DISLALIA

Dislalia este tulburarea de articulatie - pronuntie si se manifesta prin deformarea, omiterea, substituirea, inlocuirea si inversarea sunetelor.

Etimologic termenul de dislalie vine de la dis - lipsa, deficienta si lalie - vorbire, glas, voce.

Insusirea limbajului se realizeaza printr-un efort indelungat. La inceput vorbirea copilului se dezvolta pe baza unor activitati nesistematice, pentru satisfacerea unor necesitati imediate. Odata cu inaintarea in varsta el trebuie sa inteleaga si sa raspunda corect la o serie de solicitari, imbogatindu-si treptat vorbirea impresiva si expresiva. Pronuntarea sunetelor se realizeaza pe baza de imitatie si prin joc, apoi se realizeaza primele cuvinte, propozitii si fraze.

In aceasta perioada apar si primele handicapuri vizibile de vorbire care pot fi mentinute atat de influentele educative, mediul de viata, deficientele din structura psiho - fizica a copiilor, cat si de actiunea unor factori nocivi.

La copii se intalnesc relativ frecvent tulburari de pronuntie constand in deformarea, substituirea, omiterea, inversarea unor sunete in vorbirea spontana sau reprodusa. Aceasta deficienta se numeste dislalie.

Daca este afectat un singur fonem sau grupa de articulare, dislalia este simpla sau monomorfa. Daca sunt afectate mai multe grupe de foneme, dislalia este polimorfa. Daca majoritatea sunetelor sunt inlocuite prin sunetul " t " este vorba de tetism.

Precizarea modului gresit in care se face alteratia se face adaugand la denumirea defectului fonematic, locul gresit de articulare. Ex. sigmatism interdental, lateral, nazal, rotacism velar, uvular, faringian, lateral, etc.

Alterarile s - z, s - j, ce - ge - t poarta denumirea de sigmatisme.

La unii copii apar greutati in pronuntarea grupelor de consoane, desi izolat le pot pronunta, omitand una din ele. Acelasi lucru se poate observa si la diftongi, triftongi, acestia fiind redusi la o singura vocala.

Sunetele cele mai putin afectate sunt cele care apar primele in vorbirea copilului, iar daca apar se corecteaza foarte repede. Cel mai des afectate sunt sunetele r, s, z, s, j, t, ce, ci, ge, gi, c, g.

In general daca dislalia nu este insotita de alte deficiente, se pastreaza integritatea functiilor limbajului si nu ridica probleme serioase la corectare. In formele severe de dislalie polimorfa, tetism sau dislalie generalizata, pe langa dificultatile de pronuntie apar si dificultati in modul de organizare a cuvintelor in propozitii, in respectarea formelor gramaticale, in intelegerea vorbirii celor din jur.

Frecventa dislaliei este in functie de varsta, nivel de dezvoltare psihica, anturaj, conditii de educatie, conditii economice, particularitati de limba, etc.

Dislalia pote fi periferica sau centrala.

1.1. DISLALIA PERIFERICA

1. Definitie

Dislalia periferica este provocata de afectiuni organice sau functionale ale organelor periferice ale vorbirii si consta in imposibilitatea emiterii corecte a unuia sau mai multor sunete ( combinatii de sunete ).

2. Simptomatologie

A.     Dupa modul de afectare a aparatului verbo-motor :

Dislalia organica datorata anomaliilor organelor periferice ale vorbirii (in cazul surzeniei periferice, al anomaliilor de maxilare, dinti, limba si bolta palatina);

Dislalia functionala datorata functionarii defectoase a aparatului verbo-articulator (in cazul atrofiei sau neexersarii muschilor limbii, buzelor, valului, al traseului gresit pe care il ia curentul de aer expirat si al insuficientei in dezvoltarea atentiei auditive).

B.     Dupa gradul de extindere al dislaliei (numarul de sunete alterate) :

Dislalie simpla sau partiala , cand este afectat un sunet;

Dislalie generala sau complexa , cand sunt afectate mai multe sunete.

