Evolutia drogurilor si a utilizarii lor

EVOLUTIA DROGURILOR SI A UTILIZARII LOR

Aspecte introductive

Consecintele medicale, socio-economice, culturale si politice nefaste ale consumului si traficului de stupefiante potenteaza din cele mai vechi timpuri eforturile pentru stoparea acestui fenomen.

Transformarile radicale ale societatii de-a lungul istoriei sale, evolutia mijloacelor de productie si aparitia noilor tehnologii, crearea si dezvoltarea continua ale retelelor de cai de comunicatie intercontinentala, necesitand perioade de timp din ce in ce mai reduse pentru parcurgerea distantelor, au determinat extinderea „anatemei” drogurilor la nivel mondial, nici o natiune nemaiputandu-se considera aparata de efectele distructive ale stupefiantelor.

Consolidarea structurilor crimei organizate, care – functionand in mod similar unei entitati economice legale, dar in domenii ale cerintei de marfuri si servicii prohibite de catre societate prin norme juridice – trebuie sa fie competitiva pentru a se autoproteja, si-a gasit expresia in acutizarea fenomenului traficului ilicit de stupefiante, in ciuda repetatelor si a tot mai deselor incercari ale comunitatii internationale de elaborare a unor strategii eficiente de lupta in vederea prevenirii si a combaterii acestui flagel.

Internationalizarea activitatilor infractionale a provocat aparitia unor noi grupari organizate care, in loc sa lupte intre ele pentru impunerea dominatiei lor asupra unui anumit teritoriu, isi unesc fortele, urmand modelul fuzionarilor care opereaza in cadrul economiei ilicite.

Contextul geopolitic si social al Romaniei, aflata la rascrucea principalelor rute de trafic de droguri intre orient si Vestul Europei (pe „drumul balcanic” Turcia – Bulgaria – Romania – Europa occidentala, prelungire a caii africane Egipt – Iran si Irak – Turcia; pe ruta baltica Letonia, Estonia si Lituania – Romania si Polonia – Germania; pe calea asiatica China – Rusia – Ucraina – Republica Moldova – Romania; pe calea Americii de Sud de unde vine cocaina pe cale maritima, prin Mediterana, si pe cale aeriana, prin aeroportul Otopeni), este marcat de dificultatile inerente perioadei de tranzitie prelungita intre sistemele economice de stat centralizate si crearea mecanismelor specifice economiei de piata.

Izolarea timp de multi ani, prin constrangeri politice si economice, a Romaniei, una dintre rarele zone de pe mapamond care nu prezinta in cultura ei traditionala modele de comportament care sa includa consumul de droguri, criza economica si larga deschidere a frontierelor statale ce faciliteaza tranzitul in continua crestere al persoanelor, marfurilor si serviciilor pe teritoriul statului roman sunt factori ce favorizeaza traficul si consumul de stupefiante in tara noastra.

Situatia actuala a cresterii in progresie geometrica de la an la an a numarului consumatorilor si a cantitatilor de droguri confiscate tinde sa se transforme intr-un fenomen social spre al carui control trebuie sa se indrepte toate actiunile organizatiilor guvernamentale si neguvernamentale specializate, precum si rezultatele cooperarii cu institutiile si organismele Uniunii Europene si ale Organizatiei Natiunilor Unite.

Coordonate istorice

Drogurile si magia

Posibilitatea limitata a intelegerii universului, ca urmare a nivelului redus de cunostinte, si dificultatile rezolvarii pragmatice a problemelor stringente legate de transformarea si stapanirea mediului ostil in care trebuia sa isi desfasoare existenta au determinat umanitatea sa recurga la o reprezentare subiectiva a realitatii, populata imaginar de fiinte fabuloase, spirite bune si rele, forte supranaturale, intamplari fantastice, miracole, farmece, vraji, semne prevestitoare si numere fatidice.

