CONSIMTAMANTUL VICTIMEI

Premize. O examinare a acestei problematici ar putea fi justificata cel putin din doua considerente: mai intai pentru ca este vorba de o institutie juridico-penala nou introdusa prin proiectul de cod penal al Ministerul Justitiei[1] si prin anteproiectul Institutului de Cercetari Juridice (sugerandu-se sa se adopte institutia cauzelor justificative printre care se numara si consimtamantul victimei), iar in al doilea rand pentru ca in modul de formulare, din cele doua proiecte, a dispozitiilor privitoare la consimtamantul victimei exista deosebiri care s-ar cere sa fie explicate.

Functii. Consimtamantul, ca si lipsa de consimtamant cu relevanta penala ar putea fi analizate sub un triplu aspect: fie ca element constitutiv al unei incriminari determinate, (A) fie ca o cauza de reducere a pedepsei (B) sau cu o cauza justificativa (C).

A.1. In prima ipoteza avem in vedere incriminarile care cuprind in descrierea faptei (ca o conditie negativa) cerinta sa nu existe consimtamantul persoanei care ar avea dreptul sa dispuna de valoarea sociala susceptibila a fi lezata sau pusa in pericol prin fapta respectiva. Asa de pilda, incriminarea din art.192 (violarea de domiciliu)[3] prevede ca o conditie constitutiva lipsa consimtamantului persoanei care se foloseste de locuinta, incaperea, dependinta sau de locul imprejmuit tinand de acestea. Tot astfel, in materie de avort, potrivit art.185 al.2, intreruperea cursului sarcinii savarsita in orice conditii este conditionata de lipsa consimtamantului femeii insarcinate. De asemenea, furtul (art.208) nu exista decat daca lipseste consimtamantul celui in posesia sau detentia caruia s-a aflat bunul.

2. In exemplele de mai sus lipsa consimtamantului ca element constitutiv al incriminarilor mentionate, este exprimata explicit. Dar legiuitorul poate sa aleaga si un alt mod de a exprima lipsa de consimtamant. Asa de pilda, violul (art.197 al.1) presupune lipsa consimtamantului victimei la actul sexual; insa aceasta conditie legiuitorul o formuleaza nu in mod direct ca in exemplele anterioare ci folosind expresiile „constrangerea victimei ori profitand de imposibilitatea ei de a se apara ori de a-si exprima vointa”.

La fel in cazul incriminarii faptei de hartuire sexuala (art.203¹cp) conditia lipsei consimtamantului este exprimata prin cerinta ca fapta sa se comita prin amenintare sau constrangere.[4]

3. Dar ideea de consimtamant, de asta data nu ca o conditie negativa a continutului incriminarii, ca in exemplele date, ci ca o conditie pozitiva, implicita, apare si in alte incriminari. Asa de pilda, actul sexual cu un minor (art.198) presupune existenta consimtamantului victimei la un asemenea act. Daca totusi legea incrimineaza fapta in ciuda consimtamantului persoanei vatamate este pentru ca legiuitorul considera acest consimtamant viciat (victima avand sub 15 ani nu avea maturitatea necesara sa-si dea seama de semnificatia actului la care consimte, iar daca avea intre 15-18 ani, viciul de consimtamant consta in presiunea psihologica care se exercita de persoanele, enumerate de lege, asupra victimei). Tot astfel, in cazul seductiei (art.199) exista consimtamantul persoanei seduse insa acest consimtamant este viciat prin aceea ca a fost obtinut ca urmare a unor promisiuni de casatorie fata de o persoana de sex feminin mai mica de 18 ani.

In doctrina germana se exemplifica posibilitatea existentei unor incriminari care presupun ca o conditie implicita existenta consimtamantului persoanei vatamate (consimtamant viciat din cauza nevoii in care se afla cel in cauza) cu delictul de camata.

In toate aceste exemple, (mai putin cel din jurisprudenta germana) daca n-ar fi existat consimtamantul victimei chiar viciat asa cum am aratat, fapta ar fi constituit viol, actul sexual fiind obtinut prin mijloace care au siluit consimtamantul victimei.

4. Sistematizand cele de mai sus am spune ca in exercitarea acestei functii a consimtamantului, de element constitutiv al incriminarii, acesta influenteaza, ca orice element constitutiv (esential) existenta incriminarii; daca cerinta negativa sau pozitiva a consimtamantului nu este indeplinita nu va exista nici infractiune de violare de domiciliu nici aceea de avort, nici aceea de furt. La fel nu va exista nici infractiunea de viol, ori de hartuire sexuala (chiar daca lipsa de consimtamant ca cerinta negativa a continutului incriminarii este exprimata in alt mod).

De asemenea, nu va exista infractiunea de act sexual cu un minor sau de seductie daca cerinta pozitiva a existentei consimtamantului nu va fi indeplinita, ci, in asemenea situatii, vor fi incidente alte prevederi ale legii penale.

5. Dar precizand consecintele exercitarii functiei de element constitutiv al incriminarii de catre consimtamantului victimei, ne-am putea intreba daca aceste consecinte ar putea fi extinse si la continutul agravat al incriminarii (acolo unde asemenea continuturi exista). Ni se pare ca un raspuns cu caracter general ar fi greu de dat deoarece fiecare continut de incriminare ridica probleme specifice. De pilda, in cazul violarii de domiciliu, consimtamantul celui care locuieste s-ar putea extinde si asupra persoanei inarmate, ori asupra a doua sau mai multe persoane, ori ca fapta sa se comita in timpul noptii. Dar cand consimtamantul a fost obtinut prin frauda, adica folosindu-se calitati mincinoase nu ne-am afla in fata unui consimtamant valabil.

Acest viciu de consimtamant nu va afecta numai elementul circumstantial de agravare ci se va extinde si asupra consimtamantului ca element constitutiv al infractiunii; consimtamantul obtinut prin inselaciune neavand nici o valoare, va exista mai departe lipsa de consimtamant si implicit infractiunea de violare de domiciliu cu agravanta mentionata. Tot astfel, in materie de furt consimtamantul detentorului sau al posesorului, desi va fi valabil pentru multe din elementele circumstantiale de agravare, nu va putea fi invocat in cazul cand cel care si-a dat consimtamantul s-ar afla fi aflat in imposibilitate de a-si exprima vointa sau de a se apara (cu solutia aratata mai inainte) sau daca este vorba de bunuri proprietate privata colectiva (si lipseste consimtamantul unuia dintre proprietari) ori de bunuri proprietate publica a statului ori de bunuri care fac parte din patrimoniul cultural, ori care servesc pentru dovedirea starii civile, legitimare, identificare (bunuri asupra carora faptuitorul nu-si poate exercita dreptul de dispozitie, ele fiind de interes colectiv).

In materie de avort, de asemenea, eventualul consimtamant al femeii insarcinate nu va putea fi extins si la continutul agravat prevazut in art 185 al.3 (cand s-a cauzat o vatamare corporala grava, ori moartea femeii insarcinate) daca aceste consecinte trebuiau si puteau fi intrevazute in momentul consimtamantului. In aceste cazuri chiar consimtamantul pentru primum delictum devine la randul sau un consimtamant viciat astfel ca, intreaga fapta va fi socotita ca fiind comisa fara consimtamant.

B.1. O a doua functie pe care o poate exercita consimtamantul este aceea de cauza de reducere a pedepsei. O asemenea solutie a fost adoptata de codul penal spaniol (in vigoare de la 24 mai 1996) care, in art.155, prevede ca in cazul delictelor de vatamare corporala daca exista un consimtamant valid, liber spontan si explicit al persoanei vatamate se va aplica o pedeapsa inferioara cu un grad sau doua. Nu va fi validat consimtamantul obtinut de la un minor sau incapabil.

Asa cum se observa in raport cu reglementarea spaniola consimtamantul victimei ca o cauza justificativa nu a primit o solutie globala, printr-o dispozitie din partea generala a codului penal, ci o solutie partiala in raport cu o anumita categorie de infractiuni.

In felul acesta, se sustine in doctrina spaniola,[6] se va tine mai bine seama de specificitatea influentei consimtamantului in raport cu infractiunile din categoria respectiva si cu efectele diferite pe care le poate produce.

In ce priveste evaluarea influentei consimtamantului victimei in aplicarea sanctiunii concrete, acolo unde legea nu prevede o alta solutie, aceasta a fost lasata la intelepciunea judecatorilor.

C.1. O a treia functie pe care o poate exercita consimtamantul victimei este aceea de cauza justificativa. Aceasta functie va constitui substanta studiului de fata.

Concept. Cauza justificativa este acea imprejurare care inlatura caracterul ilicit (nepermis) al faptei. Ori de cate ori legea permite sau nu interzice explicit titularului unui bun sau interes de a dispune de acestea implicit titularul dreptului va putea permite orice atingere bunului sau interesului fara ca prin aceasta sa se comita un act ilicit „qui suo jure utitur nemini injuriam facit” sau „volenti et consentienti non fit injuria”.

Consimtamantul victimei apare astfel ca o atingere, consimtita adusa drepturilor sale ceea ce exclude caracterul ilicit al faptei. Consimtamantul victimei nu se confunda cu autolezarea. Dreptul presupune, cum se stie, o relatio ad alterum adica un conflict intre doua persoane ori in cazul autolezarii titularul dreptului este si autorul leziunii: ca urmare autolezarea nu presupune un conflict pe care sa-l solutioneze dreptul; pe de alta parte cel care se autolezeaza nu are nici calitatea de victima;

Consimtamantul victimei are in vedere o alta situatie si anume cand o persoana consimte (devenind, daca n-ar consimti, subiect pasiv al infractiunii) ca altul sa-i aduca atingere bunurilor si intereselor sale bunuri sau interese asupra carora legea ii permite sa-si exercite dreptul de dispozitie.