C.     Dupa intindereea si structurarea fonemului afectat:

a. - Dislalia sunetelor la nivelul pronuntiei sunetelor;

In cazul dislaliei sunetelor pot exista urmatoarele forme de tulburare a pronuntiei lor:

dislalia prin omisiune de sunete - la pronuntare sunetul afectat lipseste (moghilalia);

dislalia prin alterare - la pronuntie sunetul deficitar este deformat;

dislalia prin inlocuire de sunete (paralalia) - in locul sunetului corect se pronunta alt sunet;

b. - dislalia silabelor care cuprinde tulburarile la nivelul pronuntiei unor cuvinte.

D.     In functie de sunetele afectate dislalia se poate clasifica:

betacism si parabetacism - afectarea sunetului "b";

capacism si paracapacism - afectarea sunetului "c";

deltacism si paradeltacism - afectarea sunetului "d" si "t";

fitacism si parafitacism - afectarea sunetului "f";

gamacism si paragamacism - afectarea sunetului "g";

mutacism si paramutacism - afectarea sunetului "m";

rotacism si pararotacism - afectarea sunetului "r";

sigmatism si parasigmatism - sunetele afectate sunt cele sigmatice "s", "s", "z", "t", "j", "ci", "ce";

hapacism si parahapacism - afectarea sunetului "h".

E.     Dupa numarul fonemelor afectate dislaliile sunt monomorfe , cand e afectat un singur fonem sau o singura grupa de articulare si polimorfe cand sunt afectate mai multe grupe de foneme

F.      Dupa locul de formare a fonemelor se pot deosebi forme de afectare a acestora : dislalia labialelor, dislalia lingualelor etc.

G.    Dupa modul in care se produce sigmatismul si rotacismul se disting formele :

Sigmatismul interdental cand pronuntia sigmaticelor se face cu limba intre dinti si coloana de aer este emisa prin spatiul dintre varful limbii si incisivi;

Sigmatismul lateral, cand aerul se scurge pe partile laterale, uneori pe ambele parti sau pe o singura parte: sigmatismul bilateral, sigmatismul lateral stang, sigmatismul lateral drept;

Sigmatismul strident - recunoscut dupa aspectul sonor strident al sigmaticelor;

Sigmatismul nazal - cand sunetele sunt pronuntate nazal;

Rotacismul lingual lateral - in care sunetul e pronuntat cu una din laturile limbii;

Rotacismul velar - sunetul este pronuntat prin vibratii ale valului;

Rotacismul uvular - sunetul e pronuntat prin vibratii ale luetei;

Rotacismul lingual dorsal - vibratiile sunt produse de apropierea dorsului lingual de palatul dur;

Rotacismul faringian - vibreaza peretele faringian;

Rotacismul bilabial - obtinut prin vibrarea buzelor

Rotacismul bilateral lingual - prin vibratia ambelor parti laterale ale limbii.

Referat: Lectia unui copil pentru parintii lui - relatia cu parintii Referat: Natiunea si statul national din perspectiva uniunii europene

3.Diagnosticul

In fixarea diagnosticului in cazul dislaliei periferice se urmaresc doua aspecte:

a). Functionarea organelor fono-articulatorii, respectiv tulburarile organice sau functionale ale buzelor, dintilor, maxilarelor, limbii, palatului dur si valului palatin. Acestea se pot evidentia in contextul unor prime exercitii de gimnastica articulatorie.

b). Evidentierea modului de tulburare a sunetului se realizeaza prin probe verbale. La acest nivel se evidentiaza deficientele de vorbire in general si tipul de deficienta dislalica.

Probele pentru determinarea deficientei dislalice trebuie sa evidentieze pronuntia fiecarui sunet din alfabet a silabelor si cuvintelor uzuale, a grupelor de consoane si vocale precum si pronuntia propozitiilor. Diagnosticrarea se realizeaza in vorbirea independenta precum si in vorbirea reflectata.

Astfel, in cadrul analizei vorbirii independente a copilului probele administrate trebuie sa urmareasca : pronuntia libera a sunetelor din alfabetul ilustrat, denumirea unor imagini referitoare la obiecte, fiinte, culori etc., denumirea schemei corporale cu ajutorul imaginilor, recitarea unor poezii, povestirea libera sau dupa imagini, convorbirea libera.

