralitatea, relatia.

Senzorialitatea este un termen formal dat pentru suma totala a fiintarii, data in continutul sau reic.

"Formele categoriale"nu sunt ceva produs de subiect, si cu atat mai putin ceva adaugat obiectelor reale, asa incat prin aceasta producere de forma fiintarea insasi sa fie modificata, ci tocmai ele o prezinta pe aceasta intr-un mod mai autentic in al sau «insine»"[23].

Actele categoriale constituie o noua obiectualitate insa doar in sens intentional, si nu in sensul ca ele dau nastere la lucruri. A consitui are sensul de a face fiintarea sa se vada in obiectualitatea ei.

Np. Obiectualitatea constituita de actele categoriale face sa se vada!?

Heidegger incearca sa depaseasca perspectiva kantiana. Formele categoriale raman totusi modalitati umane de acces la fiintare, chiar daca el vrea sa le inteleaga ca apartinand mai degraba obiectelor.

Insa, categoriile nu sunt reale in sensul unui lucru, ci sunt ideale. Dar o idealitate ce apartine obiectivitatii; ele ne dau obiectualitaea. Sunt instrumente ce exista, totusi.

Descoperirea intuitiei categoriale ne arata ca exista acte prin care se arata in ele insele stari ideale, care nu sunt produsul acestor acte, nu sunt functiuni ale gandirii, ale subiectului.

Prin aceasta Heidegger considera ca cearta universaliilor este stinsa, deoarece intuitia categoriala arata posibilitatea sesizarii ideii.

Intuitia categoriala este un comportament intentional.

Actele categoriale sunt acte fundate, adica fundamentul lor se afla in alta parte. Actele fundate (actele categoriale, intuitia categoriala) "deschid in chip nou obiectele date in mod simplu, in asa fel incat acestea ajung tocmai acum sa fie sesizate in chip explicit in ceea ce sunt ele"[24].

"Momentele din cuprinsul unui enunt complet pentru care nu a putut fi aflata nici o umplere prin perceptia senzoriala o primesc pe acesata prin perceptia non-senzoriala - prin intuitia categoriala"[25]. "Actele categoriale sunt acte fundate, ceea ce inseamna ca orice categorial are la baza in cele din urma intitia sensibila" .

Adevar si fiinta

A da expresie unei perceptii inseamna in acelasi timp o aducere la cunostinta a actului perceperii dar si o comunicare a insusi lucrului care a fost perceput in acest act. Comportamentele noastre sunt strabatute de la un capat la altul de enunturi; perceptiile si starile noastre cele mai simple sunt deja exprimate si, intr-un anume fel, sunt deja interpretate. "Primordial si original noi nu vedem obiectele si lucrurile, ci in prima instanta vorbim despre ele, mai exact spus noi nu vorbim pornind de la ceea ce vedem, ci vedem tocmai ceea ce se spune despre lucruri"[27].

Se naste o intrebare: poate fi legitimat prin perceptie enuntul cu privire la aceasta perceptie, enuntul care o exprima? "In enuntul complet despre perceptie este prezent un surplus de intentiuni a caror legitimare nu poate fi produsa prin simpla percepere a lucrului" .

Experimentarea identitatii dintre ceea ce a fost intentionat si ceea ce a fost intuit este un act de idetificare; umplerea identificatoare este numita evidenta. "Umplerea identificatoare este ceea ce numim evidenta. Evidenta este un act intentionat determinat, si anume un act prin care este identificat ceea ce a fost vizat intentional cu ceea ce a fost intuit"[29].

Orice evidenta este croita pe masura unei anumite regiuni de lucruri, motiv pentru care trebuie sa vorbim de o regionalitate a evidentei. Evidenta este o functie universala a tuturor actelor; evidenta ne conduce la conceptul de adevar. Pe acest univers de discurs adevarul echivaleaza cu fiinta. Un prim sens al fiintei este astfel obtinut, si anume faptul-de-a-fi-adevarat. Fiinta inseamna in acest caz subzistenta a adevarului, a relatiei de adevar, subzistenta identitatii.

