Constante si cauzalitate perceptiva
Ar
fi nimerit sa incepem analiza noastra prin studiul
perceptiilor, de la nastere si in cursul intregii
perioade sensori-motorii. Dar, din nefericire, nimic nu este mai dificil decat
sa observi perceptiile nou-nascutului si ale sugarului,
neavand posibilitatea sa le supui unor experimente precise de laborator;
daca posedam unele informatii neurologice asupra dezvoltarii
organelor senzoriale ,
ele nu sunt in nici un caz suficiente pentru a reconstitui ce anume sunt
perceptiile insesi. Dimpotriva, doua celebre probleme
referitoare la perceptie pot fi puse in legatura cu
reactiile sensori-motorii din primul an de viata: problema
constantelor perceptive si aceea a cauzalitatii perceptive.
Se
numeste constanta a marimii perceperea marimii reale a
unui obiect situat la distanta, independent de micsorarea lui
aparenta: constanta formei este perceperea formei obisnuite a
obiectului (de pilda vazut din fata sau in planul fronto-paralel
etc.), independent de prezentarea lui in perspectiva. Or, aceste
doua constante perceptive apar sub forma
aproximativa in a doua jumatate a primului an, pentru a se
perfectiona apoi pana la 10-12 ani sau mai mult .
Ne putem deci intreba care sunt relatiile dintre aceste
constante si schemele sensori-motorii, in special schema
obiectului permanent.
Constanta formei. - In ceea ce priveste
constanta formei, unul dintre autorii prezentei lucrari
a constatat inrudirea unora dintre manifestarile ei cu
permenentele obiectului. Prezentandu-i unui copil de 7-8 luni biberonul pe
de-a-ndoaselea, el a constatat ca micutul il intorcea cu
usurinta daca observa in al doilea plan o parte a
tetinei de cauciuc rosu, dar ca el nu reusea s-o faca
daca nu vedea tetina, neavand in fata lui decat baza alba a
biberonului umplut cu lapte. Acest copil nu atribuia deci biberonului o
forma constanta, dar din momentul in care, la 9 luni,
a inceput sa caute obiectele ascunse dupa un ecran, el a
reusit sa intoarca fara greutate biberonul ce i
se oferea rasturnat, ca si cum permanenta si forma
constanta a obiectului ar fi fost legate una de alta. Se poate presupune
ca, in acest caz, intervine o interactiune intre perceptie
si schema sensori-motorie, deoarece prima nu este suficienta pentru a
o explica pe a doua (cautarea unui obiect disparut nu depinde numai
de forma lui) si nici a doua nu o poate explica pe prima.
2. Constanta marimilor. - Constanta
marimilor, se manifesta pe la 6 luni: copilul o
data invatat sa aleaga din doua cutii
prezentate pe cea mai mare, continua sa aleaga bine daca
cutia mai mare este indepartata, corespunzand in acest caz
unei imagini retiniene mai mici (Brunswik si Cruiksank, Misumi).
Aceasta constanta apare deci inainte de constituirea obiectului
permanent, dar dupa coordonarea vederii si a apucarii ( pe la 4
luni si jumatate). Acest fapt are o anumita
importanta, deoarece putem sa ne intrebam de ce
exista o constanta perceptiva a marimilor din moment
ce ea dispare de la o anumita distanta a obiectului de subiect,
inteligenta fiind suficienta in acest caz pentru a cunoaste
marimea reala a elementelor in aparenta
micsorate. Raspunsul consta
fara indoiala in faptul ca marimea unui
obiect este variabila pentru vaz, dar constanta pentru
pipait si orice dezvoltare sensori-motorie impune stabilirea unei
corespondente intre claviatura perceptiei vizuale si cea
tactilo-chinestezica. Nu este deci o intamplare faptul ca, apare constanta marimilor
dupa si nu inainte de coordonarea vazului si a
apucarii; desi de natura perceptiva, ea trebuie sa
depinda astfel de schemele sensori-motorii de ansamblu (si, daca
ea poate favoriza ulterior permanenta obiectului, constanta
marimii lor va fi ameliorata, la randul ei, dupa dobandirea
acestei permanente).
