Personalitatea- consideratii generale

Personalitatea- consideratii generale

Conceptul de personalitate implica atat exis­tenta omeneasca sub raport substantial si spiritual, cat si intreg ansamblul de valori acumulate istoric de omenire, insusite de om, realizate in prezent si proiectate in viitor (P. Popescu Neveanu, 1978).

Ca sistem biologic, psihologic, sociologic si cul­tural, personalitatea se constituie fundamental in conditiile existentei si activitatii inca din primele etape ale dezvoltarii individului in societate, de aceea termenul de personalitate are profunde radacini in istoria vietii si culturii unui popor, fapt pentru care se va raporta la contextul concret si specific al vietii sociale prin participarea la actiunea sociala.

Autorii americani, au renuntat la termenul de caracter, deoarece el comporta un sens socio­afectiv si l-au preferat mai degraba pe cel de perso­nalitate, care este mai integrativ.

Conform acestor pozitii personalitatea este inte­leasa ca ansamblul dispozitiilor, impresiilor, tendin­telor, apetiturilor si instinctelor biologice, innascute ale individului dar si al celor achizitionate.

Psihologii europeni au preferat termenul de caracter si considera ca o taxonomie caracteriala ar trebui sa abordeze si sa rezolve urmatoarele probleme:

studierea factorilor de personalitate si a celor care determina caracterul;

explicarea fiecarui tip de caracter ca fiind o rezultanta a unui grup determinat de fapte;

sesizarea elementelor necesare pentru intele­gerea personalitatii;

lamurirea sistemului de concepte cu care se opereaza in descrierea si explicare unei asemenea componente psihice.

Caracterul se construieste treptat pe parcursul vietii, el nu apare de la nastere ca temperamentul, constructia sa este mediata de valori, norme morale, dorinte si sentimente care au capatat durabilitate. N. Margineanu, 1973, spune ca ar trebui sa definim caracterul prin altoirea si radierea valorilor social-culturale pe tendintele psihologice si biopsihologice. Conjugarea armonioasa a tendintelor si valorilor reprezinta garantia adaptarii,, conservarii si dezvoltarii fiintei umane in raport, cu lumea si societatea. Exista unii autori care considera caracterul ca fiind expresia ierarhiei motivelor sau miezul perso­nalitatii, specificul ei.

Faptul ca, formarea caracterului este intrinsec legata de tendinte si valente, de norme si valori ce provin din mediul social, trebuie remarcat ca valori sunt nu numai bunurile materiale si spirituale, ci si normele morale si social-politice.

Adeptii folosirii termenului de trasatura inteleg prin aceasta un raport stabil si constant al indivi­dului cu exteriorul, cu ambianta, dar sunt si autori care in locul trasaturii folosesc dispozitia. W. Stern, parintele psihologiei diferentiale si al psihologiei caracterului este printre primii care sesizeaza stabilitatea persoanei in raport cu exteriorul.  S-a

incetatenit termenul de trasatura prin lucrarile lui G. Allport. Francisca Baumgarten considera ca trasatura este o forta psihica directoare si constanta ce determina atat comportamentul reactiv cat si pe cel anticipativ. Trasatura de caracter poate avea baza: cognitiva, conativa (strict legata de caracter), afectiva, somatica, temperamentala etc.

Atat trasaturile cat si atitudinile se aseamana si adesea sunt greu de diferentiat, atitudinea are cateva note prin care se diferentiaza de trasatura: totdeauna are obiect de referinta pe cand trasa­tura este mult mai generala; atitudinea este polara, implica o nota valorica, in timp ce trasatura nu are o asemenea coordonata.

Asupra variabilelor personalitatii s-au efectuat studii si se mai efec­tueaza, dintre acestea sunt de remarcat cele asupra elementelor de dinamica a personalitatii.