In cadrul vorbirii reflectate se urmaresc urmatoarele elemente : pronuntia sunetelor din alfabet in care copilul repeta fiecare sunet, pronuntia reflectata a unor cuvinte, pronuntia unor serii de cuvinte care contin grupuri de consoane si grupuri de vocale si repetarea acestora de catre copiii.

DISLALIA CENTRALA SAU DE EVOLUTIE

1. DEFINITIE

Dislalia centrala consta in incapacitatea de a pronunta corect anumite sunete sau grupuri de sunete si se manifesta prin : alterarea, inlocuirea sau omiterea unor foneme sau prin inversarea locului pe care il ocupa alcatuirea silabelor sau cuvintelor.

Termenul de "evolutie" indica faptul ca dislalia centrala are un caracter dismaturativ; ea regreseaza spontan cu varsta si in mod deosebit prin asistenta pedagogica acordata copilului dislalic.

2. ETIOPATOGENIE

Factorii etiologici sunt :

1. Organici : a. neurogeni ce determina o leziune micro sau macrosechelara si exercita o frana asupra procesului de maturizare fono-articulatorie;

b. somatogeni ce determina o intarziere globala in dezvoltarea somato-psihica prin afectiuni grave sau repetate;

c. constitutionali reprezentati de ascendenti (in linie paterna) care au manifestat intarziere in maturizarea fono-articulatorie.

2. Functionali -psihogeni grupati in : a. greseli de educatie, supraprotectionism si intretinerea peste limita fiziologica a vorbirii infantile;

b. opozitionismul manifestat la copiii lipsiti de afectiune, maltratati, abandonati.

3. SIMPTOMATOLOGIE

a. Dislalia centrala este precedata de intarzierea in aparitia si dezvoltarea vorbirii, de intarzierea in dezvoltarea motorie, de statica capului si corpului, de achizitia mersului si controlului sfincterian. Aceasta intarziere atesta caracterul dismaturativ al dislaliei centrale.

b. Tulburarile de pronuntie formeaza tabloul principal. Maturizarea structurilor motorii, kinestezice, auditive, care sunt implicate in maturizarea fonoarticulatorie se desavarseste cu mare intarziere. Scoarta intampina dificultati in a edifica sheme fine perceptive si motorii prin care se organizeaza activitatea organelor fonoarticulatorii. In dislalia centrala vocalele sunt rar afectate, iar vocala "a" nu e niciodata afectata, mai rar sunt afectate sunetele : "m", "b", "p", "v", "d", "n"; mai frecvent sunt alterate sunetele posterioare : "c", "g", iar cel mai frecvent sunt alterate siflantele : "s", "z", "t" si linguala "r".

Sunetele care apar mai tarziu, care au o biomecanica articulatorie dificila sunt cel mai frecvent alterate, inlocuite, omise.

Dislalia de sunete poate imbraca formele :

moghilalia - omisiunea de sunete;

paralalia - inlocuirea de sunete;

partiala sau simpla - cand sunt alterate cateva sunete sau doar unul singur;

monomorfa - cand alterarea afecteaza o singura grupa de articulare;

polimorfa sau multipla - cand sunt afectate mai multe grupe de sunete;

universala sau totala - cand sunt alterate majoritatea sunetelor.

Dislalia de silabe in care sunetele sunt pronuntate corect izolat, dar sunt inlocuite, omise in cadrul silabei.

Dislalia de cuvinte in care este afectata pronuntia cuvintelor, dar sunetele si silabele sunt pronuntate corect izolat.