3. Obiectul permanent si perceptia. - Aceste doua prime
exemple tindeau deci sa arate caracterul ireductibil al domeniului
sensori-motor fata de cel perceptiv, deoarece in aceste
doua cazuri se pare ca daca perceptia aduce in mod
firesc servicii indispensabile activitatii sensori-motorii, prima
este la randul ei imbogatita de a doua si nu ar fi
suficienta nici pentru a o constitui, nici pentru a se constitui pe
ea insasi, independent de actiune. S-a incercat
totusi explicarea constituirii obiectului permanent prin factorii
perceptivi. De pilda, Michotte vede in acesta
permanenta un produs al efectelor perceptive numite de el "efectul
ecranului" (trecerea unui obiect A pe sub un alt obiect B este recunoscuta
cand A este partial mascat, cu ajutorul organizarii limitelor,
potrivit legilor de figura-fond), si "efectul tunelului" (cand A
trece pe sub B cu o viteza constanta, perceputa inainte de
intrare, subiectul primeste o impresie perceptiva dar nu
sensoriala a pozitiilor lui si ii anticipeaza
iesirea). Dar problema consta in a sti daca copilul
prezinta sau nu efectul "ecranului" si al "tunelului" inainte de
a fi construit permanenta obiectului. Or, in ceea ce priveste
efectul tunelului, experienta arata ca nici nu poate fi vorba de
permanenta obiectului. Prezentam copilului un mobil care urmeaza
traiectoria ABCD; segmentele AB si CD sunt vizibile, segmentul BC este
situat dupa un ecran, iar mobilul iese in A de dupa un alt
ecran, spre a intra in D dupa un al treilea ecran. In acest caz,
copilul de 5-6 luni urmareste din ochi traiectoria AB, iar cand
mobilul dispare in B el il cauta din nou in A; apoi, mirat
ca vede obiectul in C, el il urmareste din ochi de la
C la D, dar cand mobilul dispare in D, el il cauta in C
si apoi in A ! cu alte
cuvinte, efectul tunelului nu este primar si nu se constituie decat
dupa achizitionarea permanentei obiectului. In acest caz,
un efectperceptiv este deci net determinat de schemele sensori-motorii, in
loc sa le explice.
4. Cauzalitate perceptiva. - In sfarsit,
sa reamintim cunoscutele experiente ale lui Michotte cu privire la
cauzalitatea perceptiva. Cand un patratel A, pus in
miscare, atinge un patrat imobil B, iar aceasta se pune in
miscare, A ramane imobil dupa atingere, subiectul are o impresie
perceptiva de lansare a lui B de
catre A, impresia supusa unor conditii precise de viteza
si de relatii spatiale sau temporale (daca B nu se
pune in miscare imediat, impresia cauzala se sterge si
miscarea lui B pare independenta). Subiectul incearca de
asemenea impresii de antrenare (daca
dupa atingere, A isi continua miscarea in urma
lui B) si de declansare (daca
viteza lui B este superioara vitezei lui A).
Michotte a incercat sa explice
interpretarea sensori-motorie data de noi cauzalitatii prin
cauzalitatea sa perceptiva, conceputa ca avand un caracter mai
primar. Dar in calea acestei explicatii apar mai multe
dificultati. Prima consta in faptul ca pana la
aproximativ 7 ani, copilul nu recunoaste lansarea decat daca a vazut
contactul intre A si B, in timp ce subiectii de 7-12 ani si
adultul incearca o impresie de "lansare la distanta"
daca exista un interval vizibil de 2-3 mm intre A si B. Or,
tocmai cauzalitatea sensori-motorie, pe care am numit-o
"magico-fenomenista" (§ II) este independenta de orice contact
spatial, si nu poate deci sa derive din cauzalitatea
perceptiva care este supusa la copil unor conditii de atingere
mult mai exigente.
