Gandirea ca activitate specifica de rezolvare a problemelor

GANDIREA CA ACTIVITATE SPECIFICA DE REZOLVARE A PROBLEMELOR

Domeniul specific in care se activeaza si se pun in relatie finalista toate cele 4 blocuri componente ale gandirii il constituie rezolvarea problemelor in sens larg.

"Problema" sau "situatia problematica" = stimulul autentic al oricarui proces veritabil de gandire. Insesi aparitia si dezvoltarea in plan istoric (filogenetic) si individual (ontogenetic) a acestui proces psihic cognitiv au fost determinate si impulsionate de dificultatile si complexitatea crescanda a adaptarii la mediu, a optimizarii si eficientizarii activitatii omului. Surmontarea obstacolelor, iesirea din impasuri, gasirea raspunsurilor la numeroasele intrebari "de ce"? si "cum?" etc. reclamau iesirea din si depasirea limitelor datelor senzoriale imediate si trecerea la o activitate mentala de un nivel superior, de natura general-abstracta, cu organizare si desfasurare discursiva, cuprinzand toate coordonatele spatio-temporare (nu numai pe cele ale lui hic et nunc).

Aceasta este gandirea, cu functia sa principala - cea rezolutiva.

Rezolvarea problemelor se opune altor tipuri de procesari, in care ponderea principala revine "programelor rutiniere", executive, automatizate, cum sunt, de pilda, operatiile de calcul la omul adult.

Notiunea de problema a fost utilizata in psihologie in acceptiuni diferite de catre diversele orientarii sau scoli. Behaviorismul considera problema orice situatie-stimul pt care organismul ca intreg nu are elaborata, prin invatare anterioara, o schema de raspuns, fiind obligat sa procedeze prin incercari si erori succesive (C.Hull 1945). La randul sau, gestaltismul lega existenta problemei de un "dezechilibru" intre subiect si mediu, creat de omiterea sau intreruperea unor verigi ale campului relational (W.Köhler, 1929). Corespunzator, rezolvarea, in primul caz, consta in formarea de operatii si algoritmi adecvati, prin eliminarea verigilor de prisos - fie pe baza intaririi, fie ca urmare a actiunii legii efectului - iar in cazul al 2-lea, in aparitia spontana a unor "tendinte determinante", care sa duca la inchiderea circuitelor intrerupte (principiul "insight-ului").

Dupa parerea noastra, o definire mai riguroasa a problemei o realizeaza psihologia cibernetica. Aceasta ia in considerare 2 aspecte:

a.aspectul obiectiv se refera la o situatie externa in sine si se evalueaza prin prisma criteriului de nedeterminare, adica al numarului de alternative posibile din care urmeaza sa se faca alegerea (retinerea unei singure alternative si eliminarea celorlalte). Alternativele ca atare pot sa fie:

obiecte sau entitati reale,

secvente operationale mai mult sau mai putin divergente, in sensul ca alegerea uneia implica renuntarea la celelalte.

Astfel, d.p.d.v. obiectiv, pt a exista o situatie problematica trebuie sa existe cel putin 2 variante (alegeri) cu probabilitati apropiate. Alternativa este generata fie de:

omiterea unor elemente (date) in problema,

prezentare in dezordine (entropica) a datelor,

de pragul scazut de discriminare in raport cu alte situatii problematice.

Finalmente, se poate spune ca, in plan obiectiv, o problema este cu atat mai dificila si mai complexa, cu cat gradul sau de nedeterminare este mai mare.

b.aspectul relational-subiectiv se refera la "efectul global" pe care il produce asupra unui individconcret contactul cu situatia considerata obiectiv ca problematica. Acest efect va fi o rezultanta a "intalnirii" dintre nedeterminarea sau entropia ce caracterizeaza situatia externa si determinarea sau negentropia (organizarea informationala) care caracterizeaza sistemul cognitiv al subiectului. Daca in profilul de stare al subiectului nu se inregistreaza nici o perturbatie, atunci se poate afirma ca situatia data este asimilata pe loc si ea nu constituie pentru subiectul in cauza o problema. Dimpotriva, daca in profilul actual de stare a subiectului se produce o oscilatie, situatia neputand fi "asimilata" decat printr-un sir de transformari speciale, atunci ea dobandeste si din punct de vedere subiectiv atributul problematicului.

Coreland cele 2 aspecte - obiectiv si subiectiv -, obtinem o clasificare mai adecvata a problemelor, in 2 mari clase:

probleme bine definite, care au un nr precis delimitat de evenimente (date), de secvente, si o solutie pt a carei verificare exista un test neechivoc;

probleme slab definite, care nu permit o analiza completa a datelor si nu dispun de teste univoce de validare a solutiei.

Aceasta clasificare include si pe cea bazata pe criteriul complexitatii - probleme simple si probleme complexe.

Atributul problematicului caracterizeaza situatii din toate domeniile cunoasterii stiintifice si ale tehnologiei. De asemenea, probleme se intalnesc frecvent si in activitatea practica.

Dupa forma de codificare sau prezentare, avem:

probleme situational-intuitive elementele situatiei problematice fiind obiecte, imagini sau scheme,

probleme simbolic-abstracte - datele sunt exprimate verbal sau prin simboluri alfa-numerice (probleme de logica, probleme de fizica, probleme de matematica).

Forma de codificare prezinta o imp psihologica deosebita pt desfasurarea procesului de rezolvare si ea trebuie neaparat luata in considerare in analiza finala a datelor cercetarii.

Unii autori considera ca, pt a fi rezolvata, orice probl trebuie sa fie mai intai bine definita (McCarthy, 1956).