J. P. Guilford si W. S. Zimmerman, pornind de la 70 de variabile in domeniul temperamentului, au ajuns la concluzia ca 13 factori acopera intregul domeniu: activism-ascendenta; masculinitate-feminitate; incredere - sentimente de inferioritate; stapa­nire de sine - nervozitate; sociabilitate; capacitate de reflexie; depresie-emotivitate; reticenta; obiectivitate; caracter placut; cooperare, toleranta.

Teoreticienii trasaturilor de personalitate consi­dera ca personalitatea este formata, dintr-un numar de factori interni stabili.

H. J. Eysenck releva trei factori interni: extra-versia-introversia, nevrotismul-stabilitatea si psiho-tismul.

Acesti factori conform cu Ann Birch si Sheila Hayward, (1999, p. 63) sunt consecventi si ofera indivizilor capacitatea de a se comporta similar in diferite tipuri de situatii.

De aceea este de asteptat ca o persoana care este agresiva sa se comporte similar intr-o gama larga de situatii, la fel se poate intampla in cazul oricarei alte trasaturi.

Subiectul cunoscator trebuie sa urmareasca permanent situatiile si interactiunile celui pe care vrea sa-I cunoasca, pentru a vedea ce atitudini, ce comportamente se confirma prin repetare, deci care-i sunt caracteristice sau, din contra, care sunt accidentale, nespecifice. Situatiile de viata in care este implicata persoana. - obiect al cunoasterii - pot sa-i activeze acesteia doar anumite trasaturi de personalitate uneori aceleasi.

Gradul de a se exterioriza sau accesibilitatea la cunoastere difera de la persoana la persoana, in sensul emiterii unei cantitati de informatie despre sine. Mark Twain scria ca: "fiecare este ca luna, avand o parte luminata dar si o parte intunecata pe care nu o arata niciodata nimanui'.

Admitand ca acest enunt ar fi in totalitate adevarat, ar insemna ca toti oamenii incearca sa tina ascunse de ochi indiscreti, anumite strafunduri ale naturii lor.

Ne deosebim totusi, foarte mult, in functie de masura in care ascundem anumite elemente din personalitatea noastra.

In ceea ce priveste autodezvaluirea se poate spune ca oamenii difera mult sub acest aspect, deoarece cantitatea de informatie si numarul persoanelor carora se dezvaluie difera de la per­soana la persoana.

Astfel, unele persoane se lasa cunoscute total, de catre o mare varietate de oameni iar altele "amutesc' in fata altora si cu greu se pot dezvalui. Allport spune ca unele persoane in mod deliberat sunt "voluntare' iar altele "enigmatice'.

Un genetician poate spune ca: "personalitatea umana este 100% de origine genetica, aceasta insemnand ca nici o trasatura sau act nu sunt lipsite de o oarecare influenta genetica'. El are perfecta dreptate.

Dar in egala masura este corecta si afirmatia ca "personalitatea umana tine 100% de mediu', insemnand ca influentele mediului si invatarea isi pun amprenta pe fiecare trasatura sau act. Merita retinut ca ambele pozitii contin doze de adevar dar nu adevarul in totalitate.

Cercetarile longitudinale pe serii de gemeni mono si bivitelini dar si bazate pe alte criterii au demonstrat ca in prima copilarie se pot face predictii generale cu privire la personalitate si la modul cum se va dezvolta aceasta, dar, succesul acestor predictii nu este destul de mare pentru a justifica convingerea ca personalitatea este ferm fixata in primii ani de viata, procesul devenirii continua de-a lungul intregii vieti.

H.J. Eysenck (1947), in urma unui studiu efectuat pe 700 de fosti soldati diagnosticati ca nevrotici a ajuns la. concluzia ca personalitatea poate ' fi descrisa prin doua dimensiuni majore- introversia extraversia si nevrotism-stabilitate.

Analiza: Efectele consumului de alcool Analiza: Identitatea de secui

Clasificarile biotipologice sunt legate de numele lui Kretschmer si Pende, dar sunt precedate de multe altele.