Np. Accentul pe este din ceva este intr-un anume fel. Acest este face legatura in acelasi timp cu fiinta si cu adevarul. (poate ca ele sunt identice, adevarul fiind fiinta rostita)

Adevarul este un atribut al intentionalitatii, el revenind atat lui intentio cat si lui intentum.

Np. Evideta - umplerea intentiei de catre intuire. Aici sunt situate atat adevarul cat si fiinta. Adevarul este extras de plasat judecati la percepere. Adevarul perceptiei - fiinta.

Trei lucruri diferite pot fi numite adevar:

1) Identitatea dintre ceea ce este vizat intentional si ceea ce este intuit. Atunci cand avem o perceptie de ordinul evidentei nu studiem in chip tematic adevarul insusi al acestei perceptii ci traim in adevar.

Np. Cum poate fi inteleasa identitatea dintre ceea ce este vizat intentional si ceea ce este intuit ? "Astept" intr-un anume fel obiectul, iar el imi confirma asteptarile?

2) Adecvarea: ceea ce cautam sa observam sunt relatii de ordin structural dintre actul vizarii intentionale si actul intuirii, adecvarea lor.

3) Ceea-ce-este-adevarat poate fi inteles si in sensul de obiect fiintator el insusi; adevar inseamna aici fiinta, fapt-de-a-fi-real.

"Categoria «fiinta» sau particulele «si», «sau», «acesta», «unul», «unicul», «atunci» nu sunt de gasit in sfera constiintei, ci sunt corelatele anumitor acte"[30]. Insa ele nu sunt nici ceva de ordinul constiintei sau ceva psihic, ci constituie o obiectualitate aparte.

Nu percepem fiinta. Atat fiinta in sensul de copula cat si fiinta in sensul de adevar reprezinta doar "adaugiri" ale noastre, dar care sunt totusi, intr-un fel, in afara subiectivitatii, intr-o obiectivitate ce se construieste la mijlocul distantei dintre noi si lucru, cumva in afara lucrului, dar pe marginea lui, cumva in afara noastra dar legat de noi. Nu noi "cream" fiinta lucrurilor ci o gasim, intr-un fel, deja acolo, in zona de idealiate obiectiva (concept destul de problematic). Realul este insotit (inconjurat, continut mai degraba, impregnat poate) de un ideal obiectiv. De acest ideal obiectiv da seama existenta categoriilor.

Adaug: atentie la diferentierea intre fiinta ca fapt de a fi si fiinta in sens de copula, diferentiere care introduce, intr-un fel, un al treilea concept al fiintei.

Sensul originar al apriori-ului

Fenomenologia arata ca aprioi-ul nu se limiteaza la subiectivitate, ba chiar n-ar avea nimic de-a face cu subiectivitatea. "Caracterizarea ideatiei ca o intuitie categoriala a aratat cu claritate ca atat in cimpul ideal, deci al categoriilor, cat si in campul realului pot fi puse in relief idei. Exista idei sensibile, adica unele cu structura reica (culoare, materialitate, spatialitate)" . Geometria demonstreaza, si ea, existenta unui apriori material.

Apriori-ul are asadar o dimensiune universala si ii este specifica in acelasi timp o indiferenta in raport cu subiectivitatea.

Apriori-ul este un caracter al ordinii de constituiree in cuprinsul fiintei fiintarii, in structura de fiinta a fiintei. Calea de acces la el o constituie simpla sesizare, intuitia originara.

Cand ne orientam catre propriul flux de trairi suntem in prezenta unui act nou numit reflectie, care este un mod al constiintei despre ceva.In actele reflectiei suntem noi insine orientati catre acte; actele de reflectie apartin aceleiasi sfere de fiinta ca observarea obiectului "Obiectul si modul de sesizare a obiectului apartin aceluiasi flux al trairilor. Aceasta cuprindere reela a obiectului sesizat in sesizarea insasi, in unitateas aceleiasi realitati, este numita imanenta. Imaneneta are aici sensul de coexistenta reela a obiectului reflectiei si a reflectiei" .