Aceasta este cel putin o exagerare. Oricat ne-am stradui, multe probleme nu pot fi aduse la o forma bine definibila. Este vorba de problemele f complexe, multisecventiale, probabiliste, precum:

formularea si demonstrarea teoremelor,

formularea predictiilor in legatura cu desfasurarea evenimentelor aleatoare,

elaborarea deciziilor si optimizarea alegerilor, jocul de sah, situatiile compozitionale etc.

Ar insemna ca acestea sa ramana neabordate? Nimeni nu poate sustine asa ceva. Ca urmare, ramanand la clasificarea pe care am prezentat-o mai sus, trebuie sa amintim ca cele 2 clase de probleme, bine definite si slab definite, sunt abordabile si rezolvabile pe cai diferite si prin strategii diferite:

cele bine definite - pe cale si prin procedee algoritmice,

cele slab definite - pe cale si prin procedee euristice.

Sa convenim acum ca un subiect este confruntat cu o problema atunci cand el doreste ceva si nu cunoaste in momentul dat seria actiunilor pe care trebuie sa le efectueze pt a ajunge la rezultatul dorit. Obiectivul de atins poate fi concret-substantial, de ex, o unealta, un produs culinar, o masina etc., sau ideal-abstract - demonstrarea

unei teoreme, formularea unui concept nou, a unui principiu sau teorii. Actiunile necesare constau din operatii de diferite genuri: cautare, deplasare, translatie, apucare, imbinare, seriere, calcul, comparatie semantica, vorbire, scriere etc. Ele pot fi efectuate in plan perceptiv sau central-intern (judecati, rationamente) si pot fi aplicate asupra obiectelor, imaginilor sau conceptelor.

Alegerea actiunilor respective depinde de forma de codificare primara a situatiei problematice si, ulterior, de recodificarile pe care aceasta le sufera in cursul rezolvarii.

D.p.d.v. operational, o problema poate fi reprezentata in 2 moduri:

reprezentarea pe baza multimilor

reprezentarea pe baza unui spatiu de explorare (Newell si Simon, 1972).

In termenii multimii, o problema se defineste astfel: "Este data o multime Ω; sa se gaseasca un nr sau o submultime a lui Ω care sa posede proprietatile specificate - Ei, numite multime-scop sau solutie. Intr-o serie de cazuri, o asemenea reprezentare permite descompunerea problemei initiale intr-o serie de subprobleme, fiecare din ele putand fi descrisa in acelasi fel.

Reprezentarea-explorare caracterizeaza problemele de tipul demonstrarii teoremelor in care, de la o serie de axiome sau teoreme date initial, se obtine o expresie finala prin aplicarea unei succesiuni de operatori.

Dinamica procesului de rezolvare a problemelor

A. Newell si H.Simon, doi dintre autorii faimosului program computerizat General Problem Solver, au dat o descriere riguroasa a abordarii problemei si pornesc de la notiunea de "spatiu problematic", care desemneaza:

a. o multime de elemente Ω, care sunt structuri simbolice, fiecare din ele reprezentand o stare a cunostintelor despre sarcina;

b. o multime de operatori K, care sunt procese informationale, fiecare generand noi stari de cunostinte, pornind de la starile de cunostinte date;

c. o stare initiala de cunostinte, ω0, care reprezinta cunostintele despre sarcina pe care subiectul le are la start;

d. o problema care este formulata prin aplicarea operatorilor K;

e. cunostintele totale disponibile, pe care subiectul le poseda in starea initiala (de start) si pe parcursul secventelor de aplicare a operatorilor K.

In constituirea verigilor de mai sus intra, in ordine, urmatoarele genuri de informatie:

1. informatia dinamica temporara, creata in cadrul unei singure stari de cunostinte;

2. starea de cunostinte insasi, ca informatie dinamica despre sarcina;

3. elementele extrase din structurile simbolice aditionale, pastrate in memoria de lunga durata sau in "memoria externa" (starea de cunostinte existenta);

4. informatia de edificare privind modelul in care o stare de cunostinte a ajuns la punctul dat si ce alte actiuni au mai fost efectuate in cadrul starii respective, cu ocazia explorarilor ei anterioare;

5. accesul informational la alte stari de cunostinte, care au fost "implinite" anterior si se pastreaza actualmente in memoria de lunga durata sau in cea externa;

6. informatia de referinta, care ramane constanta pe parcursul procesului de rezolvare a problemelor, fiind disponibila in memoria de lunga durata sau in cea externa.

In cursul rezolvarii problemei, se acumuleaza cunostintele; secventele deja parcurse se stocheaza in memoria de lunga durata sau in cea "externa" si aceasta permite realizarea reversibilitatii, gandirea putand

reface traiectoria in sens invers, de la starea actuala la cea initiala, cu restructurari calitative ale strategiei. Cand secventele anterioare sunt eronate, asa cum se intampla in cazul multor probleme noi, stocarea lor nu este necesara si nici utila. De aceea, memoria nu trebuie sa fie pur cumulativa, ci organizationala, selectiv-evaluativa si clasificatoare.

Deoarece, in principiu, spatiul problematic este inchis, in aria operatiilor care transforma o stare de cunostinte in alta, programul informational activ ramane intotdeauna finit, el raportandu-se la o situatie problematica data. Iar cum orice situatie problematica este circumscrisa in interiorul unor coordonate mai mult sau mai putin definite, rezolvarea ei presupunand modificari ale acestor coordonate, devine necesar a se opera o distinctie intre "spatiul-stare" si "spatiul-actiune".

In majoritatea domeniilor, solutiile la probleme sunt specificate prin: caracteristicile unei stari terminale pornind de la o stare initiala si avand in vedere conditiile privind transformarile admisibile de la o stare la alta si, uneori, caracteristicile starilor intermediare.