Kretschmer departajeaza 3 biotipuri:

picnic,

atletic,

astenic.

Pe langa aceste biotipuri Kretschmer stabileste si tipuri temperamentale:

schizotimicul - care este caracterizat ca un spirit visator, mai sofisticat spiritual cu elemente specifice introvertitului,

ciclotimicul - care este vesel, logoreic, cu simtul umorului, sentimental, optimist, activ, cu elemente specifice extravertitului.

In urma observatiilor sale clinice, Kretschmer constata ca intre structura corporala, structura temperamentala si grupul trasaturilor caracteriale exista corelatie.

Astenicul sau leptosomul lui Kretschmer este in general omul slab, picnicul cel gras, iar atleticul, omul cu o constitutie fizica armonioasa.

Majoritatea teoriilor despre personalitate impar­tasesc ipoteza de baza ca, personalitatea este ceva ce apartine individului, de aceea latura cea mai adecvata pentru analiza psihologiei personalitatii este persoana.

Din cauza diversitatii teoriilor, la ora actuala, exista o serie de definitii cu privire la personalitate si puncte de vedere diferite in explicarea si intele­gerea persoanei si comportamentului acesteia.

In dorinta de a stabili factori, in functie de care persoanele sa poata fi comparate, s-a adoptat modelul nomotetic, adeptul conceptiei tipologiei, expusa anterior.

Cei care cred in unicitatea persoanei se confor­meaza modelului idiografic, care are ca premisa faptul ca fiecare individ separat reprezinta o "constelatie unica'. Premisa se bazeaza pe urma­toarele axiome:

indivizi diferiti nu pot fi comparati;

nu exista insusiri personale comparabile, prin aceasta se neaga legile generale ale personalitatii.

Teoriile .psihanalitice ale lui Sigmund Freud, C. G. Jung si Alfred Adler sunt evident idiografice deoarece se bazeaza pe cazuri studiate, pe pacienti aflati intr-un context clinic de psihoterapie, si, mai ales, ele nu doresc sa masoare in vreun fel personalitatea.

Sigmund Freud s-a straduit insa sa descopere legi ale personalitatii si impreuna cu C. G. Jung au incercat sa justifice diferentele individuale, de exemplu, Jung a fost primul care a facut deosebirea intre introvertiti si extravertiti, dar cel care a investigat mai tarziu in profunzime si a masurat prin chestionare aceste dimensiuni a fost H. Eysenck.

Adeptii teoriei psihanalitice tin seama de posibilitatea schimbarii, in principal, prin inter­mediul psihoterapiei, cu toate ca, in orice moment, comportamentul este in mod esential reflexia caracteristicilor persoanei respective si a relatiilor sale cu celelalte persoane.

Pana la ora actuala s-au consumat cateva mii de studii asupra diferitelor aspecte ale teoriei lui Sigmund Freud.

Concluziile la care s-a ajuns valideaza urma­toarele asertiuni: Freud a avut dreptate in unele privinte, a gresit in altele si a fost prea vag, uneori ambiguu pentru a fi testat in intregime in alte cateva privinte.

Teoria psihanalitica nu poate fi acceptata sau respinsa in totalitate: este o structura complexa com­pusa din mai multe parti, unele dintre ele trebuind acceptate, altele respinse, iar restul, in cele din urma, partial reformulate (Fischer si Greenberg, 1977).

In jurul anului 1905, Freud constata ca doua fenomene ale vietii psihice normale: actul ratat si cuvantul de spirit (duh) au, ca si visul, o structura identica cu a simptomului nevrotic, ambele fiind formatiuni de compromis intre o tendinta constienta si una inconstienta.

Psihanaliza formuleaza teoretic unul din principiile sale fundamentale referitoare la relatia dintre boala si sanatatea psihica, prin teza conform careia boala si sanatatea nu sunt doua entitati deosebite calitativ, ci extremele unui continuum, ale carui secvente se diferentiaza doar cantitativ.