2. Consimtamantul, cauza justificativa nu poate fi confundat nici cu consimtamantul, element constitutiv al infractiunii. In acest din urma caz consimtamantul apare, sub forma lipsei sau a prezentei consimtamantului ca o cerinta constitutiva in descrierea normei de incriminare (in formele de exprimare aratate mai inainte) ceea ce inseamna ca in mod automat prezenta (acolo unde legea pretinde lipsa de consimtamant) sau absenta (acolo unde legea pretinde existenta consimtamantului) exclude infractiunea respectiva pentru lipsa unui element esential constitutiv.

Dimpotriva cand consimtamantul exercita functia de cauza justificativa norma de incriminare nu cuprinde nici o mentiune cu privire la lipsa sau prezenta consimtamantului, insa referindu-se la valori (bunuri, interese) asupra carora legea permite ca victima sa-si exercite dreptul de dispozitie, ingaduie fie printr-o regula din partea generala a codului penal fie in alt mod ca persoana vatamata sa consimta la orice atingere adusa drepturilor sale.[10]

3. In doctrina germana s-a subliniat, de asemenea, ca se poate vorbi despre consimtamantul victimei ca o cauza justificativa numai cu privire la o sfera redusa de fapte si numai in legatura cu acele incriminari care descriu actiuni indreptate spre lezarea unor valori asupra carora subiectul poate dispune; aceste incriminari au o semnificatie proprie independent de vointa persoanei vatamate.[11]

Sfera de cuprindere. 1. Aceasta realitate de necontestat in sensul ca sfera de cuprindere a consimtamantului este mult restransa are la baza o alta realitate si anume ca insasi sfera bunurilor si intereselor de care o persoana ar putea dispune inlaturand ocrotirea penala este restransa. De aici unii autori, desprind si justificarea variatelor solutii legislative date acestei materii. In adevar nu exista o solutie unitara de reglementare a consimtamantului victimei. In unele legislatii nu a existat si nu exista o atare reglementare (de pilda, nu a existat in codul penal roman din 1865, nici in codul penal din 1937, nu exista nici in codul penal in vigoare; nici in codul penal francez ; legiuitorul rezolvand necesitatile legate de consimtamant prin modul de formulare a normei de incriminare (prima functie a consimtamantului) ori prin dispozitii speciale in partea speciala sau lasand ca aceste chestiuni sa fie rezolvate prin referiri la doctrina si jurisprudenta. Dimpotriva in alte legislatii exista o reglementare a acestei materii, fie ca o cauza generala justificativa (cp italian) fie ca o cauza partiala (limitata la un anumit grup de infractiuni; in codul penal german si spaniol.

Sfera limitata a acestei materii a fost justificata nu numai prin limitele obiective ale dreptului persoanei vatamate de a dispune de unele bunuri si interese dar si cu alte argumente. Astfel s-a sustinut ca in cazul aceluia care permite unei persoane sa-i patrunda in domiciliu ori ii permite sa-si insuseasca un lucru care apartine celui care consimte, nu se poate vorbi de un consimtamant care emana de la victima violarii de domiciliu, sau a furtului. Numai intr-un sens impropriu s-ar putea vorbi in aceste situatii de existenta unei victime; in realitate este vorba de acte ale vieti cotidiene (intrarea intr-un domiciliu, luarea unui lucru etc.) despre care nu se poate afirma ca sunt justificate prin consimtamantul celui care are dreptul sa dispuna de respectivele bunuri. Pe de alta parte, asemenea acte prin ele insele nici nu intrunesc trasaturile unei infractiuni determinate, ca atare lipsind tipicitatea nu apare necesar sa se identifice nici daca fapta este si antijuridica.

In momentul cand o persoana si-a dat consimtamantul la una din faptele de mai sus (patrunderea in domiciliu sau luarea bunului) aceasta nu era supusa unei agresiuni, ci pur si simplu si-a manifestat aprobarea pentru o activitate care ar urma sa se desfasoare in locuinta sa ori cu bunul sau. Notiunile de victima si de consimtamant al victimei apar folosite in sens propriu, numai cand o persoana este supusa unei agresiuni contra bunurilor sau intereselor sale si care consimte la aceasta actiune contrara drepturilor sale; in acest caz fapta nu mai constituie infractiune consimtamantul inlaturand ilicitul manifestarii faptuitorului. Calitatea de victima ii este atribuita asadar, numai persoanei supuse unei agresiuni asupra corpului sau (de pilda, actul medical care executa o operatie necesara pentru vindecarea pacientului,) sau loviturile primite in limitele regulamentului sportiv), si la care victima consimte. In asemenea situatii fapta comisa contra celui care consimte intruneste trasaturile unei infractiuni (tipicitate) insa intervenind o cauza justificativa este inlaturat caracterul ilicit al faptei; aceasta nu mai prezinta si caracterul de antijuridicitate adica nu se verifica neconformitatea faptei cu ordinea de drept privita in ansamblul ei, ceea ce exclude caracterul de infractiune al faptei (fapta este numai tipica nu si antijuridica, chiar comisa cu vinovatie).

2. Efectul justificativ al consimtamantului, de excludere a incidentei legii penale presupune asadar, unele elemente speciale in raport cu ipoteza lipsei de consimtamant ca element constitutiv al infractiunii cum ar fi caracterul de tipicitate al actiunii indreptate contra celui care consimte si existenta de bunuri, interese, care, potrivit legii, sunt disponibile, adica asupra carora o persoana poate sa-si exercite consimtamantul. Numai in aceste limite se poate vorbi de o victima.

Cu aceste semnificatii, se sustine in doctrina spaniola, consimtamantul tratat ca o cauza justificativa raspunde mai clar atat unor chestiuni teoretice, filozofice cum ar fi: contradictia intre obligatiile individului fata de societate si dreptul la libertate a individului, raporturile intre drepturile individuale si cele colective, dreptul statului de a declara ilicite unele actiuni individuale daca ar contrazice bunuri, interese colective, etc. cat si rezolvarii unor probleme de reglementare extrem de actuale ca aceea a euthanasiei, a ajutorului dat unor persoane la sinucidere, a avortului, a chirurgiei transsexuale, a sterilizarii, a mutilarii voluntare, a consumului de droguri si substante psihotrope si altele.

Justificari teoretice ale consimtamantului persoanei vatamate

1. Consimtamantul victimei ca o cauza justificativa apare inca din dreptul roman. Dupa Ulpian, Volenti non fit injuria: nulla injuria est quae in volentem fiat (nici-o nedreptate nu i se poate face aceluia care voieste fapta). In conceptia jurisconsultilor romani consimtamantul victimei era interpretat extrem de larg putand sa justifice orice fapta contra celui care a consimtit sustinandu-se ca fiecare cetatean are dreptul sa dispuna liber de persoana sa (inclusiv asupra vietii, integritatii corporale, etc.). In aceeasi viziune juristii care s-au situat pe pozitiile dreptului natural (Feuerbach, Kleinschred, s.a.) considerau ca infractiunea fiind o incalcare a unui drept subiectiv, nu ar fi de conceput sa existe o fapta penala daca persoana vatamata si-a dat consimtamantul, declarandu-se de acord sa renunte la ocrotirea dreptului. Dimpotriva, scoala istorica a dreptului (Stahl, Rosshirt) nega dreptul unei persoane de a consimti la o infractiune deoarece dreptul ocroteste numai interesele colectivitatii. Ca o replica la aceasta conceptie Hegelienii (Köstlin, Berner, Abegg, Hälschner) au sustinut ideea ca o persoana poate consimti la o actiune in limitele drepturilor de a dispune de bunurile juridice, consimtamantul fiind privit ca expresie a vointei indivizilor si nu ca o negare a vointei generale. Tot astfel scoala sociologica a dreptului considera ca o fapta este incriminata in interesul individului astfel ca acesta ar putea consimti in cazul lipsei de interes al statului in raport cu unele valori sociale. Aceasta lipsa de interes putea justifica chiar abandonarea propriei vieti (Kessler Pfersdorff, Graf Zu Dohna).

2. In doctrina penala moderna, consimtamantul victimei, ca o cauza justificativa, a fost considerat de unii autori drept o tranzactie privata autorizata de lege (negozio giuridico), sustinandu-se ca este vorba de o manifestare de vointa indreptata spre a produce consecinte juridice in dreptul penal.[16] In cadrul acestei tranzactii cel care consimte cedeaza unei persoane dreptul de a exercita o actiune asupra sa (Zitelmann, Grispigni, Carnelutti, Saltelli). Alti autori (Antolisei) considera ca prin consimtamant cel in cauza isi abandoneaza bunul, interesul, chiar daca acest abandon nu este cunoscut agentului; consimtamantul apare ca un act juridic in sens restrans, cu relevanta penala care exclude caracterul ilicit al faptei din lipsa oricarui prejudiciu social care sa justifice interventia statului implicit din lipsa de interes al statului de a reprima asemenea fapte. Daca, dimpotriva, va apare un interes al statului de a reprima, consimtamantul ramane fara nici o valoare.