Fortele supranaturale invocate in cadrul ritualurilor magice de catre vraci, vrajitori si samani, care foloseau pentru aceste ceremonii substante cunoscute initial doar de ei, au permis, pe langa transmiterea nealterata a informatiilor utile, si sacralizarea si idolatrizarea unor obiecte sau animale.

Atestata ca practica religioasa in Siberia, Asia centrala, cele doua Americi, Indonezia, Oceania, si – nu in ultimul rand – in spatiul carpato–danubiano–pontic, initierea de tip samanic implica parcurgerea mai multor etape: dezintegrarea corpului, regenerarea viscerala, moartea si invierea – vazuta ca o calatorie pe taramul celor morti, urmata uneori de inaltarea sufletului la cer.

Experientele extatice ale samanilor necesitau gesturile rituale preparatorii ale imbracarii costumului specific si ale cantatului la un anumit instrument, de obicei toba, si aveau ca scop patrunderea in lumea celesta a zeitatilor, cautarea si readucerea in corp a sufletului bolnavului ratacit sau capturat de demoni, precum si calauzirea spiritului celui decedat spre lumea mortilor.

Maladiile erau considerate a avea doar cauze magice: patrunderea unui agent extern (demon, vraja) in organismul ce a intrat in contact cu o zona nefasta sau care a atins un obiect impur ori de o alta structura decat cea a corpului uman, interventia destinului astral si stricarea armoniei prin actiunea fortelor „necorespondente”, care pot fi expulzate prin mijloace pur magice, cu ajutorul unor substante incarcate cu latente benigne, deci „corespondente”.

Odata cu devenirea sa ca fiinta rationala, incercand sa gaseasca solutiile intelegerii lumii inconjuratoare, omul a inceput sa cunoasca proprietatile si efectele curative, farmaco-dinamice si toxice ale drogurilor extrase din diferite plante si minerale.

Una dintre cele mai frecvent folosite plante in obtinerea drogurilor si indisolubil legata de practicarea ritualurilor specifice magiei este matraguna (Atropa belladona), planta erbacee medicinala, otravitoare, din familia solanaceelor, inalta de 0.5 – 1.5 m, cu flori brune-violete si cu fructe bace negre, lucioase, continand alcaloizi (atropina, hiosciamina, scopolamina) al caror extract are in doze mici, o actiune antiseptica, sedativa (provocand o stare letargica sau somnul cand este aplicat pe rana si diminuand circulatia sanguina) sau, in doze mari, un efect cardioaccelerator, cu stari de delir si spasme ce pot culmina cu decesul. Acelasi extract picurat in ochi provoaca dublarea imaginilor.

Popular denumita si Doamna padurii, Imparateasa ierburilor, floarea padurii, cireasa lupului, iarba padurii, matraguna creste in Romania in padurile intunecate ale muntilor si infloreste in lunile de vara.

Mircea Eliade afirma, in capitolul VII al lucrarii „De la Zalmoxis la Gengis-Han”, ca, in Romania, cultul matragunei propovaduieste virtutile magice ale acestei plante a carei radacina influenteaza nemijlocit fortele vitale ale naturii si cursul evenimentelor majore ale vietii umane: maritisul fetelor, fecunditatea in casnicie, cantitatea de lapte a vacilor, norocul in dragoste, in cariera si in afaceri, pedepsirea adversarilor (puterile magice ale matragunei puteau fi intoarse impotriva dusmanilor, imbolnavindu-i sau facandu-i sa innebuneasca, ori impotriva unei fete pentru ca aceasta sa nu mai fie chemata la joc de flacaii satului). Ritualul culesului matragunei implica o serie de gesturi si precautiuni magice: sunt obligatorii puritatea sexuala, curatenia, departarea si tacerea (paduri unde nu se aud cantatul cocosului sau latratul cainelui), solitudinea si secretul (sa nu intalnesti pe nimeni pe drum si nimeni sa nu cunoasca intentia de a culege planta). Planta trebuie culeasa pe luna plina, cu dintii si nu cu mana, si doar dupa ce va fi platita cu sare, vin, paine, zahar, etc. Nerespectarea acestor conditii atrage intoarcerea puterilor ei magice impotriva celui ce a cules-o, dovedindu-i renumele de „iarba a vietii si a mortii”.

