Devierile de comportament - terminologie, teorii, etiologie

DEVIERILE DE COMPORTAMENT -  TERMINOLOGIE, TEORII, ETIOLOGIE

Multitudinea semnalelor venite dinspre sfera macrosociala, de crestere a ratei criminalitatii, de coborare a limitei de varsta la care apar manifestarile deviante, precum si de diversificare a paletei actelor infractionale, prezentata mai sus, este de natura sa aduca in actualitate, cu accente dintre cele mai severe, problematica devierilor de comportament. Si aceste aspecte determina o crestere a nelinistii sociale.

Socializarea individului se defineste ca un proces de insusire temeinica si liber consimtita a normelor, valorilor si regulilor de conduita concordante cu modelul etico-normativ al societatii, asigurandu-le indivizilor un cumul de abilitati, precum: capacitatea de a exercita in mod adecvat rolurile sociale (pozitive), participarea constienta la urmarirea si la realizarea scopurilor si a idealurilor societatii, orientarea corecta in campul moral, capacitatea de a discerne intre conduitele permise si cele prohibite, intre mijloacele legitime si cele ilegitime, intre scopurile dezirabile si cele indezirabile din punct de vedere social, de a imbina in mod judicios in decizii si in acte cele doua tipuri de atitudini fundamentale in procesul de socializare: conformismul si nonconformismul.

Educatiei, in dimensiunea sa de dezvoltare in contextul social a personalitatii, in speta educatiei scolare, ii revine un rol hotarator in gestionarea si in continua ameliorare a procesului de socializare. Elementul de integrare a individului in mediul social este, desigur, totalitatea comportamentelor sale.

Devierile de comportament nu apar din nimic, ci constituie o treapta calitativa autonoma, rezultata in urma unui cumul de reactii inadaptate. Aparitia atitudinilor de inadaptare si stabilizarea lor la nivelul comportamentului semnifica instalarea comportamentului deviant.

Adaptarea reprezinta conditia vietii. Adaptarea de tip psihologic presupune asimilarea de noi cunostinte si valori, dar si renuntari la atitudini sau la valori personale care se dovedesc nefunctionale pentru ca sunt considerate inacceptabile de catre societate. Atat mediul familial, cat si cel scolar, profesional sau social il obliga pe copil sa se supuna acestui comportament continuu de adaptare si remodelare in functie de cerintele specifice mediilor respective.

Din perspectiva piagetiana, inadaptarea desemneaza incapacitatea persoanei de a realiza in mod echilibrat procesele de asimilare si de acomodare. Inadaptarea scolara poate fi considerata ca un aspect, ca o latura a inadaptarii sociale. Perspectiva psihologica evidentiaza caracterul intotdeauna individualizat al comportamentului inadaptat. Actul deviant poarta de fiecare data pecetea psihologica a personalitatii autorului lui.

Prin comportament deviant se intelege orice abatere a comportamentului de la normele generale de convietuire, de la normele morale, culturale, juridice ale societatii.

In perspectiva psihologiei sociale, in ultimii douazeci de ani, devianta cunoaste doua abordari. Una din abordari este calificata drept naturalista, in sensul ca bazele deviantei ar fi caracteristicile naturale ale deviantilor. Cealalta abordare, din perspectiva interactionista, considera ca devianta este de natura sociala, nu numai pentru ca ea se inscrie intr-un sistem social ca transgresiune a normelor, ci si pentru ca apare prin universalizarea acestor norme impuse de activitatile sociale dominante. Societatea creeaza devianta pentru ca dicteaza reguli si defineste gradul de libertate posibil in interiorul acestor reguli. Un individ sau un grup nu devine efectiv deviant decat atunci cand este recunoscut ca atare. In plus, insertia individului in numeroase categorii sau grupuri sociale genereaza conflicte de norme care duc aproape necesar la devianta.

Interpretarea devierilor de comportament ca fenomene sociale trebuie sa tina seama de un factor important, acela al relativitatii normelor si, in consecinta, a criteriilor de apreciere a comportamentelor, ceea ce atrage dupa sine o relativitate a insasi notiunii de devianta. Este stiut ca acelasi act este diferit judecat (acceptat sau respins) in functie de imprejurari, de contextul normativ, de traditii si de alte variabile istorice, juridice si culturale.

