ISTORIA INSTRUIRII SI EDUCARII PERSOANELOR LIPSITE DE AUZ

Ochiul la surd inlocuieste . auzul

Luand in considerare cauzele care produc surzenia, trebuie sa admitem ca surdomutii au existat totdeauna - afirma dr. Gh. Crainiceanu. Sunt si date care sprijina ipoteza, asa cum sunt insemnari istoriografice antice, date din Biblie. Nu exista insa date care sa ateste instruirea acestora. Herodot (cca. 484 - 425 i. Hr.) aminteste in una din lucrarile sale pe fiul surdomut al regelui Cresus, care a dat dovada de istetime deosebita, fara a adauga ca acesta ar fi fost instruit. Hippocrates (cca. 460 - 377 i. Hr.) - parintele medicinei si Aristotel - filosof - au afirmat ca surdomutii nu poseda intelect uman. De altfel, spartanii chiar expuneau pe surdomuti animalelor de prada. Dupa alte surse se crede ca etatea la care parintii constatau surzenia facea ca acestia sa fie indragiti, astfel ca nu mai erau omorati. Plinius (23 - 78 d. Hr.), in a sa istorie naturala, aminteste de pe un pictor surdomut - numit Pedius si care a trait la Roma cu un secol inainte de Cristos si care a fost destul de inaintat in arta picturii. Tot pe atunci, si tot pictor bun, a fost si surdomutul Marcu Valeriu, ruda cu scriitorul si oratorul Corvin Messala.

Unii filosofi credeau ca graiul viu ar fi necesar comunicarii ideilor, credinta care a servit ca punct de plecare la primele eforturi facute de filosofi si de oamenii doritori de a face pe surzi sa vorbeasca. Parintele ecleziast Sf. Augustin (354 - 430) sustinea ca surdomutii nu ar fi capabil de a intelege religia, aceasta deoarece credinta rezulta din predica si pe care acestia nu o pot concepe daca nu o aud; acesta mai adauga ca surdomutii nu ar putea sa invete sa scrie si sa citeasca.

In istoria ecleziastica a lui Bede cel Venerabil se relateaza ca Joan de Beverli (675 - 735), arhiepiscop de York, izbutise sa faca sa vorbeasca un surdomut care venea la el in fiecare dimineata sa-i ceara mila. Pana in secolul al XVI-lea nu mai cunoastem exemple de asemenea incercari. Invatatul olandez Rudolf Agricola - alias Rudolf Huisman - (1443 - 1485) pomeneste in scrierea sa De inventione dialectica (Paris, 1538) despre un surdomut care poseda limba scrisa. Hieronimus Cardanus (1501 - 1576), filosof din Padua care s-a ocupat mult de fiziologia organelor de simt, ajunge sa fie preocupat de surdomuti, intrevazand posibilitatea instruirii acestor copii, dar nu stim daca s-a ocupat practic si de instruirea acestora.

Inainte cu cateva secole, surdomutii erau priviti ca "paria" societatii - spune Gh. Crainiceanu (1925) - care se intreaba care a fost cauza pentru care s-a trezit atat de tarziu atentia si interesul oamenilor pentru aceasta categorie de indivizi. El explica aceasta atitudine prin faptul ca lipsa auzului - adica surzenia din care provine mutenia, nu este prea batatoare la ochi, astfel ca la prima vedere surdomutul abia se deosebeste de omul cu simturile normale. Astfel ca surdomutii raspanditi prin comunele singuratice intr-un numar ne batator la ochi, ei nici nu atrag atentia asupra lor. Putinele si negresitele prea superficialele incercari din evul mediu de a se patrunde in lumea sufleteasca a surdomutilor au facut sa se ajunga la concluzia ca acestia nu poseda intelect uman, si deci apartin clasei imbecililor, iar orice osteneala cu ei este stearpa, fara folos si deci de prisos. Cercetarile in domeniu aveau aceeasi soarta, avand in vedere asertiunile similare ale unor somitati antice ca Hippocrates (De carnibus) si Aristotel (De animalium historia). Si azi - continua autorul - surdomutii se confunda indeobste cu imbecilii, socotindu-i neapti de instruire si educare, demni de mila fara vreun folos. Se gresea cand se credea ca mutismul n-ar fi o consecinta surzeniei, ci ar fi un oarecare defect organic cu sediul in diformitatea organelor fonatoare; prin urmare se credea ca se putea inlatura prin vindecarea acestora. Dar cum, fireste, medicamentele aplicate nu duceau la rezultat au declarat mutismul ca incurabil. S-au gasit si personalitati marcante care au afirmat ca de fapt mutismul ar rezulta din vointa expresa a puterii divine, a carei cai si intentii nu pot fi intelese, astfel ca nici n-ar fi permis sa se intervina omeneste pentru a le corecta. Multi inca si azi ii considera pe surdomuti ca oameni cu porniri rele, subit maniosi, razbunatori si perversi, deci nemeritand ca, dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, sa faca parte din societatea crestina. In opinia publica nu a patruns acel adevar dupa care instruirea surdomutilor este nu numai o necesitate individuala si datorie familiala, ci si un interes important economic si social.

E. Allen Fay, care scrie in 5 volume Istoricul scolilor de surdomuti din America (1893), sustine ca descoperirea posibilitatilor de a educa pe surdomuti a fost aproximativ contemporana cu descoperirea Americii (1492). Primele realizari s-ar datora spaniolilor. Ca efect al casatoriilor consanguine, marile familii spaniole au cunoscut un numar ridicat de surzi. Apoi, prin faptul ca manastirile serveau de refugiu pentru multi infirmi si a faptului ca aici se foloseau gesturile pentru a respecta interdictia de a se vorbi din unele manastiri, ar fi putut ca intr-o anumita masura sa pregateasca si sa faciliteze comunicarea cu surdomutii pensionari ai acelor lacasuri.

Invatamantul individual particular (sec. XVI-XVIII)

In aceasta perioada instruirea surdomutilor se facea sporadic, in functie de nevoi ale unor oameni avuti si prezenta unor instructori de mare inventivitate.

In Spania, primul despre care se gasesc insemnari veridice ca s-a ocupat de instruirea surdomutilor a fost calugarul benedictin Pedro Ponce, care a trait in secolul XVI. Acesta practica regulat arta de a face pe surzi sa vorbeasca. Nu practica citirea pe buze, se adresa elevilor sai prin semne sau prin scris. Mai intai i-a invatat sa scrie, apoi cu degetul le arata obiectele care erau reprezentate in scris, iar in final ii deprindea sa receptioneze cuvintele care corespundeau semnelor emise cu organele vorbirii. Esentialul in metoda sa era cunoasterea formei scrise a vorbirii, elevii sai fiind capabili sa citeasca scrieri, chiar latinesti si grecesti.

La 1620 apare la Madrid tratatul Simplificarea literelor si arta de a instrui pe surdomuti sa vorbeasca a lui Pablo Juan Bonet din Aragon. Este prima si cea mai importanta descriere a metodei de invatamant folosita in demutizare. Se descrie aici amanuntit metoda cu care a invatat pe elevii sai surdomuti viul grai. Spre deosebire de Pedro Poce, care se baza pe citirea formelor verbale redate in scris, Pablo Juan Bonet urmarea redarea formelor verbale ajutandu-se de vedere. Parerea lui era: "De obicei surdomutul este mut numai din cauza ca este surd; ne-am sili zadarnic de a-i reda facultatea auditiva, cand aceasta este ireparabil pierduta; putem insa a-i da cunostinte prin organul vederii, care prin auz nu pot ajunge la el. Aceasta cale ne este prescrisa de natura; vazul este asadar instrumentul de care trebuie sa ne folosim pentru instruire." Asadar, pentru Bonet ochiul la surd inlocuieste auzul.

Bonet incepe prin a-i invata pe scolari dactilologia; observa ca cel care demutizeaza trebuie sa aiba  multa rabdare; pretindea de la elevi viul grai ca ceva esential, dar nu se silea de a exercita citirea de pe buze; aceasta nu i se parea necesara, deoarece o credea a fi nesigura si cu un rezultat dubios. In acest sens, el scria: "Miscarea buzelor nu este de ajuns spre a cunoaste totalitatea miscarilor organelor fonatoare care au loc la vorbitor in interiorul gurii si gatului, dar este totusi necesar a imita aceste miscari spre a recunoaste sunetele care se pronunta". Nu doreste sa dea reguli referitoare la dobandirea dexteritatii in citirea de pe buze, ci lasa in seama surdomutului sa gaseasca ce se vorbeste din miscarile buzelor, dand multa atentie acestora si castigand deprinderi solide pe aceasta cale. El presupune ca cei care traiesc cu surdul invata usor semnele dactile prin care se inteleg. In lucrarea sa acorda o mare importanta foneticii - teoria sunetelor. Avea cunostinte temeinice despre mecanismele vorbirii, indica exact pozitiile si miscarile organelor vorbirii necesare la pronuntarea sunetelor. Recurge nu numai la vazul elevului, acesta trebuind sa priveasca atent gura educatorului, ci si la pipait, la simtul cutanat; de exemplu, recomanda ca la crearea anumitor sunete sa facem ca expiratia sa ajunga pe mana elevului, pentru ca acesta sa simta miscarea aerului. Se folosea si de o limba mobila din piele pentru ca elevul sa vada pozitiile diferite ale limbii in vorbire.

Emanoil Ramirez de Carrion, doctor spaniol, era vestit pentru rezultate minunate; nu se marginea sa invete pe elevii sai articularea sunetelor ci ii invata si citirea de pe buzele vorbitorilor. Acesta scoate si o carte cu titlul Minunile naturale continand mii de secrete despre lucruri naturale (1622) cu procedurile de care se servea in arta sa de inzestrate a surzilor cu producerea si receptia vorbirii. El a avut elevi surdomuti din mari familii, dar dupa moartea sa aceasta preocupare dispare.

Faptul ca Spania a fost leaganul culturii surdomutilor pana pe la mijlocul secolului al XVI-lea se explica prin marea prosperitate a imperiului spaniol.

In Italia, Pedro de Castro, medicul ducelui de Mantua, traia pe la mijlocul secolului al XVII-lea, a invatat de la Ramirez secretul de a face pe surdomuti sa vorbeasca. Mai poate fi mentionat parintele Francesco Lana, care in lucrarea sa Overo saggio di alcune inventioni nuove premesso alľarte maestra (Brescia, 1670), expune si o metoda de demutizare si a citirii de pe buze ("Come si possa insegnare a parlare ad uno che per esser nato sordo sia muto: Facendo insieme, che itend con gľocchi ľaltrui parole.")

In Anglia, dr. John Wallis (1616 -1700) ajunge la ideea de a instrui pe surdomuti dupa ce publicase deja importanta lucrare Tratat gramatico-fizic despre limbaj sau despre formarea sunetelor limbii (1653). La invatarea vorbirii arata cum trebuie intrebuintat laringele, limba, buzele si alte organe ale vorbirii pentru scoaterea sunetelor. El nu a format totdeauna vorbirea, la unii a obtinute rezulta bune in invatarea scrierii, spre care tinde tot mai mult spre sfarsitul activitatii sale. Nazuinta de capetenie era de a invata cat mai repede pe surzi sa scrie, dar fiindca acestia nu aveau la indemana cu ce sa scrie, el recurge la reprezentarea literelor prin anumite pozitii ale degetelor si altor componente corporale. Si medicul I. Bulwer - care  s-a ocupat de limba semnelor in doua lucrari publicate in 1644: Chirologia (dactilologia) sau limbajul natural al mainii, si Chironomia (retorica manuala, arta mimica) - din care reiese ca " dintre toate membrele omului, mana vorbeste cel mai bine". In revista sa Philocophus (amicul surdomutilor), acesta demonstra ca surdomutii din nastere pot fi invatati sa priceapa cu ochii limba vorbita.

I. Braidwood a creat o scoala la Edinburg (1760), transportata apoi la portile Londrei (1783), scoala dobandind o importanta mare sub directia dr-lui Waston (1792). Metoda acestora combina citirea cu scrierea si cu aritmetica. Braidwood invata mai intai pe scolari sai sa emita sunetele - articulatiile -, apoi da limbii si buzelor pozitia necesara formarii silabelor; in final, prin numeroase si treptate exercitii sunt pronuntate cuvintele, dandu-se si semnificatia lor; acestea erau tiparite sau scrise.

Wilhelm Holder (1615-1697) sustine, ca si Wallis, prioritatea sa in descoperirea instructiei surdomutilor, si el practicand demutizarea si scriind  lucrarea The elemments of speech (1669). Dar dupa acestia, timp de 100 de ani, nu se mai vorbeste de instruirea surdomutilor, cand la Philadelphia apare lucrarea dr-lui William Thornthon (arhitect):Despre invatarea surdului si mutului sa vorbeasca".

In Olanda, Franciscus Mauricius van Helmont, medic si chimist, sustine ca singura limba naturala in care se pot instrui surdomutii este cea ebraica. El publica la 1667 in latina si germana lucrarea "Scurta deliniere a alfabetului natural ebraic al sfintei scripturi, dupa care putem intelege si invata a vorbi pe surdomutii din nastere" . Aici isi expune astfel sistemul: "surdomutii inlocuiesc auzul prin vedere, simt care devine foarte ager; ei invata treptat: sa citeasca de pe buzele celor care vorbesc cu ei, sa observe pozitiile si miscarile organelor de vorbire si sa patrunda in ideile acelora cu care comunica". Asadar, si in cazul lui van Helmont "Ochiul la surd inlocuieste auzul".