In conceptia lui Manzini, consimtamantul, prevazut in art.50 C.p. italian, nu ar constitui o norma permisiva, ci o manifestare a dezinteresului statului de a reprima. Acolo unde statul a conferit persoanei vatamate dreptul de a dispune de anumite bunuri sau interese, nu va exista o infractiune daca cel in cauza face uz de aceasta prerogativa. Nu va opera consimtamantul daca s-a produs, concomitent, si lezarea unui interes colectiv . Dupa Bettiol, legea penala nu actioneaza in vid, ci ocroteste un interes, o valoare sociala; daca nu se verifica un atare obiect al tutelei nu va exista leziune implicit antijuridicitatea. Bettiol face deosebire intre consimtamantul ca element constitutiv al infractiunii si consimtamantul ca un fapt justificativ; in acest din urma caz fapta tipica este indiscutabila, daca intervine insa consimtamantul persoanei vatamate va dispare caracterul ilicit al faptei (de ex. o persoana consimte ca altul sa-i distruga un bun sau sa se supuna unei operatii estetice). In aceste cazuri nu va exista infractiunea de distrugere sau de vatamare corporala. Este adevarat ca statul este titularul tuturor valorilor sociale care se bucura de ocrotire penala, arata acest autor, statul isi exercita drepturile de ocrotire a acestor valori pentru a asigura buna convietuire sociala protectie care are un caracter exterior si este independenta de natura bunului si de interesul protejat. Dusa la extrem insa aceasta teza, s-ar ajunge la concluzia absurda ca statul n-ar putea consimti la un act de leziune contra valorilor sociale ocrotite fara sa-si submineze propria sa pozitie si fara sa se nege insasi ratiunea care justifica existenta si activitatea sa in viata sociala. Ca urmare, teza de mai sus nu poate fi transformata in dogma, deoarece ar putea fi si cazuri exceptionale cand statul sa nu fie interesat in ocrotirea penala a unor valori daca exista o manifestare contrara de vointa din partea individului. In aceste cazuri statul va putea sa considere ca nu are alte interese dincolo de aceasta manifestare de vointa. Altfel zis, nu toate bunurile si interesele ocrotite (valorile sociale) prezinta neconditionat un caracter public, ci au acest caracter numai in masura in care statul le confera aceasta calitate si nu concede individului dreptul de a se bucura de aceste bunuri si interese; ordinea juridica, in acest caz, acorda relevanta juridica vointei individului care prin consimtamant scoate acest bun sau interes de sub tutela penala a statului. Pentru a explica aceasta realitate nu este nevoie sa se recurga la ideea de tranzactie de drept privat sau de drept public deoarece nu este vorba de o declaratie de consimtamant in sensul dreptului civil, ci o simpla manifestare de vointa provenind de la un subiect capabil penal si neafectata de vreun viciu de consimtamant.

In viziunea altor autori (Fiandaca, Musco) cauza de licitate din art.50 C. p. italian nu se confunda cu lipsa de consimtamant, ca element al continutului incriminarii ci are o alta functie; in aceasta situatie fapta tipica exista in toate elementele sale constitutive (lipsa de consimtamant nu figureaza printre aceste cerinte constitutive) insa fapta se justifica daca se face dovada consimtamantului victimei la comiterea acesteia, deoarece prin consimtamant s-a inlaturat ilicitul faptei. Consimtamantul, in acest caz, nu poate fi justificat prin aceea ca ar fi o tranzactie privata sau publica, ci reprezinta un simplu act juridic, o permisiune a legii ca destinatarul sa actioneze dupa vointa sa fara sa creeze nici o obligatie in sarcina celui care are dreptul sa consimta si fara a transfera nici un drept asupra agentului care va actiona asupra sa si pe baza consimtamantului persoanei vatamate.

Dreptul persoanei vatamate de a consimti la unele actiuni facand sa dispara ilicitul acestora a fost justificat si in doctrina germana de pe diferite pozitii teoretice. In conceptia partizanilor dreptului privit ca o tranzactie juridica (Rechtsgeschäft) consimtamantul ar avea caracterul unui acord in cadrul caruia faptuitorul dobandeste un drept asupra persoanei vatamate, iar exercitarea unui drept nu poate sa conduca la ceva contrar dreptului. Dintr-o alta perspectiva consimtamantul a fost considerat ca expresie a abandonarii interesului de catre titularul dreptului in limitele in care ordinea juridica i-a cedat dreptul de a decide asupra mentinerii sau nu a ocrotirii juridice asupra unor drepturi. De pe o alta pozitie se considera ca prin consimtamant este inlaturat obiectul ocrotirii juridice deoarece infractiunea nu ar fi decat o desconsiderare a vointei persoanei vatamate .

Intr-o viziune mai noua unii autori germani au sustinut ca acela care consimte nu face decat un act de abandonare, de renuntare la ocrotirea juridica, posibilitate recunoscuta de ordinea juridica ca un corolar firesc al libertatilor de care se bucura orice persoana intr-un stat de drept, libertate care constituie si ea o valoare sociala demna de ocrotirea legii.

In masura in care individul exercita aceasta liberate de a decide asupra unora din drepturile sale implicit este inlaturat ilicitul faptei care ar aduce atingere acestor drepturi. Se renunta astfel la ocrotirea juridica a unei valori sociale in numele unei valori sociale recunoscute de ordinea juridica, aceea a libertatii individului ca in anumite limite sa decida asupra drepturilor sale.

In doctrina franceza s-a sustinut ca nu ar trebui admis consimtamantul victimei ca o cauza generala justificativa deoarece represiunea penala este menita sa satisfaca interesul general si nu cel particular ca atare represiunea penala n-ar putea fi subordonata vointei individuale. Acolo unde legea permite unele activitati (de exemplu operatiile chirurgicale, intrecerile sportive) implicit solutioneaza si problema agresiunilor care s-ar produce asupra corpului persoanei in exercitarea acestor activitati. Aceste consideratii ale reputatului penalist francez trebuie privite cu rezerve. Operatiile chirurgicale ca si violentele pe terenurile de sport nu sunt autorizate de lege decat daca au la baza consimtamantul persoanelor care se vor opera ori a celor care isi propun sa practice diferite discipline sportive; daca n-ar exista acest consimtamant n-ar functiona nici autorizarea legii.

In doctrina romana, consimtamantul persoanei vatamate a fost justificat pe baza ingaduintei implicite a legii. In masura in care legea permite sa se desfasoare anumite activitati implicit ingaduie si agresiunile care se produc in acest cadru asupra corpului omenesc. Daca avem in vedere ca ingaduinta legii nu poate fi arbitrara ci are in vedere numai acele activitati in cadrul carora persoana vatamata si-a manifestat consimtamantul (cum ar putea ingadui legea siluirea consimtamantului unei persoane in cadrul operatiilor chirurgicale sau sportive?) ajungem la concluzia asupra careia ne vom opri si mai departe, a necesitatii reglementarii consimtamantului ca o cauza justificativa.

Conditii: In raport cu doctrina romana, consimtamantul victimei produce efecte numai daca: A) priveste asupra unui bun sau interes de care persoana vatamata poate dispune (adica nu afecteaza bunuri sau interese de natura supraindividuala) si B) numai daca consimtamantul este valabil (adica indeplineste toate conditiile de validitate care se cer oricarui consimtamant susceptibil sa produca efecte juridice) .

A. Bunul la care trebuie sa se refere consimtamantul trebuie sa fie un bun propriu; daca sunt mai multi proprietari, toti trebuie sa consimta valabil. Nu sunt disponibile si ca atare o persoana nu poate consimti cu privire la valorile sociale asa zise „colective” cum ar fi: siguranta nationala, autoritatea statului, increderea publica, securitatea publica, familia, s.a. Dar nici dintre bunurile individuale nu sunt toate disponibile: in aceasta situatie sunt viata persoanei (omorul la cerere ar putea fi cel mult, o circumstanta atenuanta judecatoreasca), integritatea corporala cand exista si un interes colectiv (de pilda, in cazul vatamarii corporale pentru a se sustrage de la serviciul militar) ori daca leziunea este ireparabila. De asemenea, nu se poate consimti in cazul faptelor care aduc atingere bunelor moravuri sau a celor care produc un pericol public.[25]

Referat: Nerespectarea dispozitiilor privind operatii de import sau export Document online: Dreptul la munca si protectie sociala a muncii

In doctrina italiana s-a subliniat, de asemenea, ca nu exista posibilitatea consimtamantului in cazul unor valori sociale cum ar fi statul, administratia publica, justitia, ordinea publica, increderea publica, ordinea economica, moralitatea publica si bunele moravuri, familia. Drepturile patrimoniale sunt disponibile in afara de cazurile prevazute de lege (incendierea lucrului propriu, distrugerea de monumente sau daca prejudiciaza patrimoniul arheologic, istoric, artistic national). In ce priveste drepturile cele mai personale (viata, integritatea corporala, onoarea, libertatea) consimtamantul este de asemenea limitat (o persoana nu poate consimte sa i se ia viata, este disponibil dreptul la pastrarea secretului privat, dar asupra integritatii corporale si sanatatii nu se poate dispune daca prin loviri sau vatamari corporale s-ar ajunge la o diminuare permanenta a integritatii fizice sau ar reprezenta acte contrare ordinii publice si bunelor moravuri); doctrina italiana a respins ideea ca omul este dominus membrorum suorum considerand ca integritatea corporala este esentiala pentru ca individul individul sa-si poata indeplini obligatiile in familie si societate. Doctrina si jurisprudenta italiana au admis consimtamantul in cazul transfuziei de sange, a tunderii parului, barbii, a scoaterii de pete de pe piele; este discutabil daca prin consimtamant s-ar putea valida transplantul de glande sexuale, testicole, ovare; o solutie negativa in acest sens a Curtii de Casatie a fost criticata de unii autori (Petrocelli, Genelli) si aprobata de altii (Saltelli, Vanini).

In ce priveste libertatea si onoarea, se considera ca valoarea consimtamantului se apreciaza dupa aceleasi criterii ca cele de mai inainte; consimtamantul nu va avea valoare daca ar duce la asemenea alterari ale onoarei sau libertatii care l-ar impiedica pe individ sa-si exercite obligatiile sociale ori ar contrazice ordinea publica, bunele moravuri .

In viziunea lui Manzini sunt disponibile drepturile patrimoniale, iar din drepturile asupra propriei persoane se poate dispune asupra inviolabilitatii sexuale daca fapta consimtita si nu s-a produs in loc public sau deschis publicului; incestul, ajutorul dat la sinucidere, uciderea din culpa nu poate fi inlaturata prin consimtamant. Leziunile corporale pot fi consimtite daca nu lezeaza si un interes public; in alte materii nu se poate consimti atunci cand este vorba de interese publice.