Strachinaru (1969) vede in devierile de comportament forme de dezechilibru psihic sau de echilibru partial care implica modificari ce predomina in sfera emotional-volitiva a personalitatii ca urmare a unor structuri morbide de natura sociogena sau a unor tulburari morfo-functionale ale activitatii creierului. In acceptiunea autorilor S.M. Radulescu si M. Piticariu (1989), fenomenul de devianta reprezinta esentialmente un fapt social care isi are substratul in modul de functionare a societatii in ansamblu. La randu-i, V. Dragomirescu (1976) subliniaza cu predilectie reflectarea sociala a abaterilor de conduita, cuprinzand atat formele cu substrat psihopatologic, cat si pe cele de ordin sociopsihologic. Ambele categorii se refera la devierea de la normalitate, atat in sens psihologic, cat si psihiatric, si la abaterile de la normele sociale fara o motivare psihopatologica de fond.

Teorii

Cei mai multi autori prezinta cauzele deviantei intr-o viziune sistemica, in constructii teoretice cu o evidenta tema sociologizanta, propunand astfel diferite teorii ale genezei comportamentului deviant. Aceste teorii comporta interpretari psihologice ale unor fenomene de criza sociala si morala cu care se confrunta societatile moderne.

Teorii sociologizante

Teoria dezorganizarii sociale, elaborata de americanii R. Shaw si H. D. Mc. Kay, sustine ca accentuarea crizelor economice si sociale, fenomenele de urbanizare, exodul rural etc. produc devianta, prin aceea ca scad functiile de socializare si de control ale comunitatii, fac sa fie abandonate traditiile si regulile morale. K. Cohen defineste "dezorganizarea sociala", ca fiind esecul obiceiurilor si al institutiilor care in mod normal controleaza eficient conduitele.

Intre procesele nefaste, destructurante sunt nominalizate caderea in ineficacitate a scolii, saturarea cu formalism si exterioritate a religiei, amplificarea coruptiei, nivelul scazut al salariilor, nesiguranta slujbelor, spectru nefast al somajului, imputinarea ocaziilor de destindere etc.

Teoria anomiei sociale elaborata in forma ei clasica de E. Durkheim are la baza ideea ca fenomenul de devianta este caracteristic oricarei societati, avand deci un caracter universal, in sensul ca nu poate exista societate in care indivizii sa nu se abata mai mult sau mai putin de la tipul colectiv si ca este inevitabil ca printre aceste abateri sa fie si unele care prezinta caracter criminal. Prin termenul de anomie E. Durkheim intelege o stare de dereglare totala a normelor sociale cauzate de unele schimbari bruste, de absenta unei definiri precise a valorilor si a scopurilor care orienteaza comportamentul social cand normele de baza isi suspenda temporar functionalitatea.

Teoria oportunitatii diferentiale (R. A. Cloward si L.E. Ohlin) postuleaza ca fenomenul numit delincventa este o reactie specifica fata de inegalitatea sociala. In definitia propusa de catre adeptii acestei orientari, delincventa are un caracter colectiv, aceasta implicand un subsistem de roluri sociale adoptate in paralel cu o integrare sociala formala.

Teoria asocierilor diferentiale propusa de criminologul american E.A. Sutherland, reprezinta o aplicatie a teoriei "invatarii sociale" la studiul delincventei, incercand o explicatie istorica sau genetica a comportamentului criminal, bazata pe cunoasterea intregii experiente de viata a individului.

Teoria conflictelor codurilor culturale, elaborata de T. Sellin, priveste infractiunea si crima drept consecinte ale conflictelor culturale existente intre diferitele categorii si grupuri ale societatii.

Diferentierea sociala determina oriunde in lume aparitia unor grupuri sociale fiecare caracterizandu-se prin moduri de viata si prin sisteme de valori specifice. Coexistenta acestor grupuri face inevitabila producerea unor "conflicte culturale" greu surmontabile, materializate prin acte delincvente.

Teoria subculturilor delincvente, formulate de E. Cohen identifica in corpul social "subculturile delincvente", definindu-se ca grupuri neprivilegiate, aflate intr-o situatie sociala periferica, marginala, de izolare, de insatisfactie sociala si individuala, care, din dorinta anihilarii frustrarilor de status marginal si a anxietatilor implicate de acesta, au reactii de protest fata de normele si valorile societatii, recurg la mijloace indezirabile si ilicite pentru a-si atinge scopurile.