Joan Conrad Amman, nascut la 1669, in Schaffhausen, doctor in medicina, emigreaza in Olanda, stabilindu-se la Amsterdam; se angajeaza sa instruiasca fetita surdomuta a unui om bogat; timp de cinci ani o instruieste si educa, rezultatele experientei publicandu-le in Surdus loquens (1692), pe care le completeaza si republica sub titlul Dissertatico de loquela (1700), in care trateaza despre originile vocii umane si artei de a vorbi, ca si despre mijloacele prin care surzii si mutii din copilarie pot invata sa vorbeasca, iar cei greu vorbitori sa-si corecteze defectele. El este adevaratul creator al metodei orale, el fiind cel dintai care a formulat precis, a practicat regulat si cu succes arta de a face pe surdomuti sa citeasca cuvintele dupa miscarea buzelor. A instruit zece ani pe surdomuti in viul grai. Disertatia sa este pana astazi cel mai bun tratat de articulatie. Amman sustine intre altele ca "vorba este infatisarea ideilor, pe care vorbele articulate le-au provocat in noi, si se efectueaza prin organele vorbirii".

In Germania, un mare pedagog pentru surdomuti a fost G. Raphel, pastor din Lüneburg. El a avut nenorocirea ca din sase copii pe care ia avut, trei fete sa fie surdomute, pe care le-a instruit dupa metoda lui Amman; rezultatele le publica in lucrarea Arta de a invata pe surzi si muti sa vorbeasca (1718). Spre a usura intelegerea limbajului, el se folosea si de gesturi; cu fiica cea mare a avut frumoase rezultate in vorbire, celelalte doua - pentru care a depus mai putina ravna - au preferat sa vorbeasca intre ele mai mult in limbajul mimic.

In Dresda, intre anii 1711-1722, un oarecare M. Elias Schuze, care citise scrierile lui Amman, incearca sa instruiasca surdomuti, fiind platit anual cu 100 de florini de regele August cel Tare, dar se implica suficient in instruire, mai mult ocupandu-se cu comercializarea unui medicament universal, din care o butelie costa 60 de taleri. Instruirea e incercata si de profesorul de medicina din Kiel, I.Chr. Lischwitz, dupa cum reiese din teza sa De voce et loquela (Despre voce si vorbire), publicata in 1719, la Leipzig.

Otto Benjamin Lasius din Burgdorf, care la inceput nu cunostea nici o metoda de instruire, dar treptat s-a initiat in metoda lui Amman si Raphel, descrie procedura sa in Comunicare despre instruirea d-soarei Luiza de Meding, surdomuta din nastere, dupa 2 ani ca sa dialogheze prin scriere si sa raspunda la necesarele intrebari din religie (1775, Leipzig) - cu observatii pedagogice intercalate. Acesta s-a folosit la instruire atat de limbajul mimic, cat si de un alfabet dactilologic, pe cel din urma fata invatandu-l deja in casa parinteasca; de mimica se folosea cand vrea sa faca percepute cuvintele scrise, iar dactilologia tinea locul scrierii.

Primele incercari reusite de a instrui pe surdomuti in limbajul sonor s-au facut de catre medicul Wihelm Kerger din Liegnitz. El scrie De surdo-mutorum cura  (Despre tratamentul surdomutilor), lucrare aparuta in 1794 si unde afirma ca surdomutul poate sa scrie si sa inteleaga scrisul, desi nu poate invata a vorbi. Osteneala de a invata pe surdomuti sa vorbeasca, cum a facut Amman, i se pare prea mare. El pledeaza pentru graiul mimic, care aduce mari servicii si poate servi de limbaj universal.

Sporadic s-a ocupat cu instruirea unui surdomut si preotul Joan Ludovic Ferdinand Arnoldi, el reusind intr-un an sa demutizeze un surdomut; isi publica metoda in scrierea Instructii practice pentru a invata indivizii surdomuti sa vorbeasca si sa scrie. Trebuie sa fi cunoscut scrierile lui Wallis si Amman. El explica baiatului surdomut pronuntarea prin desene si gesturi naturale; propune ca chiar la inceputul instruirii sa fie pronuntate sunetele, el reusind sa le stabileasca aproape pe toate in cateva saptamani. Nu da vreo insemnatate limbajului mimic ca mijloc de explicare, dar cerea de la invatator sa cunoasca limbajul mimic de care se foloseau surdomuti, aceasta mai ales cu  scopul de a putea intelege si indruma pe elevul surdomut in perioada cand inca nu era instruit in viu grai. A instruit pe elevi si in matematica, geografie si religie.

In Franta a existat un invatamant sporadic al surdomutilor in sec. XVII, dupa cum se poate deduce dintr-un testament scris de un mut din nastere in 1679, numit Guibal din Toulouse, fara a fi cunoscut insa instructorul acestuia. Arhitectul Lucas din Ganges a instruit un surdomut in 1746; apoi Rousset din regiunea Nimes a sudului Frantei si Vanins din Paris s-au ocupat de instruirea surdomutilor. Cel dintai care a instruit sistematic surdomuti este Jacob Rodriguez Pereira, nascut la 1715, in Spania din familie evreiasca; a studiat matematicile la Paris. Avand o sora muta si dorind sa o instruiasca a cerut relatii secretarului Academiei din Bodeaux, acesta recomandandu-i scrierile lui Bonet, Wallis, Holder si, mai ales, pe ale lui Amman. Se relateaza si instruirea cu bune rezultate a unui copil evreu surdomut de 13 ani din La Rochelle. Pereira face un contract pentru instruirea unui copil pentru a vorbi, pentru 3.000 de livre; dar tatal baiatului il retrage inaintea implinirii anului, fiind nesatisfacut de rezultate. Ambitionat, Pereira pleaca la Paris, unde Jurnal des savants ii aduce laude pentru reclama. I se readuce copilul retras, iar cazul este prezentat la 1748 la Academia de Stiinte din Paris si in lucrarea Memoire sur ľinstruction ďun sourd et muet, presenté a ľAcademie Royale des sciences". Aceasta continea numai generalitati, nu si detalii despre metoda. Buffon a fost insarcinat de Academie sa redacteze un raport despre educatia surdomutilor reusita de Pereira (1768). Se remarca faptul ca acesta se servea de o dactilologie perfectionata de dansul; este primul care in Franta a pus in practica metoda orala, dar din pacate nu a avut un institut in care sa o aplice. In 1746 exista o scoala la Amiens, unde surdomutul Stefan Fay se ocupa cu instruirea de surdomuti, insa acesta nu preda dupa metoda orala.

R. Ernaud, rivalul lui Pereira, invata si pe elevi viul grai, insa se abtinea de la folosirea dactilologiei, urmarind perfectionarea citirii de pe buze. A inceput sa lucreze la Amsterdam, apoi se muta la Bordeaux, unde instruieste pe French, fiul unui nobil; in 1757 prezinta cazul in fata Academiei de stiinte din Paris, unde primeste incurajari. Se ocupa apoi de fiul comerciantului elvetian Solier; dupa doi ani tatalui i se pare ca baiatul nu a progresat destul, il ia de la Ernaud si-l incredinteaza lui Pereira. Ernaud se ambitioneaza si prezinta elevul in fata catorva membrii ai academiei, care constata insa ca acesta nu este atat de instrui ca primul. Pereira face si el prezentarea inaintea academiei, care considera ca Ernaud nu a atins metoda si faima lui Pereira.

R. Ernaud sustinea ca nici un surdomut n-ar fi complet surd si ca acestia ar avea oarecare sensibilitate fata de sunete. El incearca sensibilizarea auzului prin exercitii sistematice, foloseste tubul acustic, urmarind sa inlesneasca surdomutilor invatarea limbii care este necesara cultivarii lor. Ajunge sa formeze limbajul dupa principiile lui Amman. De limbajul mimic se folosea numai pentru intuitie si ca adjuvant la intuitie; era insa impotriva dactilologiei. Pe langa vorbire, urmarea si deprinderea scrierii si citirii; aceasta din urma se facea cu ajutorul unei masini de citit, inventata de Louis Dumas, care consta in culegerea de litere, fiind numita bureau typographique.

Abatele Claude François Deschamps, impresionat de un surd instruit de Pereira, si-a sacrificat averea si capacitatea educarii surdomutilor parasiti. Din cauza dusmaniilor iezuitilor demisioneaza din functia de capelan al catedralei din Orleans si creeaza din mijloace proprii un mic institut. In lucrarea sa, Cursul elementar de educare a surzilor si mutilor (Paris, 1779), el nu condamna metoda lui ľ Epée, a gesturilor artificiale, deoarece gesturile dau cuvantului expresie, putere si adevar, dar considera ca viul grai ii pune pe surzi in randul oamenilor, care ii pot pricepe si le pot vorbi. El publica in franceza Disertatio de loquela a lui Amman, careia ii adauga alfabetul dactilologic.

In Elvetia, la 1777 preotul H. Keler a instruit surdomuti in casa parohiala din Sghliere, fiind astfel primul institutor pe acest teren. John Conrad Ulrich (1760-1828), tanar talentat al orfelinatului din Zürich, incepand din anul 1779 este pregatit de Keler timp de 3 ani si jumatate pentru a instrui surdomuti, apoi petrece o jumatate de an la Paris la abatele ľ Epée. El va instrui cu rezultate remarcabile doi baieti la Meilen si pe fetita a unui nobil la Geneva.

Instruirea in institute de surdomuti

Instruirea surdomutilor in institute in Franta

Charles Michel Lespee, devenit apoi ľEpée, s-a nascut in 1712 in palatul regal Versailles, unde tatal sau era arhitect al palatului. Deosebit de inteligent, este pregatit pentru preotie, fiind hirotonisit deja la 17 ani. Dar in cariera sa ecleziastica intampina dificultati, pana la excluderea din preotie. Din intamplare cunoaste vicisitudinile copiilor surdomuti; prima tentativa de reeducare a doua surdomute de catre abatele de ľ Epée dateaza din anul 1753; e vorba de doua tinere fete surdomute a carei educatie este inceputa de parintele Vanins, dar acesta murind, acestea raman fara sprijin educativ. Abatele ľ Epée nu cunostea metoda folosita de inaintasul sau. El va inaugura una cu totul noua, fundamentata pe semnele metodice. Aceasta alegere i-a fost dictata de ideea ca gesturile constituie limba naturala a surdomutilor

Fire filantropica, ajunge sa se dedice apostolatului acestei categorii de napastuiti ai soartei. In 1770 creeaza primul institut de surdomuti, intretinut din propriile resurse. El a trait numai pentru institutul sau, a sacrificat cat de mult a putut de dragul copiilor surdomuti care ajungeau la el; renunta la bucatica de la gura, ajunge sa se lipseasca iarna de foc. Prin zelul sau neobosit, prin viu grai si scris a dobandit multi emuli cauzei sale, ca si un oarecare sprijin. Va ajunge sa primeasca copii din toata tara. Despre zelul de apostol a lui ľ Epée se dusese vestea, astfel ca in institutul care functiona in propria casa de pe strada Morilor din Paris se aduna pana la 75 de elevi de ambele sexe. El facea "exercitii publice" pentru a demonstra si explica metoda sa, aratand ca nu e nici o vrajitorie la mijloc.

Insemnatatea acestui institut a fost imensa; a gasit imitatori si in alte tari; activitatea lor a evidentiat necesitatea instruirii acestei categorii de indivizi nefolositori, sarmani, ramasi inculti; cuprinsi in institutii speciale, prin instructie si educatie, acestia puteau deveni folositori societatii si puteau sa stea si ei alaturi de indivizii normali. Institutele pentru surzi au facut dovada ca aceasta categorie de copii se pot instrui adecvat numai in aceste scoli special organizate. In acea epoca exista prejudecata ca surdomutul este rau din cauza influentei satanice, iar nu victima unei infirmitati ereditare sau dobandite. Pentru ca ideea sa sa prinda radacini adanci a avut o insemnata contributie si influenta mediului favorabil, urmare a scrierilor iluministilor care au facut posibila si revolutia de la 1789. In momentul in care suna pentru popor ora libertatii, suna si pentru surdomuti ora emanciparii. Astfel, umanismul a triumfat in fata indiferentei sau chiar dispretului, a dragostei in fata egoismului. In 1790 institutul creat de abatele ľ Epée va fi ridicat la rangul de institutie nationala, dar din pacate acesta decedase in decembrie 1789. In 1795 Consiliul de Stat stabileste ca o parte din edificiul manastirii celestinilor este dat ca local pentru educarea surdomutilor si orbilor tineri; aici se va muta si institutul national de surdomuti.

