Momentul Johann Friedrich Herbart

Momentul Johann Friedrich Herbart

Primul mare proiect de desprindere a pedagogiei de ansamblul cunostintelor despre om este cel realizat de J.Fr. Herbart. Ideea unei pedagogii inteleasa ca stiinta independenta este formulata in 1806, anul aparitiei "Pedagogiei Generale" si este deplin fundamentata in 1835, anul aparitiei lucrarii "Prelegeri Pedagogice". Desigur, existasera si pana atunci teoreticieni in sfera educatiei (J. Lock, J.J. Rousseau, I.H. Pestalozzi, Froebel etc.), dar nu si intentia de a elabora o disciplina de sine statatoare denumita pedagogie. Chiar la Comenius, ganditorul cu care incepe revolutia in sfera modernizarii invatamantului, aparuse termenul de "didactica" (Didactica Magna) si nu cel de pedagogie. Mai trebuie adaugat si faptul ca pedagogia lui Herbart era independenta de filosofie, nu si de psihologie, din simplul motiv ca psihologia mai facea parte inca din filosofie si delimitarea de ea nu avea sens.

Independenta pedagogiei deriva din efortul de sinteza teoretica facut de Herbart. Din psihologia filosofica va lua reprezentarile" pe care le va intelege ca pe un fel de componente atomice ale psihicului uman, va lua apoi scopurile, caci nici o pedagogie nu putea avea sens fara scopuri, acestea facand parte din filosofia practica. Adevaratul scop al educatiei la Herbart era cultivarea virtutii", efectul fiind educatia morala si libertatea interioara[1]

            A doua sursa a constituirii pedagogiei era psihologia (la vremea lui inca filosofica). Ea trebuia sa arate calea" pentru realizarea anumitor scopuri. Dar care din psihologiile filosofice existente? Pana la urma Herbart s-a decis sa elaboreze chair el una, fireste speculativa, dar nici celelalte nu aratau altfel.

            Acest mod de gandire in pedagogie, care presupunea elaborarea unei baze filosofice si apoi a uneia psihologice, nu va fi deloc singulara in istorie. La fel va proceda pedagogia ideologica (comunista si fascista) si la fel, cum vom vedea, si alte curente majore ale secolului XX.

            In ceea ce priveste conceptia psihologica a lui J.Fr. Herbart, aceasta porneste de la ideea ca la baza vietii psihice elementele initiale sunt reprezentarile. Combinarea (asocierea) lor dupa anumite reguli determina intreaga varietate a vietii spirituale, a psihologiei umane, fie ca este vorba de intelect, fie ca este vorba de afecte sau de vointa. Doar ca afectivitatea si vointa depind de intelect. De aici, pedagogia lui intelectualista.