Idiolalia sau tetism cand vorbirea este neinteligibila datorita omisiunilor si inversarilor foarte frecvente.

c. Tulburarile de motricitate generala  care se manifesta prin :

intarziere in achizitia deprinderilor motorii;

disabilitati motorii (coordonare deficitara a miscarilor, imprecizie a miscarilor);

d. Deficit de maturizare a intelectului manifestat prin :

intarziere in dezvoltarea intelectului;

deficit de concentrare a atentiei;

lentoare si fatigabilitate

e. Tulburari ale afectivitatii si comportamentului :

sindrom dismaturativ (puerilism, negativism);

sindrom anxios-obsesiv (hiperemotivitate, anxietate, ticuri);

sindrom de excitatie (agitatie);

sindrom de inhibitie (timiditate, mutism electiv);

f. Tulburari de auz fonematic datorate nivelului dismaturativ in zonele de receptie si sinteza auditiva sau leziunilor corticale fine care afecteaza aceste zone si care se manifesta in insuficienta discriminare a sunetelor in cadul fluxului verbal ca si in slaba capacitate de memorare a structurilor verbale.

4. DIAGNOSTICUL DIFERENTIAL

Diagnosticul se precizeaza prin examinarea :

nivelului de dezvoltare somatica - starii organelor periferice ale vorbirii;

starii auzului;

nivelului dezvoltarii psihice;

starii vorbirii - pronuntia izolata a sunetelor;

- pronuntia sunetelor in silabe, cuvinte, propozitii;

- vocabular;

- structura gramaticala a limbii.

1.3. TERAPIA DISLALIEI

Metodele si procedeele folosite in corectarea dislaliei, ca si a celorlalte tulburari de vorbire, trebuie selectate si adaptate specificului fiecarei tulburari si copil in parte. Daca dislalia este severa si daca sunt si alte modificari, senzoriale, neurologice, de motricitate, afective, etc, atunci se impune intr-o prima etapa efectuarea unor exercitii suplimentare.

In corectarea dislaliei se aplica, la inceput o serie de metode cu caracter general in functie de gravitatea tulburarii. Acestea urmaresc sa pregateasca si sa faciliteze aplicarea metodelor si procedeelor logopedice individualizate in functie de caz si de natura dialaliei.

Pentru corectarea dislaliei se pot distinge doua categorii mari de metode si procedee si anume :

A.     Metode si procedee de ordin general

In categoria metodelor si procedeelor generale sunt cuprinse : 1. gimnastica si miogimnastica corpului si a organelor care participa la realizarea pronuntiei; 2. educarea respiratiei si a echilibrului dintre expir si inspir; 3. eeducarea auzului fonematic; 4. educarea personalitatii, inlaturarea negativismului fata de vorbire si a unor tulburari comportamentale.

1. Pentru imbunatatirea motricitatii generale si a miscarilor fono-articulatorii se pot indica o serie de exercitii care au o importanta deosebita nu numai pentru dezvoltarea limbajului dar si pentru sanatatea organismului. Exercitiile fizice generale au scopul de a usura desfasurarea unor miscari complexe ale diferitelor grupe de muschi care i-au parte la activitatea de respiratie si la functionarea aparatului fonoarticulator.

Se disting doua categorii mari de exercitii si anume : unele cu scopul de a relaxa organismul si musculatura aparatului de emisie, exercitii utile in pronuntarea majoritatii sunetelor limbii romane si a altele de incordare care se folosesc in special in timpul pronuntarii sunetelor surde.

Pentru dezvoltarea organelor fonoarticulatorii se recomanda o serie de exercitii ce se refera la dezvoltarea miscarilor expresivitatii faciale, linguale, mandibulare, labiale etc.

2. Educarea respiratiei si a echilibrului dintre inspir si expir are un rol important nu numai in asigurarea unor functii biologice dar si in pronuntie. In timpul expirului, suflul face sa vibreze coardele vocale necesare pentru producerea sunetelor. Presiunea expirului si a inspirului se modifica in functie de fiecare sunet.

Unii logopati incearca sa vorbeasca si in timpul inspirului nu numai al expirului (cum este normal). In felul acesta pronuntarea devine defectoasa prin deformarea sunetelor, omisiunea sau inlocuirea lor in cuvant si mai ales prin aparitia unor tulburari ale ritmului si cadentei vorbirii.

Exercitiile de respiratie se desfasoara in functie de varsta dislalicului : la copiii mici ele se pot desfasura sub forma jocului utilizandu-se o serie de jucarii in care sa se sufle; la copiii mai mari se pot utiliza materiale didactice vizuale, spirometrul, cat si exersarea expir-inspir pe baza apelarii la intelegere.