Fara abatele ľ Epée, fara scoala lui, fara discipolii sai, care s-au dus sa raspandeasca vestea cea noua pretutindeni - in Austria, Germania, Olanda, Rusia, America -, atentia societatii nu s-ar fi indreptat asa curand atentia spre aceasta categorie de dezmosteniti. Nemuritorul abate ľ Epée poate fi considerat, alaturi de Pedro de Ponce, Wallis si Amman, ca inventatorul instruirii surdomutilor. El a pornit fara nici o cunostinta despre metodele de instruire utilizate inaintea lui. Contributia lui in acest domeniu se gaseste in lucrarea Institution des Sourdes et Muets par la voie des signes méthodiques (Paris, 1776), din care apare si o a 2-a editie sub titlul La veritable maniere ďinstruire les Sourds et Muets, confirmée par une longue experience (Paris, 1784) - in care prezinta educatia surzilor si mutilor pe calea semnelor metodice. Demersul sau didactic decurgea cam in felul urmator: incepea cu predarea alfabetului manual; apoi, se servea de expuneri mimice care constau in scurte expresii, nu cuvinte izolate, asa ca "eu duc". In sala de clasa punea patru table mari: pe una se aflau 600 de substantive, pe alta 600 de verbe, pe a treia 4500 de adjective, iar pe a patra erau tabele cu declinari si conjugari. In fiecare zi explica si fixa un numar de cuvinte. Dupa aceea se formau expresii pe care le dicta cu ajutorul semnelor metodice, iar elevii le scriau. La instruire se servea de cartoane mobile pe care erau scrise numele diferitelor obiecte, care se prezentau ca un fel de masina de citit numita «bureau typographique». Pentru a forma elevilor sai notiuni, le punea in fata un obiect si ii facea sa-l priveasca din toate partile; apoi, trebuiau sa-si inchida ochii, iar prin semne si gesturi sa marcheze pozitia, marimea, etc. ale obiectului vazut, ca si cum l-ar privi; o asemenea contemplare el o numea "vedere cu ochii mintii". Aceasta metoda pur personala o aprecia si el ca fiind imperfecta, caci remarca ca are si parti slabe.

Roch-Ambroise-Cucurron Sicard (1742-1822), face studii ecleziastice. Episcopul de Bordeaux, care intentiona sa infiinteze un institut pentru surdomuti, observand la tanarul abate mult talent, il trimite la Paris pentru a invata teoria si practica metodica aplicata de vestitul abate ľ Epée; dar murind abatele ľ Epée, i se incredinteaza lui Sicard conducerea institutului din Paris, dupa ce el s-a supus unui concurs alaturi de alti doi pretendenti (1790). Era inzestrat cu un spirit vioi, dibaci si un deosebit talent pentru reprezentari mimice, el fiind omul potrivit pentru a lua locul maestrului sau. S-a spus despre el ca vorbirea prin gesturi i-a devenit limba materna. Era si un filolog distins, membru al Academiei de stiinte, el tiparind la 1799 Elemente de gramatica generala. Editeaza si Teoria semnelor (1808-1814), in 2 volume. A scos si un dictionar complet al vorbirii gesticulate, caci abatele ľ Epée facuse numai o mica parte din acesta. Cuvintele nu sunt dispuse alfabetic, ci in «ordine logica», formand 12 clase, unde erau asezate alfabetic; in prima clasa expune numele obiectelor cele mai utilizate de copii si vazute de ochii lor, apoi trece la plante, minerale, om, Dumnezeu cu ingerii, elementele naturii, aer, corpuri ceresti, pamantul si geografia sa, insusiri etc. Nu cauta sa dea o cultura uniforma elevilor sai, urmarind sa remarce pe cei mai destoinici. Nu urmarea formarea graiului viu, ca si predecesorul sau, dar spre sfarsitul activitatii pare sa-si fi schimbat vederile, caci in prefata unei editii noi a lucrarii lui ľ Epée, Arta de a face pe surdomutii sa vorbeasca (1820), afirma ca "surdomutii atunci sunt redati din nou societatii umane cand ei reusesc sa vorbeasca, pot citi de pe buze, si ca regreta ca nu mai poate angaja la institut doi invatatori care sa se ocupe cu instruirea graiului viu."

Analiza: Efectele consumului de alcool Analiza: Identitatea de secui

Abatele Janet, directorul institutului de surdomuti din Caen, a fost un fervent adept al metodei intemeiate de ľ Epée si continuata de Sicard, dar va reusi mai putin decat acestia. In Memoriu despre instructia surdomutilor (Caen, 1822) arata ca se serveste de actiunea mimica cand este vorba de-a face pe surdomut sa priceapa sensul unui cuvant; un semn unic, simplu si hotarat ii ia locul; in conversatiile dintre elevi sau cu profesorii lor, acest semn tine locul sunetelor; aceasta este o cheirologie - o vorbire manuala aproape tot atat se simpla ca si cuvantul articulat. Asadar, semnele lui ľ Epée erau semne de cuvinte, ale lui Sicard semne de concepte, pe cand ale lui Janet nu se prezentau nici drept cuvinte, nici ca idei, deoarece in primul caz nu aveau nici o analogie cu obiectele desemnate de cuvinte, iar in al doilea caz erau construite in contra naturii limbajului gesticulat, avand legatura numai cu conceptul; la Janet semnele tin locul sunetelor cuvantului.

Cel mai insemnat urmas al lui Sicard a fost Bebian. Acesta urmarea sa dezvolte in mod mai natural limbajul gesticulat, asa cum rezulta din lucrarea Cercetare despre surdomuti si despre limbajul natural sau introducere la o clasificare naturala a ideilor cu semnele lor proprii (1817). In 1826 publica Mimographie, iar in 1827 Manualul de invatamant practic al surdomutilor, care este primul manual complet de vorbire pentru institutele franceze de surdomuti care urmeaza regulile gramaticale.

Daca urmasii imediati ai lui ľ Epée tind mai putin spre formarea limbajului vorbit, incepand cu 1832 se fac incercari mai serioase de formare a limbajului vorbit, mai ales sub directia lui Ordinaire, a carui initiative din nefericire sunt paralizate de greutati administrative.

In aceasta epoca, in scoala franceza, mai multi profesori de surdomuti au pastrat materialul existent si mersul stabilit de vechii metodicieni. Totusi, ei au eliminat tot ce era inutil si impiedica dezvoltarea, asa cum erau gesturile artificiale. Incet se tinde peste tot la invatarea vorbirii articulate, aceasta devenind tot mai mult scopul esential, in jur asamblandu-se angrenajul intregului invatamant. Unii dintre profesori au parasit cu totul vechiul sistem al lui ľ Epée, tinzand direct la instruirea dupa asa-zisa "metoda germana" preconizata de Amman-Heinicke.

Jean Marc Caspard Itard (1775-1838), in timpul Revolutiei franceze a ajuns intamplator sanitar, ca sa ajunga sa se informeze asiduu despre stiintele medicale, iar apoi sa studieze cu adevarat medicina la Paris. Sub influenta profesorului de psihiatrie Pinel se va interesa de starile anormale. Din intamplare ajunge in contact cu surdomutii, fiind chemat pentru consult la institutul se surzi; abatele Sicard il apreciaza si il angajeaza ca medic al institutului. A scris Tratat despre bolile urechii si auzului (1821, Paris), in 2 volume, tradus si in limba germana (1822, Weimar).

I.I. Valade Gabel (1801-1879), isi termina studiile si intra in 1825 ca practicant la institutul de surdomuti din Paris, iar in 1838 ajunge director al institutului din Bordeaux, ca sa revina la Paris ca director onorific. El nu vedea in vorbirea gesticulata a surdomutilor un viitor, motiv pentru care ii invata limbajul scris. Metoda sa punea accent pe constructia propozitiei, totodata formand si noi cuvinte care se intelegeau din constructie.

Prin contributia lui Itard, in 1842, s-a deschis un curs de instruire complimentara care, conform conditiei exprese a donatorului, trebuia sa se faca numai prin articulare si scriere, inlaturandu-se orice alta metoda. Aceasta clasa a fost incredintata lui Leon Vaisse, care va ajunge sa fie unul din luptatorii pentru noua reforma. Ajuns director in 1860, a facut un loc si mai insemnat metodei orale.

Congresul intrunit la Paris in 1878, prin staruinta profesorilor Magnat si Vaisse, a dat semnalul reformei, rezolutia acestuia stipuland: " sa se pastreze intrebuintarea mimicii naturale - semne facute cu degete si mana, ca mijloace de comunicare intre profesori si scolari -, insa metoda de articulare, cuprinzand si citirea cuvintelor de pe buze, care are ca scop sa redea societatii pe surdomut, trebuia sa fie cu desavarsire preferata tuturor celorlalte, preferinta justificata de altfel prin intrebuintarea din ce in ce mai generala a acestei metode de toate natiunile din Europa si chiar in America". Dar in anul urmator, la congresul de la Lyon, partizanii metodei mimice incearca sa recastige terenul pierdut: "constatand superioritatea articulatiei asupra mimicii, mai cu seama pentru a reda pe surdomut societatii si in acelasi timp, constatand ca nu se poate primi articulatia ca unica baza si ca unic principiu de instruire, Congresul hotareste sa se lase mimicii o parte foarte mare in instruire surdomutilor si ca cele doua metode, departe de a se exclude, se sustin una pe alta si concureaza impreuna pentru acelasi scop .".

Congresul de la Milano, din 1880, transeaza lupta. Presedintele sau, abatele Tarra, propaga cu zel metoda orala pura. Se va lua hotararea: "avand in vedere ca intrebuintarea simultana a vorbirii si a semnelor conventionale duce la vatamarea vorbirii, a citirii de pe buze si precizia ideilor, declara ca metoda orala pura trebuie sa fie preferata". Congresul national de la Bordeaux (1882) si cel international de la Bruxelle (1883) au confirmat decizia celui de la Milano, incoronand suprematia metodei orale pure. In 1880, Peyron, director al Institutului din Paris, care participase la congresul de la Milano, convins de eficienta metodei orale, a inceput reforma radicala: scolarii noi erau cu totul despartiti de cei vechi, primind numai instructie prin metoda orala; sunt trimisi doi profesori la Milano spre a studia procedeele profesorilor italieni. Se ajunge astfel ca toate scolile de surdomuti din Franta sa practice metoda orala pura. Pana in 1879, cursul complimentar de invatare a vorbirii constituia numai o ramura a invatamantului din invatamantul general, aplicat numai la cativa scolari considerati a fi inzestrati cu aptitudini particulare si care reprezentau cam a 20-a parte din efectivul de elevi. Dupa reforma din 1880, invatarea dupa metoda orala este aplicata tuturor elevilor institutului. Institutele private au cautat de la inceput sa aclimatizeze metoda orala, asa cum a fost Institutul Saint-Hippolyte, institutul din Lyon, scoala Pereire din Paris, fundata de profesorul Magnat, toate aplicand metoda dupa modelul institutului Hill din Geneva.

Manuale franceze pentru invatarea prin viu grai au scris: Snykers, Surdul vorbitor, (Paris, 1886) si profesorul L. Goguillot de la institutul de surdomuti din Paris, Comment on fait parler les sourds muets (Paris, 1889). Ultima lucrare este bogat ilustrata, ofera explicatii privind modul de a invata sunetele; lucrarea a fost tradusa si in romaneste de E. Balteanu sub titlu Cum ii facem sa vorbeasca pe surdomuti (1896).

Scoala din Schlezwig

La 1805, cand Schlezwigul apartinea Danemarcei, regele Frederich al VI-le a decretat invatamantul tuturor surdomutilor apti pentru scoala pe cheltuiala statului. Pentru aceasta are un mare merit Georg Wilhelm Pfingsten (1746-1827), muzicant din Holstein, care l-a cunoscut la Lüneburg pe Raphel si de la care a invatat arta de a invata pe surdomuti sa vorbeasca. El infiinteaza in 1788 un mic institut de surdomuti cu 7 elevi. In 1798 i se ofera un ajutor pentru institut din partea casei regale daca se va muta la Kiel. Aici va introduce metoda de a instrui pe surdomuti la seminaristii scolii de invatatori. Pentru a se informa, in 1802, viziteaza institutele din Berlin si Leipzig, unde s-a convins ca drumul pe care merge este cel bun. In 1810, din motive economice, isi muta institutul la Schlezwig, unde efectivul de elevi ajunge la 100. Publica: Observari si experiente de mai multi ani despre defectele auzului surdomutilor (1802, Kiel), Masurator de auz (1804, Kiel), Observari despre auz, simt, surzenie (1811, Altona),  Despre starea surdomutilor din timp mai vechi si mai nou (1817, Schlezwig), Alegerea de povestiri biblice (1819, Schlezwig); pentru uzul surdomutilor publica Carte auxiliara pentru surdomuti (1825, Schlezwig). S-a folosit de semne metodice, dar pe cei mai destepti i-a instruit complet numai in viu grai.

Hans Hensen (1786-1846), candidat in drept, se imprieteneste cu familia Pfingsten, in 1809 devine ajutorul lui Pfingsten, iar din 1811 devine invatator, iar din 1817 profesor. El a introdus in institut tesatoria, strungaria, croitoria si cizmaria. A publicat Curs de instruirea surdomutilor, in 6 parti (1812-1815, Schlezwig), care este un manual pentru scolarii surdomuti, in care numai ocazional se dau indrumari metodice. Nu-si intemeiaza invatamantul pe vorbirea scrisa, pantomima serveste la explicarea notiunilor, iar viul grai pentru intarirea vorbirii scrise. Mersul instruirii vorbirii se bazeaza pe gramatica.