Dupa parerea lui Bettiol sunt indisponibile asemenea bunuri ca dreptul la viata; se poate consimti insa la unele fapte contra integritatii corporale daca nu exista limite legale. Autorul subliniaza ca prin art. 5 din codul civil italian s-a limitat dreptul persoanei de a dispune de propriul corp; aceasta nu poate consimti la o leziune permanenta a integritatii fizice sau daca aduce atingere bunelor moravuri. Autorul citeaza si L. 458 din 22 iunie 1967 care admite transplantul de rinichi intre persoane vii cu conditia sa fie un act gratuit si cu autorizatia organelor competente.

Este discutabila in doctrina penala italiana chestiunea daca se poate vorbi de o obligatie a medicului sa intervina din oficiu si sa trateze pe pacient chiar contra vointei acestuia. O atare interventie ar trebui sa aiba la baza o dispozitie legala iar in acest caz indeplinirea unei obligatii legale va exclude ilicitul faptei pentru acest motiv si nu al consimtamantului. Dar daca nu exista o atare obligatie medicul va putea interveni? Unii autori (Grispigni) disting intre operatiile cu sfarsit fericit si cele cu rezultat negativ. Pentru prima categorie de operatii nu ar fi nevoie de o justificare deoarece operatia a inlaturat o stare de boala si ca atare nu se poate afirma ca a fost un act care intruneste trasaturile unei infractiuni (tipicitate). Pentru operatiile cu efect negativ se va putea verifica daca exista sau nu consimtamantul pacientului.

Alti autori considera ca pentru orice operatie medicala trebuie sa existe in prealabil consimtamantul pacientului, altfel, va exista infractiunea de vatamare corporala (daca se stabileste vinovatia). Sunt si autori care considera ca interventia medicului se justifica numai daca se stabileste necesitatea interventiei; in caz contrar medicul daca a operat pe riscul sau va raspunde; daca a existat consimtamantul pacientului va opera cauza justificativa in toate cazurile. De exemplu, operatia pur estetica chiar nejustificata de necesitati medicale, si chiar daca are un rezultat negativ, nu va atrage raspunderea medicului daca exista consimtamantul pacientului .

Dupa aceleasi criterii, sustine Bettiol, al consimtamantului si al necesitatii se rezolva si chestiunea transplantului de organe ca si transfuzia de singe. In cazul leziunilor pe trenurile sportive o parte a doctrinei italiene le justifica prin referire la consuetudine (sunt citate ca o ipoteza cand cutuma are relevanta penala). Alti autori fac deosebire intre leziunile sportive inerente disciplinei sportive si cele care depasesc aceste limite insa pot fi considerate ca socialmente adecvate deoarece nu contrazic scopurilor culturale pe care le realizeaza jocurile sportive; daca in mod exceptional se produc leziuni peste aceste din urma limite se pune problema raspunderii penale. In asemenea situatii nu poate fi invocat obiceiul, deoarece acesta ar fi o justificare care nu se refera si la ratiunea absolvirii de raspundere; nu poate fi invocat nici consimtamantul deoarece este vorba de fapte imorale, contravenind prevederilor art. 5 c.civil, astfel ca faptuitorul va raspunde in raport cu vinovatia sa. Pentru a inlatura aceasta solutie Bettiol propune un alt criteriu si anume al riscului admis. Daca se aproba manifestarile sportive pentru scopuri colective (dezvoltarea fizica a tineretului) trebuie sa se asume si riscul unor leziuni aduse interesului ocrotit. Pozitia lui Bettiol este discutabila in raport cu doctrina romana. Loviturile si vatamarile pe terenurile sportive beneficiaza de justificare, adica de ingaduinta implicita a legii numai daca s-au comis in cadrul regulamentelor sportive; eventualele depasiri ale acestor limite vor atrage raspunderea autorilor potrivit cu vinovatia lor. Ca urmare, n-ar fi echitabil sa se caute o justificare si pentru actele care au depasit regulamentul sportiv creindu-se astfel un conflict intre evaluarea juridica si cea morala, riscul admis neputand functiona decat pentru vatamarile in cadrul regulamentelor sportive nu si pentru actele agresive care depasesc litera si spiritul acestor regulamente.

Referindu-se la bunurile si interesele de care persoana care consimte ar putea dispune, autorii italieni Findaca, Musco, subliniaza ca este vorba de bunuri care nu prezinta o utilitate imediata sociala cum ar fi drepturile patrimoniale (daca nu exced limitele prevazute de lege), precum si drepturile foarte personale (viata, integritatea corporala, inviolabilitatea sexuala, onoarea) in masura in care prin consimtamant nu se incalca ordinea publica, bunele moravuri ori nu se sacrifica total aceste valori. Subiectul poate dispune in cazul transplantului de sange, a transplantului de organe care se finalizeaza printr-o insanatosire a bolnavului (discutabil daca este posibila extirparea glandelor sexuale). Nu sunt disponibile valorile sociale de interes general; statul institutiile publice, familia, increderea publica, etc.).

In conceptia doctrinei germane consimtamantul ar putea fi valabil exprimat in cazul faptelor contra demnitatii, contra inviolabilitatii sexuale, de divulgare a secretului particular, a faptelor contra relatiilor patrimoniale. In cazul infractiunilor contra integritatii corporale consimtamantul potrivit § 228 este limitat numai la faptele care nu aduc atingere bunelor moravuri. Unii autori germani considera ca aceasta conditie n-ar trebui extinsa si la alte infractiuni deoarece ar exista pericolul unei tutele nemasurate a statului asupra titularului unui bun juridic. Consimtamantul nu opereaza in cazul infractiunilor contra vietii si a celor de pericol, nici in cazul vatamarilor corporale grave, ori cu cruzime, din sadism ca si in cazul depasirii regulilor sportive. S-a considerat de instantele germane ca exista infractiunea de vatamare corporala in cazul extragerii tuturor dintilor unei persoane, chiar cu consimtamantul pacientului, daca operatia era absurda, fara nic-un sens. Asemenea actiuni au fost socotite ca fiind contrare bunelor moravuri dupa modul de a gandi a unei persoane rationale si echilibrate. Interventia medicala daca este arbitrara si nejustificata nu poate fi acoperita prin consimtamant; dimpotriva daca interventia este justificata, consimtamantul inlatura ilicitul faptei chiar daca starea pacientului se inrautateste. Castrarea consimtita este permisa numai daca se impune pentru a elibera pe pacient de un impuls sexual anormal. Vatamarea pe terenurile sportive daca nu depaseste prevederile regulamentelor sportive poate fi justificata, dimpotriva incalcarea grosolana si intentionata a regulamentelor sportive nu poate fi justificata prin consimtamant. Constituie infractiune vatamarea unui spectator in timpul pauzei jocului. Nu este eficient consimtamantul in cazul valorilor sociale care intereseaza colectivitatea, deoarece individul nu poate dispune de vreun drept in aceasta privinta (in afara de cazul cand legea prevede explicit posibilitatea de a consimti); la fel, consimtamantul nu este valabil in cazul delictelor de pericol general (de ex. In materia delictelor in legatura cu circulatia pe drumurile publice); tot astfel, persoana vatamata nu poate consimti la lovirea ei de catre un functionar public.

B. Consimtamantul trebuie sa fie valabil exprimat si sa emane de la o persoana capabila si care ar fi fost subiectul pasiv al infractiunii daca nu consimtea. Se admite ca, de regula, consimtamantul trebuie sa emane de la cel interesat (nu de la reprezentantul legal) dat fiind caracterul personal al drepturilor ocrotite de lege.

Numai daca prin consimtamantul reprezentantului legal s-ar ajunge la un avantaj cert pentru incapabil si de care acesta nu este in masura sa-si dea seama (de ex. O operatie chirurgicala urgenta) este valabil si consimtamantul reprezentantului. Nu este valabil consimtamantul minorului sau al alienatului mintal. Acolo unde legea prevede varste diferite in raport cu unele categorii de infractiuni, se vor avea in vedere aceste varste. In unele cazuri (cand legea nu prevede explicit o limita de varsta pentru o categori de infractiuni) in doctrina italiana se discuta.

Se discuta daca varsta minima cand o persoana ar putea consimti valabil ar fi cea de 14 ani, sau ar trebui exclusa o solutie generala lasand de la caz la caz ca instantele sa decida daca minorul care a consimtit a avut discernamantul necesar adica a putut sa-si dea seama de semnificatia actului sau.

Vointa de a consimti poate sa rezulte din scris, oral; sau chiar din tacerea celui solicitat sa consimta daca in raport cu imprejurarile concrete, tacerea ar putea fi luata in considerare ca expresie a vointei celui in cauza.

Dupa alti autori, capacitatea de consimtamant a unei persoane nu ar trebui raportata la capacitatea de a fi subiect activ al infractiunii, ci la capacitatea de a dispune de drepturile ingaduite de lege; de aceea ar trebui sa se tina seama intotdeauna de regulile din dreptul civil.

Consimtamantul nu trebuie sa fie viciat de violente, dol, eroare esentiala; daca exista o deosebire intre vointa victimei si manifestarea ei exterioara (de pilda, cel in cauza a glumit ori a pastrat o rezerva mintala, etc.) va fi valabila vointa reala. Consimtamantul trebuie sa existe in momentul indeplinirii actiunii si este revocabil pana la data savarsirii faptei; de asemenea, poate fi supus unor conditii sau modalitati. Ratificarea nu se confunda cu consimtamantul.

Nu este valabil consimtamantul dat pentru o fapta rusinoasa (de pilda, de a fi lovit pentru a satisface dorintele sadice ale unei persoane perverse) sau pentru o fapta contrara bunelor moravuri.