Se recomanda ca exercitiile de respiratie sa fie efectuate odata cu pronuntarea si sa se realizeze la inceput cu ajutorul cantului si al recitarii de poezii ritmice.

3. Auzul fonematic, adica capacitatea de a identifica si diferentia sunetele limbii contribuie alaturi de alte elemente la realizarea unei pronuntari corecte. Prin activitatea de dezvoltare a auzului fonematic se creeaza un sistem relational intre modalitatea senzoriala de percepe si crearea unor imagini ideale la niveluri superioare. Deficientele auzului fonematic fac imposibil autocontrolul auditiv si dislalicul face eforturi de indreptare a vorbirii pe baza motrico-kinestezica a aparatului de emisie.

In general, la dislalici sunt eficace pronuntarea, diferentierea si identificarea cuvintelor sinonime si paronime. Consideram ca pentru dezvoltarea auzului fonematic sunt mai importante exercitiile in cuvinte decat pronuntarea sunetelor izolate, asa cum in corectarea dislaliei cuvantul joaca un rol hotarator. Astfel, in realizarea pronuntiei corecte dislalicul reuseste sa efectueze o comparatie intre propria sa pronuntie receptionata de la persoanele din jurul sau si sa realizeze un autocontrol, pe baza auzului, asupra emisiei vocale.

4.Educarea personalitatii dislalicului trebuie sa inceapa odata cu corectarea dislaliei indiferent de varsta dislalicului.

Educarea personalitatii trebuie sa urmareasca :

a) redarea increderii in propriile posibilitati;

b) crearea convingerii ca dislalia nu presupune un deficit intelectual;

c) crearea convingerii ca dislalia este o tulburare pasagera care poate fi corectata;

d) crearea increderii in logoped;

e) inlaturarea negativismului si redarea optimismului.

Astfel, corectarea tuturor tulburarilor de limbaj este conditionata nu numai de eficacitatea metodelor logopedice, ci si de o serie de factori ce tin de particularitatile psihoindividuale ale handicapatilor de limbaj.

Rezultatele cele mai bune in educarea personalitatii le are psihoterapia.

Psihoterapia foloseste o serie de metode si tehnici psihopedagogice in vederea restabilirii echilibrului psiho-fizic al logopatului, incercand sa stearga din mintea copilului cauzele care au declansat tulburarea de limbaj, sa inlature si sa previna unele simptome creind in felul acesta, conditii favorabile pentru actiunea procedeelor logopedice din cadrul unui tratament complex.

Psihoterapia se constituie dintr-un complex de metode terapeutice prin care se urmareste intarirea personalitatii , intarirea constiintei si imbogatirea afectiva.

In practica logopedica, psihoterapia urmareste restabilirea psihicului logopatului prin :

1) educarea personalitatii;

2) educarea unei aprecieri corecte a propriului defect si al mediului social;

3) influentarea micromediului social.

Metodele psihoterapeutice, utilizate astazi, permit influentarea diferitelor verigi perturbate ale unitatii biopsihosociale infantile. Psihoterapia generala vizeaza eliminarea conflictelor psihice ce au determinat tulburarea de limbaj si restructurarea personalitatii.

Pentru a realiza aceasta este necesar :

sa se explice logopatului cauzele si conditiile conflictelor pentru ca, prin ridicarea acestora la nivelul constiintei, ele sa dispara;

rezolvarea relatiilor negative (copil - mediu, copil - copil, copil - profesor, copil- parinte etc.);

acomodarea la colectiv prin captarea afectiva a copilului.

Familia logopatului , prin manifestarile de neincredere si de retinere, constituie un obstacol, uneori dificil in terapie. De aceea, este necesar sa li se explice parintilor tulburarea de limbaj de care sufera copilul, cauzele declansarii, comportarea fata de copil, cum se desfasoara terapia complexa, care este rolul parintilor in terapie si cum sa asigure regimul de viata propriilor copii logopati.