Scoala schlezwigiana, creata de autodidactul Pfingsten, avea scopul:

1.     A invata articulatia la intrarea elevului in scoala;

2.     A uza de limbajul gesticulat, dar pe care nu-l perfectiona artificial;

3.     A intemeiat intregul invatamant pe intuitie.

In Danemarca a fost fondat primul institut de stat pentru surdomuti la Copenhaga in 1807, iar pana la sfarsitul secolului se mai infiinteaza inca 4. In aceasta tarisoara obligativitatea scolara pentru surdomuti dateaza din 1823. In cele 5 institute se invata, pe langa viul grai, si dactilologia, precum si asa-numitul «sistem gura-mana» al doctorului Forchhammer. Scopul era de usurare a citirii de pe buze; anumite miscari ale degetelor corespund cu unele miscari ale organelor vorbirii care inlesnesc intelegerea sunetelor produse; dar acest procedeu are efecte defavorabile asupra citirii de pe buze. Elevii citesc si scriu pe tabele, prin metoda gura-mana, fara a pronunta, cca. 500-800 de propozitii, al carui sens il redau prin semne.

In Belgia, abatele C. Carton in lucrarea sa Ľinstruction des sourds-muets mise à la portée des instituteurs primaires et des parents (1856, Bruxelles) aprecia ca, pentru a exprima ideile obisnuite, limbajul semnelor este foarte expresiv si usor de inteles. El se baza pe lucrarile lui J. Bulwer din 1644. Abatele Carton este de parere ca orice institutor, ori cat ar fi de putin dotat, el cunoaste si executa mai multe semne, si semne de idei mai dezvoltate, cat n-a cunoscut si executat vreodata vreun surdomut, fara ca el sa fi avut o educatie speciala sau sa fi fost ingrijit; de aici si dorinta sa de a pune la indemana institutorilor si parintilor o metoda. Astfel, el expune principiul semnelor conventionale, ca de exemplu: lapte - actiunea de a mulge si semnul alb, ou - semnele ovalului, alb, fragil. Formuleaza de asemenea regulile esentiale ale metodologiei limbajului mimic.

Institutele elevetiene

In Elvetia, de la G. Kull, autorul unei dari de seama, aflam ca in Elvetia, la 1826, Societatea de ajutor a orasului Zürich infiinteaza institutul de surdomuti in cadrul institutul de orbi, unde exista spatiu excedentar. S-a hotarat sa se primeasca copii de 7-8 ani; elevii urmau sa urmeze institutul 7-8 ani, ca si cei din St. Galen, Riehen, Geneva si Berna, iar in restul institutelor din tara numai cate 6-7 ani. G. Kull este de parere ca surdomutul mosteneste de la predecesorii sai un spirit dotat cu putinta de a vorbi si cu insusiri intelectuale. Meseriile pentru surdomuti sunt: croitoria, cizmaria, tamplaria pentru mobila, gradinaritul, cosarcaritul, zugravitul, ca si activitati in agricultura, litografie, cofetarie, calcatorie, legatoria de carti, tehnica dentara, desenul tehnic. Se urmareste si instructia religioasa, morala si pentru viata.

Wilhelm Daniel Arnold (1810-1879) a fost directorul institutului de surdomuti din Riehen (langa Basel) intre anii 1839-1879). Pentru a asigura un regim strict de vorbire, al a combatut cu hotarare folosirea gesturilor, a creat o atmosfera familiala in scoala si de a primit elevi noi numai la doi ani o data, aceasta deoarece noii veniti sa se afle de la inceput intr-un mediu mai mult sau mai putin vorbitor.

Instruirea surdomutilor in institute in Germania

Scoala din Leipzig

Samuil Heinicke (1727- 1790), la inceputul activitatilor sale, s-a ocupat numai sporadic de instruirea copiilor, printre care au fost si surdomuti; astfel, in timpul studiilor sale pentru a se intretine a fost nevoit sa dea lectii particulare; printre elevi a avut pe un surdomut pe care l-a invatat sa scrie cu cele mai bune rezultate; si la Dresda a invatat pe unii surdomuti; ajunge langa Hamburg, la Eppendorf, pe post de cantor, unde a lucrat plin de zel cu copiii incredintati, introduce metoda silabisirii in locul citirii literelor izolate prin care elevii puteau ajunge mai repede sa citeasca; si aici instruieste cu bune rezultate copilul surdomut al morarului din localitate, acesta reusind chiar sa vorbeasca.; din acest motiv este acuzat de pastorul comunei, deoarece - sustinea pastorul - Dumnezeu ar fi facut dinadins ca acesta sa fie mut si sa nu poata vorbi; Heinicke insa si-a vazut mai departe de treaba si va supune pe copil la un examen public, iar ca urmare adversarul sau s-a convins ca poate admite copilul la Sfanta Cuminecatura. Cazul face mare valva in imprejurimile Hamburgului, astfel ca pana in 1774 ajung spre instruire deja vreo cinci surdomuti, intre care si fata unui conte rus, aceasta din urma facand in scurt timp progrese splendide. Intre anii 1773 si 1776 Heinicke ajunge la convingerea ca e de preferat instruirii prin scris aceea prin viu grai, care da rezultate permanente. Aceasta convingere a fost determinata si de faptul ca ii ajunge in mana fascicolul lui Amman Surdus loquens.

Sub ingrijirea sa tenace s-a dezvoltat micul institut din Eppendorf, obtinand bune rezultate. In anul 1777 publica primul manual german pentru surdomuti intitulat Istoria biblica a vechiului testament pentru instruirea copiilor surdomuti. Dar el dorea sa plece de aici pentru a se dedica integral invatamantului pentru surdomuti. Ca urmare, el va demisiona din postul de cantor si organist in 1777, dar nu inainte de a cere numirea ca director sau profesor la noul institut pe care urma sa-l creeze. La Dresda, printul elector Frederic August i-a oferit leafa de 400 taleri pentru a instrui pe surdomutii saraci. El alege Leipzigul pentru noul institut, unde isi aduce familia si pe cei noua elevi surdomuti, la care se mai adauga sase. Astfel se deschide in 1778 primul institut din Germania.

Heinicke si-a tinut secreta metoda de instruire, aceasta - spunea el - pentru a preveni eventuala "fusereala" in arta sa. El ii tinea pe elevi in institut patru ani, pana acestia se puteau cumineca - eveniment esential in viata credinciosilor acelor timpuri. Este probabil ca la inceputul invatarii el se limita numai la vorbirea prin scris; la inceputul activitatii sale, vorbirea prin viu grai o facea superficial, si numai mai tarziu ajunge la convingerea ca exprimarea orala are o mare valoare pentru surdomuti. Tot timpul, el facea sa se creada ca preda arta de a vorbi dupa o metoda inventata de el, pe care o tinea secreta. In scrisoarea adresata abatelui ľ Epée afirma metoda l-a costat multa sudoare si nu este dispus a o comunica altora decat pe un pret destul de mare. El cere de exemplu abatelui Storck - fost si elev al abatelui ľ Epée, intemeietor al institutului din Viena - 10.000 de taleri pentru a-i destanuie metoda. Lucrarea Arcanum cu care sa se intemeieze vocale la surdomuti , al carei an de publicare este 1772, dar care a fost publicat in realitate mai tarziu - abia in 1805 -, metoda este facuta cunoscuta. Heinicke cauta sa inlocuiasca lipsa auzului prin simtul gustului; asa de exemplu, otetul avea semnificatia vocalei i, absintul a lui e, apa curata insemna sunetul a, apa cu zahar o, uleiul u. Se constata ca anumite perceptii gustative sunt in legatura cu anumite configuratii ale gurii, care vor fixa sunetul specific in mod reflex. Substantele se pastrau in fiole.

Timp de 12 ani, cat timp a fost directorul institutului de surdomuti din Leipzig, au fost educati 31 elevi; elevii externi si cei cu alte defecte de vorbire care nu sunt cuprinsi intre acestia, ajung in total la 100 de elevi instruiti. Dar au aparut si critici la modul de tratare a elevilor; astfel, intr-un ziar - Berliner Corespondenz - se afirma ca Heinicke trateaza aspru pe surdomuti, ceea ce-l va supara pe acesta si-l va face sa se apere in scris si in justitie.

Alte lucrari publicate de Heinicke sunt: Observatii despre muti si despre graiul uman, in scrisori (1778, Hamburg), Despre modul de gandire al surdomutilor si maltratarile la care ei sunt expusi prin tratamente si metode absurde (1780, Leipzig), Despre surdomuti (1785), Despre prejudicii fistichii si nocivitatea lor (1787, Leipzig).

Dr. Ernest Adolf Eschke (1766-1811), face studii de filosofie si drept; vizitand institutul din Leipzig se decide sa se dedice instruirii surdomutilor, unde se va si forma; apoi, in 1793, infiinteaza langa Berlin un institut particular. A fost autor al mai multor lucrari si manuale pentru surdomuti. Invata pe elevii sai sa vorbeasca si sa citeasca de pe buze, apoi sa scrie si sa citeasca. Sustine insa ca mintea n-ar putea cugeta fara semne, astfel ca e necesar sa fie corectata pantomima prin care sa le explicam insemnatatea cuvintelor. Dezvoltarea notiunilor surdomutilor are aceeasi mers ca la copiii valizi: impresia senzoriala notiune dorinta de exprimare a conceptelor cuvant scriere figurata pentru toate ideile scriere hieroglifica pentru notiuni scriere cu litere. Dr. Eschke cauta sa dezvolte cat mai mult fizic pe elevi prin plimbari, inot, lucrul in gradina; se faceau exercitii de gimnastica dupa metoda profesorului Du Troit.

Carol Gottlob Reich (1782-1852), continua activitatea lui Heinicke; are meritul de a fi sistematizat metoda de instruire a acestuia, care era deficitara din acest punct de vedere, unele gesturi fiind nenaturale; Reich dezvolta si fixeaza metoda in lucrarile: Privire asupra culturii surdo-mutilor (1828, Leipzig), Primul invatamant al surdomutilor (1834, Leipzig). Lucrarea din urma se adresa invatatorilor de la clasele primare, dandu-le primele notiuni pregatitoare; la inceput face si el uz de limbajul semnelor (pantomima), ca si Eschke si Heinicke. El dezaproba alfabetul digital. Limbajul gesturilor este pentru el ca o fereastra pe care te uiti in viata interna, sufleteasca a surdomutului si vezi ce imagini are deja, cata justete si claritate i se poate atribui. Dar pe langa limbajul gesturilor elevii trebuie sa invete si a vorbi, aceasta in anul al 6-lea, al 7-lea; pentru a indica pozitia limbii, el folosea o limba din cauciuc. Considera ca scrisul trebuie invatat deodata cu vorbirea. A introdus instruirea intuitiva

Scoala vieneza

Aceasta poate fi considerata ca rezultand din influenta lui ľ Epée, aceasta datorita faptului ca printul Fr. Josif al II-lea, fiind in 1777 la Paris, a auzit de rezultatele abatelui si a vizitat institutul acestuia. Printul a fost atat de captivat de cele vazute, de rezultatele elevilor surdomuti, incat a hotarat infiintarea unui institut si la Viena. In acest scop a trimis la Paris pe abatele Frederic Storck ca sa invete metoda lui ľ Epée. Dupa 8 luni acesta s-a considerat apt de a instrui pe surdomuti, astfel ca in 1779 a si inceput instructia cu 6 baieti si 6 fete la spitalul civil. Odata cu Storck a mai invatat metoda lui ľ Epée si Josif May, care era profesor de germana la Paris si dorea sa se repatrieze, printul Fr. Josif al II-lea indemnandu-l si pe el sa se pregateasca pentru a ajuta pe surdomuti. Ajunge si acesta din urma la institut, institutul avand in 1782 un numar de 30 elevi. Cei doi se concurau unul pe altul si se luptau pentru postul de director. In 1786 apare la Viena o carte despre instruirea surdomutilor, care nu se stie care din cei doi a scris-o.

Mihail Venus (1774-1850) devine institutor, cunoaste pe May, iar in casa acestuia se si ocupa de educatia elevilor surdomuti si corepeta cu acestia. In 1809 devine profesor si contabil la institutul de surdomuti, iar din 1820 directorul acestuia. In 1826 publica Metodica instruirii surdomutilor, in care afirma ca surdomutul are nevoie, pe langa vorbirea prin semnele naturale, si de cea artificiala, aceasta pentru a-si putea exprima gandirea si simtamintele; semnele gesticularii sunt pentru surdomuti ceea ce pentru noi este dictionarul, caci ele definesc surdomutului cuvintele sau il fac sa inteleaga adevaratul lor inteles. Considera ca vorbirea scrisa nu fixeaza suficient notiunile, viul grai fiind mijlocul cel mai bun pentru cunoasterea si reprezentarea notiunilor. El introduce pe elevi in «totalul vorbirii» cu ajutorul vorbirii scrise. Din lucrarea aparuta in 1833, Despre instruirea surdomutilor in limba sunatoare, rezulta ca metoda sa contine numai urme din cea germana a graiului viu.

Scoala vieneza a rezultat din cea franceza si a influentat in acest sens toate scolile germane, ceea ce a fost usor, caci scoala din Leipzig a lui Heinicke era inconjurata de secretomanie.