In fata unei probleme, subiectul se comporta ca un sistem adaptativ, adica, el cauta in spatiul problematic "starile cele mai convenabile", fie folosind algoritmi bine determinati, fie apeland la procedee euristice de

explorare-testare-alegere. Traiectoria conduitei sale trebuie insa raportata intotdeauna la exigentele care constituie asa-numita "textura relevanta" a ambiantei, pe care au descris-o Tolman si Brunswick (1935). Printr-o asemenea raportare, se desprind invariantii de problema - anumite conditii ce trebuie respectate in mod obligatoriu, indiferent de "individualitatea" subiectului rezolvitor (fie el copil, adult sau ordinator).

Analiza: Efectele consumului de alcool Analiza: Identitatea de secui

1.si cea mai imp conditie → existenta obiectivului sau scopului  (care ramane constant) si postuleaza desfasurarea actiunilor rezolutive in directia simplificarii si reducerii spatiului problematic. Se intampla adesea ca, neconstientizand suficient aceasta conditie, subiectul complica situatia initiala prin introducerea unor elemente inutile, de care ocupandu-se, se abate de la traiectoria corecta.

2.conditie restrictiva (cu rol de invariant) subliniaza necesitatea de a adapta analiza la reprezentarea interna a sarcinii, care se cere sa fie cat mai adevarata.

Dupa cum au demonstrat cercetarile experimentale, multe din diferentele individuale in rezolvarea problemelor provin din reprezentarea lor diferita in plan intern. (Printre altele, aceasta reprezentare interna trebuie sa fie "congruenta" cu structura spatiului problematic extern, altminteri poate aparea pur si simplu un alt spatiu problematic).

3. a 3-a restrictie importanta impune subiectului sa subordoneze sursele externe de informatie obiectivului final al problemei, iar nu unor secvente izolate ale procesului rezolutiv.

Pe baza celor de mai sus, putem delimita etapele principale ale rezolvarii unei probleme:

a. Procesul initial (input translation) - consta in realizarea reprezentarii interne a "spatiului ambiant" cu relevarea in cadrul lui a "spatiului problematic". In functie de modul in care se structureaza reprezentarea interna, subiectul va pune in relief, va estompa sau va elimina din campul lui de actiune solutia problemei

b. Activitatea de raspuns a subiectului, ce urmeaza formarii reprezentarii interne. Aceasta se concretizeaza in alegerea unei metode particulare de rezolvare;

c. Aplicarea metodei alese si controlarea gradului de adecvare a activitatii rezolutive printr-un dublu feed-back: extern - inregistrarea si evaluarea rezultatelor transformarilor anterioare, si intern - verificarea respectarii succesiunii operatiilor stabilite in "plan" sau pe care le presupune metoda data. Daca cele 2 mecanisme feed-back atesta existenta unei repartizari sau erori esentiale, aplicarea metodei respective poate fi stopata.

d. Cand metoda initiala da gres, subiectul are de ales intre 3 posibilitati:

1. de a gasi sau presupune o alta metoda;

2. de a realiza o alta reprezentare interna, ceea ce va duce la reformularea problemei;

3. de a abandona speranta in rezolvarea problemei, recunoscand-o ca fiind principial insolubila sau ca depasindu-i nivelul sau actual de pregatire.

f. In timpul desfasurarii operatiilor de mai sus, o metoda poate genera probleme noi, adica "scopuri partiale", subiectul alegand spre rezolvare una din aceste probleme derivate.

Se poate observa ca procesul general de rezolvare a unei probleme are un caracter iterativ, el constand dintr-o serie de verigi legate intr-un circuit inchis:

stabilirea obiectivului;

alegerea metodei,

evaluarea rezultatelor,

alegerea unui nou obiectiv.

Se admite, de asemenea, ca procesul de rezolvare a problemelor este si recursiv: obiectivul neatins poate fi mentinut, in pofida faptului ca au fost fixate obiective noi; obiectivul initial poate fi re-evocat dupa ce noile scopuri au fost atinse.

Recursivitatea stabileste dependenta dintre comportamentele care sunt separate unul de altul in timp. Aceasta implica functionarea mecanismului de control si stocarea scopurilor.

Pt finalizarea activitatii rezolutive, sunt esentiale formarea reprezentarii interne si metoda.

In multe probleme, indeosebi de tip figural-perceptiv, aproape intreaga rezolvare consta in formarea unei reprezentari interne adecvate (ex: "unirea printr-o singura linie, fara a ridica creionul, a celor 9 puncte, dispuse pe trei siruri").

Metoda → cea care asigura pas cu pas, sau structural global, reducerea spatiului problematic si transformarea nedeterminarii initiale in determinare. In raport cu una si aceeasi formulare a problemei, pot exista mai multe metode, reprezentand cai alternative de ajungere la starea finala (solutie). Se considera insa mai semnificativa situatia cand avem o singura metoda pt mai multe tipuri de probleme. Subiectul trebuie sa posede operatori de explorare si criterii de identificare a metodelor si de a le aduce in corespondenta efectiva cu fiecare situatie particulara. Aceasta presupune o operatie de interpretare a problemei prin prisma metodei. Iata de ce analiza problemei se desfasoara printr-o permanenta raportare la una sau alta din metodele pe care subiectul le poseda in momentul dat. Cand este prezentata o situatie problematica specifica, interpretarea vehiculeaza diferite parti ale structurilor simbolice (variabilelor in sens larg) cu elemente corespunzatoare ale problemei utilizate in plan intern. O data interpretata, structura simbolica apartinand metodei devine o formulare particularizata a problemei. Ea indica, pt metoda, ce informatie este disponibila despre situatia-problema specifica, permitand astfel sa se determine datele pe care le reclama metoda pt efectuarea operatiilor ei.