Eseu: Obligatiuni - elementele obligatiei - clasificarea obligatiilor Referat: Libertatea constiintei - drept fundamental

Alte plante folosite in paralel cu matraguna pentru extragerea drogurilor in cadrul ritualurilor samanice erau :

Cucuta (Conium Maculatum) – planta erbacee otravitoare din familia umbeliferelor din care se extrag alcaloizi folositi in medicina; era folosita la prepararea bauturilor narcotice si a celor cu efect letal.

Cucuta-de-apa (Cicuta Virosa) – planta erbacee perena, foarte otravitoare, din familia umbeliferelor.

Mandragora (Mandragoras) - planta erbacee din familia solanaceelor; fiertura din radacinile ei provoaca apatie, somnolenta, halucinatii.

Maselarita (Hyoscyamus Niger) – planta medicinala toxica din familia solanaceelor, din care se extrage atropina; picurata in mancare sau in bautura provoaca furii ingrozitoare, stari vecine cu nebunia, ras sardonic.

Laptele-cainelui (laptele-cucului sau alior) – planta din genul Euphorbia, continand in organele vegetative un suc laptos, caustic si otravitor, folosit la obtinerea prin fierbere a unor otravuri cu efect lent, decesul nelasand urme de otravire.

Galbenelele (Ranunculus Polyanthemos) – planta erbacee perena din familia ranunculaceelor; ingerarea fierturii duce la stari asemanatoare nebuniei, ras demential si frecvent la moarte.

Laurul (Ilex Aquifolium) – specie atlantica de arbust din ale carui frunze se obtine o pudra care, amestecata in vin sau aplicata in cataplasme pe rana, provoaca in functie de doza folosita delir, letargie, euforie sau somn.

Ciumafaia (Datura Stramonium) – planta medicinala foarte toxica, din familia solanaceelor.

Astazi, principiile active ale plantelor prelucrate in mod traditional si folosite inca de la inceputurile omenirii in scop terapeutic ori in ritualuri magice, in ceremoniile religioase sau doar pentru starea de satisfactie organica indusa, pot fi obtinute prin sinteza chimica si cu efecte mult mai puternice si mai periculoase decat cele ale platelor din care au fost extrase sau pornind de la care a fost realizat un compus chimic.

Antichitatea

Perioada antica a fost marcata de continuarea in forma prelucrata a ritualurilor mitico-magice primitive si de ridicarea acestora la rang de religie.

Utilizarea practicilor magice specifice societatilor traditionale arhaice de catre casta sacerdota se justifica prin necesitatea apararii intereselor proprii de a-si impune si consolida dominatia asupra maselor populare.

In Egiptul antic preotimea recurgea, sub aparenta cultivarii celui mai evoluat tip de amalgam religie-magie, imprumutat de la vechii indieni, la subterfugiul eliminarii faraonilor a caror putere trebuia dominata, prin folosirea unor otravuri ale caror administrare si efecte creau poporului convingerea interventiei vointei de neinlaturat a zeilor.

Astfel de produse toxice erau cunoscute si de catre vrajitorii meskhafini din Babilonul aflat sub domnia lui Nabucodonosor al ii -lea (605 – 582 i.e.n.). Acestia preparau droguri veninoase prin amestecarea diferitelor extracte vegetale cu sange si cu alte substante, in timp ce la vechii evrei doar anumite familii detineau secretul retetelor de otravuri, erijandu-se in protejati ai lui Moise, care le oferise acest drept exclusiv.

Vracii din Mesopotamia – de unde provin, datand de peste 6000 de ani, primele informatii scrise despre macul din care se extrage opiul – preparau o bautura cu actiune sedativa si halucinogena. Cunostintele despre efectele curative ale macului se raspandisera si in Egipt, Persia, lumea araba si Grecia, prin intermediul babilonienilor.