Principiile scolii vieneze, dupa dr. Gh. Crainiceanu erau:

1.     Vorbirea prin scriere, ca baza a intregii instructii;

2.     Viul grai se invata numai dupa ce vorbirea scrisa si-a facut efectul sau, si numai la elevii talentati;

3.     Nu a cultivat dexteritatea in citirea de pe buze, desi recunostea ca este scopul suprem al invatamantului pentru surdomuti; in schimb a introdus alfabetul digital;

4.     Cuvantul nu era intuit prin obiect, ci era explicat prin gesturi, care au fost dezvoltate metodic;

5.     La instruirea vorbirii uza de formele gramaticale.

In 1867, o conferinta a profesorilor surdomuti a propus sa se modifice scoala vieneza in sensul celei germane, ceea ce s-a si intamplat in 1873.

Mihail Reitter (1781-1830), ajunge sa infiinteze Institutul din Linz (1812), aceasta intr-un mod destul de interesant; devenit preot (1805), apoi capelan, avand printre sarcini instruirea copiilor debili mintali, in anul 1811 i se aduce ca debila mintala o fetita, dar din privirea ei intelege ca mintea acesteia nu este atinsa; cu adevarat, fetita se dovedeste ca fiind de fapt surdomuta; fara a cunoaste metode de instruire a surdomutilor, el incepe a o instrui, primind pe langa ea si alti copii surdomuti. Pentru a se instrui se duce pentru trei luni la Viena, unde practica instruirea sub indrumarea lui May. La intoarcere va deschide scoala sa cu 17 elevi. Publica la Viena, in 1828, Metoda de a invata pe surdomuti in care arata ca instructia trebuie sa inceapa cu scrierea literelor pe care le semnala cu alfabetul digital si apoi urma scrierea numirilor concepute. Uza si de pantomima pentru a exprima simtirile si inchipuirile lor, asa cum proceda si May. In finalul metodei trateaza si despre viul grai articulat. Dupa el vorbirea la surdomuti nu poate avea un sunet placut si nu poate fi folosit cu indemanare, dar le este de mare folos acestora, mai ales la cei talentati, pe cand la cei slabi viul grai se insuseste foarte greu. El stabileste reguli de procedura si pentru invatator.

Johan Mücke a fost unul din directorii mai insemnati ai institutului din Praga, care fusese infiintat in 1786 de Carol Berger, format la Institutul din Viena. Mücke publica lucrarea metoda de a instrui pe surdomuti (1834, Praga) in care da indrumari de instruire a surdomutilor pentru preoti si invatatori, urmarind ca acest invatamant sa se generalizeze. Arata invatatorilor cum sa corecteze pronuntia gresita a scolarilor auzitori. Considera ca instruirea cu viu grai trebuie sa formeze baza invatamantului, astfel el trecand peste telurile scolii vieneze; pe masura ce cuvintele vorbite se inmultesc, se vor imputina semnele si gesturile, carora le iau locul cuvintele. Mücke nu folosea alfabetul digital, dar mentinea vorbirea gesticulata naturala.

Anton Schwarczer (1780-1834), a studiat filosofia si dreptul, iar in 1808 devine director al institutului de surdomuti din Vác, institut creat in 1802 de preotul Anton Simon (1772-1808), format si el dupa metoda de la Viena. El publica Gramatica ungureasca pentru surdomuti (1817, Buda), pe care o publica si in germana, iar apoi in germana si maghiara; partea a 2-a, intrebarile, au aparut in 1823. Isi face insa renume cu lucrarea Metoda la instruirea surdomutilor pentru invatatori (1828, Buda). Pentru el viul grai ocupa un loc mult mai insemnat in instruire, decat la fostul lui profesor, Venus. El nu voia ca vorbirea scrisa, si, mai putin, cea pantomimica, sa fie purtatoarea ideilor; pretindea elevilor sa invete sa cunoasca semnele nemijlocite ale ideilor, sa ajunga pana acolo incat cuvintele exprimate sa devina semne mijlocite ale acestor idei; de aceea el facea instructia vorbirii nu dupa insusirea scrierii si formarea notiunilor, ci inca de la inceput. Impreuna cu colegii sai a creat si un vocabular al vorbirii gesticulate. Considerand ca transmiterea de idei si explicarea obiectelor de studiu de catre invatatori se facea prin limbajul pantomimic, nu a dat importanta cuvenita formarii dexteritatii elevilor de a citi de pe buze. Fiul sau, Fekete - care isi maghiarizase numele, ca si institutul -, introduce «sistemul german», pe care si invatatorii a trebuit sa si-l insuseasca si sa predea dupa el.

In SUA, primul institut s-a intemeiat in 1817, la Hartford, avand 17 elevi; la crearea institutului o contributie insemnata a avut-o un mare filantrop, dr. Cogswell, a carui fiica, Alice, imbolnavindu-se de scarlatina a asurzit. In 1818 se deschide un institut la Waschington, iar pana la sfarsitul secolului se vor mai deschide inca 54.

Reverendul H. Gallaudet, absolvent al colegiului din Yele si a seminarului teologic, s-a casatorit cu o surdomuta; in 1815 a fost trimis in Anglia pentru a studia metoda instruirii surdomutilor. Din cauza unor obstacole, care tineau de pastrarea secreta a metodei, el va pleca in anul urmator la Paris. Aici Sicard ii ofera cu generozitate toate indrumarile, ca si pe excelentul sau elev surdomut si invatator la institutul sau, Laurent Clerc, ca asistent. Intorsi la New-York, in urmatoarele opt luni viziteaza orasele americane mai insemnate, obtinand multe subscriptii cat si interesul general pentru educarea surdomutilor. In acest demers un mare rol l-a avut asistentul surdomut, care a starnit uimirea si admiratie auditorilor. Gallaudet revine in Europa in 1867 si viziteaza 44 de institute, raportand apoi cele vazute adunarii directorilor de institute, care decid ca "orice institut este dator a instrui pe surdomutii mai destepti in articulatie si citirea de pe buze". Adunarile din 1888 si 1895 au modificat aceasta decizie, sustinandu-se sistemul mixt (Combined System) care are avantajul ca tine seama de mai ales de deosebirile de intelect si organism ale surdomutului. Majoritatea institutorilor americani dau prioritate formarii intelectuale inaintea articulatiei, uzand mai intai de limbajul scris. Sistemul francez - sistemul manual al limbajului -, va fi utilizat mai ales la instruirea surdomutilor debili mintali. Prima publicatie relativa la surdomuti este scrisa de dr. William Thornton, arhitect, intitulata Despre invatarea surdului sau asurzitului, si in consecinta mutului, de a vorbi  ( 1793, Philadelphia).

Institutul din Illinois a fost initiat in 1838 de Orville Browning, om de real talent si plin de initiative umane si educationale. Calatorind cu un vapor pe fluviul Missisippi cu un surdomut instruit, acesta ii va suscita un interes deosebit privind educatia sa, ca si intregul invatamant pentru surdomuti. Brownig ca senator, a preparat si prezentat un proiect de lege privind surdomutii, care devenit lege, a avut un efect deosebit de benefic pentru educarea surdomutilor. Aceasta va asigura o foarte buna inzestrare a institutelor americane, atat a conditiilor lor materiale si de igiena, cat si cele pedagogice. Un exemplu este institutul Columbia de langa Waschington care isi desfasoara activitate in 19 edificii raspandite intr-un parc splendid.

Institutele pe teritoriile romanesti

Aparitia primelor scoli de surzi a fost pregatita de unele preocupari pentru instruirea individuala si particulara a copiilor surzi.

In Transilvania se crede ca primul institut particular a fost infiintat de Bacila la Ibasfalau, Elisabetopol, azi Dumbraveni, la 1831 si care fiinteaza pana in 1846. Bacila fusese husar in armata lui Napoleon, apoi a servit la institutul de surdomuti din Paris, unde cunoaste metoda de a instrui pe surdomuti.

In Banat, la Timisoara, in 1863 incepe instruirea individuala a primilor copii surdomuti, cand C. Schäffer - fost elev al profesorului de surdomuti Venus, de la institutul de surdomuti din Viena - declara, in lucrarea sa Istoricul scolii de surzi din Timisoara, ca primul sau elev a fost un copil surdomut in varsta de 7ani. Acesta a facut progrese frumoase in insusirea limbajului oral, ajungand mai apoi maistru tamplar. Se mai cunosc si alti copii demutizati in aceasta perioada de catre C. Schäffer, care timp de 22 de ani s-a ocupat de instruirea individuala si particulara, ca in 1885 acesta reuseste sa deschida scoala de surzi din Timisoara. In anul scolar 1884/1885, la Timisoara, C. Schäffer a inceput sa functioneze scoala particulara de surdomuti. Pentru a ridica scoala particulara la gradul de "institut", C. Schäffer a parcurs un drum lung si greu - dupa cum constata D. Ciumageanu, G. Atanasiu, G. Rona, I. Czitron, autorii lucrarii Contributia lui C. Schäffer la dezvoltarea invatamantului pentru copii surzi din Timisoara. In 1886, deci numai dupa un an de la infiintare, acesta reuseste sa transforme scoala particulara in scoala oraseneasca, purtand denumirea de "Scoala de surdomuti din Timisoara". In aceasta calitate, scoala obtine din bugetul orasului o alocatie permanenta de 500 de forinti pe an. Ca urmare, efectivul scolii se va mari la trei clase, avand 20 de elevi. Scoala ramane insa pe mai departe in localul scolii elementare, cursurile tinandu-se dupa masa, ceea ce impieta asupra calitatii procesului de instruire. C. Schäffer va desfasura actiuni intense pentru transformarea scolii in institut si mutarea acestuia intr-un local propriu. Dar acestea vor reusi de abia in anul scolar 1893/1894, cand institutul pentru surdomuti din Timisoara este amplasat provizoriu intr-o cladire separata, ca in 1897 sa aiba un edificiu propriu si din 1901 un internat. La reorganizarea sa dupa primul razboi mondial, putea primi 80 de elevi si avea 9 profesori.

Prin 1905 C. Schäffer s-a preocupat si de pregatirea profesionala a surzilor, intocmind anumite proiecte in acest sens - afirma D. Ciumageanu, G. Atanasiu, G. Rona, I. Czitron in lucrarea citata mai sus (p.243). In acea perioada, referindu-se la acele proiecte, L. Klis afirma: "Rezolvarea invatamantului profesional pentru surdomuti si pentru debilii mintal a pregatit-o atat de bine, incat pe baza proiectelor sale urmeaza sa se infiinteze in viitorul apropiat la Timisoara scoli speciale pentru acesti deficienti".

In 1885, la Arad, s-a infiintat scoala de surdomuti, careia i s-a dat local in anul urmator, iar in 1901 peste parterul cladirii s-a ridicat un etaj. In 1922 scoala va deveni internat pentru oarbe.

In 1888, la Cluj, s-a infiintat institutul de surdomuti; in 1893 a fost terminata cladirea pentru acest institut; este reorganizat dupa razboi, director al institutului fiind Hertila; in 1923 avea sapte profesori si un maestru pentru desen.

La Targu-Mures, fiind numit prefect Gh. Bernadi, acesta lasa pensia s-a de 6.000 coroane primite de la oras pentru un viitor institut de surdomuti, care se proiectase a se infiinta; dr. Gh. Crainiceanu, care semnaleaza initiativa, nu cunostea in 1925 cum s-a incheiat acest proiect.

La Bucuresti, in 1863, in cadrul Azilului Elena Doamna, se va intemeia si o sectie pentru 20 baieti surdomuti care va sta la baza unui institut special, in care incepand cu 1 noiembrie 1867 s-a predat instructia elementara. Printre masurile luate de administratia eforiei spitalelor de care depindea azilul a fost de a desparti baietii de fete, baietii fiind mutati in localul ospiciului Pantelimon. Orfelinatul a functionat la Pantelimon pana in 1881, dupa care este trecut la ministerul instructiunii publice care il muta langa Bucuresti, la Tei in palatul Ghica; in septembrie 1895 va fi transferat la Focsani intr-un local special construit pentru 60 de orfani si 40 de surdomuti.

In 1867-1968 la orfelinatul Sf. Pantelimon functionau, alaturi de clasele de auzitori, si trei clase de elevi surzi. Datorita grijii deosebite a dr.-lui Carol Davila se dezvolta pregatirea elevilor surzi, fiind create doua ateliere, unul de tamplarie si altul de sculptura artistica, conduse de un profesor francez surd. Aici elevii surzi invatau o meserie, putand astfel, dupa terminarea scolii, sa-si castige existenta. Nu exista informatii privind programa dupa care se facea instruirea si educarea elevilor, singura sursa de informatii fiind catalogul azilului pentru anii 1864 si 1868, acesta continand de fapt datele sumare ale unui registru matricol - numele elevilor, materiile predate, notele acordate lunar. Aflam astfel ca numarul de elevi a fost extrem de redus, pe clase situatia prezentandu-se astfel:

T    in anul scolar 1863/1864 au fost 2 elevi in clasa I-a, in 1864/1865 erau 4 in clasa I-a si 1 in a II-a;

T    in anul scolar 1865/1866 in clasa I-a erau 6 elevi - din care in prima diviziune 3 si in a doua diviziune 3, iar in clasa a II-a erau 2;

T    in anul scolar 1866/1867 in clasa I-a erau 6 elevi - din car 3 in prima diviziune si 3 in a doua diviziune, iar in clasa a II-a erau 2 elevi;

T    in anul scolar 1867/1868 erau 4 elevi in clasa I-a, 2 in clasa a II-a si 2 in clasa a III-a.

