Metodologia cercetarii in psihologie

Cunoasterea comuna si cunoasterea stiintifica a realitatii psiho-sociale

In viata de zi cu zi, oamenii obisnuiti observa, analizeaza, evalueaza si interpreteaza situatiile si evenimentele din societate. Astfel se formeaza in timp un ansamblu de cunostinte, reprezentari, explicatii si interpretari asupra unor structuri, fenomene, procese si evenimente sociale. Acestea sunt produse spontan, in cadrul activitatii practice zilnice a indivizilor si a grupurilor, sunt achizitionate de indivizi in urma experientei lor directe sau in urma proceselor de comunicare din cadrul familiei si altor grupuri de care apartin, transmise prin sistemul educational sau prin mass media ori prin procesul de difuzare si de socializare a rezultatelor stiintei, a operelor filosofice sau artistice. Chiar daca aceste cunostinte, explicatii si interpretari sunt mai putin elaborate si imaginea pe care o ofera asupra realitatii sociale este mai mult sau mai putin satisfacatoare din punct de vedere al veridicitatii, ele au un rol social foarte important. Produse, de cele mai multe ori, de practica de zi cu zi si cerute de aceasta, cunostintele despre realitatea sociala elaborate de cunoasterea comuna sau preluate si integrate in mod specific de catre aceasta, se cristalizeaza la nivelul indivizilor si grupurilor si se transmit de la o generatie la alta, imbogatite prin experienta fiecarei generatii. Ele au un rol foarte important in asigurarea consensului si a comunicarii sociale. Desi, de cele mai multe ori sunt partiale si incomplete, si pot diferi destul de mult de la un individ la altul sau de la un grup la altul, ele orienteaza actiunea, comportamentele si practica cotidiana a indivizilor si grupurilor in mediul social. La nivelul constiintei comune, al simtului comun (al bunului simt!) cunoasterea cuprinde "sistemul de credinte, reprezentari, cunostinte - descrieri, explicatii si interpretari - obtinute in mod spontan, fara o cercetare sistematica si dupa metode stiintifice, ci pe baza activitatilor contextelor obisnuite (loc de munca, familie, cerc de prieteni, organizatii politice sau de alta factura etc.)" (Ilut, 1997)

Trebuie precizat ca simtul comun nu trebuie tratat "ca ceva omogen sau chiar amorf si difuz, ci ca fiind puternic diferentiat." (Rotariu si Ilut, 1997) Aceasta diferentiere se refera, in primul rand, la ansamblul de cunoasteri care formeaza simtul comun si care variaza, din punct de vedere al relevantei cognitive, de la simple constatari, clisee si prejudecati pana la observatii si rationamente profunde, la explicatii si interpretari foarte nuantate. In al doilea rand, sursele din care provin aceste cunoasteri sunt si ele extrem de diferite. Unele sunt rezultatul unor observatii cotidiene ale oamenilor obisnuiti, ale "nespecialistilor", altele sunt dobandite de catre indivizi in procesul comunicarii in cadrul familiei, a diverselor grupuri de apartenenta, a expunerii la mass media, altele sunt "transferate" din stiintele socio-umane in urma procesului de difuzare sociala a rezultatelor acestor stiinte prin sistemul educational sau prin mijloacele comunicarii de masa. Nu in ultimul rand, cei care produc si care utilizeaza in viata cotidiana cunoasterea comuna sunt, la randul lor, foarte diferiti, ca indivizi, din punct de vedere al caracteristicilor lor socio-demografice, al statutului lor social, al nivelului de instructie, al gradului de informare, al nivelului si volumului experientelor sociale pe care le-au trait. Inteligenta si aptitudinea de a surprinde elementele semnificative ale unui anumit mediu social, ale unor anumite fenomene sau evenimente sunt si ele foarte diferite, ca si modul de utilizare a cunoasterii comune in activitatea cotidiana. Principalele virtuti pe care le are, dupa Ilut (1997), cunoasterea comuna sunt:

1. Realitatea socio-umana care formeaza obiectul cunoasterii comune este direct accesibila oamenilor obisnuiti. Este vorba despre un nivel "mezo" al existentei, a carui observare nu presupune, in principiu, aparate si instalatii speciale, spre deosebire de nivelele "micro" si "macro" ale existentei.

2. Aceasta realitate socio-umana ii este foarte familiara observatorului obisnuit. El traieste si actioneaza in acest mediu social si impartaseste credinte, explicatii, motivatii, valori si simboluri comune cu ceilalti oameni care traiesc in acelasi mediu, in asa fel incat, el este capabil sa inteleaga mai usor gandurile si actiunile semenilor sai.

3. Strategiile cognitive utilizate la nivelul practicii cotidiene, care produc cunoasterea comuna sunt complexe, flexibile si subtile. Este vorba despre o "epistemologie obisnuita", implicita si prereflexiva, "constituita dintr-un ansamblu de propozitii si de principii care isi trag forta din faptul ca sunt de o soliditate care rezista la orice proba si ne aduc un ajutor indispensabil in viata curenta" (Boudon, 1990), in care avem o incredere oarba si le utilizam fara sa ne dam seama, considerandu-le ca "fiind de la sine intelese". Totusi, aceasta "epistemologie obisnuita" poate, in anumite cazuri, "sa constituie un cadru impropriu si, prin urmare, sa induca derapaje ale inferentei." (ibidem) Acest lucru se intampla pentru ca strategiile cognitive ale simtului comun sunt, in comparatie cu cele stiintifice, spontane, incomplete, neelaborate si mai putin transparente, chiar daca au multe puncte comune cu cele stiintifice. Aceste strategii euristice ale simtului comun fac parte din obiectul de studiu al sociologiei cunoasterii si al unui domeniu aparte al psihologiei sociale care se ocupa de problemele cognitiei sociale.