            Important ramane faptul ca Herbart a inteles ca cele doua baze ale pedagogiei erau strict necesare. O baza era, desigur, filosofia, care cuprinde conceptii educative uneori bine conturate, in primul rand scopurile" sau obiectivele educatiei, care azi fac obiectul oricarei conceptii curriculare. A doua era psihologia, care trebuia sa arate calea pentru a realiza anumite scopuri sau obiective. Si cum psihologia epocii  era inca filosofica, Herbart si-a propus sa creeze chiar psihologia de care avea nevoie. El a anticipat efortul care va fi facut in psihologia sovietica un secol mai tarziu: elaborarea unei noi baze filosofice si psihologice. Aceasta baza filosofica nu putea fi decat arbitrara in vremea lui Herbart si nu putea fi altfel nici in vremea lui S. Vigotski, S.L. Rubinstein etc. Ample contributii filosofice, realizate in ambele cazuri, au presupus o imensa cheltuire de timp cu consecinte considerate azi ca fiind slab productive[2]. Dar sa revenim la Herbart. Sub raport teoretic, el considera ca fara o conceptie psihologica, fie ea si construita", nu poate fi vorba de o pedagogie deplin fundamentata. Pe de alta parte, orice conceptie psihologica pusa in practica sufera transformari ce sunt impuse de viata. In cazul lui Herbart, tocmai aceste adaosuri" au constituit taria conceptiei care a dominat multa vreme pedagogia. Unul dintre aceste adaosuri" este aperceptia". Pentru Herbart, aperceptia este procesul de integrare a noilor reprezentari in sistemul celor vechi care ar trebui, fireste, actualizate. Conceptul de aperceptie este deplin valabil, el reprezentand chiar varianta invatarii optime, caci doar integrarea conceptului nou in cele vechi, existente, legarea de ele, asigura durabilitate instruirii. Din aceasta regula psihologica, Herbart trage o concluzie didactica valabila pana azi: o lectie trebuie sa inceapa cu readucerea in minte a unor idei cunoscute deja, care se leaga firesc de noile idei, ce urmeaza a se insusi. Aceasta este calea desteptarii interesului pentru ceea ce urmeaza a se preda la lectie, adica atentia involuntara, atat de importanta pentru instruire. Cultura (fondul aperceptiv) motiveaza interesul si atentia, si nu factorii nativi. De altfel, atentia incepe prin a fi voluntara si, daca lectia este corect condusa, se ajunge la  atentia involuntara, aceasta fiind cea mai productiva.

            Teoria aperceptiei si a atentiei involuntare reprezinta marile contributii practice la didactica in ciuda conceptiei psihologice atomiste si asociationiste de la care pornise Herbart, dar si alti ganditori care redusesera viata psihica la atomi elementari. Herbart o redusese la reprezentari, Condillac la senzatii, Democrit la atomi etc. Dar prin teoria aperceptiei, Herbart il completeaza pe Pestalozzi, preocupat de trecerea de la intuitie la notiune, aratand calea prin care apare sistemul, organizarea informatiei. Aperceptia explica corect acest fenomen, caci integrarea noului in ceea ce se stie este, in esenta, un proces de organizare, aceasta fiind insasi esenta invatarii. Herbart arata momentele formarii structurii, acestea fiind chiar momentele lectiei, celebrele trepte formale" herbartiene:

 redesteptarea vechilor reprezentari si revigorarea lor;

 predarea noilor informatii, in pasi mici;

 evidentierea ideilor principale;

 formularea definitiei (concluziilor);

 aplicatii practice.

Cu ultima cerinta a unei lectii se incheie procesul de amplificare a structurii organizationale a cunostintelor. Aplicatiile practice vor arata daca elevul a insusit esentialul, daca este capabil de transfer la alte situatii.

Revenind strict la problema care ne preocupa, aceea a educatiei: ce era in fond Herbart? Era filosof, dar, in egala masura, pedagog si psiholog, iar aceasta combinare de stiinte se afla la baza stiintei pe care o propune - pedagogia, in fond o pedagogie experimentala in sensul epocii in care a trait, adica putin riguroasa si bazata mai ales pe observatie si experienta.

Concluzie Pedagogia psihologica oferise scolii cateva contributii de exceptie. Mai intai, cea elaborata de Johann Friedrich Herbart si care este valabila pana azi, chiar daca intelesul ei este acum diferit. "Aperceptia" lui reprezenta o legare a instruirii de "structurile mentale" existente in interiorul intelectului, iar antrenarea acesteia in contextul unor informatii noi, care urmau a se preda in fiecare lectie, reprezenta o contributie importanta la cresterea eficientei instruirii. Fara a cunoaste "structurile mentale", "organele functionale" (A.N. Leontiev), Herbart le-a presupus existenta, inclusiv nevoia de a le forma si antrena prin integrarea informatiilor noi in contextul celor vechi. Ceea ce va face curriculum-ul modern nu va fi altceva decat sa descrie convenabil aceste structuri si sa separe insusirea informatiilor de cea a capacitatilor, considerandu-le sarcini diferite, oricat de legate intre ele ar fi acestea.