Aceasta teza i-a permis lui Freud trecerea de la psihopatologie la psihologie si de la aceasta la psihanaliza aplicata - adica studiul produselor culturii din perspectiva ideii de inconstient.

Cele trei instante ale vietii psihice: inconstient, preconstient si constient sunt inlocuite cu o alta triada: Sinele; Eul si Supraeul.

Constientul corespunde indeaproape intelesului uzitat si azi prin aceea ca el includea de atunci senzatiile, perceptiile si experientele de care per­soana este constienta la un moment dat.

Freud nu a acordat o prea mare importanta constientuluii considerandu-1 ca nivel ingust si limitat al personalitatii intrucat intr-un anume moment al existentei sale persoana nu-si da seama de toate gandurile, senzatiile si amintirile sale.

Sinele este considerat ca sediu al tendintelor in­stinctuale si al refularilor si ia locul inconstientului, dar inconstientul nu se limiteaza numai la Sine, el nu mai este o instanta ci o caracteristica a celor trei instante, pentru ca si Supraeul poate fi inconstient, iar Eul are si el o dimensiune inconstienta.

Sinele este o structura de personalitate puter­nica deoarece furnizeaza energia pentru celelalte doua structuri.

Sinele actioneaza in concordanta cu ceea ce Freud numea principiul placerii principala functie este sa evite durerea si sa instaureze placerea prin reducerea tensiunii. Specificitatea functionarii Sinelui consta in faptul ca el tinde spre satisfacerea imediata a trebuintei, nu tolereaza intarzierea sau amanarea satisfacerii.

Abilitatile specifice gandirii procesului secundar se refera la motive, ratiuni, judecati ce apartin celui de al doilea nivel al structurii de personalitate si anume - Eului.

Eul poseda constiinta realitatii, este capabil sa perceapa si sa foloseasca elemente din mediu intr-o maniera practica si actioneaza conform principiului denumit de Freud - principiul realitatii.

Eul - conducatorul personalitatii, scopul principal fiind acela de a reduce tensiunea creata de Sine, de a decide in ce mod pot fi satisfacute instinctele intru­cat Eul actioneaza in concordanta cu realitatea. Cu toate acestea Eul nu este niciodata independent de Sine, este raspunzator de nevoile Sinelui si toata energia si puterea lui deriva din acesta.

Supraeul: acest nivel este considerat arbitrul moralitatii si se afla intr-o continua cautare a perfectiunii morale. in termenii intensitatii si iratiunii lui, determinanta devine insistenta pe supunere, spre deosebire de Sine.

Scopul fundamental al Supraeului este acela de a inhiba placerile Sinelui, deoarece amanarea intra sub jurisdictia Eului.

La nastere organismul se trezeste subit impins intr-un mediu ostil, sistemul nervos al noului nascut, imatur si nepregatit, este bombardat cu stimuli senzoriali intensi si diversi.

Trauma nasterii cu tensiunea ei si teama ca instinctele Sinelui nu vor mai fi satisfacute este prima experienta a persoanei. in afara acestei experiente mai este creat paternul reactiilor si starilor sufletesti care va aparea ori de cate ori persoana va fi supusa pericolului.

Cand persoana nu este capabila sa faca fata anxietatii sale, cand este in pericolul de a fi depasita de acesta, indiferent de varsta, se simte intr-o stare de neajutorare totala, asemanatoare fazelor anteri­oare de evolutie. Persoana adulta percepe anxietate ori de cate ori Eul este amenintat.

S. Freud a stabilit trei tipuri de anxietate in functie de tipul situatiei care o produce:

1. Anxietatea reala, obiectiva reprezinta o teama, un pericol clar din lumea reala.

2. Anxietatea nevrotica, conform cu S. Freud, isi are originea in copilarie, intr-un conflict intre satisfactia instinctuala si realitate, de exemplu, pedeapsa aplicata copilului pentru comportamentul agresiv.