4. In spatiul lor de competenta, in mediul social in care traiesc si actioneaza, oamenii obisnuiti se comporta ca niste "mici oameni de stiinta". Constatarile si explicatiile oferite de catre stiintele socio-umane au, de foarte multe ori, corespondenta la nivelul simtului comun. "Deosebirile dintre cele doua nivele (comun si stiintific) in elaborarea de «teorii» sunt adesea, mai degraba diferente de limbaj, de expresie". (Ilut, 1997) Stiintele socio-umane castiga foarte mult in planul cunoasterii prin standardizarea si rigurozitatea limbajului. Nu trebuie insa trecute cu vederea calitatile limbajului natural, flexibilitatea sa.

5. In anumite cazuri, cunoasterea comuna ne poate oferi observatii, analize, explicatii, interpretari de o mare profunzime si subtilitate, produse de nespecialisti in cunoasterea socialului care au insa un grad ridicat de "intuire" a socialului si o bogata experienta sociala. Este cazul unor medici, preoti, profesori, scriitori etc.

Acceptarea virtutilor cunoasterii comune, nu poate trece cu vederea limitele sale inerente.

Implicarea. Un punct de plecare in evidentierea acestor limite este faptul ca subiectul cunoasterii comune a realitatii sociale este, ca si in cazul celei stiintifice, de altfel, parte a obiectului cunoasterii. Participand la viata sociala ca agenti activi, oamenii obisnuiti "nu pot avea despre ea o cunoastere corecta, adica pe de o parte «veridica», pe de alta «completa»" (Stahl, 1974) deoarece in cunoasterea spontana nu ne supunem unui examen critic metodele, instrumentele si conditiile in care se desfasoara. Ca sa folosim expresiile lui Pierre Bourdieu, la nivelul simtului comun nu are loc nici "intoarcerea asupra ei insisi a gandirii ganditoare" si nici "obiectivarea subiectului obiectivarii", procese care, la nivelul cunoasterii stiintifice, cresc sansele de a depasi dificultatea data de situatia ca cel care se angajeaza in cunoasterea realitatii sociale este, in mod implacabil, parte a acestei realitati.

Limbajul si valorile. Socializarea primara, care se realizeaza, in principal, in cadrul familiei de origine, este deosebit de importanta inclusiv pentru modalitatile ulterioare de cunoastere a lumii in general si, evident, si ale lumii sociale. In contextul acesteia, copilul isi apropriaza subiectiv identitatea si in acelasi timp, lumea sociala. In cadrul socializarii primare, limbajul constituie continutul si instrumentul cel mai important. Prin limbaj sunt internalizate atat o suma de cunostinte cat si un anumit mod de a lega intre ele conceptele, de a judeca. Limbajul uman, din punct de vedere psihologic, "reprezinta matricea interna pe care se structureaza si se dezvolta intreaga organizare psihica a individului." (Chelcea, 2001)

Procesele de socializare secundara, care se desfasoara ulterior in cadrul sistemului educational, exercitate in interiorul diverselor grupuri al caror membru devine individul sau ca urmare a expunerii la mass media, continua practic socializarea, pe tot parcursul vietii. Uneori, socializarea secundara inseamna o desocializare si resocializare, in functie de sistemul de cunostinte, credinte, valori, norme, modele de comportament ale noilor grupuri in care individul se integreaza si care pot fi diferite de cunostintele, credintele, valorile, normele si modelele comportamentale achizitionate in cursul socializarii primare. Este evident, deci, ca si socializarea secundara isi pune amprenta asupra nivelului si modului in care oamenii cunosc realitatea sociala. Inconsistenta, polisemia si ambiguitatea limbajului nespecializat, la fel ca si prevalenta valorilor extra-stiintifice plaseaza produsele cunoasterii comune sub semnul contingentului, subiectivitatii, particularului si incertitudinii valorii de adevar.

Stereotipiile. Traind si actionand intr-un anumit mediu social, intr-o anumita societate si in anumite grupuri sociale, individul achizitioneaza si utilizeaza in activitatea sa diferite clisee si stereotipii sociale, adica "judecati care circula cu o mare frecventa intr-un anumit context socio-cultural si care sunt insusite si practicate de catre subiectii umani, luate ca atare, «gata confectionate», fara a fi rodul experientei personale si fara a fi critic examinate de gandirea proprie". (Rotariu si Ilut, 1997) Chiar daca, uneori, ele pot fi descrieri si evaluari corecte ale realitatii, de cele mai multe ori cliseele si stereotipiile sociale, prin tenta lor generalizatoare, prin pretentia lor de universalitate (desi se bazeaza pe o viziune particulara, limitata asupra realitatii sociale), au o valoare mica de adevar si constituie unul dintre neajunsurile majore ale cunoasterii comune.

Suprageneralizarea, adica trecerea de la o concluzie oarecare, obtinuta intr-un context specific, particular, la o generalizare cat mai larg posibila, reprezinta o practica des intalnita la nivelul cunoasterii comune si o limita serioasa a ei. Pentru ca experienta directa a oamenilor obisnuiti este limitata, spatial si temporal, "cunoasterea comuna este parcelara, incapabila sa evidentieze evolutia istorica a societatii, caracteristicile generale ale colectivitatii umane, legitatea schimbarilor sociale". (Chelcea, 2001) Totusi, simtul comun are tendinta de a absolutiza constatarile pe care le face pe marginea unor situatii particulare asa ca, chiar daca observatiile respective pot fi corecte si pertinente, generalizarea lor este nejustificata si produce viziuni eronate asupra realitatii sociale.