Teoria reactiei (etichetarii) sociale propusa de H. Becker, K. Erikson, sustine ca devianta, in general, si delincventa in special, nu exista in sine, ci doar in masura in care societatea sau anumite grupuri sociale (conducatoare) o eticheteaza ca atare.

Document online: Sociologie economica rurala - intrebari Proiect: Cauzele violentei din scoli - factorii de mediu sau familiali

Teorii psihologizante

o          Teoria frustrarii sociale formulata de M.B. Clinard, considera ca manifestarile antisociale apar pe fondul situatiilor de frustrare a anumitor indivizi, din dorinta de compensare a acestora. Fiecare individ are, in functie de structura sa psihica si de eforturile de autocontrol pe care le depune, o anumita toleranta, la frustrare care il ajuta sa suporte frustrarea fara a recurge la raspunsuri inadecvate. Gradul si intensitatea tolerantei ii influenteaza sensibil comportamentul, actionand fie ca un factor favorizant, fie ca un obstacol in realizarea intereselor sale pe cai legitime sau ilegitime. Aceasta stare, oarecum normala, nu produce nici un fel de stres sau de conflict la majoritatea oamenilor, in timp ce la altii poate declansa anxietate, nevroze si comportamente agresiv-violente.

o          Teoria rezistentei la frustrare elaborata de W. Reckless complementara teoriei lui M.B. Clinard, isi propune sa ofere un model al delincventei care sa inlature din criminologie notiunea de cauza. El respinge corelatia dintre frustrare si agresivitate si avanseaza ideea ca societatea si individul dispun de o serie de mecanisme de "rezistenta la frustrare" care previn incalcarea si abaterile de la normele sociale, asigurand o descarcare a "incarcaturii emotionale" a indivizilor in directii nondeviante. Exista o structura sociala externa si o structura psihica interioara care joaca rolul de "tampon" intre frustrare si agresivitate protejand astfel indivizii contra seductiilor, impulsiunilor, tentatiilor si presiunilor ce ii imping la devianta. Rezistenta externa are ca sursa mediul extern imediat (familie, rude, prieteni, la care adaugam scoala cu intregul potential formativ de care dispun), care ofera individului posibilitatea dobandirii unui status, a cadrului si a mijloacelor legitime de atingere a scopurilor, a identificarii cu grupul de apartenenta. Rezistenta interna se constituie din comportamentele Eului, precum: imaginea favorabila despre sine, constiinta identitatii de sine, gradul ridicat de "toleranta la frustrare", normele si comportamentele etice puternic interiorizate. Gradul inalt de dezvoltare a Eu-lui si a Supraeu-lui este de natura sa garanteze un control adecvat asupra comportamentului propriu.

o          Teoria disonantei cognitive (L.Festinger) sustine ca procesul de socializare in familie si in cadrul altor grupuri sociale este frecvent insotit de anumite fenomene dizarmonice, tensionale (cel mai pagubitor dintre acestea fiind asa zisa, "disonanta cognitiva" si "afectiva", care intervine ori de cate ori ramane nerealizata o asteptare legitima a individului), cauzate de diferente semnificative in planul judecatii morale, in comunicarea interpersonala sau la nivel de individ-grup. Depasirea tensiunii sau ameliorarea dizarmoniei se realizeaza prin urmatoarele mijloace:

incercarea individului de a-si schimba propriile convingeri si atitudini in functie de cele ale majoritatii membrilor grupului;

incercarea de a schimba convingerile si atitudinile celorlalti si de a impune propriile convingeri;

respingerea totala a conduitelor si a comportamentelor conventionale si adoptarea unor conduite nonconformiste si deviante.

o          Teoria societatii criminogene si a personalitatii criminale dezvoltata de J. Pinatel care sustine ca infractiunea este rezultatul exclusiv al ocaziei sociale. Dat fiind ca aceste ocazii se inmultesc din ce in ce mai mult pe masura evolutiei societatii, criminalitatea creste in mod obiectiv si inevitabil, deci, poate fi interpretata ca o maladie morala a progresului. In descrierea personalitatii criminale accentul cade pe unele trasaturi de personalitate, precum: egocentrismul, orientarea instinctuala in spatiul social, labilitatea, absenta inhibitiei, imprevizibilul comportamentului, agresivitatea si indiferenta afectiva (absenta inclinatiilor altruiste si simpatetice) etc.

o          Teoria binomului societate inchisa - societate deschisa, fundamentata de H. Bergson si dezvoltata de K.R. Popper. Este o teorie moderna a genezei deviantei care propune o explicatie partial sociologizanta, partial psihologizanta a actualelor simptome de criza morala care bantuie nu numai societatea romaneasca, ci intreaga omenire.