3. Anxietatea morala rezulta dintr-un conflict intre Sine si Supraeu, in esenta sa este vorba de teama fata de propria constiinta.

Mecanisme de aparare impotriva anxietatii

S. Freud considera ca mecanismele de aparare trebuie permanent sa functioneze, lupta din inte­riorul personalitatii poate fluctua, dar ea continua in mod invariabil.

Caracteristicile comune ale mecanismelor de aparare se refera la faptul ca:

a. reprezinta negari sau distorsionari ale realitatii;

b. functioneaza la nivel inconstient.

Reprimarea, dupa explicatiile lui Freud, este o indepartare involuntara a ceva constient. Este, in esenta, o negare a existentei unui lucru care ne aduce disconfort sau suferinta.

Un alt mecanism de aparare impotriva impul­surilor disturbatoare este aceea de a le atribui altcuiva. Acest tip de mecanism de aparare este numit proiectie. Astfel dorintele sexuale, agresivitatea sau alte impulsuri inacceptabile sunt vazute ca apar­tinand altcuiva, nu persoanei in cauza.

In regresie, persoana se proiecteaza intr-o perioada mai placuta a vietii sale, eliberandu-se astfel de frustrarea si anxietatea cu care se con­frunta in prezent.

Rationalizarea este un mecanism de aparare pe care multi dintre noi il folosim din cand in cand. Acest mecanism implica o reinterpretare a propriului comportament pentru a-l face sa para mai rational si mai acceptabil noua. Ne justificam ganduri sau acte compromitatoare autoconvingandu-ne ca exista o explicatie rationala pentru acele ganduri sau acte.

Daca dintr-un anume motiv, un obiect care satisface un impuls al Sinelui nu este disponibil persoana isi poate indrepta impulsul spre un alt obiect. Acest mecanism este cunoscut sub numele de inlocuire.

In timp ce inlocuirea implica gasirea unui obiect substitut pentru satisfacerea impulsurilor Sinelui, sublimarea implica eliminarea sau renuntarea la propriile impulsuri.

Freud a trait conflicte puternice de natura sexuala in copilaria sa, conflicte care par a se localiza in jurul unei regiuni specifice a corpului. De asemenea, el credea ca fiecare regiune a corpului are o mare importanta, este centrul unui conflict la diferite varste.

Ca rezultat al acestei descoperiri, Freud a formulat teoria dezvoltarii psihosexuale, care presupune ca individul trece printr-o serie de stadii, fiecare fiind definit de cate o zona erogena a corpului, o regiune a corpului sensibila la stimu­lari, in fiecare stadiu al dezvoltarii intalnim un conflict care trebuie rezolvat satisfacator inainte ca persoana sa treaca la urmatorul stadiu.

Primul stadiu al dezvoltarii psihosexuale, Stadiul oral, se intinde de la nastere pana undeva in al doilea an de viata. in aceasta perioada, principala sursa de placere pentru copil este gura. Placerea deriva din supt, muscat, inghitit cu ajutorul senzatiilor obtinute prin intermediul buzelor, limbii si obrajilor. Evident ca gura serveste supravietuirii - pentru ingerarea de- mancare si apa.

Stadiul anal: in cea mai mare parte, societatea, formata din parinti, cedeaza nevoilor copiilor de-a lungul acestui prim an de viata, supunandu-se nevoilor lui, insa rezultatul nu este decat o adaptare relativ minora. Acest lucru se schimba in jurul varstei de 2 ani, cand noua regula este impusa copilului - si anume dresajul sfincterian. Freud a considerat dresajul sfincterian ca fiind crucial in dezvoltarea perso­nalitatii.

Presupunand ca ambele parti - parinti si copii -au supravietuit conflictului primilor doi ani de dezvoltare psihosexuala, acum ei sunt supusi unui nou set de probleme aparute in jurul varstei de 4-5 ani.