Superficialitatea. Exista, de asemenea, pericolul ca omul obisnuit sa sesizeze doar legaturile aparente, uneori false, dintre diferiti factori, variabile legate de fenomenele, procesele, evenimentele sociale pe care le observa. Este vorba, deci, nu doar de posibilitatea aparitiei unor generalizari nejustificate, bazate pe o viziune partiala, limitata, ci si de incapacitatea de a sesiza, uneori, legaturile reale si cu adevarat importante intre factorii explicativi ai unei anumite realitati sociale observate. In cunoasterea comuna este implicata, intr-o mare masura, subiectivitatea celor care o practica. Interesele, aspiratiile, valorile individuale sau de grup pot deforma modul de percepere al realitatii. Poate sa apara o anumita selectivitate in ceea ce priveste perceperea aspectelor legate de fenomenul, procesul, evenimentul observat. Sunt mai usor sesizate si retinute acele informatii care concorda cu anumite credinte, opinii, prejudecati, cunostinte pe care omul le poseda deja ca urmare a experientei sale anterioare sau a cunoasterii pe care a achizitionat-o in timp si care i-a parvenit pe diferite cai. Poate sa apara, de exemplu, asa numita viziune de tunel, adica explicarea unei anumite situatii doar printr-un anumit detaliu, considerat, in mod nejustificat semnificativ, si neluarea in considerare a altor elemente, uneori determinante.

Caracterul pasional al cunoasterii comune, faptul ca oamenii obisnuiti nu se multumesc doar sa constate o anumita realitate sociala, ci au fata de ea anumite atitudini, rastalmacind-o uneori, faptul ca omul obisnuit "judeca permanent sub semnul si sub prisma intereselor lui omenesti, de clasa si personale, cu asprime, cu bunavointa, cu iubire sau cu ura" (Stahl, 1974), limiteaza valoarea euristica a rezultatelor acestui tip de cunoastere.

Imprecizia. Una dintre limitele cele mai serioase ale cunoasterii comune este legata de lipsa ei de precizie. In primul rand, este vorba de utilizarea in cadrul ei a unor concepte vagi, al caror continut si sfera nu sunt strict delimitate, care au si circula in mai multe sensuri. In plus, la nivelul cunoasterii comune, enunturile nu sunt bazate pe masurare sistematica, pe observatia metodica a realitatii. "Cercetarea stiintifica este un proces de cautare sistematica de informatii, de formulare de cunostinte, de elaborare de teorii si de testare a acestora, in legatura cu un anumit domeniu de interes." (Marginean, 2000)

La baza cunoasterii stiintifice, a sistemului stiintific, pe de alta parte, stau cateva principii, cateva postulate acceptate de majoritatea comunitatii stiintifice, inclusiv de catre cei mai multi dintre cercetatorii din domeniul stiintelor sociale. Ele s-au cristalizat inca din perioada de afirmare a stiintei moderne si sunt valabile si astazi. Dintre acestea amintim:

1. Principiul realismului, conform caruia lumea inconjuratoare exista independent de observatia noastra, nu este creata de simturile noastre, desi modul in care ne apare este constituit de acestea;

2. Principiul determinismului, care stipuleaza ca relatiile din lumea inconjuratoare sunt organizate in termeni de cauza-efect;

3. Principiul cognoscibilitatii, dupa care lumea poate fi cunoscuta prin observatii obiective.

Cercetarea stiintifica in domeniul stiintelor sociale respecta aceste cerinte generale, chiar daca ea are un anumit specific care tine de domeniul particular al fiecareia dintre acestea. Designul cercetarii in stiintele sociale se caracterizeaza prin faptul ca:

1. Obiectivul cercetarii il constituie formularea de inferente. Cercetarea stiintifica urmareste sa produca inferente descriptive sau explicative bazandu-se pe informatia empirica despre lume.

2. Procedurile sunt publice. Cercetarea stiintifica foloseste metode ce sunt explicite, codificate si publice pentru a genera si utiliza date, iar valoarea acestor metode poate fi determinata.

3. Concluziile sunt incerte. Estimarea incertitudinii asociate oricarei descrieri a lumii reale, precum si oricarei inferente despre efectele cauzale din lumea reala face posibila interpretarea si evaluarea cercetarii.

4. Caracterul stiintific este dat de metoda folosita. Caracterul stiintei este dat de metode si reguli, nu de obiectul de studiu al cercetarii respective. (King, Keohane si Verba, 2000)

Metodele psihologiei

Obiectivul final al cunoasterii psihologice il reprezinta analiza, interpretarea si explicarea modului de constituire, organizare si functionare a sistemului psihic.

Fiind lipsite de proprietati sensibile, observabile si masurabile in mod direct, componentele sistemului psihic, de la senzatie la gandire si de la trairea emotionala primara la atitudine, nu pot fi abordate decat pe o cale indirecta, si anume prin intermediul manifestarilor comportamentale externe, voluntare sau involuntare, somato-motorii, verbo-motorii sau somato-vegetative, biofizice si biochimice. Cunoasterea psihologica are, deci, un caracter mijlocit. Pentru a putea realiza un studiu obiectiv si verificabil al oricarei componente psihice, cercetatorul trebuie sa recurga la o metoda care sa permita "declansarea" sau "actualizarea" ei si, in acelasi timp, exteriorizarea sau obiectivarea intr-o manifestare comportamentala specifica. De exemplu, pentru a studia o atitudine, structura subiectiva interna, trebuie sa recurgem la un procedeu care sa permita exteriorizarea ei intr-o manifestare comportamentala specifica, cum ar fi opinia.

Termenul metoda provine din grecescul methodos care inseamna "cale", drum catre ceva. Asa cum arata A. Lalande, metoda este "un program regland dinainte o succesiune de operatii si semnaland anumite greseli de evitat in vederea atingerii unui rezultat determinat". Metoda este, mai simplu vorbind, calea prin care cercetatorul reuseste sa stranga datele asupra fenomenului studiat. Chiar daca este legata de teorie, metoda se deosebeste de aceasta, prin faptul ca are un caracter normativ, formuleaza indicatii, reguli legate de cercetare. O anumita metoda presupune una sau mai multe tehnici. Tehnicile sunt operatii specifice de inregistrare si manipulare a faptelor.