In societatea inchisa dominata de credinte si tabuuri imuabile si de necontestat, orice interventie umana, orice libertate individuala considerata a fi perturbatoare si demolatoare este inecata in fasa de un colectivism care nu lasa loc asumarii responsabilitatii personale. In schimb societatea deschisa respinge autoritatea absoluta a traditiei. Oamenii se pot raporta critic la tabuuri, putandu-si intemeia deciziile pe autoritatea propriei inteligente. Evolutia spre acest nou tip de societate are ca suport ideea ca viata si viitorul nostru depind de alegerile, de hotararile si de actiunile individului. De aceea, intr-o societate deschisa, democratica, sursa fundamentala a edificarii fiecarui destin in parte o constituie libertatea personala. Esential este modul cum fiecare isi intelege libertatea si ce face cu ea. Dupa E. Fromm (1983) atomizarea societatii, fenomenul izolarii indivizilor, instrainarii crescande, pare a exprima legitati obiective, procese de neeludat.

Viata ne cere tot mai mult efort si un discernamant continuu, straduinta de a ne autosupraveghea si de a ne asuma responsabilitati, uneori de a lasa nesatisfacute anumite nevoi emotionale. Aceasta stare de lucruri conduce inevitabil la amplificarea sentimentelor angoasei. Nelinistea, teama si nesiguranta devin dominante ale psihicului individului.

In general, in fata unei astfel de situatii oamenii au tendinta fie sa evite riscurile pentru a se simti cat mai in siguranta, fie sa-si rezolve problemele prin conformism.

Astfel, se poate afirma ca procesul trecerii de la societatea inchisa la cea deschisa se asociaza in mod obiectiv cu unul de "degradare" de "erodare" a personalitatii umane si a moralei in general. Caracteristicile acestui proces pot fi surprinse intr-o serie de fenomene sociale care concura la vulnerabilizarea, la golirea omului de continut, adica de spiritul lui. Intre acesti factori alienator sunt:

birocratia, care schematizeaza problematica complexa a individului, percepandu-l nu ca o entitate singulara ci, ca o constelatie de parametrii statistici gestionati, printr-un hatis din ce in ce mai complicat sau dens de aprobari, semnaturi, stampile, dosare, hartii, evidente prin care il depersonalizeaza il lipseste de identitatea sa, de unicitatea sa ca fiinta umana;

rutina, care pe nesimtite ii inrobeste pe oameni si este de natura sa-i faca sa admita, sa prefere chiar ritualul monoton din ratiuni de confort psihic. Riscul comportamental al rutinei consta in aceea ca ea duce la plictis, pe care indivizii cauta sa-l inece in goana dupa distractii, placeri si senzatii iesite din comun, acestea putand sa-i plaseze pe traiecte comportamentale deviante;

urmarirea cu prioritate, cu obsesie chiar, a acumularilor materiale (averii), a prestigiului si a puterii, tot mai pregnant evidenta in societatea moderna, care este de natura sa modifice in masura insemnata ierarhia valorilor in dauna celor moral-civice, favorabile implinirii dimensiunilor spirituale, culturale si psihice ale personalitatii.

Problema educativa fundamentala a epocii contemporane este tocmai incurajarea individualismului responsabil, in paralel cu inhibarea si descurajarea celui iresponsabil, dezorganizator, multiplu implicat in geneza si in proliferarea conduitelor deviante, a delincventei si a crimei in ultima instanta.

