Lege, explicatie si teorie in psihologie

1. Descrierea si explicatia in psihologie

2. Specificul si clasificarea teoriilor psihologice

3. Specificul legilor psihologice

1. Descrierea si explicatia in psihologie

Descrierea fenomenelor cercetate este conditie fundamentala a oricarei stiinte. Prin descriere se raspunde la intrebarile "cum este" si "ce este" fenomenul cercetat. Orice descriere inventariaza, clasifica, sistematizeaza cunostinte si incepe prin a fi realista, substantialista devenind pe parcurs tot mai relationala.

Descrierea poate fi cantitativa si calitativa. Descrierea cantitativa presupune masurarea si numararea caracteristicilor obiectului studiat si se efectueaza in baza unor descriptori si a unor criterii. Descrierea calitativa presupune operationalizarea conceptelor, gasirea unor indicatori pentru faptele descrise si categorisirea acestora (regruparea fenomenelor dupa anumite criterii). Descrierea in psihologie este predominant calitativa si pentru a i se asigura caracterul satisfacator trebuie sa se defineasca riguros variabilele, uneori prin simplificare bazata pe proximitatea sau pe similitudinile dintre date.

Explicatia este un nivel superior al cunoasterii stiintifice, nivel la care se poate raspunde la intrebarea "de ce?" in legatura cu caracteristicile retinute prin descriere. Prin explicatie sunt precizate cauzele fenomenelor, conditiile in care apar acestea, factorii implicati in producerea lor. Oleron considera explicatia un discurs nu doar verbal ci si simbolic (contine simboluri matematice, figurale) avand si un caracter evaluativ. Dupa M.Zlate discursul vizeaza mai ales faza finala a cercetarii stiintifice iar explicatia ca demers este un moment al travaliului stiintific. Demersul explicativ odata realizat poate lua forma discursului explicativ, scris sau verbal. (Zlate, 2000, p.171)

Unii autori reduc explicatia la un proces de deductie. De exemplu dupa Hempel un fenomen este explicat daca este dedus din legile generale ale fenomenului si din conditiile particulare in care apare el. Explicatia prin subsumarea la legi se poate face fie nomologic-deductiv (de la general la particular) fie inductiv-probabilistic (de la particular la general).

In psihologie explicatia este predominant inductiv-probabilistica si pentru a fi corecta si completa ea trebuie sa isi specifice sistemul explicativ. Specificarea sistemului explicativ presupune:

o      Selectarea variabilelor studiate cu excluderea intentionata mai ales a celor care variaza necontrolat;

o      Stabilirea limitelor sistemului explicativ.

Actiunea unor factori necontrolabili asupra variabilelor experimentale nu poate fi evitata intotdeauna dar efectul lor trebuie limitat. Acest lucru se face prin selectia prin randomizare.

Psihologia recurge mai ales la explicatia fundata pe intelegere intre acestea existand foarte fine interrelatii. Explicatia favorizeaza intelegerea dar intelegerea are in plus doua particularitati: rezonanta psihologica si intentionalitatea.

Relatiile dintre intelegerea implicita, descriere, explicatie si lege este foarte importanta in cercetarea stiintifica. Legea este prezenta de la primul nivel al intelegerii, dar nu poate fi formulata explicit. Descrierea permite prin clasificarile si indicarea ordinii si a relatiilor spatio-temporale operate ridicarea la un nou stadiu in formularea legilor. Legea atinge un nivel superior in dezvoltarea ei odata cu explicarea fenomenelor (cu precizarea cauzelor care le-au produs si a conditiilor in care se manifesta).

Interpretarea este o alta etapa a cunoasterii stiintifice in stransa relatie cu explicatia. Dupa Reuchlin interpretarea si explicatia sunt demersuri care pun in corespondenta discursuri inegal inteligibile. Raporturile dintre ele nu au aceleasi proprietati. Interpretarea consta in punerea in corespondenta pe cale cumulativa a discursului empiric cu cel teoretic in timp ce explicatia consta in deducerea unui discurs din altul .Explicatia implica o deductie a unui discurs cu un mare grad de inteligibilitate din altul cu un grad de inteligibilitate aproape la fel de mare astfel incat daca unul este adevarat si celalalt va fi cu necesitate adevarat. Reuchlin considera ca interpretarea este etapa centrala a explicatiei deoarece ea presupune recunoasterea unui discurs in altul. Interpretarea se implica in tesatura explicatiei, contribuie la o lectura dubla a modelelor, recunoscandu-le caracterul de teorie inteligibila. Teoriile interpretative pun in corespondenta conceptele cu fapte concrete noi, din ce in ce mai eterogene pe cand teoriile explicative folosesc definitiile operationale si daca nu folosesc conceptele in cadrele lor initiale raman sterile. Discursul interpretativ este putin verificabil, el mai mult sugereaza "posibilitati". In discursul explicativ verificabilitatea este mai mare.