Referat: Agregarea nevoilor generatoare de saracie in mediul rural si urban Document online: Filosofie si filosofare

Orice cercetare empirica presupune parcurgerea a trei faze importante: pregatirea cercetarii, desfasurarea efectiva a cercetarii (pe teren sau in laborator) si finalizarea cercetarii, ultima faza care presupune prelucrarea si interpretarea datelor culese si elaborarea raportului de cercetare. Pregatirea cercetarii, faza initiala esentiala pentru eficienta cercetarii, presupune formularea problemei cercetarii, adica stabilirea obiectivelor sale, elaborarea unui model ipotetic al cercetarii (ipoteze care vor fi confirmate sau infirmate, partial sau total prin datele culese in decursul cercetarii), stabilirea populatiei cercetate si, in unele cazuri, esantionarea, alegerea metodelor, tehnicilor si procedeelor de cercetare, elaborarea instrumentelor de cercetare si testarea lor.

In legatura cu metodele folosite in cercetarea psihologica unii considera ca exista doar doua metode stiintifice fundamentale: observatia si experimentul. G. W. Allport (1981) impartea metodele psihologiei in trei grupe mari: metodele subiective, metodele obiective si metodele proiective. N. Hayes si S. Orrell (1997) vorbesc despre experiment si despre metode non-experimentale, unde includ: observatiile, studiile de caz, interviurile si chestionarele, iar A. Cosmovici (1996) delimiteaza 6 metode: observatia, convorbirea, chestionarul, metoda biografica, experimentul si testele.

In continuare vom prezenta, pe scurt, specificul catorva dintre metodele utilizate in cercetarea psihologica concreta: observatia, interviul, ancheta, experimentul si metoda testelor (cea din urma fiind specifica pentru psihologie).

Metoda observatiei

Metoda observatiei este prima metoda, in ordine cronologica, la care s-a recurs pentru cunoasterea starilor sufletesti si a conduitelor oamenilor. Ea a ramas in continuare principala modalitate de cunoastere la nivelul psihologiei bazate pe simtul comun. Fiind relativ usor de aplicat din punct de vedere tehnic, fara sa necesite neaparat o aparatura sofisticata, observatia are, si astazi, o larga utilizare in cunoasterea stiintifica a psihicului.

In sensul cel mai general, observatia este o "metoda de culegere de date  care presupune accesul direct la obiectul cercetat." (Sarantakos, 1994) si care "consta in investigarea sistematica, pe baza unui plan dinainte elaborat si cu ajutorul unor instrumente adecvate a actiunilor si interactiunilor, evenimentelor, relatiilor si proceselor." (Vlasceanu) In psihologie, "observatia ca metoda consta intr-o urmarire atenta si sistematica a unor reactii psihice cu scopul de a sesiza aspectele lor esentiale." (Cosmovici, 1996) Din aceasta definitie putem observa diferenta esentiala dintre observatia spontana si observatia stiintifica. Ultima are un caracter planificat, porneste de la un sistem de ipoteze formulate de cercetator, vizeaza obiective precise, are un caracter sistematic. Informatiile recoltate fac obiectul unei prelucrari ulterioare. In psihologie observatia este utilizata in mod frecvent in cadrul sau in combinatie cu alte metode si tehnici de cercetare precum interviul, anamneza, studiul de caz sau al documentelor etc.

In psihologie exista doua feluri de observatie: introspectia (observarea propriilor noastre trairi, insesizabile din exterior) si observatia externa (observarea manifestarilor exterioare ale altor persoane).

Introspectia a fost, veacuri de-a randul, principala sursa pentru diferite consideratii psihologice. Dupa transformarea psihologiei intr-o adevarata stiinta, in a doua parte a secolului al XIX-lea, acestei modalitati de cunoastere i-au fost aduse numeroase critici. Printre care faptul ca: este o investigatie strict individuala, nimeni nu poate verifica adevarul celor afirmate; ca este subiectiva, ceea ce afirmam despre noi este influentat de idei preconcepute, tindem, chiar fara sa vrem, sa ne prezentam intr-o lumina favorabila; si, in plus, ne ofera o imagine incompleta asupra a ceea ce observam, fiindca multe aspecte ale vietii noastre psihice au un caracter inconstient, daca ne bazam pe memorie, aceasta are caracter lacunar iar daca este vorba de fenomene intense, cum sunt emotiile, in timp ce le traim nu ne mai putem observa cu obiectivitate. Dar in ciuda acestor deficiente reale, nu s-a putut renunta niciodata la introspectie, deoarece este aproape imposibila cunoasterea motivatiilor, a atitudinilor, a viselor, a aspiratiilor cuiva fara a recurge la ea. (Cosmovici, 1996) Asa se face ca introspectia, criticata pe buna dreptate, este introdusa in metodologia cercetarii psihologice pe o cale indirecta, in cadrul interviurilor sau a chestionarelor (intrebandu-i, de exemplu, pe subiecti despre trairi pe care le pot cunoaste doar pe baza introspectiei).

In ceea ce priveste observatia externa, ea poate fi de mai multe tipuri, diferentierea facandu-se dupa mai multe criterii: obiectul observatiei, pozitia observatorului in raport cu fenomenul observat si tehnica de inregistrare a datelor.