Gandirea europeana antica realiza disocierea intre vrajitorie si religie, conferind calitatea de depozitari ai misterelor magiei unor figuri proeminente ale lumii grecesti, in special Hermes – mesagerul zeilor, zeu al comertului si calatorilor, protector al pastorilor dar si al hotilor, patron al muzicii si al mestesugurilor –, care l-a ajutat pe Ulise sa invinga vrajile Circei, era considerat fondatorul magiei; Orfeu, care coboara in Infern pentru a aduce sufletul Euridicei si imblanzeste animalele salbatice cu cantecul lirei sale, este cunoscut pentru experientele sale extatice, ca si Parmenida, Empedocle sau Pitagora.

Vechii greci vor duce la apogeu arta prepararii otravurilor destinate suprimarii adversarilor. Potrivit lui Theofrastus (372 – 287 i.e.n.), vracii si vrajitorii ajunsesera la performantele obtinerii din cucuta si suc de mac a unor substante toxice care ucideau rapid si fara dureri doar prin raspandirea in apa de baie, in aer, pe peretii incaperilor sau pe imbracaminte. Marele filozof Socrate a fost silit sa bea cucuta dupa ce fusese condamnat pentru coruperea tineretului atenian.

Dezvoltarea schimburilor comerciale si culturale prin cetatile grecesti de pe malul Marii Negre a determinat largirea sferei de cunoastere a geto-dacilor in domeniul drogurilor deja existente in spatiul carpato–danubiano–pontic si utilizate traditional in ceremoniile religioase ori in scop terapeutic, precum si penetrarea unor noi stupefiante, amintite de Ovidius, exilat la Tomis, ca „filtre vestejitoare” care „dauneaza sufletelor si au puteri innebunitoare”. Filtrele se obtineau din suc de mandragora, laptele-cainelui si substante toxice de tipul ambrei, moscului si boraxului, imbracand forma pomezilor, unguentelor, lichidelor, prafurilor, afrodisiacelor si a parfumurilor.

Cunostintele stramosilor nostri despre proprietatile medicinale si halucinogene ale unor plante ca matraguna, canepa salbatica (cannabis), macul „bun” – din care se puteau obtine opiul, morfina si heroina – si „buretele serpilor” (ciuperca a carei ingerare induce o stare de transa sau de nervozitate maxima, urmata de un somn profund) sunt atestate de istoricii vremii, precum Herodot, care scria ca daco-getii „luau samanta de canepa pe care o arunca pe pietrele fierbinti, scoase din foc; indata ce ea atinge pietrele, raspandeste un fum si niste aburi atat de densi, incat intrece cu mult efectele unei caldari elinesti. Excitati prin aceasta baie, ei strigau de bucurie.”

Strabon si Pomponius Mela vorbesc despre kapnobatai, „cei care umbla prin fum”, referindu-se la dansatorii si samanii misieni si geti care foloseau fumul de canepa pentru a produce transele extatice. Anestezicele frecvent folosite in operatiile chirurgicale arheologic atestate pe teritoriul tarii noastre erau fumul de canepa si substanta obtinuta din amestecul sucului de mandragora cu vin; acesta provoca un somn profund de cateva ore, timp suficient pentru desfasurarea operatiei.

Canepa indiana (Cannabis Sativa L.) era sacralizata in cultura triburilor mahomedane din nordul Indiei, iar hasisul – produsul acestei plante – era folosit ca euforizant in ceremoniile religioase.

Imparatul Chinei Shen Nung mentiona, in urma cu aproape 5000 de ani, efectele benefice ale marihuanei in tratamentul malariei, constipatiei si reumatismului; intre anii 1000 i.e.n. – 500 e.n. acest drog se va raspandi si in India, lumea araba si Persia.

Perioada medievala si moderna

Perioada a marilor descoperiri geografice si a infloririi comertului pe fondul expansiunii teritoriale ca rezultat al crearii si dezvoltarii marilor flote ale puterilor economice europene, Evul Mediu s-a caracterizat prin perpetuarea consumului de droguri si prin diversificarea gamei de substante stupefiante folosite in scop terapeutic sau doar pentru delectarea instaritilor vremii.