Literatura de specialitate descrie mai multe tipuri de explicatii. Goguelin, de exemplu realizeaza o clasificare filosofica a teoriilor si explicatiilor psihologice in functie de credintele pe care se bazeaza. Astfel, intalnim: 1. explicatii bazate pe credinta in materie, real, natura, experienta, obiectivitate si explicatii bazate pe credinta in spirit, in puterea ideii, a ratiunii, a liberului arbitru. In cadrul primului tip de explicatii avem explicatii cauzal-mecaniciste, pozitiviste iar in cadrul celui de-al doilea tip avem explicatii teleologice, finaliste. Explicatiile filosofice ale psihicului sunt prea generale, nespecifice si exclusiviste.

Wright diferentiaza intre .explicatiile cvasi-cauzale      si explicatii cvasi-teleologice.

Piaget identifica ca tendinte fundamentale ale explicatiilor in psihologie o tendinta reductionista si o tendinta constructivista. Reductionismul poate fi intrapsihologic (se exprima in reducerea conduitelor complexe la un principiu cauzal) si   extrapsihologic (se exprima in recurgerea la explicatii sociologice, fizicaliste sau organiciste). Constructivismul pune accent pe procesele de constructie si ofera explicatii de tip comportamentalist, genetice sau abstracte.

M.Zlate propune urmatoarea clasificare a explicatiilor folosite in psihologie: a. Dupa natura elementelor considerate (explicatii mentaliste, comportamentaliste, substantialiste, situationaliste); b.Dupa specificul mecanismelor implicate (explicatii izolationiste care considera elementele psihice rupte unele de altele; conexioniste - asociationiste care explica geneza psihicului prin asocierea mai mult sau mai putin mecanica a elementelor psihice inferioare; structuraliste care explica fenomenele prin structurarea, organizarea si ierarhizarea lor); c. Dupa statutul acordat unor fenomene psihice (explicatii nativiste; constructiviste; localizationiste; antilocalizationiste) (Zlate, 2000, p.182)

Multitudinea, diversitatea si eterogenitatea explicatiilor psihologice impune psihologului atitudini specifice. O asemenea masura este selectia si corelarea modelelor explicative. In studierea proceselor psihice este necesara intai selectarea modelelor explicative corespunzatoare si apoi corelarea lor in asa fel incat sa surprinda cat mai adecvat complexitatea fenomenelor de natura psihica. (Zlate, 2000184)

Specificul si clasificarea teoriilor psihologice

Teoria este considerata atat punctul de plecare cat si punctul terminus al unei stiinte (Zlate, 2000, p.184). Exista doua acceptiuni ale termenului de teorie:

Document online: Saracia in societatea romaneasca Referat: Sociologie economica rurala - intrebari

o      in sens larg teoria este nivelul superior al cunoasterii stiintifice prin care realitatea este reflectata generalizat;

o      in sens restrans teoria este ansamblul ipotezelor, legilor si conceptelor organizate intr-un sistem logic coerent care descrie si explica un domeniu al cunoasterii.

Teoria porneste de la descriere, de la anumite modele explicative subordonate unor perspective de abordare general-teoretica a realitatii.

Orice teorie se caracterizeaza printr-o anumita forta teoretica. Forta teoretica a unei teorii este data de: testabilitatea empirica, comprehensiunea scopului, gradul de formalizare, gradul de coeziune, coerenta si explicitarea conceptuala. Cel mai intens a fost studiata relatia dintre forta teoretica a unei teorii si precizia conceptual-lingvistica. Pe masura ce creste precizia conceptuala creste forta teoretica. Precizia conceptuala poate creste diferit in functie de nivelul limbajului in care este formulata: obisnuit, pragmatic, descriptiv, explicativ. Limbajul obisnuit are o ambiguitate atat de mare incat sunt necesare cresteri masive in precizia sa conceptuala pentru a se obtine cresteri mici ale fortei teoretice. In limbajul stiintific (descriptiv, explicativ) la cresteri mici ale preciziei se obtin cresteri mari ale fortei explicative.