Daca in ceea ce priveste obiectul observatiei este dificil de stabilit o tipologie, avand in vedere ca aproape orice comportament uman poate fi obiect al observatiei, in ceea ce priveste pozitia observatorului putem spune ca aceasta se poate situa pe o scala de la observatorul exterior (neimplicat in fenomenul observat) la observatorul participant, participantul observator si pana la participantul activ (observatorul total implicat). In general, cu cat creste gradul de participare creste si profunzimea observatiei dar scade obiectivitatea. Observatia exterioara, destul de mult utilizata in psihologie, mai ales in psihologia sociala, presupune un laborator special, cu geamuri oglinda care fac posibila vederea spre interiorul laboratorului dar nu si din interior spre exterior. Prezenta observatorului, situat in afara laboratorului, nu este sesizata de catre cel sau cei supusi observatiei. Acest tip de observatie are o serie de avantaje. In primul rand, observatorul nu influenteaza, prin prezenta lui, fenomenul observat. In al doilea rand, observatorul, sau observatorii, pot sesiza mai bine diferitele aspecte ale fenomenului observat care ar putea fi ignorate in conditiile in care cercetatorul ar fi implicat in fenomenul observat sau observatia s-ar realiza in conditii reale. Observatia in astfel de laboratoare are dezavantajul ca situatia creata are un caracter artificial si ca cercetatorul nu poate intelege "din interior" comportamentele pe care le observa.

Observatia co-participanta, metoda folosita pe scara larga, mai ales in antropologia culturala/sociala, presupune implicarea, in anumite grade, a observatorului in fenomenul observat. El poate fi un simplu "spectator" a ceea ce observa sau isi poate asuma, intr-o masura mai mare sau mai mica, anumite roluri in situatia reala pe care o observa. Avantajul este acela ca, din aceasta pozitie, el poate intelege mai bine comportamentele pe care le observa, motivatiile acestora. Din pacate insa, participarea lui influenteaza desfasurarea fenomenului observat si, pe de alta parte, aceasta participare, mai mult sau mai putin activa, face posibila trecerea cu vederea a unor aspecte ale fenomenului observat.

In ceea ce priveste modalitatile de inregistrare a datelor, putem vorbi de doua modalitati principale: inregistrarea in situ, adica in decursul desfasurarii observatiei, si inregistrarea post-festum, adica dupa desfasurarea observatiei. Fiecare dintre ele are o serie de avantaje si de limite. Aparitia mijloacelor moderne de inregistrare audio-video (reportofoane, camere de luat vederi etc.) a facut posibila si o a treia modalitate care consta in inregistrarea audio-video in situ a fenomenului observat si prelucrarea ulterioara a acestor informatii. Trebuie sa mai mentionam ca desfasurarea observatiei in psihologie, atunci cand se desfasoara in laborator, poate sa recurga si la o serie de aparate care permit inregistrarea unor parametri precum pulsul, tensiunea arteriala, curentii sau campurile electromagnetice rezultat al activitatii musculare sau cerebrale, aparate care permit recoltarea unor informatii suplimentare despre subiecti.

Instrumentul principal care permite colectarea informatiilor este, in cazul observatiei, protocolul de observare, care este "un ansamblu de categorii si scale de evaluare". (Vlasceanu, 1986, p. 214) Categoria este numele dat unui tip special de comportamente similare. Acest sistem de categorii permite clasificarea si ordonarea comportamentelor observate, facilitand o analiza calitativa cat si cantitativa ulterioara. Exista si un instrument mai simplu care este folosit in observatie, fisa de observatie. Ea ne permite recoltarea materialului brut care poate fi prelucrat ulterior de catre cercetator. O asemenea fisa de observatie trebuie sa cuprinda, in mod obligatoriu, pe langa datele despre comportamentele care fac obiectul observatiei, date despre timpul in care s-a desfasurat aceasta, locul, ambianta fizica, aparatura folosita, subiectii care au fost observati, locul observatorului si activitatile sale in decursul observatiei etc.

Metoda interviului

Metoda interviului (sau a convorbirii) nu este considerata de multi o metoda de sine statatoare, unii subsumand-o ca tehnica a anchetei. Cu toate acestea, amploarea pe care o are, marea diversitate a formelor (standardizat, non-directiv, focalizat), scopurilor (interviu de evaluare, de informare), a domeniilor de aplicare (clinic, de cercetare, convorbirea, de recrutare, jurnalistic, interogatoriu, confesiunea etc.) il impune in randul metodelor de sine statatoare din cadrul psihologiei. Interviul este extrem de utilizat in practica psihologica atat in vederea stabilirii cauzelor problemelor, a diagnosticului, observarii progreselor cat si a evaluarii competentelor, capacitatilor, abilitatilor sau informarii asupra atitudinilor, valorilor sau trairilor indivizilor. Dintre numeroasele criterii de clasificare a interviurilor: dupa continut, domeniu si numarul de aplicari, numarul sau tipul participantilor, modul de comunicare, nivelul structurarii etc., cele mai semnificative trasaturi ale sale sunt: structurarea, profunzimea si standardizarea. Potrivit acestor trasaturi tipurile de interviu pot fi clasificate pe trei niveluri (Mayer si col., 2000):

In fruntea listei, potrivit gradului de directivitate se situeaza interviurile cu intrebari inchise (chestionarele) in care subiectul poate raspunde cu da sau nu sau prin variante predefinite. Interviul cu intrebari deschise, este la fel de puternic structurat ca si precedentul, dar ofera subiectului libertatea de a-si formula propriul raspuns. In cadrul interviului focalizat pe tema, scopul acestuia il reprezinta tema in discutie, personalitatea intervievatului trecand in plan secund. Interviul ghidat este si cel mai des utilizat, se bazeaza pe un numar de teme sau intrebari prestabilite, dar permite atat operatorului cat si subiectului un grad mai mare de libertate in raspunsuri. Interviul liber (sau in profunzime) se centreaza de acum pe persoana, chiar daca vizeaza si teme exterioare acesteia, scopul sau fiind obtinerea atat a informatiilor cat si a semnificatiilor acestora pentru subiect, si are mai multe variante: interviu biografic, narativ, etnografic etc. Interviul clinic se caracterizeaza prin cel mai mare grad de libertate si profunzime, este centrat strict pe problemele subiectului. In cadrul acestui tip de interviu intervin fenomene de interactiune intre participanti (identificare, proiectie, empatie etc.), de aceea de cele mai multe ori are rol terapeutic (psihanaliza, psihoterapie) dar este folosit si ca metoda de diagnostic.