Se constata ca nu exista repetentie, elevii fiind mentinuti intr-o clasa doi-trei si patru ani, pana ce isi insuseau temeinic cunostintele corespunzatoare clasei respective. Notele erau intre 0 si 10, predominand cele foarte mici.

Obiectele de invatamant predate la sectia surdomuti de la Azilul Elena Dómna in anii 1864 -1868

Este greu de precizat ce contineau materiile studiate, dar se pot face anumite presupuneri. Silabisirea presupune exercitii de articulatie pe baza de silabe, lipsite de sens, din care se formau apoi cuvinte; era o activitate cunoscuta sub denumirea de "lalaiala" - dupa aprecierea N. Mitrea, V. Tomescu si C. Apostol[1] - o metoda foarte greoaie, inadecvata practicii comunicarii. Metoda aceasta, folosita curent in demutizare in acea perioada, s-a perpetuat timp de decenii in demutizarea copiilor surzi. Obiectele "Scrierea pe placa" si "Scrierea placa" erau doua obiecte distincte, primul presupunand ca trata transcrierea unui text de pe tabla pentru fixarea structurii lingvistice a cuvintelor, iar cel de-al doilea ar putea fi scrierea pe placa dupa dictare, activitate care urmarea formarea deprinderilor de labiolectura. "Scrierea pe tabla" se pare ca ar fi constat in scrierea dupa dictare, aceasta dupa notele mici pe care elevii le obtineau la acest obiect. In anul urmator obiectul va apare sub denumirea "Dictando", care este mult mai potrivita. "Lectiuni dupa tablou" presupune o insusire constienta a vocabularului. Principiul predarii intuitive se va concretiza in continuare sub diferite aspecte marcand o anumita caracteristica a instruirii elevilor surzi. "Lectia explicata" - obiect care apare in clasa a II-a -, continea, probabil, lectura unui text urmata de redarea intelesului prin cuvinte proprii.

Privit in ansamblu, documentul analizat prilejuieste si alte observatii pertinente. Astfel, atat numarul cat si denumirea obiectelor se modifica de la un an la altul. Se schimba denumirea unora dintre obiecte cu noi denumiri, astfel ca "citirea" devine "lectura", in loc de "scriere pe placa" apare "dictando". Imbunatatirea procesului de invatamant devine evidenta prin trecerea de la imagine ("Lectiuni dupa tablou") la obiect ("Lectiuni de obiecte"), prin aparitia a noi obiecte - asa ca "Explicatia", "Conversatii". Lipseau la inceput desenul, gimnastica, indeletnicirile practice. Se dezvolta si se diversifica cunostintele, astfel, "lectiile de obiecte" devin in clasa mai mare "Lectii de obiecte de istorie naturala". Pe de alta parte, procesul de invatamant pentru sectia de surzi se diferentiaza tot mai mult de cel pentru auzitori din azil. Se observa din aspectele relevate mai sus ca intregul proces de invatamant se afla permanent intr-o continua experimentare, evidentiata prin cautari si fluctuatii de la un an scolar la altul.

Nici proiectul de lege publicat in 1881 cu privire la copiii asistati in Azilul Elena Doamna si Orfelinatul Sf. Pantelimon, nu se prevede nimic despre instruirea si educarea elevilor surzi, acesta referindu-se numai la organizarea invatamantului pentru copiii auzitori. Prima lucrare despre surdomuti in romaneste s-a publicat la Bucuresti, in 1884: Notiuni de articulatiune sau instructiuni pentru a face pe surdo-muti sa vorbeasca; aceasta a fost scrisa de E. Baican si N. Jonescu.

Din anul 1887, invatamantul special trece exclusiv in grija statului. Dupa mutarea orfelinatului la Focsani (1895), sectia de copii surzi are prioritate, se dezvolta, fiind cunoscut sub denumirea de Institutul de surdomuti din Focsani. Numarul elevilor se mentine insa redus datorita fondurilor strict limitate, care nu permiteau un numar mai mare de burse si cadre didactice. Cat priveste instruirea si educarea elevilor surzi, totul era lasat in seama bunului simt si al pregatirii profesionale a dascalilor. Acestia incercau cand o metoda cand alta, dupa cum li se parea mai nimerit - afirma N. Mitrea, V. Tomescu si C. Apostol in lucrarea amintita. Experienta cu care veneau de la scolile de auzitori, de unde erau recrutati, si unele modele de la profesorii mai vechi, constituiau unicele surse pentru a­-si desfasura propria activitate. Existau caiete cu lectii metodice intocmite dupa priceperea dascalului care slujeau de model pentru incepatori. Lipseau literatura de specialitate, programele, manualele scolare si lipsea o indrumare competenta. De aceea cadrele didactice trebuiau sa-si croiasca singure drumul, sa gaseasca metode si procedee adecvate, specifice conditiilor scolii pentru surzi. Din aceste motive vitrege, ca si din altele, acestia nu ramaneau prea mult in aceasta scoala, astfel ca era o mare fluctuatie de cadre. Inainte de 1900 s-au devotat scolii Sultana si Nicolae Ionescu - ultimul fiind directorul orfelinatului. In 1900 ajunge director Mihai Ionescu, care a facut studii de specialitate la Paris, ca bursier al statului. Acesta a consacrat 25 de ani de activitate promovarii si dezvoltarii procesului de invatamant a acestei scoli. El scrie si tipareste lucrarea in 4 volume Curs special pentru surdo-muti, aparuta la Focsani in 1922. Un aport insemnat aduce si medicul specialist Emil Daraban, desi nu a lucrat decat intre anii 1924-1926 la aceasta scoala. El s-a ocupat cu stabilirea defectelor auditive ale elevilor si consecintele pedagogice ale acestora. A formulat propuneri cu privire la munca didactica, referitoare la pregatirea profesionala a cadrelor din invatamantul special. Chiar i s-a incredintat timp de trei ani sarcina organizarii si conducerii unor cursuri pentru dascalii de la aceasta scoala.

Prin reforma invatamantului din 1948, scolile de surzi au fost incluse in sistemul de invatamant general, punandu-se accent pe cultura generala, pe educatia lor multilaterala, pe intelegerea cat mai completa a realitatii existente in tara. Sarcina de a li se asigura pregatirea profesionala le va reveni scolilor speciale profesionale. Apar programe analitice car stabilesc in amanunt ce anume trebuie sa se predea si se precizeaza aspectele metodice ale procesului predarii. Sunt editate manuale scolare speciale pentru elevii surzi. Organele de indrumare si control urmaresc indeaproape desfasurarea procesului instructiv-educativ, rezolvarea sarcinilor speciale legate de specificul deficientei elevilor.

Generalizarea invatamantului pentru surdomuti

Cu cat mai multe institute de surdomuti se faceau, cu atat mai general devenea interesul pentru surdomuti; se evidentia tot mai mult necesitatea cultivarii acestei categorii de copii. In cursul primului patrar al secolului XIX, aproape in fiecare tara din Europa, mai ales in tarile de expresie germana - principi, societati si particulari - contribuie la crearea de institute pentru surdomuti. Mai intai in Danemarca, in 1805 s-a decretat obligativitatea invatamantului pentru surdomuti, care se facea pe cheltuiala statului. In Prusia, in 1812, invatamantul devine obligatoriu. In tarile germane existau la sfarsitul secolul XVIII 10 institute, iar in primele trei decenii ale secolului XIX s-au infiintat inca 50. Cu cat institutele de surdomuti se inmulteau, cu atat interesul pentru surdomuti se generaliza. Specialistii, in mare parte, sustineau ca numai in institute se poate da surdomutilor o adevarata instruire, ceea ce ar fi marit insa cheltuielile. Dar acestea asigurau instruirea numai pentru o mica pare a acestei categorii de copii, acestea nu puteau cuprinde marea multime a copiilor surdomuti. S-a nascut intrebarea: cum s-ar putea remedia mai bine neajunsurilor in privinta invatarii tuturor surdomutilor?

Atentia s-a indreptat catre educatorii poporului, preoti si invatatori, catre scoala primara, care dupa indemnul lui Pestalozzi luase un nou avant; acum se aplicau noile principii pedagogice care erau avantajoase si instruirii surdomutilor. Propuneri in acest sens sunt facute de dr. Stepfani, in articolul Despre metoda cea mai simpla si mai naturala de a instrui pe surdomuti. In 1828, in Prusia se decreteaza generalizarea invatamantului pentru surdomuti alaturi de cei obisnuiti pe calea cea mai simpla. Pentru aceasta se prevedea ca la fiecare scoala sa fie cate un profesor pentru surdo-muti, acestia fiind instruiti la institutelor existente. Ei urmau sa instruiasca deci in scoala normala, intr-o sectie de aplicatii, unde seminaristi cu inclinatie spre acest specific, sa fie initiati teoretic si practic. Formarea invatatorilor pentru instruirea surdomutilor in Prusia coincide cu crearea universitatii din Berlin care, alaturi de institutul de surdomuti din Berlin, devine centrul de formare a acestei categorii de specialisti pentru teritoriile germane. Dar acest demers nu a avut succesul asigurat de la inceput, deoarece nu toata lumea sustinea ideea generalizarii invatamantului pentru surdomuti in cadrul scolilor obisnuite, adica a scolilor populare.

Referiri la instruirea surdomutilor prin preoti si invatatori, in scolile pentru copii normali, fie in casa parinteasca, am vazut mai sus ca au facute si Hill, Saegert, Walther, Ritter, Reich si Mücke. In continuare enumeram pe cei care au sustinut aceasta pozitie, s-au implicat in acest demers si au publicat lucrari pe aceasta tema.

L Leonhard Alle (1777-1859), invatator in Günd, se instruieste la un institut din Bavaria, apoi, vine acasa si instruieste trei copii surdomuti. Alle era obligat de a forma si pe ajutorii de profesori de surdomuti. El a scris si publicat Metoda de a instrui copii surdomuti in scriere, cetire, calculare si vorbire (1820, Günd).

M. Wilhelm Frederic Daniel (1784-1861), preot, cunoscator al metodei lui ľEpée, publica Educarea generala a surdomutilor si orbilor, mai ales in familie si in scoli populare. (1825, Stuttgart, 3 vol.). El pretindea ca invatatorul sa instruiasca privat pe surdomut o ora pe zi.

Joan Baptist Graser (1766-1841), doctor in filosofie, profesor de teologie, revizor la Bamberg, apoi la Bayreuth, intemeiaza pedagogia pe principii stiintifice. El sustinea ca orice scoala poate fi si scoala pentru surdomuti. La staruinta lui s-au infiintat peste 100 de mici institute de surdomuti in cercul Obermain, adica in mai mult de 100 de scoli populare; s-au facut incercari de a de a instrui pe surdomuti, dar incercarea nu a reusit. Ca exemplu pentru aplicarea planului sau, el insusi instruieste un surdomut si pe un invatator. El publica Educarea surdomutilor in copilarie (1829, Nürnberg).

Englezul Jon Pancefart Arrowsmith, nu era profesor pentru surdomuti, dar s-a ocupat de problema, avand un frate surdomut, a scris Arta de a instrui pe surdomuti in scoli publice (1820, Leipzig).

Franz Hermann Czech, preot si profesor de filosofie, a lucrat toata viata la institutul de surdomuti din Viena. El isi da seama cat de putin pot ajuta institutele existente multimea de "orfani ai naturii". El pledeaza mult pentru instruirea surdomutilor alaturi de cei valizi. Publica lucrarea Gramatica cu imagini cu referinta la religie, morala si viata (1836, Viena), care sa foloseasca preotilor si invatatorilor si in cazul in care acestia nu cunosc limba gesturilor. Mai publica Compendiu de religie pentru surdomutii culti (1830, Viena).

Wirsel publica lucrarea Instructiuni pentru invatatorii de scoli primare la conducerea primei instructiuni a copiilor surdomuti (1850, Büren).

Joan Paul Wich, profesor pentru cultivarea surdomutilor la seminarul de invatatori din Aldof (Bavaria), forma invatatori care, eventual, sa poata instrui, pe langa copii valizi, si pe cei surdomuti din localitatea in care functionau. A publicat Gramatica pentru surdomuti (1842, Nürnberg) si Colectia de chipuri din gramatica pentru surdomuti si normali, la instruirea intuitiva si gramaticala (1846, Fürth).

Kruse publica Instructii pentru tratamentul rational al copiilor surdomuti acasa la parinti pana la etatea de 8 ani (1855, Schleswig).

Rössler publica Indicatii pentru invatatori populari spre a prepara bine pe copiii surdomuti pentru intrarea lor intr-un institut de surdomuti (1858, Osnabrück, ed. II, 1800).

Cüppers publica Indicatii pentru a preda bine la copiii surdomuti pentru intrarea lor intr-un institut de surdomuti (1862, Trier).