Clasificarea teoriilor s-a facut dupa anumite criterii:

dupa gradul de abstractizare si generalizare (Merton), dupa care s-au descris teorii generale, de rang mediu si de rang elementar. Astfel, teoria campului si teoria dinamicii grupului, formulate de K.Levin sunt teorii globale iar teoria disonantei cognitive a lui L.Festinger este o teorie de rang mediu. Teorii cu un foarte mare grad de generalitate sunt teoriile formulate de marile orientari psihologice ca introspectionismul, psihanaliza. Teoriile de rang mediu cum este teoria formei sau gestaltului sunt focalizate pe un singur element component al psihicului. Teoriile cu grad scazut de generalitate se refera la aspecte specifice ale unui proces sau functie psihica (teoria tricromatica a lui Helmholtz pentru explicarea vederii colorate);

dupa specificul activitatii explicative a cercetatorului dupa care s-au diferentiat: teorii reale (focalizate pe fapte in sine) si metateorii (focalizate pe teorie)

Teoriile reale au mai fost clasificate dupa

a.     stilul cognitiv al cercetatorilor in 1.analogice, bazate pe modele teoretice; descriptive (folosesc concepte limitate la termeni de observatie); 3.instrumentaliste (conceptele apar in calitate de instrumente de lucru); 4. Realiste (conceptele descriu realul)(Nagel)

b.     modul de constructie a unei teorii: 1. inductive (pornesc de la particular la general); Deductive (pornesc de la general la particular); 3. Interactive inductiv-deductive, (taxonomia lui Melvin Marx)

c.      stilurile epistemice: 1.rationalist; empirism, 3.metaforism (taxonomia lui J.Royce)

J.Royce, combina cele 3 scheme taxonomice si obtine urmatoarele categorii: 1.teorii descriptive, generate inductiv si justificate epistemic prin empirism; teorii analogice, generate deductiv si bazate pe epistemologia metaforica; 3.teorii realist-instrumentale, generate interactiv inductiv-deductiv, justificate epistemic prin rationalism si empirism, (Zlate, 2000, pp.186 - 187)

Intre toate aceste tipuri de teorii exista o stransa interdependenta.

3. Specificul legilor psihologice

A descrie, a explica si a prevedea inseamna de fapt a formula legi. Psihologiei i s-a negat capacitatea de a explica si prevedea deci i s-a negat capacitatea de a formula legi si implicit a fost negata existenta legilor in psihologie. S-a afirmat ca psihologia poate doar sa inteleaga fenomenele psihice si relatiile dintre ele. Aceasta afirmatie se bazeaza pe specificitatea obiectului psihologiei, dar si pe modul specific de functionare a legilor la nivelul faptelor de natura psihica. La nivelul psihicului legile actioneaza concomitent, se intretaie, isi relativizeaza efectele. Cand doua legi actioneaza concomitent se obtine un alt efect: o lege poate sa devina conditie facilitatoare sau perturbatoare pentru actiunea alteia. De exemplu un material mare ca volum dar cu grad mai mare de organizare este retinut mai bine decat un material cu volum redus si neorganizat, ceea ce ar contrazice legea memoriei care spune ca un material de volum redus este retinut mai bine decat unul cu volum mare.

Legile psihologice sunt:

o      probabiliste,

o      statistice,

o      teleologice sau finaliste,

o      nu sunt pur psihologice.

Caracterul probabilist al legilor psihologice consta in faptul ca un fenomen numit cauza duce numai cu o anumita probabilitate la un fenomen numit efect deoarece in psihologie, intre cauza si efect se interpun mai multe serii cauzale (conditiile interne ale individului, personalitatea etc).

Continuturile psihice se supun nu doar determinismului clasic ci plurideterminismului, cu formele sale de manifestare: supradeterminarea, subdeterminarea si determinismul sincronic. Dupa Le Ny supradeterminarea consta in faptul ca un fenomen care este produs de mai multe cauze apare cand apare fiecare dintre aceste cauze. Subdeterminarea exprima faptul ca un fenomen apare doar atunci cand sunt prezente toate fenomenele care ii sunt cauza (el este subdeterminat prin fiecare din factorii sai). Dupa Zador determinismul sincronic exprima faptul ca fiecare efect devine punct de plecare al altor actiuni.

Faptelor psihice le sunt mai proprii subdeterminarea si determinismul sincronic decat determinismul clasic si supradeterminarea si determinsmul de de tipul inteligibilitatii (faptele sunt explicate doar dupa ce au avut loc) decat cel de tipul predictibilitatii.

Caracterul statistic al legilor psihologice este dat de faptul ca ele nu se verifica pe fiecare mebru al unei colectivitati ci pe majoritatea membrilor si la valori medii ale stimulilor.

Caracterul teleologic sau finalist al legilor psihologice este dat de esenta fiintei umane dotate cu cu capacitate de autoorganizare si autoreglare, la care efectul vointei si scopului actiunilor, al motivatiei face ca efectul sa nu fie produs simplu si liniar de o anumita cauza. In stiinta contemporana se recunosc si alte forme de cauzalitate decat cea liniara: cauzalitatea multipla (mai multe cauze care actioneaza combinat dand alte efecte decat simpla lor insumare); cauzalitate retroactiva (efectul odata obtinut actioneaza actioneaza asupra cauzei); cauzalitate inferioara (de la evenimente fizico-chimice la psihice, de la periferice la centrale) ; cauzalitate superioara (de la psihic la biologic).