Ca mod de desfasurare, activitatea de rezolvare a problemelor este disjunctiva: daca aplicarea metodei alese duce la gasirea solutiei, procesul se incheie; daca duce la esec, subiectul alege alta metoda, s.a.m.d., pana la rezolvare.

Cautarea solutiei se desfasoara fie dupa:

operatorul "inainte" -  de la obiectul initial catre "obiectul dorit"

operatorul "inapoi" - de la "obiectul dorit" catre "obiectul initial".

Situatia poate fi redata cu ajutorul unui graf-arbore, ale carui arce nu trebuie insa sa fie prea numeroase si cel putin unul din ele sa includa punctul final - solutia.

O asemenea traiectorie este caracteristica indeosebi explorarii euristice; in cazul problemelor algoritmizate, ea se impune atunci cand ele sunt noi pt subiect. Ciclul de baza se autocompleteaza prin feed-back-uri secventiale, cu 3 directii de alegere:

1. aplicarea operatorilor asupra elementului curent;

2. inlocuirea elementului curent printr-un element nou (inaintarea in explorare-cautare);

3. abandonarea caii definite de elementul nou si de cel curent si intoarcerea la problemele neabordate - permite explorarii ulterioare sa fie initiata de la orice element al spatiului care a fost stocat anterior.

Un asemenea model sta la baza rezolvarii problemelor de logica simbolica, de ex, in care, pornind de la cateva termene adevarate, trebuie derivate teoreme sau expresii noi, cu ajutorul unor reguli de inferenta: substitutia, inlocuirea, detasarea, incatenarea; aceste reguli pot fi aplicate alternativ, procesul luand forma unui graf-arbore.

Intr-o serie de probleme cum sunt cele de criptaritmetica, exista un obiectiv global: acumularea de informatie despre sarcina. Altfel spus, problema progreseaza de la starea initiala, in care subiectul nu detine nici o informatie despre sarcina, catre starea finala, in care informatia devine completa si adecvata. Modul de rezolvare a acestui gen de probleme arata ca in spatiul problematic exista sau se creeaza intotdeauna un gradient, cu o mare valoare de directionare a cautarii daca se asociaza cu o informatie cat de mica despre elementele sarcinii. In functie de ponderea informatiei directoare, spatiul problematic initial se divide in episoade.

Atunci, din graful-arbore va fi ales nodul care la momentul dat contine mai multa informatie.

Extragand informatia existenta in nodul respectiv, subiectul reconsidera prin prisma ei intreaga situatie si alege calea prin care spera sa obtina iarasi informatia cea mai relevanta s.a.m.d.

Concomitent cu aplicarea metodei cautarii step-by-step in cuprinsul spatiului problematic, omul recurge adesea si la planificare - construirea solutiei in termeni generali, inainte de a elabora detaliile. O atare "strategie" actioneaza ca un antidot impotriva limitarii analizei pe baza de "obiective-mijloace". Structura ei cuprinde urmatoarele verigi:

1. extragerea obiectivului din spatiul problematic si determinarea caracteristicilor lui;

2. extragerea informatiei despre legaturile dintre datele problemei si obiectiv;

3. determinarea tipului de transformari prin care s-ar putea ajunge la obiectivul fixat;

4. elaborarea succesiunii secventelor operationale;

5. descrierea solutiei in termenii relatiei dintre secventele nodale si obiectiv;

6. executarea si verificarea succesiunii descrise a transformarilor;

7. corectarea, reevaluarea si generarea detalii lor care se impun ca necesare.

Sursele de informatie in rezolvarea problemelor.

Dat fiind faptul ca orice problema apare ca o forma particulara de nedeterminare (situatie entropica), in rezolvarea ei informatia are o importanta primordiala, ea fiind indispensabila in: formarea reprezentarii interne, in alegerea metodei, in estimarea rezultatelor. Permanent, in timpul activitatii sale rezolutive, subiectul cauta, extrage si prelucreaza informatia. Principalele surse la care se apeleaza in mod obisnuit:

1. spatiul problematic - Structura lui este echivalenta redundantei: informatia existenta intr-un anumit punct

devine predictiva, cel putin in sens euristic, in raport cu proprietatile, legaturile sau transformarile dintr-un alt punct. Fiecare stare actuala contine cel putin informatia despre transformarile ei specifice si despre starea finala.

Informatia respectiva poate fi utilizata pt a alege operatia urmatoare (prima decizie) sau pt a stabili daca procesul trebuie continuat (a doua decizie).

Acumularea informatiei in cursul activitatii rezolutive se realizeaza pe 2 cai:

directa, fiecare operatie corecta permitand alegerea in continuare a celei urmatoare

indirecta, din erorile comise fie in alegerea procedeului, fie in aplicarea unor operatori.

2.Ambianta sau cadrul spatiului problematic dat - Diferitele elemente sau semnale pe care subiectul le capteaza sunt utilizate ca informatie auxiliara in organizarea operatiilor. Informatia extrasa din aceasta sursa poate sugera legaturi pe care datele existente ale problemei nu le releva, poate completa sau restructura reprezentarea

interna etc.

Istoria stiintei ne arata ca multe din marile descoperiri se datoresc in buna masura medierii procesului rezolutiv de informatia extrasa intamplator din ambianta sau din alte experiente de viata ale savantului (descoperirea principiului lui Arhimede, descoperirea legii gravitatiei etc.).