Centrul placerii este situat acum in organele sexuale. Din nou trebuintele Sinelui sunt nevoite sa infrunte barierele societatii reflectate in regulile impuse de parinti: stadiul falic. Conflictul de baza al stadiului falic se centreaza pe atractia inconstienta a copilului fata de parintele de sex opus. Pe langa aceasta, mai exista si dorinta de a-si inlocui sau chiar distruge parintele de acelasi sex: complexului Oedip

Stadiul genital: acest stadiu incepe o data cu pubertatea, acum are loc maturizarea fiziologica iar persoana, daca nu prezinta fixari in stadii anterioare, este capabila de comportamente non-nevrotice si de relatii normale heterosexuale.

Stadiile dezvoltarii dupa E. Erikson

Conform cu E. Erikson se disting opt stadii de dezvoltare caracterizate dihotomic prin prezenta aspectelor pozitive si negative specifice fiecarui stadiu.

Primul stadiu propus de Erikson acopera primul an de viata si este comparabil ca durata cu stadiul oral descris de Freud. In aceasta perioada, copilul oscileaza intre incre­dere si neincredere, natura acestei oscilatii nu este dependenta de copil pentru ca hotarator este modul in care el este urmarit si ingrijit de cei din jur.

Cel de al doilea stadiu se refera la intervalul 1-3 ani caracterizat in principal de conflictul ce apare intre autonomie si rusine. Depasirea crizei din stadiul anterior il face pe copil capabil sa lupte pentru obtinerea controlului si a puterii de a-si impune vointa.

Cel de al treilea stadiu corespunde varstei de 4 si 5 ani, el este dominat de conflictul dintre initiativa si vinovatie. Copilul, in aceasta perioada, isi controleaza mult mai bine motricitatea fapt pentru care poate avea initiative pentru activitati motorii proprii. Acelasi lucru se poate spune si despre planurile limbajului si ale imaginatiei, fara exagerari, s-ar putea aprecia ca in acest stadiu copilul se confrunta cu un examen social: acasa, la gradinita, pe strada.

Intre 6-11 ani se intinde cel de al patrulea stadiu care, la Freud corespunde cu perioada de latenta. Erikson se refera la natura statica pe care o capata, in acest stadiu, afectiunea copilului pentru parintele de sex opus si rivalitatea fata de parintele cu acelasi sex. Copilul, in aceasta etapa, trece de la jocurile naive si spontane la jocurile bazate pe reguli, el poate folosi computerul, poate invata sahul sau alte activitati ce impun reguli.

Conflictul de baza este cel dintre sarguinta si inferioritate. Acest conflict are cauze psihosociale. Stadiul este decisiv pentru dezvoltarea unor aptitu­dini practice, tehnice si stiintifice - este perioada propice pentru a pune bazele culturii generale a copilului, interesul pe care-l manifesta pentru diverse domenii poate sa contureze ceea ce mai tarziu va fi desavarsit - idealul profesional.

Stadiul al cincilea, intre 12-18 ani este cel al maturizarii mentale si fiziologice specific adolescentei. Conflictul cu care se confrunta adolescentul este cel declansat de tendinta pozitiva spre identitatea Eului si cea negativa spre confuzie a rolurilor.

Stadiul al saselea este cel al tineretii si perioadei adulte, de la 18 la 40 de ani. Este etapa cea mai bogata in, evenimente sociale legate de: profesie, munca si intemeierea unei familii.

Erikson considera ca dihotomia intimitate-izolare este de baza iar depasirea conflictului generat de aceasta conduce la constiinta afilierii, la sentimentul de dragoste fata de cei din jur, izolarea reprezentand esecul.

Urmatorul stadiu, al saptelea, corespunde varstei mijlocii si celei a deplinei maturitati si se afla sub semnul dihotomiei creativitate-altruism pe de o parte si stagnare-egocentrism pe de alta.

Ultimul stadiu, al batranetii, este dominat de alternativa realizare-disperare intrucat este timpul bilantului intregii vieti, al renuntarii si al intelep­ciunii de a imbatrani frumos si de acceptare a singuratatii. Acestea sunt posibile, numai pentru cei care au clara constiinta vietii traite cu folos.