Etiologie

Comportamentul delincvent al adolescentului cunoaste cauze bio-psiho-sociogene. Studiul cauzelor de conflict cu finalizare in conduita devianta intampina serioase dificultati, datorita pe de o parte multitudinii si complexitatii acestora, iar pe de alta parte datorita faptului ca una si aceeasi forma de reactie devianta poate avea cauze diferite, dupa cum una si aceeasi cauza poate determina efecte reactionale diferite. Cu toata complexitatea si varietatea numerica, factorii etiologici ai reactiilor comportamentale deviante pot fi clasificate dupa prof. dr. P. Branzei in:

- factori predominanti biogeni

- factori predominanti psiho- sociogeni

Factorii biogeni ai deviantei

In cadrul factorilor biogeni, devianta de comportament apare ca un epifenomen al dereglarilor organice, dar mai frecvent acesti factori se interfereaza conditiile biogene creand fondul pe care actioneaza situatiile particulare din viata adolescentului. O serie de factori patologici psihici pot sta la originea biogena a unor devieri comportamentale de tip delictual (Encefalopatii secundare post-infectioase sau post-traumatice; oligofrenii; sechele dupa meningite; epilepsii; hebefrenii; psihopatii; nevroza etc.).

S-a pus in evidenta, prin determinarea cariotipului la unii indivizi cu comportament deviant, o trisomie gonosomiala cu un y suplimentar (xyy). Aceasta anomalie genetica se asociaza cu agresivitate, violenta, tendinta spre distrugere de bunuri. Acestor factori biogeni li se adauga remanierile neuropsihice si endocrine de pubertate si adolescenta.

Factorii psiho-sociogeni

Fara a subestima importanta factorilor organici, somatogeni, vom sublinia in primul rand rolul determinant al factorilor psiho-sociogeni din mediul familial si extra-familial:

1. Disociatia familiala. Familia devine ,,solul primar al dezvoltarii naturii umane' iar copilul, imaginea parintilor si un criteriu de referinta despre atitudinea lor. Disociatia si neintelegerea familiala este frecvent intalnita in familiile adolescentilor cu tulburari de conduita si comportament. Cei doi parinti, desi despartiti, revendica in mod egal copilul, fiecare din ei cautand sa-l atraga de partea lui si sa-l instige impotriva celuilalt in scopul de a-l compromite. Ramas in grija unuia dintre parinti, copilul devine victima unei atitudini extremiste sau va beneficia de intreaga afectiune si ingrijire din partea acestuia (avand drept consecinta formarea lui ca individ egoist, retrograd, nepasator si inadaptat la formele vietii sociale), sau va fi frustrat de cea mai elementara forma de afectiune, de intelegere, de conditii corespunzatoare de viata si activitate (ceea ce va determina introvertirea, izolarea, lipsa de incredere in sine, revolta, rautate, cruzime). Modelul parental valorizant sau devalorizant, transmiterea de catre parinti a unor valori de identificare ca si imaginea parintilor vor ajuta la structurarea personalitatii

Comportamentul copilului se realizeaza totdeauna prin identificare si interiorizare cu sine si cu ceilalti. Astfel, eul uman se formeaza intr-o constelatie triunghiulara de factori: dragoste, autoritate si securitate familiala. Orice carenta afectiva ca si orice carenta sau abuz de autoritate vor determina tulburari de comportament, datorita demisiei parintilor de la sarcinile lor, fie prin identificarea parintilor cu parintii patogeni. Tanarul devine astfel ,,un simptom al parintilor sai'. Agresivitatea, izolarea, fuga si vagabondajul, furtul etc. pot fi determinate de aceeasi cauza: atitudinea reprimatoare, tiranica a parintilor sau dimpotriva cea permisiva, libera.

Carenta afectiva, este cauza principala a unor astfel de deviante deoarece plecand de la calitatea relatiei mama-copil se vor dezvolta in mod adecvat relatiile copilului cu altii.