Intensificarea relatiilor comerciale dintre China dinastiei Ming si portughezii ce acostasera in portul Canton a determinat, la sfarsitul secolului al XV-lea, cresterea spectaculoasa a consumului de opiu, folosit in medicina chineza inca din timpul dinastiei Tang (618 - 906), si care va sta la baza izbucnirii, in 1838, a conflictului armat intre Anglia – protectoare a comertului cu droguri – si China ce lupta impotriva acestui stupefiant. Desfasurarea si soldarea „razboiului opiului” cu infrangerea Chinei nu vor provoca decat o mica parte a numarului victimelor opiului de-a lungul istoriei.

Intr-o Italie faramitata de luptele pentru putere, Rodrigo Lenzuoli Borgia, Devenit papa in 1492, sub numele Alexandru al VI-lea, ii avea drept complici la asasinarea rivalilor politici pe doi dintre cei cinci copii ai sai. Lucretia si Cesare Borgia (vinovat de uciderea fratelui sau, Francesco, si de moartea prin otravire accidentala a tatalui sau) se foloseau in savarsirea crimelor de un praf alb, cu gust de zahar, imposibil de detectat in mancare sau in bautura si care ucidea fulgerator sau lent, fara sa lase vre-o urma. „Cesare Borgia purta un inel cu doua capete de leu pe care le decat dintii unei vipere si omul murea blestemandu-l pe Borgia” scrie Alexandre Dumas in „Les Borgia”. Chiar si succesorul lui Alexandru al VI-lea in intorcea cu gurile inafara cand voia sa stranga mana cuiva care nu-i era pe plac. Atunci dintii leului deveneau mai periculosi scaunul papal, Pius al III-lea, va fi ra II-lea, in randul personalitatilor marcante jertfite pe altarul faimosului drog. pus de opiul dintr-un pansament care-i fusese aplicat pe rana unui picior, inscriindu-se alaturi de Papa Clement al

Precursor al iatrochimiei – care isi propunea, in cadrul combaterii bolilor prin administrarea de substante medicamentoase preparat, obtinerea elixirului vietii ce vindeca orice maladie -, alchimistul si magicianul elvetian Paracelsus recomanda, in secolul al XVI-lea, utilizarea tincturii thebaice (tinctura simpla de opiu, laudanum) in tratamentul diferitelor afectiuni care, in opinia sa, puteau fi explicate din punct de vedere chimic. Mai tarziu, in farmacopeea europeana va patrunde si tinctura de opiu compusa, cunoscuta si sub numele de „laudanum Sydenham”.

Insusi Stefan cel Mare, bolnav in ultima parte a domniei sale, a fost ingrijit de buni cunoscatori ai macului opiaceu si al cannabisului.

Diferitele Izvoare istorice atesta si fenomenul dependentei pe teritoriul tarii noastre: boierul Constantin Racovita Cehan, domn al Moldovei si al Tarii Romanesti in secolul al XVIII-lea, „manca afion dimineata si la vreme de chindii bea pelin”, iar Maria Calimachi, sotia lui Scarlat Calimachi (domn al Moldovei in repetate randuri in secolul al XIX-lea, initiator al codului de legi al Moldovei care ii poarta numele si domn al Tarii Romanesti in 1821), cerea picaturi de „licfor anodin” (opiu preparat).

Alchimia, stiinta transformarii metalelor comune in aur, urmarea obtinerea „pietrei filozofale” si a „elixirului vietii” prin experimente chimice in care erau folosite produse toxice precum sulful, cinabrul – sulfura minerala de mercur –, vitriolul, substante supuse astazi controlului datorita gradului de pericol pe care il prezinta pentru sanatatea oamenilor.