Caracterul ecclectic al legilor psihologice decurge din conotatiile lor fiziologice, fizicaliste sau sociologice.

Rezumat

Unitatea de invatare 2: Lege, explicatie si teorie in psihologie

Cuprinde informatii cu privire la specificul descrierii si explicatiei in psihologie, specificul si clasificarea teoriilor psihologice, specificul legilor psihologice. Descrierea fenomenelor studiate este conditie fundamentala a oricarei stiinte. Prin descriere se raspunde la intrebarile "cum este" si "ce este" fenomenul cercetat. Orice descriere inventariaza, clasifica, sistematizeaza cunostinte si incepe prin a fi realista, substantialista devenind pe parcurs tot mai relationala. Descrierea poate fi cantitativa si calitativa. Explicatia este un nivel superior al cunoasterii stiintifice, nivel la care se poate raspunde la intrebarea "de ce?" in legatura cu caracteristicile retinute prin descriere. Prin explicatie sunt precizate cauzele fenomenelor, conditiile in care apar acestea, factorii implicati in producerea lor. Interpretarea este o alta etapa a cunoasterii stiintifice in stransa relatie cu explicatia. Literatura de specialitate descrie mai multe tipuri de explicatii. M.Zlate propune urmatoarea clasificare a explicatiilor folosite in psihologie: a. Dupa natura elementelor considerate, b. Dupa specificul mecanismelor implicate, c. Dupa statutul acordat unor fenomene psihice (explicatii nativiste; constructiviste; localizationiste; antilocalizationiste) (Zlate, 2000, p.182). Multitudinea, diversitatea si eterogenitatea explicatiilor psihologice impune psihologului atitudini specifice. O asemenea masura este selectia si corelarea modelelor explicative. In studierea proceselor psihice este necesara intai selectarea modelelor explicative corespunzatoare si apoi corelarea lor in asa fel incat sa surprinda cat mai adecvat complexitatea fenomenelor de natura psihica. (Zlate, 2000, p.184)Teoria este considerata atat punctul de plecare cat si punctul terminus al unei stiinte (Zlate, 2000, p.184). Orice teorie se caracterizeaza printr-o anumita forta teoretica. Forta teoretica a unei teorii este data de: testabilitatea empirica, comprehensiunea scopului, gradul de formalizare, gradul de coeziune, coerenta si explicitarea conceptuala. Clasificarea teoriilor s-a facut dupa anumite criterii: dupa gradul de abstractizare si generalizare si dupa specificul activitatii explicative a cercetatorului dupa care s-au diferentiat: teorii reale (focalizate pe fapte in sine) si metateorii (focalizate pe teorie). Intre toate aceste tipuri de teorii exista o stransa interdependenta. Legile psihologice sunt: probabiliste, statistice, teleologice sau finaliste, nu sunt pur psihologice. Faptelor psihice le sunt mai proprii subdeterminarea si determinismul sincronic decat determinismul clasic si supradeterminarea si determinsmul de tipul inteligibilitatii (faptele sunt explicate doar dupa ce au avut loc) decat cel de tipul predictibilitatii.

Intrebari/probleme de autoevaluare

In ce consta specificul descrierii in psihologie?

In ce consta specificul explicatiei in psihologie?

Ce presupune specificarea sistemului explicativ?

Precizati asemanarile si deosebirile dintre interpretare si explicatie;

Clasificare filosofica a teoriilor si explicatiilor psihologice;

Clasificarea teoriilor psihologice dupa dupa gradul de abstractizare si generalizare

Clasificarea teoriilor psihologice dupa dupa modul de constructie a unei teorii;

In ce consta specificul legilor psihologice?

Explicati caracterul probabilist al legilor psihologice;

Explicati caracterul statistic si teleologic sau finalist al legilor psihologice

BIBLIOGRAFIE MINIMALA

RADU, I., DRUTU, I., MARE, V., MICLEA, M., PODAR, T., PREDA, V., (1991), Introducere in psihologia contemporana, Editura Sincron, Cluj-Napoca

ZLATE, M., (2006), Fundamentele psihologiei, EdituraUniversitara, Bucuresti

ZLATE, M., (2000), Introducere in psihologie, Editura Polirom, Iasi.

LECTURI SUPLIMENTARE

NEVEANU, P.P. (1980), "Lege si explicatie in psihologie", in ZORGO, B. (coord.), Probleme fundamentale ale psihologiei, Ed.Acadaemiei Romane, Bucuresti

BERGSTROM, L, (1996), "Explicatia si interpretarea actiunii", in BOTEZ, A. (coord.), Filozofia mentalului, Ed.Stiintifica, Bucuresti, pg.140-161