Modificarea conceptiei,a opticii si a modalitatilor comportamentale trebuie sa duca la inlaturea tensiunii intrafamiliale. Acestea se realizeaza prin :

- cunoasterea personalitatii parintilor, din convorbirile anamnestice, vizite la domiciliu, discutii diferite in grupul de parinti;

- restructurarea atitudinii parintilor, atat in cursul sedintelor individuale, cat si in cadrul sedintelor colective. In cursul sedintelor colective este posibila cunoasterea relatiilor dintre parinti si copil, cat si optica lor in legatura cu tulburarea de limbaj a copilului.

Se va initia un proces de reconsiderare a greselilor educative, descoperirea propriilor greseli si eliminarea lor. Aceasta vizeaza transformarea parintelului intr-un element principal psihoterapeutic si logopedic, prin organizarea regimului de viata al copilului in familie, organizarea activitatii logopedice si urmarirea rezultatelor.

Deci, psihoterapia cuprinde ansamblul metodelor curative utilizand mijloace psihologice, prin cuvintele si prin actiunile sale un terapeut cauta, uneori cu ajutorul unui grup, sa atenueze suferinta unei persoane ale carei tulburari au o componenta psihologica semnificativa.

In campul vast al psihoterapiilor specialistii utilizeaza, adeseori prin conjugare, metodele

psihoterapiei psihanalitice, psihoterapia de familie, consilierea psihologica, socioterapiile, ergoterapia, psihoterapiile ocupationale, artterapia (care, in functie de criteriile de clasificare se intrepatrund).

Din aceasta diversitate sunt folosite acele metode si procedee adecvate specificului tulburarii de limbaj, varstei, sexului, particularitatilor psihologice ale copilului logopat.

Se poate evidentia importanta psihoterapiilor ocupationale si socioterapia in cadrul terapiei tulburarilor de limbaj. Din categoria psihoterapiilor ocupationale fac parte ergoterapia, artterapia si ludoterapia.

Ergoterapia se poate organiza si efectua si in grupuri terapeutice fiind astfel direct legata de socioterapie. Ea consta in desfasurarea unor practici, pana la activitati de tip creativ (cum sunt modelajul).

Totodata, prin ergoterapie se avantajeaza detasarea subiectului de dominantele determinate de traumatismele psihice suferite anterior, distragerea lui de la preocuparea de experientele negative parcurse si impiedicarea actualizarii acestora; se favorizeaza intercomunicarea umana, stabilirea unor relatii psihosociale si adaptarea la contextele social-umane.

Formele artterapiei (meloterapie, terapia prin artele plastice - desen, pictura, sculptura) sunt, totodata, legate si de categoria socioterapiilor in conditiile in care subiectii actioneaza in comun.

Socioterapiile se utilizeaza in scopul asigurarii conditiei psihologice normale a subiectului, pentru facilitarea integrarii sociale. Acestea sunt realizabile fiindca specificul principal al socioterapiilor este sa asigure exersarea comportamentului social. In cadrul actiunilor de socioterapie se extind interrelatiile si interactiunile in grup, dandu-le, totodata, participantilor sentimentul de independenta, de echilibru si libertate in actiune, stimulandu-le si capacitatea de initiativa.

Caracteristicile, principiile si scopurile socioterapiei se regasesc in alte forme de terapii - ergoterapia, ludoterapia, psihodrama - impreuna facand parte din categoria psihoterapiei integratoare.

Psihodrama are valoare atat ca metoda terapeutica, cat si ca mijloc de cunoastere a subiectului. In cadrul ei terapeutul poate observa gandurile, preocuparile, sentimentele, dispozitiile etc. care-l ajuta sa-si formeze o imagine despre structura sufleteasca a subiectului si particularitatile acesteia. Ea se aplica cu succes la copii dand rezultate foarte interesante la preadolescenti.

Modalitatile de organizare a psihodramei sunt diferite de la o echipa la alta de psihoterapeuti. In general, se lucreaza cu 4-5 copii de acelasi sex si de varsta omogena intr-un cadru suficient de mare si neutru pentru manifestarea copiilor si fara public. Depinde de priceperea conducatorului ca sa creeze o atmosfera permisiva (proprie tuturor logopatilor), tema de jucat poate fi o comedie, o poveste dar si o improvizatie a copiilor participanti. Rolurile le imparte terapeutul sau si le impart copiii intre ei. De fapt, rolurile se pot schimba, fiindca in interpretare exista o libertate totala, participantii putand introduce improvizatiile de text, mimica, gestica, miscare pe care le doresc.