Reelitatea desemneaza tipul de realitate care este specific constiintei, denumeste felul de a fi al continuturilor noetice ale vietii constiintei, ale insusi fluxului constiintei. Distinctia dintre reel si real se acopera la Husserl cu aceea dintre noetic si noematic.

Din totalitatea fluxului trairilor este exclus orice lucru, adica orice obiect real, intrega lume materilaa.

Constiinta se impleteste in doua moduri cu structura reala:

constiinta este intotdeauna ceva aflat in interiorul unui om

Constiinta este constiinta despre aceasta natura reala, este contopita cu natura, fiind totodata separata de ea printr-un abis.

Sfera imanentei, sfera trairilor, desi este separata de lumea transcendenta printr-un abis, ea face sa devina in genere obiectuala.

"sesizarea nu este identica cu orientare-catre, ci este doar un mod cu totul determinat si nu neaparat preeminent al intentionarii fiintarii. Astfel, atunci cand, in cuprinsul unei reflectii, sunt orientat catre o anumita traire, catre un anumit act, de pilda catre actul perceptiei unui obiect, eu ma concentrez atunci tematic asupra perceptiei si nu asupra lucrului perceput"[33].

"prin aceasta observatie de tipul reflectiei, dupa cum se spune, nu particip decatz intr-o anumita masura la perceptie, la perceptia concreta insasi; nu traiesc cu adevarat in perceptia scaunuluio, ci in atitudinea prin care sesizez imanent si reflexiv perceptia scaunului, nu traiesc in «teza» lumii materiale, ci in «punerea» tematica a actului care o sesizeaza si a obiectului ei, asa cum este prezent acest obiect in cursul actului"[34]. Aceasta neparticipare la teza lumii este numita epohe, abtinere.

Tematizat este doar actul insusi si odata cu el obiectul acestui act in felul in care este vizat. "Ceea ce inseamna ca lucrul perceput nu este vizat intentional ca atare si in mod direct, ci cu privire la felul in care el este. Aceasta modificare a modului de considerare a fiintarii - in masura in care ea esteobiect al inte4ntionalitatii - este numiti punere in paranteze"[35].

Apar doua fiinte:

fiinta drept constiinta

fiinta drept ceea ce se face cunoscut in constiinta.

EIDETICUL

Daca zona eidosului este considerata ca tinand, intr-un fel, de domeniul lucrurilor, atunci reductia eidetica are in vedere tocmai o descoperire a acestui eidos ca fiind o componenta a realului, mai precis a obiectualului. Eideticul ne arata intr-un fel posibilitatile in cadrul carora lucrul poate ajunge la experienta noastra.

"In sensul strict pe care i-l da fenomenologia, lucrul perceput nu este fiintarea in ea insasi care este perceputa, ci fiintarea perceputa, fiintarea in masura in care ea este perceputa, deci asa cum se arata ea in cuprinsul perceptiei concrete"[36].

"Putem distinge asadar in felul urmator intre: 1) fiintarea insasi, care este lucrul din lumea ambianta, lucrul din natura, respectiv reitatea, si 2) fiintarea in felul in care este intentionata, perceputa, reprezentata, judecata, iubita, urata sau gandita in sensul cel mai larg" .

Primul lucru care ni se da cu privire la lucru este corporalitatea sa, caracterul de corporal-prezent, corporalitatea fiind un mod privilegiat in care o fiinta este data in ea insasi.

Un alt mod in care lucrul ni se poate da este intentionarea vida, avand in minte reprezentari ale lucrului, dar lipsindu-i o umplere intuitiva.

Un alt mod de percepere a unui lucru este perceptia imaginii, care intervine atunci cand privim o ilustrata, spre exemplu.

"Obiectivitatea problematizata de Husserl este una ideala, intrucit obiectul intentional nu exista in chip necesar in mod ontic"[38].