Legea penala franceza desi nu recunoaste posibilitatea consimtamantului persoanei vatamate ca o cauza justificativa prevede uneori (de pilda in art.223-8) care sunt conditiile de valabilitate ale consimtamantului cand acesta are rolul de element constitutiv al infractiunii si anume ca acordul sa fie liber, clar, explicit si sa emane de la o persoana capabila. Actele de agresiune sexuala contra minorului constituie infractiune chiar daca victima, minor sub 15 ani, a consimtit. Consimtamantul nu este nicodata valabil daca a fost obtinut prin violenta (art.227-25; art.227-26). Doctrina penala franceza adauga si alte cerinte legate de consimtamant. Astfel acesta trebuie sa fie dat anterior sau concomitent cu fapta. Eventuala iertare ulterioara ar putea justifica cel mult o reducere a pedepsei. Exista un consimtamant valabil exprimat in cazul violentelor pe terenurile sportive (aceasta solutie ar fi justificata dupa unii autori si cutumiar); la fel in cazul dezvaluirii secretului profesional (art.226-14) instantele franceze au admis exonerarea de raspundere a medicului care a dezvaluit secretul profesional daca a avut aprobarea pacientului. Nu poate fi exonerat de raspundere medicul care a efectuat o operatie nejustificata de necesitati medicale chiar daca pacientul a consimtit; la fel in cazul sterilizarii barbatului. Sterilitatea voluntara contraconceptiva a fost autorizata totusi prin lege cu conditia verificarii consimtamantului celui interesat (L.2123-1; L.2123-2, codul sanatatii publice in formularea din 4 iulie 2001. S-a considerat ca operatiile transsexuale nu pot fi acoperite prin consimtamant deoarece rezultatul unor asemenea operatii nu a fost demonstrat stiintific (Curtea Criminala decizia din 30 mai 1991). Plenul Curtii de Casatie franceze a admis pana la urma operatiile de transsexualism (decizia din 11 dec. 1992) ca urmare a hotararii Curtii Europene a Drepturilor Omului care a criticat Franta pentru solutiile contrare pronuntate in materie, aducand prin aceasta, motiveaza Curtea, atingere vieti private a persoanei in cauza.

Autorii italieni Fiandaca si Musco, enumera drept conditii de validitate ale consimtamantului; sa fie liber, spontan neafectat de dol, eroare, sa nu aiba un caracter negociabil, sa poata fi prestat in orice forma si cu orice mijloace si chiar poate sa fie dedus si din comportarea univoca a celui in cauza (consimtamant tacit); consimtamantul trebuie sa existe in momentul faptei nu ulterior; ratificarea nu este un consimtamant. Consimtamantul nu trebuie neaparat sa ajunga la destinatar fiind o cauza obiectiva justificativa. In ce priveste varsta subiectului, daca legea nu prevede explicit o anumita varsta a subiectului pasiv al infractiunii (16 ani in cazul infractiunii de coruptie de minori, 14 ani in cazul violului) instanta, de la caz la caz, va verifica daca subiectul are capacitatea materiala adica este in masura sa inteleaga semnificatia consimtamantului.

In cazul drepturilor patrimoniale se aplica regulile de drept civil privind capacitatea de a dispune de ele.

Instantele italiene (Curtea de Casatie, decizia din 7 dec.1977) au validat si consimtamantul putativ daca medicul avea convingerea rationala ca opereaza cu consimtamantul pacientului care putea sa dispuna in mod valabil de acest drept. Nu se poate desprinde existenta consimtamantului din relatiile de amicitie sau familiale cu cel in cauza. Nu este admisibil nici consimtamantul ipotetic sau eventual. Consimtamantul poate fi dat numai de titularul dreptului ocrotit de lege: in mod exceptional reprezentantul legal sau voluntar poate consimti in afara de cazul in care persoana reprezentantului ar fi incompatibil fata de natura dreptului si al actului la care ar urma sa consimta.

In viziunea lui Pannain si a lui Manzini consimtamantul opereaza obiectiv si ca urmare se transmite la participanti. Consimtamantul dupa acesti autori nu ar opera in cazul infractiunilor comise din culpa. Se motiveaza ca acela care consimte trebuie sa aibe in reprezentare toate elementele constitutive ale faptei descrise in norma de incriminare la care consimte. Dimpotriva acela care consimte la o conduita culpoasa din care va deriva rezultatul nu inseamna ca a consimtit si la lezarea sau punerea in pericol a dreptului. Avem rezerve fata de o asemenea solutie, acela care consimte va trebui incontestabil sa aibe in reprezentarea sa desfasurarea faptei descrise in norma de incriminare, dar cum norma poate descrie si o fapta al carui rezultat vatamator pentru persoana care consimte trebuia si putea fi prevazut (ori prevazut cu conditiile culpei cu previziune), atat de subiectul activ, cat si de cel care consimte, nu ar fi justificat sa nu opereze, in conditiile legii, consimtamantul.

Asa de pilda, daca o persoana consimte ca fiul sau major sa umble prin curte cu obiecte inflamabile dandu-si seama ca este posibil sa-i distruga unele bunuri proprii din gospodarie, rezultat care s-a produs, consimtamantul sau fata de fapta culpoasa a fiului a inclus si acordul asupra eventualului rezultat care s-ar putea produce, din culpa acestuia, asupra bunurilor proprietatea celui care a consimtit.

In doctrina germana consimtamantul nu este considerat ca o declaratie de vointa, ca un acord in cadrul unei tranzactii juridice private in sensul codului civil; ca atare acordul ulterior n-are nici-o influenta. Consimtamantul trebuie sa se refere la o fapta viitoare (actiune, inactiune), a unei persoane determinate indreptata spre lezarea unei valori sociale in raport cu care cel care consimte poate renunta la ocrotirea penala iar consimtamantul sa fie recunoscut ca expresie a libertatii de vointa a celui care consimte. Acesta trebuie sa aiba capacitatea naturala de a consimti (este exclus minorul si bolnavul mintal), adica sa-si dea seama de caracterul actului la care consimte (abandonarea intereselor ocrotite). Reprezentantul legal poate consimti chiar dupa consumarea faptei. Consimtamantul trebuie sa fie liber, expresie autonoma de vointa a celui care consimte.

In doctrina spaniola s-a discutat necesitatea ca acordul persoanei vatamate sa fie examinat si sub aspectul calitatii persoanei care urmeaza sa aduca la indeplinire consimtamantul. Daca o persoana consimte ca operatia si tratamentul necesar insanatosirii sale sa fie efectuate de un vrajitor (presupus capabil sa vindece boala de care sufera persoana vatamata) are vreo valoare consimtamantul acordat acestei persoane? Majoritatea autorilor s-au situat pe pozitia ca un asemenea consimtamant nu are nici o valoare dat fiind lipsa calitatii persoanei care ar urma sa implineasca voia pacientului. Aceasta solutie ar avea chiar prioritate fata de aceea a retinerii incalcarii legii sanitare prin exercitare ilegala a profesiei de medic de catre faptuitor.

De asemenea autorii spanioli discuta conditiile specifice privitoare la consimtamant in raport cu diferite continuturi de incriminare.

Asa de pilda, in cazul violarii de domiciliu, se ridica chestiunea cine poate sa consimta la patrunderea in locuinta a unui intrus? Neindoios ca ar putea consimti numai proprietarul sau persoana care locuieste in incaperea respectiva; dar daca este o persoana tolerata singura in casa, ori in locuinta se afla mai multe persoane cu dreptul de a consimti si numai una dintre ele este de acord cu patrunderea intrusului? Toate aceste chestiuni de fapt sunt analizate de autorii spanioli in raport cu situatia concreta. Orice persoana care locuieste legal intr-o casa ar avea, teoretic, dreptul sa consimta la patrunderea altei persoane dar numai in spatiul locuit efectiv de aceasta si in zonele de trecere; patrunderea intr-un alt spatiu va putea fi socotita ca violare de domiciliu daca nu exista consimtamantul corespunzator.

In materie de furt consimtamantul trebuie sa emane de la cel care are dreptul sa dispuna de lucrul respectiv si care va fi pagubit prin sustragerea bunului. Un tert n-ar putea sa consimta la insusirea unui bun al altuia decat daca are imputernicirea proprietarului. Tot astfel, in materia infractiunilor sexuale consimtamantul trebuie bine stabilit, putand exista forme foarte subtile prin care se denatureaza vointa victimei, chiar fara a fi o constrangere fatisa.

In doctrina spaniola s-a discutat si chestiunea daca muncitorii ar putea consimti sa lucreze in conditii de munca altele decat cele prevazute de lege (art.311 C.p.spaniol). Solutia majoritatii autorilor este in sensul ca drepturile muncitorilor in legatura cu conditiile de munca intereseaza colectivitatea si ca atare ei nu pot dispune asupra acestor bunuri. S-a considerat nevalabil consimtamantul unui emigrant clandestin de a munci in conditii necorespunzatoare; la fel in cazul unui somer.

De asemenea, s-a subliniat ca prostitutia presupune consimtamantul liber al persoanei care exercita aceasta activitate. Daca o persoana este silita sa practice prostitutia, fapta constrangatorului va constitui infractiune dar nu si fapta prostituatei.

In cazul faptelor de violare a intimitatii unei persoane prin mijloace de la distanta instantele spaniole s-au pronuntat asupra limitelor in care se poate considera ca exista consimtamantul tacit al persoanei vatamate. S-a observat ca pentru anumite persoane care desfasoara activitati publice (mai ales actori, prezentatori de televiziune, top modele, etc.) dezvaluirea unor date ale vietii private poate constitui o forma de publicitate agreata de aceste persoane. Evaluarea consimtamantului tacit constituie o problema si in cazul infractiunilor patrimoniale (mai ales la inselaciune), acordul persoanei la plata sumei cerute de faptuitor putand sa se datoreze nu atat manevrelor inselatoare ale acestuia, cat comportarii usuratice, temerare a victimei; ipoteza in care este exclusa savarsirea infractiunii de inselaciune.