3.Informatia prelucrata si stocata anterior - Dupa cum nu se poate vorbi de un nivel zero al activitatii

cognitive a omului, tot astfel nu putem concepe rezolvarea unei probleme pe un fond intern vid d.p.d.v. informational sau fara un acces la o informatie tezaurizata. Cea mai mare cantitate de informatie utila o furnizeaza memoria interna de lunga durata. Ea pastreaza nu numai unitati informationale, ci si structuri operationale, cotele lor valorice, conditiile de aplicare etc. Cu alte cuv, subiectul exploreaza memoria sa nu pt a extrage doar niste date izolate, ci pt a selecta si reactualiza intregi programe de abordare a situatiei problematice.

Eficienta celor evocate depinde de gradul de adecvare al explorarii si de volumul structurilor informational-operationale stocate. Intre momentul evocarii si cel al aplicarii devine necesara o operatie de verificare: raportarea continutului si caracteristicilor informatiei ecforate la continutul si particularitatile reprezentarii interne a spatiului problematic.

Cum pragul de acces la tezaurul memoriei de lunga durata difera de la o problema la alta, nu intotdeauna se ecforeaza informatia utila. In memoria externa - tratate, ghiduri, dictionare -, se gaseste o mare cantitate de informatie din domeniul mai larg sau mai restrans in care se incadreaza problema.

Ca si in cazul anterior, chestiunea centrala consta in selectarea critica a ei. Apelul la memoria externa trebuie si mai mult pregatit si conditionat decat apelul la memoria interna. El trebuie sa fie precedat de analiza minutioasa a structurii spatiului problematic si de formarea unei reprezentari interne cat mai adecvate a lui.

Factori perturbatori in procesul de rezolvare a problemei.

Procesul de rezolvare a problemelor poate fi supus unei influente perturbatoare atat din partea unor factori obiectivi, cat si a unora subiectivi. Aceasta face ca, pe fondul unei scheme bazale comune, sa se produca o mare diversitate de traiectorii particulare, in functie de subiect si de contextul situational.

Printre factorii obiectivi cu frecventa cea mai mare si efectul perturbator cel mai puternic asupra montajului intern al subiectului, mentionam:

1. criza de timp - rezolvarea probl intr-un timp scurt sau dinainte fixat, ceea ce induce teama subiectului de a nu se incadra in limitele date; aceasta atrage dupa sine, in ordine secunda, precipitarea, graba, pierderea orientarii in problema;

2. caracterul instantaneu al contactului cu problema si noutatea absoluta a acesteia in raport cu subiectul; aceasta determina cresterea considerabila a nivelului initial de entropie al starii interne a subiectului, care va influenta negativ orientarea prealabila in sarcina, stabilirea strategiei rezolutive si alegerea metodei;

3. factorii fizici de ambianta, indeosebi temperatura, umiditatea si compozitia aerului (prezenta unor substante chimice toxice);

4. factorii sociali de ambianta (prezenta altor persoane devine sursa de stres pt subiectul care se confrunta cu rezolvarea unei probleme);

5. gradul de complexitate si dificultate al problemei (cu cat acesta este mai ridicat, cu atat subiectul devine mai incordat, mai stresat, ceea ce se repercuteaza nefavorabil asupra organizarii activitatii rezolutive). Trebuie spus ca efectul perturbator al factorilor obiectivi depinde de structura de personalitate a subiectului, de forta Eului sau, de rezistenta la frustratie si stres.

Factorii de ordin subiectiv se interpun direct intre procesul rezolutiv si problema. Ei sunt de naturi si intensitati dif, ceea ce confera procesului rezolutiv o nota de stricta individualitate. Contactul cu problema activeaza nu numai structurile si schemele operatorii ale gandirii sau ale cognitiei, ci si componentele ergice - afective, motivationale si autoreglajului -, mecanismele si calitatile vointei. Atunci cand valorile acestora se situeaza sub sau depasesc anumite limite, influenta lor asupra procesului de rezolvare devine perturbatoare.

Tensiunea emotionala puternica determina reducerea considerabila a luciditatii, a autocontrolului si preciziei analizei datelor problemei, care-si pierd din pregnanta si semnificatia lor logica.

Lipsa de motivatie sau starea de hipermotivatie se manifesta de asemenea ca factor puternic perturbator al procesului de rezolvare a problemelor. Lipsa de interes este cunoscuta ca un serios obstacol psihologic in calea performarii cu rezultate bune a diferitelor sarcini de invatare si a celor din activitatea profesionala.

Pe un alt plan, dar asemanator ca efect perturbator asupra procesului de rezolvare a problemelor, se situeaza si supramotivatia, semnificatia exagerata pe care subiectul o atribuie reusitei sau esecului tentativei de rezolvare. Supramotivatia determina o bulversare generala a etapelor constitutive ale procesului rezolutiv, concretizata in activarea unor elemente de prisos si in centrarea excesiva pe anumite secvente si neglijarea altora, poate mai importante pt apropierea reala de solutia problemei. Aceeasi probl care ramane nerezolvata pe fondul unei stari de supramotivatie poate fi relativ usor rezolvata pe fondul unei stari de motivatie moderata ("optimumul motivational").

Fixitatea si inertia gandirii insasi. In cursul rezolvarii problemelor, gandirea poate ramane fixata (centrata) pe un element pe care-l supraestimeaza, neglijand pe celelalte sau transfera necritic procedeul utilizat anterior la

problema urmatoare, fara a analiza in prealabil daca se potriveste sau nu.

In ceea ce priveste autoreglajul voluntar, se dovedeste ca slabiciunea vointei, dificultatea de concentrare a atentiei voluntare, lipsa de perseverenta si tenacitate etc. sunt sursele unor frecvente erori si esecuri in rezolvarea oricarui tip de probleme.