Radomski publica Povatuitor pentru parinti si apel la invatatori, preoti, autoritati si filantropi referitor la surdomuti (1875, Marienburg).

Si in Franta s-au facut propuneri in sensul celor de mai sus, asa cum ar fi:

Valade-Gabel, director la institutului de surdomuti din Bordeaux, care scrie si publica Metoda la indemana institutorilor primari pentru a invata pe surdomuti limba franceza (1857, Paris).

Dr. Blanchet, medic la institutul de surdomuti din Paris, publica studiul Surdomutenia (1852, Paris). In urma incercarilor sale de a vindeca surzenia, in 1853 o comisie a Academiei din Paris a dezbatut aceasta problema si face recomandarea ca elevii care mai pot auzi ceva, ca si cei care au auzit, sa fie separati de cei surzi complet, deoarece clasele comune pot fi in detrimentul primilor.

Cultivarea metodica a invatamantului surdomutilor

Instruirea surdomutilor pe baza formala

Metoda scolii franceze a predominat si in Germania pana peste primul sfert al secolului XIX; metodicienii germani au primit pe langa alte directive si mersul formal al invatamantului.

Dr. Victor August Jäger (1794-1864), cu studii teologice, predicator, preda si religia la institutul de surdomuti din Gmünd si chiar ajunge directorul acestuia (1825). Deprinde in scurta vreme metodica instruirii surdomutilor si face chiar pasi independenti in acest domeniu, dovedind-se un reformator; ezita la inceput intre metoda franceza si cea germana, preferand in final viul grai. Scrie si publica: Tratamentul de aplicat orbilor si surdomutilor (1831, Gmünd) si Metoda de a instrui copii surdomuti in vorbire, religie si in alte obiecte de studiu cu chipurile necesare, carti de citire si modele (1832-1836, Stutgart); ultima lucrare estestructurata pe cinci capitole:

1.     Posibilitatea de a instrui pe surdomuti in viu grai;

2.     Pregatirile necesare pentru a introduce pe surdomuti in acest grai;

3.     Raportul vorbirii gesticulare si scrise fata de viul grai;

4.     Mersul invatarii vorbirii;

5.     Scopul instruirii surdomutilor.

Carl Wilhelm Saegert (1809-1879), invatator, invata instruirea surdomutilor la institutul din Berlin (1828), apoi la Köningsberg si Weissenfels, alaturi de Hill, rivalul sau de mai tarziu. In 1832 este numit prim invatator la institutul din Magdeburg. Scrie Metoda de a instrui copii surdomuti in vorbire si limba pentru invatatori de scoli primare (1840, Magdeburg), lucrarea fiind o prelucrare a principiilor de instructie fixate de catre Amman-Reiter-Jäeger, in care se deosebesc trei etape ale invatarii vorbirii:

T    prima, in care surdomutii invata vorbirea, ca si cei normali, prin imitatie;

T    a 2-a, in care se ordoneaza materialul verbal dobandit dupa principii etimologice si gramaticale spre a initia elevii in legile schimbarii si pozitiei cuvintelor;

T    a 3-a, in care elevii citesc si explica povesti, fac descrieri, conversatii, spre a utiliza liber vorbirea,  acaparand conceptii noi si expresii deosebite; vorbirea gesticulata este numai un mijloc pentru a ajunge la graiul viu.

Bine vazut de rege este chemat in casa seniorilor si, in 1853, este numit inspector general in afacerile surdomutilor, iar in 1858 devine consilier guvernamental si referent pentru surdomuti in guvernul Prusiei. In 1875 a publicat planul normal pentru invatamant, iar in 1878 sub el se decreteaza ordinea de examene pentru invatatori si directorii din institutele pentru surdomuti.

Dr. Hieronymus Anton Jarisch (1818-1861), preot, instruieste surdomuti in Boemia, ajunge la institutul de surdomuti din Praga, apoi ajunge la Viena, unde instruieste timp de cinci ani pe fiica surdomuta a unui conte, dupa care devine prim-invatator la institutul de surdo-muti din Viena; revine in Boemia in functia de consilier scolar pentru provincia Stiria. Scrie si publica Metoda pentru instruirea surdomutilor in limba articulata, in calculare si in religie (1851, Regensburg) prin care preotii si invatatorii, dispunand de cateva ore libere, sa se poata dedica instruirii sarmanilor surdomuti. El a sistematizat invatarea vorbirii pe considerente gramaticale, incepand cu substantivul si terminand cu conjunctivul. A prelucrat deosebit o carte de religie si alta de istorie biblica.

I.E. Aichinger (1805-1864), a studiat teologia, in 1829 ajunge adjunct la institutului de surdomuti din Linz, unde face un internat pentru o parte din elevii externi. A lucrat pentru perfectionarea metodei de instructie, publicand Dezvoltarea organica a inteligentii si limbajului (1849, Linz), care cuprinde numai latura teoretica a gramaticii pentru surdomuti. Ca manual pentru elevi publica o istorie biblica, un catehis mare si altul mic. Executarea practica a teoriilor sale o incredinteaza preotului-invatator Carol Lampl (1813-1863), care va publica Metoda practica la instruirea surdomutilor (1852, Linz) in care se descrie inceperea invatamantului cu scrierea si vorbirea; si citirea de pe buze este importanta pentru acesta; invatamantul intuitiv este inviorat mai ales prin ilustratii care reprezinta obiecte din natura, preocuparile elevilor si ocupatia oamenilor. Dar "procedeul practic" fiind rigid nu a fost acceptat de catre invatatori.

Atat adeptii scolii vieneze si germane, cat si metodistii Jäger, Saegert, Jarisch si Aichinger aderau la aceasta desfasurare a invatamantului gramatical, care rezulta din formele exterioare ale limbii. Defectele acestei metode sunt:

1.     Pentru gramatisti directia importanta era forma exterioara a limbii; ei parcurgeau cu elevii toate formele cuvintelor si sileau elevii sa construiasca cu acestea cat mai multe propozitii dupa legile gramaticii.

2.     Si la invatarea unei limbi straine se urmareau regulile gramaticale cu exemple, astfel ca elevii comunicau cu greu intre ei.

3.     In lipsa materialului de vorbire pregatit, necesar la fixarea regulilor gramaticale, se recurgea la limbajul gestual.

4.     Se preda materialul verbal in conexiunea lui formal-gramaticala si nu obiectiv-logica, ceea ce punea piedici in utilizarea vorbirii.

Instruirea surdomutilor pe baza materiala

Invatamantul surdomutilor a putut face progrese numai dupa ce el a fost bazat exclusiv pe intuitie, de la care pornind, s-a predat elevului surdomut si forma limbii in dezvoltare genetica. In diferite faze s-a pus accentul pe anumite aspecte ale instruirii, asa cum ar fi:

a. Separarea invatamantului intuitiv de invatarea limbii;

b. Sistematizarea cunostintelor;

c. Conexarea instructiei de lucruri cu articulatia.

a. Separarea invatamantului intuitiv de invatarea limbii

Frederic Mauritiu Hill (1805-1874), urmeaza cursuri universitare la Berlin, frecventeaza un an institutul de surdomuti, iar in 1830 este numit prim-invatator la institutul de surdomuti din Weissenfels. Reformator al invatamantului pentru surdomuti, este creatorul unei metode didactice naturale pentru surdomuti, fiind organizatorul «metodei germane»; el sustinea ca limba trebuie sa devina pentru surdomuti o activitate organica a vietii. Autor fecund, scrie: Compendiu pentru instruirea surdomutilor (1839, Essen), Manual pentru instruirea copiilor surdomuti in vorbirea mecanica, citirea de pe buze, scriere si citire (1839, Essen). Lucrarea din urma se adreseaza invatatorilor scolilor populare care, dupa el, trebuie sa prepare bine pe copiii surdomuti in privinta semnelor vorbirii, fiind astfel pregatiti pentru activitatea viitoare din institutele de surdomuti unde nu vor mai sta multi ani, idee gresita insa dupa Walther. Scrie apoi Manual de instruirea articulatiei copiilor surdomuti (1840, Essen), aceasta fiind o continuare a lucrarii scrise in 1839, dar aici Hill renunta la sistemul vechi de instruire, aici el avand in vedere numai necesitatile lingvistice ale elevului surdomut. A mai scris Carte de citire si de articulatie pentru clasele superioare din institutele de surdomuti (1843) si Naratiuni mici pe baza fabulelor lui Spekter (1848); in 1852 scrie Carte elementara de citire si articulatie pentru surdomuti, in 2 volume, carte care trebuia sa se afle in centrul intregului invatamant lingvistic, ca indrumator de articulatie, iar cartea Bazele unui plan de invatamant pentru institutele de surdomuti fixeaza instructia ordonata a formelor de articulatie cu incepere din al doilea an, cate 4 ore, iar in anul urmator, cate 6 ore. Vorbirea gestuala a cautat sa o reduca cat mai mult, desi la inceput vedea ca este necesara; mimica vorbirii si gesticulatia trebuie tolerate si mai tarziu, acestea fiind necesare mai ales la ora de regie, pantomima avand aici un efect mai mare decat cuvantul.

Lucrarile cele mai insemnate privind organizarea invatamantului pentru surzi din Prusia sunt: Starea actuala a chestiunii cresterii surdomutilor in Germania (1866, Weimar), Liniamente principale ale unui plan de invatamant pentru institute de surdomuti (1867, Weimar) si Proiectul unui regulament pentru chestiunea cultivarii surdomutilor prusieni (Weimar, 1874).

In lucrarea Preoti si invatatori in serviciul surdomutilor (1868, Weimar) nu mai face asa mari presiuni ca inainte fata de cei care trebuie sa se ocupe de instruirea surdomutilor. A avut destui dusmani, aceasta datorita atitudinii sale intransigente, dar aceasta nu-i micsoreaza meritele in instruirea surdomutilor. Unele din lucrari sunt reeditate, ajungand si la a 5-a editie, unele fiind si traduse, editate la Rotterdam, Stockholm.

Wilhelm Daniel Arnold (1810-1879), vizitand un institut de surdomuti se hotareste sa se ocupe de instruirea acestora; urmeaza Seminarul pedagogic din Carlsruhe, unde a fost introdus si in metodica instruirii surdomutilor; este numit invatator in scoala populara, apoi lucreaza la diferite institute de surdomuti; nu a fost un metodist in sensul adevarat al cuvantului; el a cautat sa produca vorbirea la surdomuti in modul in care aceasta se produce si se dezvolta la copii integrii, asa cum proceda si Hill; instruirea articulatiei si invatarea vorbirii de conversatie era scopul principal, asa dupa cum rezulta din lucrarea sa Exercitii elementare in auzirea si imitarea cuvantului, scriere si citire cu chipuri pentru surdomuti (1865, Frankfurt). Arta lui Arnold consta in invatarea scoaterii la inceput a unui sunet puternic si scurt cu scopul de a evita vorbirea taraganata, urmarind apoi formarea unei vorbiri, clare, inteligibile si naturale. Astfel, el inaugureaza o noua era in instruirea articulatiei surdomutilor. Institutul lui fiind mic, a putut elimina cu desavarsire vorbirea prin gesturi, lucru greu realizabil intr-un institut mare. Contributii insemnate a avut si in educatia religioasa, el publicand si lucrarile Istoria biblica (1848, Bazel) si Instruire in doctrina crestina pentru nevarstnici (1864, Bazel).

b. Sistematizarea cunostintelor

Otto Frederik Kruse (1801-1879), dat la gradinita la 5 ani, la 6 ani se imbolnaveste de scarlatina care-i va distruge auzul; incetul cu incetul pierde si facultatea de a vorbi; urmeaza institutul de surdomuti din Kiel, apoi pe cel din Schlezwig, unde face asa progrese deosebite incat se incearca sa-l retina ca invatator auxiliar. Nu a reusit sa se perfectioneze ca profesor, dar ca autodidact face studii speciale si de pedagogie, invata limbile daneza, franceza si latina. Pe baza studiilor sale propune unele modificari la institutul la care era, insa fara succes, ceea ce il va dezgusta; se retrage la Altona, la mama sa, unde instruieste mai multi copii surdomuti. Pentru a se perfectiona viziteaza mai multe institute, printre care si pe cel din Brema, unde i se propune un post de invatator. Aici va publica lucrarea Surdomutul in stare de necultura cu privire si la viata unor surdomuti insemnati (1832, Brema). Bolnavicios, se reintoarce la Altona. Este chemat la institutul din Schleswig, unde acum lucrurile se indreptasera, functionand pana in 1872, cand deteriorandu-i-se sanatatea, cere sa fie dispensat de a mai instrui. A publicat si manuale pentru scolile elementare, asa ca Metoda elementara pentru formarea limbii (1841, Essen), ca si alte lucrari: Scoala populara din punct de vedere al vietii (1845, Schlezwig), Disciplina scolara (1857, Leipzig), Pentru viata - prin viata (1860, Leipzig).