Riscul permis si corelatia sa cu consimtamantul persoanei vatamate constituie o tema indelung discutata in doctrina spaniola . S-a sustinut ca in masura in care consimtamantul este dat pentru o activitate care se situeaza in cadrul riscului permis nu va exista nici-o infractiune. In materia circulatiei pe drumurile publice legea intervine si prevede limite explicite (de pilda, viteza cu care se poate circula, distanta intre autovehicule in timpul mersului, etc.) in care se poate consimti la o asemenea actiune; depasirea limitelor legale va atrage raspunderea penala neputandu-se invoca consimtamantul victimei. In cazul interventiilor medico-chirurgicale, nu se poate consimti valabil decat dupa ce, potrivit legii sanitare spaniole, s-au luat toate informatiile necesare asupra operatiei care va fi intreprinsa. Daca se procedeaza la o interventie fara a se lua asemenea informatii prealabile, consimtamantul nu va fi validat. In caz exceptional daca operatia este urgenta si nu se pot lua informatii prealabile medicul poate interveni iar consimtamantul dat este valabil indiferent daca operatia a reusit sau nu. Lipsa informatiilor prealabile nu transforma rezultatul in infractiune daca interventia era absolut necesara si a fost corect realizata potrivit regulilor profesiei (lex artis). Mai mult chiar, urgenta interventiei poate justifica uneori si lipsa consimtamantului.

Consimtamantul prezumat exista cand o persoana se afla in imposibilitate de a se manifesta explicit sau tacit cu privire la vointa sa de a consimti la un act, in acest caz are loc o judecata obiectiva presupunandu-se ca daca persoana ar fi putut sa-si manifeste consimtamantul si l-ar fi dat in sensul prezumat (de exemplu un prieten de familie este prezumat ca are consimtamantul destinatarului unei scrisori pe care o deschide pentru indeplinirea urgenta a unor activitati spre a evita pagubirea celui in cauza).

Dupa Bettiol consimtamantul prezumat este o supozitie a judecatorului asupra prezentei consimtamantului daca cel in cauza s-ar fi putut manifesta.

Autorul apreciaza ca exagerata teza unor autori germani care inteleg sa extinda mult sfera consimtamantului prezumat: acestia considera ca ori de cate ori o persoana actioneaza in interesul persoanei vatamate beneficiaza de o cauza justificativa.

Doctrina germana admite consimtamantul presupus ca un caz justificativ exceptional in cazul persoanei care se afla intr-o stare precara de sanatate, sau inconstient, si daca in raport cu circumstantele obiective exista certitudinea ca cel in cauza si-ar fi dat consimtamantul; aceasta apreciere are loc ex ante. Autorii germani deosebesc 2 grupe de probleme in cazul consimtamantului prezumat.

a) Situatia cand este vorba de o coliziune interna de bunuri si interese intr-un domeniu vital al persoanei vatamate. Ipoteza este apropiata de starea de necesitate cand se impune o interventie de urgenta, luandu-se in considerare interesele prevalente (deosebirea consta, in situatia de mai sus, ca interesele in conflict apartin aceleiasi persoane presupusa vointa a titularului dreptului fiind decisiva, (de pilda, in cazul cand se pune problema amputarii unui picior bolnavului si acesta este inconstient ori cand sotia deschide o scrisoare de la oficiul financiar al sotului, care lipseste de multa vreme, ca sa nu se piarda vreun termen care l-ar prejudicia; cand o persoana patrunde intr-o locuinta parasita de proprietar pentru a lua masuri contra inundatiei).

b) Alta grupa de cazuri se refera la ipoteza cand o persoana este presupusa ca a consimtit sa abandoneze drepturile sale in favoarea unui tert, recunoscand necesitatea invocata de acesta (de pilda, prietenul foloseste bicicleta unui amic spre a ajunge la gara si a lua un tren important pentru sine) sau in cazul cand fata de interesul minor de a conserva bunul respectiv ori din alte motive se presupune ca cel in cauza ar consimti sa abandoneze bunul (de exemplu se presupune ca exista consimtamantul proprietarului ca mai multi copii sa adune fructele cazute din pomii aflati in gradina acestuia; ca femeia de serviciu sa dea unui cersetor costumul uzat al stapanului; ca o persoana care a provocat un prejudiciu redus unui vehicul cu ocazia parcarii sa-si lase adresa fara sa astepte pe cel vatamat.

In cazul consimtamantului prezumat cand hotaratoare a fost valoarea redusa a bunului abandonat, unii autori germani sugereaza sa se opereze cu teoria riscului permis ca substitutiv al consimtamantului prezumat.

In viziunea jurisprudentei si doctrinei germane consimtamantul prezumat trebuie sa indeplineasca conditiile oricarui consimtamant: vointa de consimtamant presupusa sa fie certa si sa priveasca momentul savarsirii faptei (speranta unui consimtamant nu are valoarea unui consimtamant prezumat); cel presupus a consimti trebuie sa aiba capacitatea de a-si da seama de valoarea actului si de a decide. Nu se poate lua in seama vointa presupusa a reprezentantului; nu se poate presupune un consimtamant valabil daca fapta este contrara bunelor moravuri. Daca autorul nu este sigur asupra vointei celui care trebuie sa consimta este obligat sa faca o cercetare amanuntita a tuturor circumstantelor de fapt anterior luarii deciziei. Nu va fi presupus consimtamantul in cazul unui avort nejustificat ori a unui tratament medical abuziv. Nu este presupus consimtamantul parintelui ca un tert sa comita violente fata de copil chiar daca ar fi necesara disciplinarea acestuia (cu exceptia legitimei aparari ori a starii de necesitate). Un copil poate fi oprit sa arunce cu piatra intr-un monument printr-o lovitura cu palma insa aceasta se va motiva pe ideea starii de necesitate si nu a consimtamantului prezumat al parintilor de a abandona educarea copilului.

Eroarea asupra consimtamantului ar putea fi abordata mai intai in legatura cu consimtamantul element constitutiv al infractiunii. Ar fi ipoteza in care faptuitorul crede ca actioneaza cu consimtamantul persoanei vatamate (de pilda, atunci cand a luat un bun al acesteia) desi in realitate cel in cauza nu era de acord cu sustragerea bunului. In acest caz vor opera regulile erorii de fapt. Daca eroarea era invincibila si cum ea se refera la un element constitutiv al infractiunii (lipsa consimtamantului persoanei vatamate) avand prin urmare caracter esential va fi exclusa existenta vinovatiei faptuitorului si implicit existenta infractiunii. Daca eroarea era vincibila autorul ar putea raspunde pentru o infractiune din culpa, daca fapta ar fi incriminata si atunci cand este comisa din culpa ceea ce nu este cazul la furt. Eroarea ar fi neesentiala daca de pilda, ar purta asupra momentului sau locului in care persoana vatamata a stat de vorba cu faptuitorul ori in legatura cu conditiile eventuale de predare a bunului, fara sa existe un consimtamant explicit la sustragere; in acest caz eroarea nu va produce consecinte juridice; autorul va raspunde ca si cand a comis fapta fara consimtamantul celui in cauza.

Daca eroarea poarta asupra existentei sau nu a cerintei lipsei de consimtamant din continutul infractiunii de furt (faptuitorul crede ca legea incrimineaza furtul indiferent daca exista sau nu consimtamantul persoanei vatamate si ca atare sustragerea unui bun chiar fara consimtamantul celui in cauza nu constituie infractiune). In acest caz suntem in fata unei erori de drept penal, care n-are nici-o relevanta in raport cu legea penala romana in vigoare, iar in raport cu proiectul de cod penal ar produce efecte (ca fapta sa nu constituie infractiune) numai daca eroarea s-ar fi datorat unei imprejurari inevitabile (ceea ce nu este cazul, in exemplul dat, fiind de notorietate ca furtul exista ori de cate ori se sustrage un bun fara consimtamant), eroarea ar fi inlaturat infractiunea iar daca imprejurarea ar fi fost evitabila putea constitui temei de reducere a pedepsei.

Referindu-ne la eroarea asupra consimtamantului ca o cauza justificativa, observam ca in masura in care faptuitorul crede ca exista consimtamantul persoanei vatamate, desi aceasta nu si-a exprimat inca acordul ori si-a exprimat un acord contrar, se vor aplica de asemenea, regulile erorii de fapt. Daca reprezentarea gresita a autorului era invincibila atunci fiind vorba de o eroare asupra unei circumstante care inlatura infractiunea (cauza justificativa) faptuitorul va beneficia de prevederile acestei dispozitii. Daca eroarea era vincibila, faptuitorul va raspunde pentru o infractiune din culpa daca fapta ar fi fost incriminata si cand era comisa din culpa.

Daca eroarea ar fi purtat asupra existentei sau nu a unei dispozitii legale relative la consimtamant ca o cauza justificativa, ar fi aplicabile regulile erorii de drept penal. In raport cu legea penala romana aceasta eroare n-ar avea nici-o relevanta, iar in raport cu proiectul noului cod penal ar avea relevanta dupa cum eroarea s-a datorat unei imprejurari inevitabile (aceasta va exclude infractiunea) sau unei imprejurari evitabile (ceea ce va avea ca urmare reducerea pedepsei).

Exista si ipoteza (eroare inversa) in care faptuitorul a actionat fara sa aiba consimtamantul persoanei vatamate, crezand ca savarseste o fapta ilicita insa acest consimtamant a existat sau a fost dat pana la comiterea faptei fara ca faptuitorul sa cunoasca aceasta imprejurare.

In acest caz in doctrina si jurisprudenta germana se considera ca autorul a actionat in eroare asupra existentei consimtamantului ca atare a savarsit o tentativa la infractiune (de exemplu nepotul sustrage ceasul de aur al unchiului insa ulterior gaseste o scrisoare prin care unchiul ii face cadou ceasul). Se motiveaza ca sub aspectul actiunii aceasta a fost comisa fara a fi influentata de cauza justificativa cunoscuta ulterior, numai rezultatul chiar daca s-a produs nu poate fi luat in considerare ca urmare a consimtamantului persoanei vatamate.[44]

Aceasta solutie difera de cea a legislatiei italiene (art.59 al.1 C.p.) si a doctrinei italiene,[45] dupa care circumstantele atenuante sau care exclud pedeapsa (cum este si consimtamantul) sunt evaluate in favoarea subiectului activ chiar daca aceste circumstante n-au fost cunoscute ori au fost considerate inexistente de faptuitor.