Oboseala intelectuala (factor psihologic general) Asa cum au dovedit cercetarile experimentale, starea de oboseala reduce considerabil capacitatea de concentrare, nivelul de activare al schemelor operatorii ale gandirii,

succesiunea si coerenta logica a transformarilor in interiorul spatiului problematic. Erorile care apar in cursul procesului rezolutiv vor fi, cu precadere, erori de atentie (greseli de calcul, omisiuni) si erori de judecata (analiza) - incorecta relationare a datelor, intelegerea gresita a semnificatiilor etc.

GANDIREA CA PROCES DECIZIONAL

In mod obisnuit, activitatea indreptata spre atingerea obiectivelor si realizarea scopurilor pe care ni le propunem se desfasoara in cadrul unui camp de posibilitati cu un grad mai mic sau mai mare de nedeterminare.

Nedeterminarea provine fie din necunoasterea dinainte a conditiilor, mijloacelor si consecintelor actiunii, fie din existenta mai multor variante de realizare a unuia si aceluiasi scop, dar fiecare cu avantajele si dezavantajele

sale. In asemenea situatii, ne confruntam cu necesitatea elaborarii si adoptarii deciziilor, sarcina ce intra integral in sfera de competenta a gandirii.

Astfel, pe langa rezolvarea problemelor, adoptarea deciziilor constituie un al 2-lea mare domeniu in care se solicita si se dezvaluie specificul gandirii.

In sens larg, decizie = procesul cognitiv (intelectual) de gestionare a comportamentelor in situatii alternative, subiectul trebuind sa efectueze o alegere sau alegeri succesive ale variantei optime sau cel putin convenabile.

Clasificarea deciziilor se face dupa:

domeniul caruia ii apartin alternativele (economic, politic, social, medical etc.),

sfera de cuprindere (globale si partiale),

timpul aflat la dispozitie (decizii in timp normal si decizii in criza de timp),

durata aplicabilitatii (decizii pe termen scurt, decizii pe termen mediu si decizii pe termen lung), importanta obiectivului vizat (decizii minore si decizii majore).

Indiferent de tipul de decizie, procesul de elaborare-adoptare are o schema operationala comuna:

recoltarea informatiei despre fiecare varianta de actiune (solutionare),

prelucrarea si evaluarea gradului de relevanta si reprezentativitate a informatiilor recoltate,

compararea variantelor (alternativelor) pe baza unor criterii de optimalitate,

evaluarea pretului de cost (raportul dintre functia de castig si cea de pierdere) asociat fiecarei variante,

formularea optiunii pt una din variante, transpunerea optiunii in decizie: "se va actiona in favoarea acestei variante!".

Gandirea trebuie sa determine:

1. valorile de baza ale situatiei;

2. valoarea asteptata;

3. functia de utilitate subiectiva asteptata;

4. valoarea efectului si corectitudinii optiunii.

1. Pt delimitarea valorilor de baza ale situatiei, subiectul trebuie sa identifice informatia relevanta pt decizie si sa stabileasca procedeul ce urmeaza a fi folosit, optim pt efectuarea celei mai adecvate alegeri. Aici, sub aspectul strategic, mai potrivita este aplicarea principiului optimizarii - "toate celelalte conditii fiind egale, alege alternativa cu valoarea cea mai mare"; "maximizeaza castigurile si minimizeaza pierderile".

Fireste, psihologic, diferiti subiecti vor aprecia in mod diferit castigurile si pierderile, atribuind functii de utilitate inegale alternativelor date. Intricarea factorilor afectiv-motivationali este inevitabila. Neputand preintampina actiunea lor, gandirea procedeaza la optimizarea alegerii elaborand scala de preferinta dupa principii logico-matematice. Asa, de pilda, daca ">" este semnul ordinii de preferinta, ea stabileste urmatoarele dependente:

a. Daca A > B si B > C, atunci A > C;

b. Daca A = B si B = C, atunci A = C;

c. Daca A = B si C > 0, atunci A+C>B.

Ex: O multime de subiecti are de ales o excursie intr-una din 3 localitati A, B si C. Fiecarei localitati i se vor atribui cate 3 valori determinante: felul transportului, pretul si interesul turistic. Rezulta un spatiu de alternative de genul celui de mai jos:

Valori / Localitati              Transport Pret Interes turistic

A f bun f bun f mare

B prost scazut scazut

C satisfacator moderat moderat

Fiecare subiect va da o interpretare diferita situatiei, accentuand o valoare determinata si subestimand alta. Alegerea va fi, corespunzator, diferita. Cum fiecare alternativa isi are avantajele si dezavantajele ei, inseamna ca in adoptarea deciziei este implicata si o anumita functie de risc, care, de asemenea, va lua valori diferite datorita particularitatilor psihoindividuale ale subiectilor care-si spun cuvantul in stabilirea raportului dintre castiguri si pierderi. Acest raport are intotdeauna:

dimensiune valorica - nivelul cantitativ si calitativ de compensare, de catre castigul obtinut, a "cheltuielilor" facute

dimensiune probabilista - gradul de posibilitate a obtinerii efective a castigului dat.

Ex: intr-o situatie oarecare, desi, teoretic, valoarea absoluta a castigului este mare, daca sansa de obtinere a lui este f mica, de 1:1.000.000 sa spunem, subiectul poate sa-si modifice directia alegerii, conchizand ca functia riscului domina pe cea a succesului.

2. In situatii cu rezultate probabile se impune determinarea valorii asteptate. Teoria deciziei mentioneaza ca rationala maximizarea castigurilor asteptate in viitorul mai indepartat. In stabilirea cursului optim al actiunii trebuie insa corelate atat valorile evenimentelor, cat si probabilitatile lor.