In anii 1852-53 viziteaza cele mai insemnate institute din Germania, Austria, Elvetia, Franta, Belgia, Danemarca - in numar de 27 -, iar pe baza raportului despre acestea scrie o vasta lucrare Despre surdomuti, cultivarea surdomutilor si institute de surdomuti (1853, Schlezwig). Va scoate la Altona si o foaie saptamanala, Altonaer Bote; unde isi publica si o autobiografie (1877) in care afirma ca el nu a fost instruit, ci a fost dresat; aici mai opineaza ca instructia sa se orienteze mai putin dupa obiectul de studiu si mai mult dupa trebuintele elevului; apoi, in prima linie sa stea ce se poate, iar in a doua ce se stie; notiunile nu trebuie comunicate, ci mai bine sa fie prelucrate, adica dezvoltate si ca toate notiunile sa se formeze prin intuitie; in fine, scolarii sai care nu aveau nici o idee despre cuvinte trebuiau sa invete limba nu atat pe baze gramaticale, ci mai mult pe cale practica, prin exercitii de vorbire si scriere. Vorbirea si scrierea trebuie sa se bazeze pe gandire, ca principiu al intuitiei. Sistemul sau de a instrui vorbirea se gaseste in lucrarea Manual de instruirea articulatiei copiilor surdomuti pentru invatatorii lor, cu teme pentru elevi (1852, Leipzig). In privinta scrisului fata de viu grai, avea intocmai vederile scolii vieneze; tinea la vorbirea prin gesturi. Din scrierile sale nu se poate recunoaste faptul ca autorul a fost surd.

Karl Priester (1815-1874), absolvent al seminarului devine invatator, ajunge la institutul de surdomuti din Camberg. Cunostea deja limbajul gesticulat de la cei trei frati surdomuti ai sai, din care doi au fost educati la Viena. A fost un bun educator al surdomutilor, el ocupandu-se mult si cu ocrotirea surdomutilor care absolvisera institute, infiintand si o societate in acest scop. La inceput a propagat metoda vieneza, apoi a adoptat pe cea germana. Publica Abecedar de scris-citit cu vocabular si carte de articulatie (1865, Idstein) in care indica predarea consoanelor inaintea vocalelor, ultimele fiind elemente esentiale pentru viu grai; vocalele fiind incadrate de consoane, iar vocea bazandu-se pe cele din urma, motiv pentru care exersarea intai a consoanelor singure este un mijloc de a intari plamanii si a deprinde pe elev sa-si utilizeze bine respiratia, sa o desfasoare scurt sau sa o mentina lung, astfel incat sa poata pronunta silabele accentuat si prelung.

U.K. Schoettle, invatator de surdomuti sfab, este indemnat sa lucreze la noul infiintat institut de surdomuti din Ludwigsburg (1824), apoi este chemat la institutul de surdomuti din Tüebingen (1837). Pentru a cunoaste pe cei mai insemnati pedagogi din Germania face o calatorie de studii in noua orase. In 1846 convoaca o conferinta a invatatorilor de surdomuti germani, cu multa reusita, si alta in anul urmator. In 1850 este chemat la institutul de surdomuti din Berna, iar in 1861 la institutul de surdomuti din Esslingen. Publica Instructia religiei pentru surdomutii evanghelici, Naratiuni simple din istoria biblica pentru surdo-muti (1857, Tüebingen), ca si o lucrare mare si de ridicata valoare Manual de cultivarea surd-omutilor (1874, Esslingen). In lucrarea din urma afirma ca vorbirea gestuala nu trebuie preamarita, dar nu trebuie nici dispretuita; folosirea ei la loc potrivit in instruire e binefacatoare; semnul gesticulat nu poate deveni un concept, poate insa fi un ajutor pentru evocarea si castigarea acestuia; a interzice orice intrebuintare a limbajului gesticulat pentru comunicarea cu surdomutii, mai ales cu cei tineri, ar fi ceva crud - crede el. Invatarea vorbirii dupa Schoettle se deosebeste esential de cea a celorlalti metodicieni prin:

1.     Nu da elevilor substantive inainte de a fi invatat pronuntarea tuturor silabelor;

2.     Aspira la pronuntarea propozitiei numai dupa ce elevii detin o cantitate mare de cuvinte.

Pentru a se castiga o buna pronuntie chiar de la inceputul invatarii articulatiei, trebuie ca respiratia sa fie efectuata uniform, apoi sa se dobandeasca o voce moderata si, in final, organele fonatoare care se modifica sa fie corect incordate.

Wilhelm Hubert Cueppers, din 1846, urmeaza seminarul pentru invatatori, ajunge invatator auxiliar la institutul de surdomuti din Kempen; in1852 i se da o bursa de calatorie de studii si se duce la Weisenfels, spre a practica la Hill; in 1853 mai primeste o bursa pentru institutul de surdomuti din Berlin, unde el urmareste mai mult prelegerile de anatomia si fiziologia organelor de simt si de vorbire, de psihologie si psihiatrie, de geografie si fizica; ulterior va lucra la diferite institute pentru surdomuti. A scos Abecedar cu figuri pentru folosirea in institutele de surdomuti (1875, Bruehl), cu 12 figuri, pe care sunt imagini cu obiecte singulare sau in grupuri; considera ca surdomutul trebuie demutizat prin scoala si in loc de gesturi sa primeasca vorbirea prin cuvinte ca forma de gandire si mijloc de comunicare; el cere ca pe langa forma vorbita sa se dea si forma scrisa. In brosura cu text explicativ Instructia intuitiva si scripturistica (1869, Bonn) arata ca unii metodicieni trateaza obiecte izolate, altii intuitii inconjuratoare, iar altii ceea ce se petrece in viata ca miscare. Cueppers trateaza de asemenea intuitiv obiectele, cu pregatirile respective, care sa intereseze pe elev si sa-l indemne sa-si dezvolte vorbirea.

c. Conexarea instructiei de lucruri cu articulatia

Eduard Roessler (1828-1899), a urmat seminarul de invatatori, lucreaza la mai multe institute de surdomuti, a publicat vreo 14 lucrari mai de seama, ca si multe articole. Roessler pretinde ca invatatorii sa fie instruiti si in psihologie. O buna metoda trebuie sa fie naturala, adica sa corespunda legilor si mersului dezvoltarii intelectual-gramaticale a copiilor normali. Daca Hill recunostea ca institutele timpului erau artificiale, reprezentand numai incomplet viata cotidiana, Roessler tindea la un scop mai inalt prin metoda sa de instruire. Astfel, in prefata cartii Prima carte de citire si articulatie pentru scolile de surdomuti (1867) el scria: "tot materialul de vorbire trebuie sa fie material de gandire si prin conexarea sigura cu acesta sa devina grai. Trebuie sa se impreune exercitiile de vorbire, de gandire si de limbaj. Deci la prima treapta nu se vor gasi silabe si cuvinte neinsemnate (exceptie, de exemplu, la primele incercari de citire: p - a - pa, a -p, apa - papa)". Nu este pentru excluderea limbii gestuale, dar aceasta nu trebuie sa ajunga o limba independenta pe langa limba vorbita; ea trebuie sa serveasca la animatia lucrurilor si stimularea intelectului, la reprezentarea actiunilor si miscarilor, pentru exprimarea simtirii si afectiunii. Numai pe o treapta mai inaintata, dupa ce vorbirea gandita are temei, se va proceda la exercitii de vorbire, la gimnastica organelor articulatorii si vocale, la exercitii mecanice de vorbire si citire pentru ca vorbirea sa se desfasoare usor, sa devina placuta si fluida. De notat ca Roessler vrea sa complice prea mult prima treapta a invatamantului; el recomanda ca de aceasta sa se ocupe trei invatatori destoinici cu unii si aceiasi elevi: - primul, cel mai apt, sa se ocupe cu scoaterea sunetelor, cu explicarea intuitiva si fixarea primelor cuvinte, cu prelucrarea de idei clare si cultivarea activitatii de gandire; - al doilea, tot experimentat, sa lamureasca vorbirea mecanica, sa combine cuvantul cu obiectul si sa deprinda pe elev cu intrebuintarea de la sine a vorbirii castigate; - al treilea, sa se ocupe cu imprimarea insemnarile scrise, de citirea si scrierea materialului de vorbire castigat. La al doilea grad de instruire are loc instruirea intuitiva in legatura cu articulatia. Pe cea din urma treapta se face uz de cartea de citire, care cuprinde si poezii spre formarea sufletului. Elevii vor fi primiti numai la opt ani impliniti, iar durata cursului scolar va fi de opt ani. Clasele nu vor fi suprapopulate, pentru a se putea explica si executa usor.

Activitatea de 21 de ani, ca si rezultatele lui Roessler, au atras atentia specialistilor, pentru perfectionare venind la el invatatori chiar si din Anglia si Franta. In ultimii ani de activitate doua aspecte l-au preocupat in mod deosebit: pregatirea corpului didactic si separarea surdomutilor dupa capacitatea lor. Preocuparea pentru pregatirea diferentiata dupa capacitati a surdomutilor a fost semnalata si in cazul dr-lui Blanchet. Candidatii pentru instruirea surdomutilor - dupa Roessler - trebuiau sa cunoasca: istoria, literatura, metodica pentru surdomuti, psihologia, anatomia, fiziologia, logica si limbi straine; pregatirea dura 2- 3 ani.

Johanes Vatter (1842-1916), urmeaza seminarul, devine invatator si va functiona ca invatator auxiliar la institutul de surdomuti din Nuertingen, apoi la cel din Frankfurt pe Main, unde devine invatator definitiv, apoi prim-invatator si conducator. A publicat mai multe lucrari din care mai remarcabila este Limba germana si prezentarea ei metodico-practica in scolile de surdomuti (1881, Frankfurt). Prevede instruirea viului grai in 6-8 luni; recomanda impartirea claselor mici in mai mute grupe cu efectiv redus, care sa fie incredintate la diferiti invatatori care au in sarcina si alte sectiuni, iar la jumatatea anului clasele sa se readune.

Nu atat teoreticianul cat practicianul Vatter i-a adus faima. Daca inainte cu 50-60 de ani instructia surdomutilor avea loc in mare masura in scolile populare, acum Vatter si alti premergatori au dezvoltat metoda orala pura, metoda curata a vorbirii sonore, care se putea realiza numai in institute cu internat. Vatter numeste metoda sa instructie de asociere obiectivo-verbala, adica contopirea intima, chiar identitatea obiectului si denumirii verbale; obiect si cuvant se lipesc atat de mult unul de altul incat rezulta o unitate de nedespartit.

Eduard Walther (1840-1908), urmeaza seminarul si la terminare ajunge fara voie invatator auxiliar la surdomuti; ajunge director al institutului de surdomuti din Wriesen, apoi la cel din Berlin, pe care le conduce in chip model; a format invatatori de surdomuti; a scris Istoria cultivarii surdomutilor (1882, Leipzig) si Manual despre cultivarea surdomutilor (1895, Berlin).

In 1902 incepe agitatia de la Breslau pentru aplicarea gesticularii. Walther facea in aceasta lupta deosebirea intre gesturile naturale si semnele pe care surdomutii adulti le folosesc intre ei. El le considera pe primele foarte folositoare; insa limba ce rezulta din ele este marginita si prea nesigura, ducand la fel de fel de neintelegeri. Era impotriva aplicarii acestei limbi, iar intrebuintarea gesturilor naturale sa fie redusa cat mai mult. De asemenea, pantomima sa nu predomine instructia.

Dupa Goeppert, prin scriere si gesturi naturale se pot introduce copiii in perceperea limbii vorbite; sa nu se inceapa insa cu sunete izolate, ci cu vorbirea normala, deoarece sunetul izolat nici nu se afla in vorbire; dar Walther refuza aceste principii. Considera un "nonsens" si perceptul lui Hill, care cerea "sa se dezvolte vorbirea la surdomut cum viata o produce la cel cu simturile complete"; Walther crede ca daca lumea ar fi surda, ea ar gesticula sau ar scrie; de aceea surdomutului i-ar corespunde mai bine forma de vorbire prin gesturi, si ca urmare metoda cea mai naturala de instruire este a lui ľEpée; scrierea nu este limba materna a surdomutului, insa ea este o forma de vorbire cu cuvinte si se percepe mai usor si mai sigur decat forma orala; totusi aceasta din urma este scopul invatamantului. Perceperea vorbirii prin citirea de pe buze este grea, motiv pentru care aceasta trebuie sa se exerseze de la inceput pentru a se realiza cu siguranta. Acesta trebuie perceputa de la cat mai multe persoane diferite. Vorbirea de calitate depinde de utilizarea economica a aerului. De aceea exercitiile de respiratie trebuie facute pe tot parcursul scolarizarii. Tot ce se invata nou in vorbire trebuie sa se si scrie, caci astfel acestea se vor fixa neindoios. Dar treptat scrisul se va reduce. Orice greseala de pronuntare (vorbire mecanica) trebuie imediat corectata. Pentru unii folosirea vorbirii sonore este peste masura de grea; la acestia se va folosi un volum mai mare de gesturi si scrierea.

Bolnavicios, spre sfarsitul vietii, s-a ocupat mai mult de formarea corpului didactic necesar surdomutilor; a format invatatori, chiar si din strainatate. Se spune despre el ca a fost un adevarat om la locul potrivit: demn, placut, intelept, dibaci, apropiat, un vorbitor excelent; avea chemarea de a forma; la examene era grandios: stiinta lui vasta si sigura, apropiat fata de candidat, facea sa dispara timiditatea, ceea ce facea sa fie o placere sa fii examinat de dansul.