Interviul este metoda de baza in practicarea psihologiei datorita faptului ca permite abordarea in profunzime a subiectului, are o mare flexibilitate, permite un control sporit al situatiei, observarea comportamentului nonverbal. Totusi, in ciuda ratei ridicate a raspunsurilor comparativ cu alte metode, interviul este o metoda mai putin fiabila pentru cercetare datorita dificultatii de cuantificare/comparare a acestora, subiectivitatii analizei de continut si a operatorului, dificultatilor de formulare a raspunsurilor si costurilor ridicate de realizare.

Metoda anchetei

Specificul metodei anchetei este acela ca informatiile sunt obtinute pe baza chestionarii orale sau scrise a subiectilor. Este vorba deci de o metoda reactiva, intrebarile pe care le pune cercetatorul sau care sunt inscrise in chestionar au rol de stimuli, iar raspunsurile date de subiecti sunt reactia la acesti stimuli.

Fara a discuta aici despre diferitele sensuri pe care le are termenul de ancheta in stiintele sociale si fara a aborda pe larg problema clasificarii anchetelor, putem considera ca, in psihologie sunt utilizate mai ales doua tipuri de ancheta: ancheta pe baza de chestionar si interviul. Unii le considera ca doua tehnici distincte tinand de metoda anchetei.

Ancheta pe baza de chestionar presupune aplicarea acelorasi intrebari, inscrise intr-un chestionar, unui grup de subiecti, de cele mai multe ori un esantion reprezentativ pentru o anumita populatie. "Chestionarul de cercetare reprezinta o tehnica si, corespunzator, un instrument de investigare constand dintr-un ansamblu de intrebari scrise si, eventual, imagini grafice, ordonate logic si psihologic, care, prin administrare de catre operatorii de ancheta sau prin autoadministrare, determina din partea persoanelor anchetate raspunsuri ce urmeaza a fi inregistrate in scris." (Chelcea, 2001, p. 177)

Elaborarea chestionarului se face plecand de la problema cercetarii si de la sistemul ipotetic al acesteia. Este necesara o analiza a conceptelor pe care le cuprind ipotezele si, mai ales, o operationalizare a acestor concepte, adica definirea lor in termeni operationali, deci gasirea unor dimensiuni ale conceptelor si a unor indicatori pentru aceste dimensiuni. In chestionar, sub forma diferitilor itemi, vor aparea, de fapt, intrebari referitoare la acesti indicatori. Dupa ce a fost stabilit universul cercetarii (populatia asupra careia ea se desfasoara) si, uneori, a fost stabilit esantionul (adica segmentul reprezentativ din aceasta populatie care va fi supus efectiv anchetei) dupa ce a fost testat chestionarul printr-o preancheta (pretestare), se poate trece la aplicarea lui pe subiectii selectati.

Intrebarile continute de un chestionar pot fi clasificate dupa mai multe criterii. Unul dintre ele este continutul lor. Vorbim, in acest sens, de intrebari de opinie (opinia fiind expresia verbala a atitudinii), intrebari referitoare la motivatii (care incearca sa puna in evidenta motivatiile anumitor comportamente ale subiectului), intrebari de cunostinte (care masoara nivelul de cunoastere al subiectului asupra unui anumit domeniu), intrebari factuale (datele factuale fiind acele date care pot fi verificate si prin alte mijloace decat chestionarea, unele dintre ele avand rolul de identificare a subiectului, ca cele referitoare la varsta, sex, stare civila, mediu de rezidenta, venit, ocupatie, nivel de instruire etc.)

Un al doilea criteriu de diferentiere este cel al formei intrebarilor. Din acest punct de vedere, putem vorbi despre intrebari deschise (la care subiectul are libertatea formularii raspunsului, asa cum crede el de cuviinta) si intrebari inchise (care ofera subiectului anumite variante de raspuns, dintre care el trebuie sa aleaga una sau mai multe).

Al treilea criteriu important se refera la rolul pe care il au intrebarile in cadrul chestionarului. Acestea se pot clasifica astfel: intrebari introductive (care au rolul de a-l introduce pe subiect in problematica chestionarului si totodata de a stabili o relatie de incredere si colaborare intre anchetator si anchetat si de a-l convinge pe subiect ca a raspunde la intrebarile urmatoare nu va fi un lucru dificil si care sa ceara eforturi mari), intrebari filtru (care permit accesul unei anumite categorii de subiecti la un anumit set de intrebari sau, dimpotriva, ii orienteaza catre un alt set), intrebari de control (care verifica sinceritatea cu care subiectii au raspuns la o intrebare anterioara), intrebari de trecere (care fac trecerea de la o tema la alta existenta in chestionar).

Modul in care este elaborat chestionarul trebuie sa castige increderea subiectului pentru a-l face sa raspunda cu sinceritate la intrebarile puse. Pe de alta parte, in special in cazul intrebarilor inchise, trebuie sa se evite sugestionarea subiectilor: intrebarile sa fie construite in asa fel incat sa evite, sau sa faca vizibil, asa numitul "efect de fatada", adica tendinta subiectilor de a se prezenta, prin raspunsurile date, asa cum ar dori ei sa fie, sau cum cred ca ar fi de asteptat sa fie si nu asa cum sunt in realitate.

Spre deosebire de chestionar, interviul (ca tehnica de ancheta) nu presupune o lista fixa de intrebari ci o lista de teme, cuprinse intr-un ghid de interviu, in functie de care operatorul de ancheta formuleaza intrebarile, tinand cont de particularitatile personalitatii subiectului, de situatia in care acesta se afla, putand pune intrebari suplimentare pentru a obtine clarificari asupra raspunsului subiectului sau informatii suplimentare. Daca chestionarul poate fi aplicat unui numar mai mare de subiecti si forma sa standardizata usureaza prelucrarea datelor, interviul este mai dificil de aplicat iar prelucrarea informatiilor este si ea mai dificila (presupunand o analiza de continut a raspunsurilor). Aceste inconveniente sunt in schimb rasplatite de profunzimea si bogatia informatiilor obtinute prin tehnica interviului.