Este o realitate faptul ca, copilul isi simte mama mai intai senzorial si apoi afectiv. Orice carenta afectiva materna va duce la structurarea unei personalitati insensibile, fara vointa sau tiranica, ori la o adevarata debilitate relationala. Orice ,,intarcare afectiva' va duce la lipsa increderii in lume, tocmai datorita incapacitatii de a simti si trai dragostea materna. Familia devine o adevarata scoala a sentimentelor, bazata pe afectivitatea materna si autoritatea paterna. Frustrarea de dragoste prin carenta afectiva, duce la un gol afectiv cu insatisfactii, frustratii, sentimente de devalorizare si opozitie. Un astfel de subiect isi va structura o personalitate egocentrica, indiferenta afectiv, tradata prin simptome caracteriale precoce, de tipul lipsei de identitati, sugestibilitatii, egocentrismului, sentimentelor de devalorizare, instabilitatii si dorintei de satisfactie imediata, lipsei sentimentelor de culpa ce stau la baza sentimentului de responsabilitate. Lipsa fricii va duce la lipsa remuscarii fata de faptele proprii iar sentimentul de devalorizare va duce la ostilitate permanenta. Atunci cand carentele si conflictele afective din mediul familial, tulburarile relatiilor familiale, inegalitatile de atitudine, manifestate de ambii parinti fata de copil depasesc anumite limite de intensitate si durata transformandu-se in adevarate situatii traumatizante pentru adolescent, personalitatea in formare a acestuia se va inscrie pe cai gresite. Astfel, daca copilaria se desfasoara in cadrul unui climat familial saturat de privatiuni si ostilitati, de conditii care priveaza copilul de afectiune si de satisfacerea adecvata a dorintelor si aspiratiilor lui firesti, acesta ajunge sa traiasca asa numitul conflict de adaptare, care se exprima printr-o atitudine protestatara in fata oricarei rezistente, opozitii sau interdictii. Manifestarile repulsive ale adolescentului dovedesc, in majoritatea cazurilor tocmai faptul ca asupra acestuia in trecutul sau au actionat mijloace coercitive brutale, stari conflictuale severe, pedepse umilitoare, etc.

Neintelegerile intre parinti pun in pericol sentimentul de securitate al copilului si in consecinta armonia dezvoltarii personalitatii sale. Matricea familiala devine deci baza formarii personalitatii si orice abdicare de la acest rol poate transforma copiii in ,,orfani de parinti'.

2. Absenta mediului familial. In cazul adolescentilor orfani abandonati, care se afla in grija asistentei publice, lipseste insusi mediul familial. Lipsa oricaror modele parentale si a identitatii copilului cu parintii sai, pot duce la depersonalizarea si de realizarea, ca punct de plecare al obtuziei, indiferentei, opozitiei sau ostilitatii. Din randul acestora se detaseaza in primul rand adolescentul depresiv, aflat in continua cautare de afectivitate, de intelegere din partea celor din jur.

Astfel de deviante se pot intalni si la copiii adoptati, mai ales cand infierea e motivata de o compensare a frustrarilor si cand copilul e privat de climatul afectiv si de sentimentul de securitate. O influenta negativa au si familiile reconstituite din divorturi, vaduvii, sau copii rezultati din casatorii anterioare, care vin in noua familie cu alte principii si deprinderi educative.

3. Situatia economico-sociala a familiei poate conditiona aparitia unor conflicte si tensiuni intre parinti pe de o parte si intre parinti si copii pe de alta parte, datorita fie unui spatiu locativ limitat, sau a unei gospodarii si administrari defectuoase a bugetului familial, sau a unor conditii igienice de trai necorespunzatoare. Statistic, se constata apartenenta tinerilor delincventi din familii paupere fie deosebit de prospere, in care se intretin conditii care duc la supradimensionarea trebuintelor, pretentiilor si necesitatilor.

4. Carentele de ordin educativ joaca un rol deosebit in determinarea unor forme comportamentale aberante, neadecvate. Ele depind in mod direct de personalitatea parintilor si educatorilor. A. Berge consemneaza un numar destul de mare de defecte ale parintilor, unele dintre ele capitale: hiperprotectivism, narcisism; nervozitate; incapacitatea de a iubi, perfectionalism, iar altele de importanta mai mica, secundare: lipsa de condescendenta, lipsa de respect, oportunism.

Desigur, greselile educative ale parintilor pot fi considerate diferentiat, in functie de rolurile diferite care revin, in mod natural, acestora: mamei-afectiunea; tatalui-autoritatea. Mama este aceea care poate sau nu priva pe copil de afectiunea echilibrata atat de necesara dezvoltarii sale psihice.