In perioada Renasterii, bastinasii din America de Sud continuau obiceiul stramosilor lor de a mastica frunzele arbustului Erythroxylon coca, dupa cum o arata insemnarile conchistadorului spaniol Francisco Pizarro (1475 – 1541) care i-a infrant pe incasi, instituind dominatia iberica in Peru, unde a descoperit plantatii de coca. Alcaloidul extras din frunzele de coca, cocaina, este unul dintre cele mai cunoscute, mai puternice si mai raspandite droguri de pe planeta in momentul actual, dar utilizarea sa ca anestezic este tot mai rara pe masura ce apar noi substante mai eficiente. Aztecii care ocupau teritoriul Mexicului de azi si sudul actualelor State Unite ale Americii consumau mescalina din cactusul peyotl (Lophophora Willianusi), venerat ca panaceu cu mult timp inaintea sosirii cuceritorilor condusi de Hernando Cortes (1485 – 1547), in 1519, si considerat a avea capacitatea de a stabili comunicarea nemijlocita dintre oameni si zei, datorita efectelor puternic halucinogene produse.

In timp ce chinezii si japonezii foloseau canepa doar ca substanta medicamentoasa, indienii gaseau o justificare de ordin spiritual in consumarea „bhangului”, considerat ca fiind una din cele mai mari placeri posibile pentru om pe pamant si mijloc de atingere a eternitatii.

Patrunderea cannabisului prin intermediul mongolilor in lumea araba este plasata istoric intre secolele al X-lea si al XII-lea si a suscitat o apriga disputa, soldata cu condamnarea drogului, pe tema acceptarii ori a interzicerii plantei de canepa.

Ajungand in vestul Africii in Brazilia, prin intermediul populatiei negre ce fusese luata in sclavie, si de pe tarmul estic al „continentului matrice al civilizatiei umane” in America Latina, hasisul patrunde in Europa la inceputul secolului al XIX-lea, adus din Egipt de soldatii lui Napoleon, in ciuda decretului emis de Bonaparte in 1799, prin care se interzicea pe intreg teritoriul Egiptului lichiorul preparat din florile acestei plante. Marihuana va intra in SUA in jurul anului 1920.

Consumul de stupefiante s-a reflectat in literatura diferitelor epoci, din pacate mai mult in sensul apologiei, decat al condamnarii drogurilor, fapt justificat prin dependenta unora dintre autori de marihuana sau opiu.

Poetul mizeriei morale si al „spleen”-ului, reprezentant de seama al parnasianismului francez, Charles Baudelaire descrie efectele si virtutile marihuanei in „Paradisul artificial”, lucrare a carei scriitura anunta simbolismul „damnatilor” Verlaine si Rimbaud. Consecintele consumului de hasis sunt prezentate si de Alexandre Dumas-tatal in „Contele de Monte Cristo”, in timp ce ritualul fumatului opiului este descris de André Malraux in „Conditia umana” si invaluit intr-o aura incarcata de mister si romantism de catre Pierre Loti; Edgar Allan Poe era un cunoscut consumator de opiu si alcool.

Gradul rezonabil de dezvoltare atins de industria farmaceutica la inceputul secolului al XX-lea a permis fabricarii sintetice a drogurilor terapeutice sa concureze, in ceea ce priveste raportul cost de productie / eficacitate, cu utilizarea principiilor active izolate din materii prime naturale.

Trecerea timpului si progresele chimiei vor duce la aparitia morfinei (opiu distilat) si la administrarea ei prin injectare, odata cu inventarea seringii.

In 1918, un chimist german – Dresser – pretindea ca a gasit remediul intoxicatiilor cu morfina izoland in laborator o noua substanta ce s-a dovedit a fi heroina, rezultata din distilarea morfinei si avand efecte mult mai nocive decat drogul din care fusese obtinuta.

Urmatoarea etapa a acestui proces evolutiv a constat in cautarea obtinerii unor stupefiante sintetice mai puternice, dar avand mai putine efecte secundare.

Principiu terapeutic, obiect de cult, instrument al razbunarii si desfatare a simturilor, DROGUL era departe de a-si fi avut scrisa istoria.