Libertatea pe care o are subiectul in formularea raspunsurilor este mult mai mare decat in cazul chestionarului. Utilizarea interviului cere, din partea anchetatorului, cunostinte si experienta mai bogata decat in cazul chestionarului. Esentiala ramane capacitatea operatorului de interviu de a stabili o relatie psihologica adecvata cu subiectul, de a reusi sa castige increderea acestuia, de a-l face sa raspunda sincer la intrebarile, uneori dificile, care vizeaza aspecte profunde ale personalitatii.

Experimentul in psihologie

Experimentul, metoda prin care cercetatorul manipuleaza anumite variabile pentru a afla care este relatia dintre ele, reprezinta una dintre cele mai importante metode de cercetare in psihologie. Introducerea experimentului de laborator ca metoda specifica pentru psihologie, de catre W. Wundt, in 1879, este considerata momentul desprinderii definitive a psihologiei de filosofie si transformarea acesteia intr-o stiinta autonoma. Valoarea deosebita a acestei metode consta, in primul rand, in aceea ca permite verificarea ipotezelor cauzale. Aplicarea acestei metode in psihologie si in psihologia sociala intampina insa o serie de dificultati. Ele tin de complexitatea obiectului de studiu al psihologiei, ceea ce face dificil controlul total al variabilelor. Pe de alta parte, cercetarea experimentala in psihologie pune o serie de probleme de etica, subiectii experimentarii fiind, in majoritatea cazurilor, subiecti umani.

O foarte cunoscuta definitie a experimentului este cea propusa de catre Leon Festinger, conform caruia experimentul "consta in observarea si masurarea efectelor manipularii unor variabile independente asupra variabilelor dependente intr-o situatie in care actiunea altor factori (prezenti efectiv, dar considerati straini studiului) este redusa la minimum." (Festinger si Katz, 1963)

Pentru intelegerea specificului experimentului, este necesar sa precizam sensul unor termeni utilizati in descrierea acestei metode.

In primul rand termenul de control, care se refera la asigurarea conditiilor de repetabilitate a rezultatelor ori de cate ori se reia cercetarea. Controlul vizeaza mai multe elemente implicate in experiment:

factorii introdusi in experiment pentru declansarea unor comportamente specifice;

factorii a caror influenta urmeaza a fi eliminata prin suprimarea sau prin pastrarea lor constanta;

modalitatea de constituire a grupurilor experimentale si a grupurilor de control;

efectuarea masuratorilor, observarea, aparatele utilizate.

Controlul este principala caracteristica a experimentului, de el depinde validitatea si fidelitatea cercetarii, de aceea metoda se mai numeste si observatie controlata.

Un al doilea termen important este cel de variabila. Intr-un experiment vorbim despre urmatoarele tipuri de variabile:

1. variabile explanatorii (sau experimentale, sau interne), care pot fi:

variabile independente, adica acei factori introdusi in experiment de catre cercetator sau alte instante (natura, societate) si ai caror parametri (valoare, intensitate, frecventa etc.) se modifica in timp;

variabile dependente, acei factori care iau valori diferite in urma influentei asupra lor a variabilelor independente;

2. variabile exterioare controlate, adica factori exteriori relatiei presupuse intre variabilele independente si cele dependente care sunt mentinuti constanti;
3. variabile exterioare necontrolate adica acei factori exteriori relatiei presupuse dintre variabilele independente si cele dependente, dar care, datorita complexitatii lor sau mijloacelor tehnice de care dispune cercetatorul, sau din considerente deontologice sunt lasate necontrolate;
4. variabile exterioare necontrolate care dau erori randomizate, adica factori exteriori a caror influenta in experiment se anuleaza reciproc, randomizarea fiind un procedeu statistic prin care cercetatorul se asigura ca toti subiectii, factorii, evenimentele au aceleasi sanse de aparitie in conditii experimentale.

Experimentul ideal presupune ca toate variabilele exterioare sa fie controlate (iar cele independente sa fie direct manipulabile), dar un experiment riguros este si acela in care variabilele exterioare necontrolate produc erori randomizate, toate celelate aranjamente experimentale sunt de fapt cvasi-experimente.

Un al treilea termen important este cel de grup. Vorbim, de fapt, despre doua tipuri de grup:

grup experimental, care reprezinta ansamblul persoanelor asupra carora actioneaza variabila independenta introdusa de cercetator;

grup de control (sau grup martor), care serveste pentru compararea efectelor introducerii variabilei independente, asupra lui neactionand aceasta variabila.

Un alt termen este cel de moment experimental, care defineste momentul introducerii si actiunii variabilei independente. Cercetatorul masoara variabila dependenta inainte de acest moment experimental si dupa el.

In sfarsit, trebuie sa amintim si de situatia experimentala, care desemneaza ansamblul persoanelor (subiecti, cercetatori, personal ajutator), al obiectelor (aparatura de producere a stimulilor sau de inregistrare si masurare) precum si toate conditiile concrete in care se desfasoara experimentul.

Delimitarea diferitelor tipuri de experiment poate fi facuta in functie de gradul si specificul interventiei cercetatorului in manipularea variabilelor, de nivelul controlului variabilelor, de natura variabilelor modificate, de locul si functia experimentului in cadrul cercetarii. S. Chelcea considera ca, tinand cont de aceste elemente, se poate vorbi despre doua tipuri mari de experiment:

1. experimentul de laborator, avand ca specific izolarea cat mai deplina a variabilelor explanatorii;
2. experimentul de teren, in care experimentatorul manevreaza o variabila independenta intr-o situatie sociala reala, in vederea verificarii unei ipoteze.