O atmosfera familiala prea trista, apasatoare, sau prea agitata, caracterizata de certuri, injurii si brutalitati se repercuteaza in sens negativ asupra psihicului adolescentului, provocandu-i traumatisme afective, care isi vor pune amprenta asupra modului de a gandi, simti si de a se comporta a viitorului adolescent. Libertinajul familial lasa adolescentul prada influentelor negative ale strazii, unor variati agenti inductori care vor genera tulburari de comportament. Alteori, autoritatea paterna exagerata, abuzul de autoritate, structureaza un comportament reactiv, de protest, opozitie sau diferenta si fuga, specific acestei perioade. Acest abuz de autoritate explica nevoia de evaziune prin parasirea neautorizata a domiciliului si vagabondaj, iar revendicarile se transforma in agresiune la adresa factorilor de mediu cu caracter de interdictie.

In devianta copilului se inregistreaza o cauzalitate circulara in care, plecand de la climatul familial neadecvat se ajunge la esecuri scolare. Nemultumirea de sine va duce la indiferenta fata de lume si inadaptare.

5. Influentele nefaste ale unor grupuri de tineri. Cei mai multi dintre minorii delincventi nu sunt supravegheati de catre parinti in ceea ce priveste relatiile lor cu ceilalti copii si in legatura cu felul in care isi petrece timpul liber, sau sunt supravegheati in mod superficial sau accidental.

Nu intotdeauna adolescentul stie sa se apere impotriva influentelor strazii, colegilor sau adultilor mai turbulenti, certati cu normele si legile convietuirii sociale.

Insuficient prevenit asupra facturii periculoase ale acestora, el poate lesne sa cada prada ispitelor strazii, in mijlocul unor grupuri de tineri ai strazii. Pentru adolescenti solutia grupului pare sa fie la un moment dat, o ratiune de a fi, de a exista. Grupul ofera adolescentului nu numai cadrul de afirmare, de exprimare libera, ci si securitate, siguranta. In grup, adolescentul gaseste niveluri de aspiratie si tabele de valori comune cu ale sale, chiar in grupuri nonformale orientate negativ.

Grupul ofera adolescentului un ideal de sine, o imagine linistitoare a propriului ,,eu', un antidot pentru nelinistile sale anterioare.

-Slab - adolescentul cauta puterea grupului, cauta sa se identifice cu acesta.
-Neinsemnat - adolescentul cauta prilejuri de afirmare, de valorificare.
-Nerecunoscut - adolescentul doreste sa devina necesar, sa se ,,situeze' intre ceilalti,

sa ocupe un loc al sau care sa fie cunoscut si recunoscut de grup.
-Izolat - el incearca sa-i inteleaga pe ceilalti, sa-si imbogateasca cunostintele despre

altii, sa patrunda in sistemele motivationale si intentionale ale celorlalti coechipieri.

In masura in care grupul si-l aproprie si il adopta, adolescentul incearca sa-si dovedeasca si lui si celorlalti ca nu s-a inselat, ca nu au fost inselati. El cauta sa dovedeasca lumii (,,lumea' sunt parintii, profesorii, adultii in general), ca reprezinta ceva. In acest scop mai ales baietii cauta obstacole, incercari prin care sa probeze calitatile, sa verifice limitele si posibilitatile lor. Prin comportamentul lor ei vor sa dovedeasca ca sunt maturi, ca au detasarea si stapanirea de sine a adultilor, ca reprezinta individualitati forte si independente. Afirmarea, socializarea adolescentului, parcurge un drum sinuos, un ,,drum al extremelor'. Paralel cu adancirea cunoasterii propriului eu, cu interesul fata de sine, el incepe sa fie interesat de tabelele de valori ale ambitiei, de achizitii culturale ale umanitatii, de situarea temporara a propriei persoane in evolutia universului.

Teama de ridicol, grija de a parea inca un copil si dorinta de a-i imita pe cei mari contribuie la coruperea lui precoce. Astfel el va incepe sa fumeze, sa bea, sa practice jocuri de noroc si cauta toate prilejurile prin care sa demonstreze forta si curajul sau. Atractia pe care o simte la un moment dat adolescentul pentru grupul de adolescenti si uneori si de adulti poate fi explicata si prin faptul ca grupul respectiv ii permite realizarea unor dorinte care ii sunt interzise in mod brutal de catre parinti si a unor actiuni aventuroase si activitati mai interesante. Efectele principale ale vietii de grup sunt dependentele pe care le dezvolta acesta intre membrii grupului respectiv.