MOTIVATIE SI FRUSTRARE
Asa cum am vazut,
indiferent daca este vorba de motive homeo-stazice sau de dezvoltare, de
motive primare sau secundare etc, ele actioneaza intotdeauna in
directia satisfacerii unei stari de necesitate.
Fenomenul psihologic care
reflecta diversele neregularitati si obstacole in calea
satisfacerii imediate a unui motiv sau a altuia a fost denumit de S.Freud
frustratie. Fenomenul a intrat definitiv in circuitul stiintific
si el a devenit un concept central in analiza dinamicii
personalitatii. intotdeauna frustrarea se raporteaza la
motivatie si scopuri,
Ea se naste insa din
interactiunea subiectului cu un anumit obiect, cu o anumita
situatie, rolul principal avandu-1 modul de percepere si evaluare. O
situatie poate fi frastranta pentru un subiect si
nefrustranta pentru un altul. in istoria personala a fiecaruia
dintre noi se stabileste un anumit raport - favorabil sau nefavorabil -
intre experientele si situatiile frustrant-pozitive si cele
frastrant-negative.
Din punct de vedere
psihofiziologic, frustrarea introduce o anumita tensiune si incordare
afectiva negativa (nemultumire, insatisfactie, furie etc).
Efectul ei, asa cum arata Freud, are doua aspecte: unul pozitiv
si altul negativ. Efectul pozitiv consta in determinarea unui grad
mai ridicat de activare orientata a proceselor evolutive si
compensatorii si in favorizarea formarii unor scheme comportamentale
noi de atingere a obiectivelor si de satisfacere a motivelor. Ca urmare,
frustrarea se include ca factor constitutiv principal al mecanismelor interne
de formare si dezvoltare a Eului. (Cunoscuta zicala "nevoia il
invata pe om' exprima tocmai acest adevar; rolul obstacolelor
si dificultatilor in diversificarea si largirea
repertoriului pattern-urilor comportamentale). Aspectul negativ incepe sa
se manifeste cand frustrarea depaseste anumite limite de
toleranta functionala a subsistemelor biologic si
psihic ale personalitatii si cand se acumuleaza in timp, in
acest caz, frustrarea se poate transforma in factor profund perturbator,
generator de tulburari psihonevrotice.
In general, reactiile de
frustrare difera semnificativ de la individ la individ, in functie de
tipul de personalitate. Se desprinde astfel un indice de rezistenta
la frustratie a carui valoare se afla de regula in raport
invers proportional cu forta Eului. Pentru determinarea lui se merge
de obicei la testul Rosenzweig. Acesta consta dintr-o suita de
situatii frustrante in context relational interpersonal.
Raspunsurile se apreciaza in functie de continut, prin
acordarea unui punctaj; scorul general obtinut va exprima rezistenta
subiectului la frustrare. La persoanele cu un grad ridicat de frustratie
acumulata in timp, valoarea acestui indicator este ridicata; la cele
la care frustrarile anterioare nu au dus la efecte care sa se fi
sedimentat si sa persiste in stare latenta, valoarea acestui
indicator este semnificativ mai mica.
Interesant de analizat este
si modul de reactie imediata la frustrare. O clasificare, pe cat
de completa, pe atat de argumentata a reactiilor individuale
imediate la situatiile frustrante o realizeaza M.Micea (1996).
Se delimiteaza sase
categorii de reactii de acest fel: 1) neastamparul si
tensiunea; 2) agresivitatea; 3) apatia; 4) evaziunea in
imaginar, 5) stereotipia (repetarea acelorasi comportamente); 6) regresia
(recurgerea la comportamente de un nivel ontogenetic inferior).
Rolul acestor reactii
este atat pozitiv, cat si negativ. Rolul pozitiv rezida in aceea
ca pot spori rezistenta la actiunea situatiei frustrante
si facilita gasirea comportamentelor adaptative. Rolul negativ se
exprima, pe de o parte, in parazitarea si bulversarea procesului
rezolutiv de gasire a solutiei optime pentru surmontarea
frustrarii, iar pe de alta, in generarea unor postefecte dezorganizatoare,
care se prelungesc dupa perioada de incetare a actiunii
situatiei frustante.