In psihodrama copilul isi revede conflictele in forma de joc, si le poate exterioriza, iar aceasta exteriorizare fiind lucida, constienta il ajuta sa se cunoasca mai bine si sa se transforme. Totodata, exprimarea spontana in jocul dramatic antreneaza in ambianta de joc, desfasurarea afectiva; permite relatii intersubiective, interpersonale si o comunicare simbolica cu valoare de catharsis.

In concluzie, psihoterapia urmareste sa formeze o atitudine pozitiva fata de comunicare si fata de sine insusi ca vorbitor. Pentru a aborda comunicarea fara teama si anxietate, pentru a experimenta cu succes situatiile de vorbire trebuie ca logopatul sa-si dezvolte o atitudine pozitiva fata de el insusi ca vorbitor.

Pentru realizarea acestor atitudini sunt recomandate urmatoarele activitati/tehnici :

Incurajarea si consolidarea activitatilor cu caracter artistic; cantatul, recitatul, desenatul etc. ce contribuie la desfasurarea cu placere a terapiei.

Initierea si mentinerea unei comunicari deschise, sincere, deoarece copilul trebuie sa simta incredere in posibilitatile terapeutului de a-l ajuta, acesta fiind un suport moral de-a lungul terapiei.

Terapeutul sa incurajeze discutia deschisa despre tulburarea de limbaj si sa reduca "conspiratia tacerii" care adesea invaluie tulburarea de vorbire. Discutia va crea o atmosfera de totala acceptare ce va influenta estimarea proprie a copilului.

Activitatile despre "cum poti deveni un bun vorbitor" vor ajuta copilul sa realizeze ca in comunicare mai mult despre "cum" vorbeste cineva este important si "ce" are de spus.

Discutarea "atributiilor globale" ale copilului in comunicare este foarte importanta in procesul schimbarii atitudinale. Cand copilul spune "nu pot" sau "niciodata" trebuie sa se explice copilului influenta "discutiilor cu sine" asupra propriului comportament. Astfel, schimbarea "discutiei negative cu sine " intr-o "conversatie pozitiva cu sine " sunt sarcini viabile atat pentru terapeut cat si pentru copil.

B. Metode si procedee specifice logopedice

Aceasta categorie de metode si procedee se folosesc pentru formarea deprinderii de a articula corect. Daca este nevoie, o parte din aceste exercitii vor fi reluate.

La inceput se va incerca emiterea corecta a sunetelor pe baza de onomatopee sau prin coarticulare. Daca nu se reuseste se vor face exercitii speciale. In fata oglinzii, logopedul va demonstra care este pozitia limbii, buzelor, obrajilor, deschiderea gurii, actul respirator, intensitatea vocii. Prin imitatie se va cere si copilului sa realizeze articularea corecta a sunetului. La nevoie este ajutat si mecanic.

Dupa aceasta etapa de articulare a sunetelor, urmeaza pronuntarea sunetelor   (mai intai cele surde apoi cele sonore ). Se vor introduce apoi sunetul in silabe directe, indirecte intre vocale, apoi asociat cu consoane, ocupand diferite pozitii( initial, median, final ). Cuvintele vor fi introduse in propozitii urmarindu-se consolidarea si automatizarea lor in vorbire. In acest scop se vor memora la inceput versuri sub forma framantarilor de limba, urmarind sa predomine sunetul impostat. Tot in aceasta etapa a consolidarii sunetelor, se vor folosi mult povestirile, incepandu-se cu repovestirile, deoarece acestea sunt mai usoare. Prin ele se va urmari corectarea vorbirii sub aspect articulator, dar si formarea deprinderii de a se exprima in propozitii scurte, corecte sub aspect gramatical si de a povesti cursiv si logic. Se va urmari exercitarea vorbirii sub toate aspectele ( fonetic, lexical, gramatical ), exersand in acelasi timp memoria, gandirea, atentia. La inceput e bine sa se foloseasca povestirile ilustrate, pe tablouri, care vor fi comentate pe rand si apoi se va inchega o povestire scurta, respectand succesiunea momentelor principale infatisate prin ilustratii.