Sa presupunem ca ni se propune un joc simplu cu aruncare a monedei, formulandu-se urm conditie: in cazul ca apare pajura, castigam 1.000 lei, daca pica banul, pierdem 500 de lei. Ne decidem sa jucam? Pt a ne hotari, se recomanda sa determinam valoarea asteptata a jocului. Cel mai simplu, ea se determina ca diferenta intre castigurile si pierderile presupuse a se inregistra pe parcursul jocului. O aproximare mai riguroasa se va obtine prin luarea in consideratie a probabilitatii care caracterizeaza aparitia castigului si a celei care se asociaza pierderii. In cazul dat, deoarece cele 2 evenimente sunt egal posibile (caderea pajurei = caderea banului), ambelor variabile (castigul si pierderea) li se asociaza aceeasi probabilitate p=1/2 = 0,50. Pe aceasta baza, se va putea calcula valoarea asteptata in viitor a jocului, care ne va motiva sa jucam sau nu.

Avem valorile "absolute" ale alternativei: V1 (pajura) = 1.000 lei, V2 (ban) = 500 lei, pe care o scriem - 500, fiind vorba de pierdere. Combinam cele 2 valori cu probabilitatile care li se asociaza si obtinem valoarea totala (globala) asteptata (VE): [VE = [V1 × p(V1)] + [V2 × p(V2)] = 1.000 × 0,5 + (-500 × 0,5) = 250 lei.

Aceasta inseamna ca daca ne decidem sa jucam, ne putem astepta la un castig mediu de 250 lei la fiecare aruncare, dupa 100 de aruncari, castigul va ajunge la 25.000 lei, iar dupa 1.000 de aruncari - la 250.000 lei.

3. Ce s-ar intampla daca, intr-o situatie de genul celei de mai sus, subiectului i s-ar permite sa-si aleaga varianta de fiecare data inaintea efectuarii "tragerii"? Probabilitatea obiectiva ar trece in probabilitate subiectiva: subiectul va introduce "criteriile lui" in determinarea sanselor de aparitie a unei laturi a alternativei sau a celeilalte si va decide sub influenta lor. In acest caz, avem de a face cu utilitatea subiectiva asteptata (UA).

Pt a o determina, trebuie combinata probabilitatea subiectiva (ps) cu utilitatea (U) a evenimentelor considerate. Astfel, un "experiment" E are sau rezultatul (valoarea) A cu ps (A) sau rezultatul B cu ps (B); atunci

UA (E) = [U (A) × ps (A)] + [U(B) + ps (B)].

Subiectul incearca sa anticipeze consecintele fiecarei alegeri si se decide in favoarea celei mai atragatoare.

4. Fiecare alegere este urmata in mod obisnuit de o evaluare critica a rezultatului obtinut. Aceasta poate duce la intarirea convingerii in corectitudinea deciziei luate anterior sau o poate pune la indoiala. Mai intotdeauna oamenii raman cu o anumita indoiala in ceea ce priveste alegerile efectuate; uneori, intervine chiar regretul postdecizional: "imi pare rau, mai bine alegeam o alta varianta". Intrucat acesta este trait ca o "oscilatie" (stare negativa de disconfort, insatisfactie), gandirea este solicitata sa restabileasca echilibrul. Si cel mai bun lucru pe care-l poate face ea in asemenea situatii este sa caute justificari: argumente in favoarea variantei alese (accentuand partile ei pozitive) si in defavoarea alternativelor respinse (amplificarea laturilor ei negative).

In situatiile cu implicatii si semnificatii sociale, procesul decizional este puternic influentat de criteriile, normele si etaloanele axiologice, morale si de atitudinea subiectului fata de acestea.

Orice tentativa de optiune si alegere se pune in legatura cu intarirea sociala posibila:

aprobare/dezaprobare

recompensa/pedeapsa.

In plan individual, avem de a face cu grade diferite ale respectului si pretuirii intaririlor sociale respective, dar nu se poate afirma ca atitudinea pozitiva s-ar reduce la zero in raport cu toate valorile. Astfel ca intarirea

sociala este luata in calcul in adoptarea oricarei decizii de acest fel.

In situatiile tranzactionale si de negocieri, procesul decizional dobandeste un caracter iterativ: de la o stare actuala se poate reveni la situatia initiala; una si aceeasi alternativa este analizata din puncte d.v. diferite; p.d.v. al unuia dintre parteneri devine obiect de analiza pt ceilalti; fiecare partener trebuie sa tinda a veni in intampinarea propunerilor celorlalti; valorile initiale ale alternativelor sunt supuse revizuiri; partenerii sunt constienti ca trebuie sa faca si sa accepte concesii etc. In negocieri, rezultatul final, care poate fi reciproc avantajos sau unilateral avantajos, va fi conditionat de o multime de variabile psihologice si psihosociale, precum: nivelul de aspiratie al partenerilor, gradul de informare si cunoastere reciproca, diferenta de competenta in problematica negocierii, nivelul de autoritate sau putere, perceptia interpersonala (+ sau -), particularitatile conduitei individuale (impertinenta sau deferenta, concilianta sau agresiva, consecventa sau oscilanta etc.).

GANDIREA CA PROCES DE TEORETIZARE

Una din functiile principale ale cunoasterii, in general, ale cunoasterii stiintifice, in special, este aceea de a explica si interpreta fenomenele, de a gasi si formula raspunsuri plauzibile si argumentate la intrebari de genul

"cum?", "de ce?", "pentru ce?", "ce s-ar intampla daca?", "ce relatie exista intre fenomenul X si fenomenul Y?", "care este sensul cutarui sau cutarui curs de evenimente?" etc. Formularea si articularea intr-o structura cognitiva unitara a raspunsurilor la asemenea intrebari si a argumentarii lor nu poate fi nici functia perceptiei si reprezentarii, nici a memoriei, ci doar a gandirii. Prin caracterul sau mijlocit, generalizat si abstract si prin desfasurarea sa discursiva, pe coordonate spatio-temporale largi, gandirea este singura care poate depasi limitele senzorialului si situationalului si se poate manifesta ca activitate mentala eminamente constructiva. Constructivitatea sa va consta, in primul rand, in elaborarea de "teorii", adica de modele explicativ-interpretative ideal-simbolice ale realului.