Aceeasi solutie este si a doctrinei penale romane. Orice imprejurare atenuanta produce efecte indiferent de pozitia psihica a faptuitorului, concluzie desprinsa printr-un rationament per à contrario din prevederile art.51 al.2 si care conditioneaza numai retinerea circumstantei agravante de pozitia psihica a faptuitorului[46] adica de cunoasterea acestei imprejurari in momentul savarsirii infractiunii de catre acesta.

Unele reflectii asupra consimtamantului persoanei vatamate. Asa cum am mai aratat exista diferite solutii legislative in reglementarea consimtamantului victimei. Unele legislatii (de ex. C.p. italian) prevad in partea generala consimtamantul ca o cauza generala de justificare; alte legislatii (C.p.german, spaniol) prevad in partea speciala si numai in legatura cu categoria infractiunilor contra integritatii corporale, o dispozitie generala privind efectele si limitele consimtamantului victimei ca o cauza justificativa; in sfarsit sunt si legislatii care nu cuprind o atare dispozitie cu caracter general nici in partea generala a codului si nici in partea speciala, ci exista numai unele prevederi risipite in cadrul diferitelor incriminari (consimtamantul avand functia numai de element constitutiv al infractiunii). Asa de pilda, codul penal francez cuprinde asemenea dispozitii in legatura cu fapta de a face experiente asupra persoanei umane (art.223-8), intreruperea ilegala de sarcina (art.223-10), prelevarea de celule de tesuturi si de organe (art.511-5, 511-6, 511-3).

Aceasta situatie se explica nu numai prin particularitatile firesti ale fiecarei legislatii nationale dar si printr-o anumita ambiguitate care staruie asupra acestei institutii juridico-penale.

Constituie o necesitate obiectiva reglementarea distincta a consimtamantului victimei sau s-ar putea apela si la alte cai substitutive prin care sa se acopere lipsa unei asemenea reglementari? Iata o chestiune majora careia nu i s-a putut da un raspuns definitiv.

Intr-o anumita viziune s-ar putea sustine ca, cel mai frecvent, consimtamantul persoanei vatamate referindu-se la acte obisnuite ale vietii sociale este implicit presupus ca o regula cutumiara adanc inradacinata in constiinta sociala. Ar fi greu de pretins, de pilda, sa existe o regula scrisa care sa justifice, pe baza consimtamantului persoanei vatamate, leziunea adusa corpului acesteia prin taierea parului, a barbii, prin scoaterea unui dinte dureros, etc., acest consimtamant fiind de la sine inteles din moment ce individul a apelat la profesionistii, mentionati pentru asemenea servicii.

Motivarea nu este totusi convingatoare. In lipsa unei dispozitii explicite privitoare la consimtamantul persoanei vatamate ar insemna ca un asemenea acord n-are nici-o semnificatie si ca, cel care a folosit serviciile de mai sus ar putea sa ceara oricand tragerea la raspundere penala a barbierului, a frizerului, a dentistului, etc. pentru vatamare corporala acestia neputand sa se prevaleze de consimtamantul pacientului din moment ce i se refuza, prin tacerea legii, acestei manifestari de vointa, o consacrare explicita.

Asemenea actiuni in justitie s-ar putea introduce nu numai cand actiunea profesionistilor mentionati ar fi avut la baza constrangerea, dolul, eroarea, inselaciunea (si cand raspunderea penala a acestora ar fi justificata) dar si atunci cand persoana vatamata ar fi nemultumita, subiectiv, abuziv, de serviciile care i s-au facut sau pur si simplu din spirit de sicana ori santaj (ipoteza in care ar fi nedreapta tragerea la raspundere a celor in cauza, daca ei n-ar putea invoca consimtamantul reclamantului si dispozitia legala care inlatura ilicitul faptei savarsite in asemenea conditii).

Avem rezerve si daca s-ar putea, in asemenea cazuri, substitui consimtamantului persoanei vatamate ingaduinta implicita a legii,[47] sustinandu-se ca legea aproband sa se desfasoare asemenea activitati de catre unii profesionisti implicit a ingaduit si operatiile efectuate asupra corpului persoanelor care au apelat la serviciile lor. O atare motivare este si ea discutabila deoarece ingaduinta legii desprinsa din autorizatia de functionare a profesiilor mentionate, nu se poate referi decat la o activitate in raport cu care exista consimtamantul celor in cauza si se admite ca prin existenta consimtamantului este inlaturat caracterul ilicit al faptelor comise asupra corpului persoanelor vatamate. Daca actiunea profesionistului mentionat s-ar desfasura fara a exista consimtamantul celor in cauza actiunea lui ar fi susceptibila de raspundere penala. Legea autorizand functionarea diferitelor profesii nu exclude, ci dimpotriva presupune ca exista un consimtamant explicit sau tacit al persoanelor vatamate si o reglementare cu privire la efectele acestui consimtamant. Ar fi de neconceput ca o lege sa autorize, sau sa ingaduie exercitarea unor actiuni vatamatoare asupra corpului unei persoane fara consimtamantul acesteia.

Nu trebuie confundata problematica de mai sus cu cea a consecintelor loviturilor si vatamarilor in cadrul diferitelor discipline sportive. In aceste cazuri regulamentele sportive prevad anumite actiuni asupra corpului uman, ca o consecinta a naturii insasi a disciplinei sportive. Consimtamantul de a practica sportul respectiv si care trebuie exprimat liber, neafectat de vreun viciu cuprinde implicit consimtamantul la vatamarile inerente disciplinei sportive respective (nu este nevoie de o manifestare in acest sens distincta) daca acestea s-au savarsit in limitele regulamentului sportiv. Daca sportivul depaseste aceste limite cu intentie sau din culpa se vor aplica regulile generale ale raspunderii penale.[48]

Autorizatia de functionare a unor profesii nu presupune si un consimtamant automat al celor care apeleaza la acesti profesionisti pentru eventualele vatamari aduse corpului lor, ci este necesara o manifestare de vointa in acest sens explicita sau tacita (de pilda, asezarea pe scaunul dentistului si indicarea dintelui care trebuie extras).

Dar ambiguitatea care planeaza asupra acestei institutii provine si din faptul ca pentru unele actiuni contra intereselor persoanei vatamate legea penala prevede posibilitatea neintroducerii sau a neexercitarii actiunii penale ca urmare a lipsei plangerii prealabile. In aceste cazuri statul ca titular al actiunii penale accepta sa fie substituit de persoana vatamata (substituit procesual cu imputerniciri limitate) in ce priveste punerea in miscare si exercitarea actiunii penale.[49]

Sub aspectul dreptului penal material lipsa plangerii prealabile, retragerea plangerii si impacarea partilor devin cauze care inlatura raspunderea penala.

Care este corelatia dintre aceste dispozitii si institutia consimtamantului victimei?

Intr-o parere, ades intalnita, se sustine ca neintroducerea plangerii prealabile in cazul infractiunilor pentru care legea prevede necesitatea plangerii prealabile, ar echivala cu consimtamantul persoanei vatamate la lezarea drepturilor de care aceasta ar putea dispune.

O atare concluzie este numai intr-o anumita masura justificata. Este adevarat ca persoana care a suferit o lovire, de pilda, prin neintroducerea plangerii prealabile implicit a consimtit sa fie lovita si ca atare nu vor exista nici un fel de consecinte juridice (organele judiciare nu vor fi puse in situatia de a se pronunta daca dau prioritate consimtamantului ca o cauza justificativa sau vor dispune incetarea urmaririi penale sau a procesului penal, ca urmare a lipsei plangerii prealabile).

Sa presupunem insa ca persoana vatamata a introdus plangerea prealabila pentru o infractiune de loviri dar in proces faptuitorul se prevaleaza de existenta unui consimtamant al victimei si de care aceasta a uitat in momentul introducerii plangerii. In aceasta situatie, daca apararea este dovedita, instanta va trebui sa decida daca va constata inexistenta infractiunii ca urmare a consimtamantului persoanei vatamate ori va dispune numai incetarea procesului penal. De observat ca introducerea plangerii n-ar putea fi interpretata drept o retragere a consimtamantului, in exemplul mentionat, deoarece, consimtamantul nu poate fi retras decat pana la comiterea faptei or plangerea prealabila presupune o infractiune savarsita. Astfel zis spre deosebire de plangerea prealabila, care poate fi introdusa numai dupa constatarea existentei unei infractiuni, consimtamantul persoanei vatamate trebuie sa existe pana la comiterea faptei sau concomitent cu aceasta. In aceeasi situatie se vor afla organele judiciare si daca lipsa plangerii prealabile se constata dupa ce au schimbat incadrarea juridica dintr-o infractiune care se urmareste din oficiu, intr-o infractiune care se urmareste la plangerea prealabila. In acest caz organele judiciare vor trebui sa se pronunte daca vor inceta urmarirea sau procesul penal ca urmare a prevederilor art.131 al.1 si art.11 C.pr.pen. sau vor trebui sa verifice apararea inculpatului in sensul ca a beneficiat de consimtamantul persoanei vatamate si ca atare prin aplicarea dispozitiilor privind consimtamantul ca o cauza justificativa (atunci cand exista asemenea dispozitii) va trebui sa constate ca nu exista infractiunea respectiva. In prima solutie este inlaturata raspunderea penala, pe cand in a doua este inlaturata insasi infractiunea.

Retragerea plangerii, de asemenea, nu echivaleaza cu retragerea consimtamantului persoanei vatamate deoarece aceasta din urma manifestare de vointa trebuie sa se produca pana la comiterea faptei sau concomitent cu savarsirea faptei. Consimtamantul ulterior n-are nici-o semnificatie. Daca infractiunea respectiva se urmareste la plangerea prealabila si persoana vatamata isi retrage plangerea, vor opera prevederile art.131 al.2 C.p. pronuntandu-se incetarea urmaririi penale sau a procesului penal.