Metoda testelor

Aceasta metoda care, la nivelul simtului comun, pare sa caracterizeze cercetarea psihologica, isi are originea in incercarile antropologului englez Francis Galton de a masura, la sfarsitul secolului al XIX-lea, anumite capacitati intelectuale ale subiectilor cu ajutorul unor probe. Termenul de test a fost introdus de catre J. McKeen Cattell in 1890, iar elaborarea metodei propriu-zise, in varianta moderna, i se datoreaza psihologului francez Alfred Binet. Metoda testelor a cunoscut o continua extindere si diversificare, fiind folosita astazi in toate ramurile psihologiei. Perfectionarea metodei a mers atat in directia elaborarii unor noi probe, ajungandu-se astazi la peste 10000 de teste, cat si in directia perfectionarii procedeelor statistice de etalonare si validare.

Definitia testului, adoptata de Asociatia Internationala de Psihotehnica este urmatoarea: "O proba definita, care implica o sarcina de indeplinit, identica pentru toti subiectii examinati, cu o tehnica precisa de apreciere a succesului sau esecului sau de notare numerica a reusitei." (cf. Piéron, 2001, p. 348)

Principalele caracteristici ale unui test sunt validitatea (testul sa masoare ceea ce isi propune sa masoare) si fidelitatea (doua teste paralele aplicate pe acelasi lot de subiecti sa dea aceleasi rezultate). Un test trebuie supus operatiei de etalonare, adica de gasire a unui sistem de criterii si norme unitare si neechivoce de interpretare si evaluare a rezultatelor.

Testele pot fi clasificate astfel: dupa obiectul testarii, avem teste de performanta, cu raspunsuri cuantificabile si teste nonparametrice (dispozitionale) cu raspunsuri care cer o interpretare calitativa. Testele de performanta pot fi teste de cunostinte, teste de nivel (de dezvoltare), teste de inteligenta si teste de aptitudini. Testele nonparametrice pot fi teste de comportament si teste de personalitate.

Dupa modul de aplicare, putem vorbi despre teste individuale, care se administreaza cate unui subiect, si teste colective, care se aplica simultan mai multor subiecti.

Dupa modul de codificare a sarcinilor (itemilor), se disting testele verbale, ale caror itemi sunt codificati in forma verbala, si testele nonverbale, ale caror itemi sunt codificati in forma grafico-imagistica sau obiectuala.

Dupa modul de dozare a timpului de aplicare, avem testele cu timp impus, care au aceeasi durata de aplicare pentru toti subiectii, si testele cu timp liber, a caror durata de aplicare este la dispozitia subiectului.

Este important faptul ca un test isi pastreaza validitatea doar in raport cu populatia pe care a fost initial aplicat si etalonat. De multe ori testele sunt folosite in cadrul experimentului.

Etica cercetarii in psihologie

Cercetarea in psihologie pune o serie de probleme etice, dat fiind ca subiectii asupra carora se desfasoara ea sunt fiinte umane carora, prin aplicarea procedurilor de cercetare, le putem cauza daune de natura morala, uneori chiar si fizica. Acest lucru trebuie sa il evite cercetatorul prin modul in care isi proiecteaza cercetarea, isi alege metodele, tehnicile, procedurile si instrumentele de cercetare, dar si prin modul in care isi alege subiectii cercetarii.

In acest sens, doua cerinte sunt fundamentale. (Parot si Richelle, 2005) Prima dintre ele impune ca subiectii cercetarii sa fie alesi pe baza de voluntariat, iar cea de a doua ca subiectii sa fie informati asupra scopurilor si modalitatilor de realizare a cercetarii, asupra riscurilor pe care aceasta le implica pentru ei. Chiar daca veridicitatea cercetarii impune ascunderea scopurilor reale ale experimentelor debrifingul este obligatoriu dupa incheierea acestuia.

Problemele legate de etica cercetarii in psihologie au inceput sa se puna cu mai multa acuitate in a doua jumatate a secolului XX, dupa ce o serie de cercetari, cum a fost, de exemplu, cea a lui S. Milgram asupra obedientei, au aratat riscurile la care se supun subiectii supusi cercetarii.

Cerintele etice care trebuiesc respectate de cei care fac cercetare psihologica, de toti cei care practica psihologia, au fost inscrise in coduri deontologice impuse intregii comunitati a psihologilor. Si in tara noastra, Asociatia Psihologilor din Romania a adoptat un asemenea Cod deontologic al profesiei de psiholog cu drept de libera practica, care reprezinta un ansamblu de principii si de standarde etice pe care trebuie sa le respecte cei care practica psihologia.

Rezumat

Acest capitol prezinta cateva dintre elementele pe care le consider esentiale pentru intelegerea specificului metodologic al cercetarii concrete in psihologie. Am aratat care este specificul cunoasterii stiintifice in stiintele sociale, prin ce se deosebeste ea de cunoasterea comuna si prin ce anume se individualizeaza metodologia cercetarii psihologice. In continuare sunt trecute in revista, pe scurt, cateva dintre metodele cele mai utilizate in psihologie: observatia, analiza documentelor sociale, ancheta, experimentul, testele psihologice. Incheierea este consacrata unei problematici care a devenit vitala pentru desfasurarea cercetarii in psihologie, etica cercetarii psihologice.

Cuvinte cheie: cunoastere comuna, cunoastere stiintifica, metoda, tehnica, instrument de cercetare, observatie, protocol de observare, document social, analiza de continut, ancheta, experiment, variabila experimentala, chestionar, interviu, test psihologic.

Intrebari de verificare a cunostintelor

Care sunt deosebirile dintre cunoasterea comuna si cunoasterea stiintifica?

Care sunt principiile cunoasterii stiintifice?

Care sunt principalele metode de cercetare din psihologie?

Care sunt caracteristicile metodei experimentale?