D.p.d.v. psihologic, a teoretiza = a dezvalui si infera la nivelul faptelor empirice concrete existenta unor relatii, implicatii si semnificatii (sensuri) generale, esentiale, care definesc si caracterizeaza o intreaga clasa sau un intreg domeniu de fenomene. Pe langa captarea si fixarea realului in concepte ("constructe informationale"), gandirea presupune si elaborarea unor "ansambluri" coerente de explicatii si interpretari, respectiv, de modele teoretice, prin care continuturile conceptuale se pun in valoare si-si dezvaluie sensurile.

D.p.d.v. logico-semantic, teoria = :   a. ansamblu organizat de principii, de reguli si legi stiintifice destinate descrierii si explicarii unui ansamblu de fapte;

b. ansamblu relativ organizat de idei si de concepte care se raporteaza la un domeniu dat;

c. sistem de ipoteze care sustine interpretarile evenimentelor;

d. cunoastere prin prisma unor legi formal-abstracte;

e. datum-ul unui limbaj formal, al unui ansamblu de axiome si al unui ansamblu de reguli de deducere (derivare).

Constructiile teoretice ale gandirii pot porni si se pot intemeia pe o realitate data sau pot fi un produs ideal pur al gandirii insasi, care se instituie ca o realitate sui generis sau se impune realitatii sensibile ca principiu guvernator sau modelator. Unele din aceste teorii raman pur speculative si sterile, ele fiind cu timpul eliminate, altele dobandesc viabilitate si aplicabilitate, fundamentand diferite proiecte si programe de actiune novator-transformatoare (ex., logica booleana a devenit dupa aproape 200 de ani instrumentul principal in crearea calculatoarelor electronice si a soft-urilor pt inteligenta artificiala).

Teoretizarea trebuie considerata o caracteristica esentiala si necesara a gandirii. Acolo unde ea nu exista, nu se poate vorbi nici de existenta gandirii propriu-zise, ci doar de un intelect situational-sincretic.

Ca teoretizarea este o determinatie intriseca a gandirii o dovedeste si faptul ca ea se manifesta irezistibil la orice persoana normala, indiferent de nivelul de instruire si de orizontul de cultura. In cadrul structurilor si schemelor operationale interne ale gandirii, experienta cotidiana, senzorialsituationala, este supusa aproape neconditionat unui proces de recodare si interpretare pentru a deveni inteligibila si a i se dezvalui semnificatii si

sensuri supraordonate, generale. Forma cea mai simpla si elementara pe care o ia teoretizarea in acest caz este cea a "parerii" sau "credintei" ("sunt de parere ca", "parerea mea este ca", "cred ca.", "presupun ca" etc.).

Nivelul si calitatea procesului de teoretizare au un caracter evolutiv, perfectibil, constituindu-se ca o rezultanta atat a evolutiei omului in plan istoric, cat si in plan individual, ontogenetic.

D.p.d.v.sincronic, diferentele interindividuale, care se inscriu intr-un registru valoric extrem de intins, sunt conditionate, in parte, de :

factori genetici, fiind innascute (ex, diferentele in gradul de organizare structural-functionala a creierului),

factorii socioculturali (conditiile de instruire si educatie).

D.p.d.v. operational, procesul de teoretizare se desfasoara pe baza celor 3 scheme principale ale gandirii in general, respectiv:

schema inductiva (teoretizarea inductiva), cu sfera generalizatoare crescanda (din corelarea mai multor discursuri particulare se construieste un discurs generalizator sintetic sau din mai multe discursuri cu aceeasi sfera de referinta se obtine un discurs cu o sfera supraordonata, inglobanta - teorie particulara→teorie generala);

schema deductiva (teoretizarea deductiva), cu sens descendent, de subordonare a particularului fata de general, de derivare a unor structuri formale din alte structuri formale, prin aplicarea unor reguli de derivare;

schema analogica (teoretizarea analogica), explicarea si interpretarea unui sistem mai putin cunoscut si mai greu accesibil cu ajutorul altui sistem mai cunoscut si mai accesibil (ex.: studiul creierului uman pe baza relatiei sale de analogie cu ordinatorul, al inteligentei naturale cu ajutorul inteligentei artificiale etc.).

Se constata ca exista o anumita predispozitie si preferentialitate in directia de structurare si dezvoltare a capacitatii de teoretizare: in raport cu anumite domenii si categorii de fenomene, ea atinge indicatori de performanta superiori, in raport cu alte domenii si categorii de fenomene poate sa ramana la un nivel elementar.

Oricum s-ar prezenta tabloul in plan individual-concret, general valabila ramane asertiunea ca universul teoretic pe care-l creeaza gandirea devine cel mai pretios si eficient ghid de orientare a omului in lume si de

transcendere a situationalului si imediatului senzorial.

Tocmai datorita functiei teoretice a gandirii, conduita umana, pe langa atributul de inteligenta, dobandeste si pe acelea de rationala si reflexiva. Acest din urma atribut presupune obligatoriu existenta scopului elaborat si formulat anterior, existenta planului (modelul mental al articularii motivului, scopului si mijlocului), existenta prevederii sau aproximarii consecintelor posibile, existenta intemeierii sau argumentarii planului si apoi a actiunii intreprinse. In toate aceste secvente sunt implicate intelegerea, interpretarea, stabilirea de semnificatii cu valoare mai generala.