Impacarea partilor nu are nici ea vreo asemanare cu institutia consimtamantului, prima fiind o manifestare bilaterala de vointa, pe cand consimtamantul are caracter unilateral pe langa faptul ca efectele lor sunt diferite: inlaturarea ilicitului faptei in cazul existentei consimtamantului, inlaturarea raspunderii penale in cazul impacarii partilor.

Dar consimtamantul persoanei vatamate (acolo unde este recunoscut ca o cauza justificativa) poate sa existe si in raport cu o infractiune care se urmareste din oficiu daca persoana vatamata ar putea dispune de valorile sociale ocrotite. De exemplu, consimtamantul dat dentistului de a-i extrage mai multi dinti de catre un actor pentru a i se elimina unele neajunsuri estetice ale danturii si implantarea unor dinti artificiali mult mai corespunzatori din punct de vedere estetic si functional, va inlatura infractiunea de vatamare corporala grava (care se urmareste din oficiu) savarsita de profesionist.

In cazul vatamarii corporale simple, cand fapta poate fi urmarita din oficiu si la plangerea prealabila sau numai din oficiu, consimtamantul (daca exista ca o cauza justificativa) va opera cu atat mai mult in masura in care emana de la o persoana capabila si nu este contrar bunelor moravuri (de exemplu pentru a justifica taierea parului, barbii, scoaterea unor pete de pe piele, operatii estetice, etc.). S-ar putea extinde aceste concluzii si in cazul faptelor practer-intentionate (loviri sau vatamari cauzatoare de moarte). Rationand ca in cazurile precedente trebuie sa admitem ca persoana vatamata poate consimti valabil in raport cu primum delictum daca sunt indeplinite conditiile legale si nu a avut reprezentarea unui rezultat mai grav pe care nu trebuia si nici nu putea sa-l prevada (de ex. persoana vatamata grav suferinda de inima (imprejurare necunoscuta de faptuitor) accepta sa i se dea o palma in urma careia are un atac de cord si moare). Fapta nu va constitui infractiune lipsind ilicitul faptei de lovire.

In doctrina franceza s-a facut de asemenea observatia ca trebuie sa se faca deosebire intre plangerea prealabila si consimtamantul victimei. Acest obstacol procedural nu exista in cazul tuturor infractiunilor pentru care consimtamantul victimei constituie un element constitutiv. In practica instantelor franceze s-a admis ca in cazul lipsei consimtamantului la viol organele de urmarire ar putea sa trimita in judecata o persoana pentru aceasta infractiune chiar daca victima nu formuleaza o plangere prealabila.[50]

In raport cu legea noastra penala in vigoare aceasta solutie nu ar fi posibila. Potrivit art.197 al.4 C.p. actiunea penala pentru infractiunea de viol (forma tipica) se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate. Ca urmare, daca lipseste plangerea, organele de urmarire vor dispune obligatoriu incetarea urmaririi penale, iar instantele vor pronunta incetarea procesului penal.

In masura in care si in legislatia penala romana se va recunoaste consimtamantul victimei ca o cauza justificativa, in caz de viol va trebui sa se dea prioritate consimtamantului victimei ca o cauza care inlatura ilicitul faptei si numai in cazul cand nu exista acesta se va face aplicarea prevederilor obligatorii privind lipsa plangerii prealabile.

O atare solutie se va pronunta in toate legislatiile in care consimtamantul persoanei vatamate opereaza ca o cauza justificativa (de exemplu, in legea penala italiana) daca organele judiciare constata atat existenta plangerii prealabile cat si consimtamantul persoanei vatamate (cauza justificativa).

De altfel in doctrina italiana s-a sustinut consecvent ca trebuie facut distinctie intre plangerea prealabila si consimtamantul victimei, fiecare din aceste institutii avand finalitati diferite: plangerea raspunde unor exigente procesuale, pe cand consimtamantul persoanei vatamate opereaza ca o cauza de inlaturare a ilicitului faptei. Pot exista infractiuni care se urmaresc la plangerea prealabila si totodata presupun consimtamantul persoanei vatamate, dupa cum exista si infractiuni care desi se urmaresc la plangerea prealabila consimtamantul persoanei vatamate n-are nici o valoare (de exemplu in cazul adulterului).

O ultima reflectie se refera la formularea dispozitiei privitoare la consimtamantul victimei in cele doua proiecte. Asa cum se cunoaste, proiectul de cod penal al Ministerului Justitiei isi insuseste in art.22 numai partial formularea din anteproiectul Institutului, din art.21 cu privire la consimtamantul victimei, adaugand la aceasta din urma formulare doua precizari suplimentare: mai intai se propune pe langa cuvintele „consimtamantul victimei” sa se adauge mentiunea „valabil exprimat” (nu constituie infractiune fapta savarsita cu consimtamantul victimei, valabil exprimat), iar in al doilea rand se adauga un alineat suplimentar la textul anteproiectului Institutului prevazandu-se ca „Dispozitiile art.1 nu se aplica si in cazul infractiunilor contra vietii persoanei, precum si a celor contra integritatii corporale si sanatatii persoanei”.

Ambele precizari au nevoie de unele explicatii pentru a se preveni eventuale interpretari eronate.

Conditia ca un consimtamant sa fie valabil exprimat este o cerinta logica a oricarei manifestari de vointa de acest fel. Aceasta inseamna ca ori de cate ori ne referim la consimtamantul unei persoane avem in vedere un consimtamant valabil exprimat, adica un consimtamant expresie a vointei libere, neviciata de dol, violenta, eroare esentiala din partea celui care consimte. Numai in acest caz se poate vorbi de un consimtamant cu relevanta juridica.

In cazul consimtamantului victimei care inlatura ilicitul actiunii adaugandu-se cuvintele propuse s-ar putea intelege ca cerinta unui consimtamant valabil exprimat va inlatura posibilitatea unui consimtamant neexprimat (cand victima nu este in masura sa exprime nici explicit nici tacit ceva) sau ca nu ar putea sa produca efecte juridice chiar consimtamantul prezumat ori consimtamantul reprezentantului victimei, ceea ce ar fi gresit.

De asemenea, rezerva facuta in proiectul Ministerului Justitiei cu privire la infractiunile contra vietii si a celor contra integritatii corporale si sanatatii corporale asupra carora n-ar putea opera consimtamantul victimei (vezi alineatul suplimentar la art.22 din proiect) nu ar trebui interpretat, printr-un argument per à contrario ca victima ar putea consimti in cazul tuturor celorlalte infractiuni nementionate explicit ori ca sunt excluse toate infractiunile contra integritatii corporale de la consimtamant. Asa cum s-a aratat, exista o sfera foarte larga de drepturi asupra carora victima nu poate dispune prin consimtamantul sau drepturi care sunt mai numeroase decat cele de care se face referire prin proiectul Ministerului de Justitie.

Pe de alta parte sunt foarte numeroase cazurile, chiar daca avem in vedere infractiunile contra integritatii corporale sau a sanatatii, cand totusi persoana vatamata poate consimti (de exemplu in caz de lovire, vatamare corporala, si chiar vatamare corporala grava). Consimtamantul prin urmare nu va fi exclus in cazul faptelor contra integritatii corporale cand este vorba de atingeri aduse corpului care nu au un caracter permanent, nu sunt contrare bunelor moravuri sau legii (va fi posibil insa consimtamantul in cazul unor asemenea atingeri ale corpului cum ar fi taierea parului, a barbii, a scoaterii unor pete de pe piele, a transplantului de organe, a donarii de sange, etc.).

In formularea textului privind consimtamantul victimei (din art.21) al anteproiectului Institutului nu au fost cuprinse mentiunile suplimentare din textul proiectului Ministerului Justitiei, lasand ca doctrina sa aduca precizarile necesare (dat fiind multiplele nuantari pe care, asa cum am aratat, le-ar presupune orice explicatie in aceasta privinta). Solutia contrara adoptata de proiectul Ministerului de Justitie numai partial acopera necesitatea unor precizari in doctrina, avand nevoie de explicatiile date mai inainte spre a nu se ajunge la o intelegere eronata a textului.

Concluzii. Incercand sa desprindem o concluzie asupra relevantei consimtamantului am spune ca:

A) In raport cu cele mai multe categorii de infractiuni, consimtamantul este irelevant, in masura in care se refera la valori sociale asupra carora persoana vatamata nu exercita un drept de dispozitie (valori sociale colective). Va fi irelevant consimtamantul si daca nu indeplineste conditiile legale de valabilitate; atat conditiile care se refera la capacitatea subiectului, cat si cele relative la valorile sociale in raport cu care persoana vatamata ar putea sa-si exercite dreptul de a consimti la atingerile aduse de o alta persoana.

B) Consimtamantul persoanei vatamate prezinta relevanta intr-o sfera de incriminari mult redusa (dar asupra unor acte ale vietii sociale si individuale extrem de numeroase), fie atunci cand exercita functia de element constitutiv al infractiunii, fie cand exercita functia de cauza justificativa sau functia de cauza de reducere a pedepsei.

C) Relevanta consimtamantului persoanei vatamate ca o cauza justificativa se infatiseaza, fie sub forma unei dispozitii in partea generala a codului (printre celelalte cauze justificative, vezi modelul italian), fie ca o dispozitie generala (privind un grup anume de infractiuni) in partea speciala a codului penal (vezi modelul german si spaniol).

Introducerea in noul cod penal a unei dispozitii generale privind consimtamantul persoanei vatamate ni se pare justificata. In felul acesta se precizeaza mai bine drepturile individului de a dispune de unele valori pe care ordinea juridica i le concede ca expresie a libertatii de care se bucura intr-un stat de drept (libertate care reprezinta ea insasi o valoare sociala). Pe langa aceasta o dispozitie de o asemenea natura ofera un raspuns mai clar, si principial la multiplele probleme pe care le ridica in viata juridica consimtamantul persoanei vatamate.