E. Erikson considera ca dezvoltarea persoanei va fi optima numai in conditiile in care, dupa depasirea conflictelor, va prevala termenul pozitiv al evolutiei. Acest lucru este valabil, in viziunea lui Erikson, pe tot parcursul traversarii celor opt conflicte, crize specifice stadiilor dezvoltarii persoanei.

Caracteristicile implinirii Sinelui in perspectiva psihologiei umaniste: implinirea sinelui este produsul final si dezirabil al dezvoltarii psihologice si al evolutiei sociale afirma Carl Rogers.

Prima caracteristica a persoanei autoactualizate este reprezentata de constientizarea tuturor expe­rientelor. Nici o experienta nu este indepartata, distorsionata sau negata in vreun fel, toate trec prin Eu. Nu este implicata apararea, pentru ca nu este nimic impotriva caruia sa te aperi, nu exista amenintari pentru conceptul de Eu al individului.

A doua caracteristica a persoanei complet fun­ctionale este tendinta sau abilitatea de a trai complet si plenar in orice moment. Fiecare moment este privit ca nou si considerat, cel putin potential, ca fiind necesar. Deoarece nu poate fi prezis sau anticipat fiecare moment, momentul prezent trebuie trait din plin, participand mai mult, si fiind mai putin observator.

A treia caracteristica a persoanei autoactualizate o reprezinta increderea in propriul organism sau in trairea proprie si nu prin prisma judecatilor altor persoane -sau strict circumscrise unui cod social. Rogers scria: "Comportarea dupa cum te simti este un ghid demn de incredere pentru un compor­tament satisfacator'.

A patra caracteristica este reprezentata de sentimentul libertatii. Persoanele autoactualizate se simt libere sa se miste in orice directie dorita, sa aleaga fara constrangere sau inhibitie.

Evolutia oamenilor este intotdeauna progresiva, mai degraba decat regresiva, si orientata catre crestere, nu catre stagnare.

Perturbarile emotionale ce se asociaza stagnarii si regresiei exista, dar ele sunt pentru persoana exceptii si nu reguli.

Oamenii sunt capabili sa treaca peste aceste regresii si perturbari cu ajutor, prin terapie, dar, si singuri, prin propriile forte.

Conceptele fundamentale cu care s-a operat in psihologia umanista, sunt: iubire neconditionata, creativitate, Sine, selfactualization, crestere si impli­nire, valori superioare, fiintare, devenire, spontanei­tate, joc, umor, naturalete, caldura, transcenderea Eului, autonomie, responsabilitate, sens, fair play, experienta transcendentei, experiente de varf s.a.

Noua orientare, psihologia transpersonala, preia o buna parte din aceste concepte, le aprofundeaza prin continuare cu scopul final de a ajunge la "dezmarginirea potentialitatilor manifeste sau latente ale persoanei luata ca unitate, ca intreg'.

Ken Wilber: "speranta mea este ca psihologia integrala, extinzandu-se dincolo de psihologia transpersonala si construind mai multe legaturi cu lumea conventionala, va oferi o abordare com­plementara studiilor psihologiei' (apud. Manzat I., 2002, p. 131).

De fapt, visul lui K. Wilber (1977) era acela de a reconcilia psihologicul cu spiritualitatea. Psihologia integrala porneste de la premisa ca nu toate componentele psihismului se dezvolta, insa acelea care sunt supuse unor procese de schimbare si evolutie trebuie abordate din toate perspectivele.

Un nou model de intelegere a persoanei ca fiinta integrala poate avea ca punct de pornire: deschiderea, sociativitatea, receptivitatea si creativitatea (DARC) fata de ceea ce inseamna: Eu, Sine, Altii, Divinitate si Cosmos.

[Elemente de personologie / Tudora Sima, Bucuresti: Editura Victor, 2004]