Urmeaza apoi etapa de verificare a sunetelor impostate si a gradului de automatizare in vorbirea curenta. La baza acestei etape vor sta tot povestirile, care vor fi insa mai ample, mai bogate in continut, care sa ofere posibilitati de interpretare, de apreciere proprie. La clasele II - IV se pot folosi si repovestiri dupa texte citite de ei sau de logoped ( scris sau oral, compuneri dupa plan dat sau dupa tablouri ).

Se recomanda ca primele lecturi sa fie facute pe texte prelucrate.

Ultima etapa este introducerea sunetuluiin texte obisnuite, in vorbirea curenta. Preocupati de continutul povestirii, logica vorbirii, sensul celor spuse, se poate intampla copilul sa nu mai acorda suficienta atentie sunetului impostat, putandu-se verifica astfel gradul de consolidare a pronuntiei corecte. La nevoie se revine cu exercitii efectuate in etapele anterioare.

Pentru corectarea grupului de consoane unde pot sa apara omisiuni sau schimbarea locului, datorate unei slabe capacitati de analiza sau de diferentiere din zona verbo - motorie, se fac exercitii de analiza fonetica. Se despart in silabe cuvintele care contin grupul deficitar, se analizeaza grupul de consoane, se articuleaza sunetele separat pentru constientizarea locului si modului de articulare, se articuleaza apoi pe silabe, prelungind primul sunet, apoi se unesc silabele in cuvintele respective.

1.4. DISLALIA DEBILULUI MINTAL

Invatarea limbajului de catre debilul mintal se face cu mai multe dificultati, dar aceste dificultati nu se datoreaza toate debilitatii mintale ci si cauzelor care au produs debilitatea mintala.

De la inceput se observa greutati in modul cum se produce vorbirea, care este neclara, confuza si se accentueaza datorita neconstientizarii tulburarii si agitatiei psihomotrice, incat tulburarile dislalice nu dispar decat prin terapie logopedica.

La debilul mintal pronuntarea se caracterizeaza prin neclaritate si monotonie. Cuvintele simple se pronunta mai usor, dar se manifesta o dislalie a silabelor, in special in cuvintele complexe.

Spre deosebire de normal, la debilul mintal dislalia capata forme mai rebele si mai labile, ceea ce duce in procesul de corectarii la recaderi mai frecvente. Datorita acestei labilitati mari, fixarea formei corecte se realizeaza cu mai mult efort. Automatizarea sunetelor in cuvinte se realizeaza cu dificultate si din cauza vocabularului sarac, a neformarii structurii silabelor, a nedezvoltarii auzului fonematic si a inertiei vorbirii. Structura vorbirii copiilor depinde de o serie de factori de ordin psihologic, astfel ca alegerea multor mijloace gramaticale de exprimare reflecta particularitatile gandirii copilului, indreptata mai ales catre concret, catre situatiile determinate afective.

Dislalia debilului mintal se prezinta sub forma unei game foarte largi pentru ca omisiunile, inlocuirile, confuziile, deformarile, se produc intamplator.

In general se intalnesc aceleasi forme de dislalii ca la copilul normal, dar complexitatea si labilitatea lor e mai accentuata.

Elementele de perseverare caracteristice structurilor mentale neevoluate se manifesta si la nivelul limbajului ( sunete, cuvinte - mai ales dupa boala ).

Posibilitatile compensatorii sunt mai limitate si de structurile anatomofiziologice deficitare ale S.N.C.

Activitatea de corectare trebuie urmarita nu numai in cabinetele logopedice, ci in toate lectiile specifice scolii ajutatoare.

In general toate metodele si procedeele descrise pot fi aplicate la oricare categorie de dislalici, cu conditia sa se accentueze acea latura care le este mai accesibila si sa se tina seama de varsta, de deficiente asociate dislaliei, de nivelul dezvoltarii mintale, de personalitatea dislalicului.