Consilierea durerii: facilitarea travaliului de doliu

Pierderea unei persoane semnificative cauzeaza o serie intreaga de reactii care asa cum putem vedea acum, sunt normale dupa o astfel de experienta. Majoritatea oamenilor sunt capabili sa faca fata acestor reactii si sa treaca prin cele 4 stadii ale durerii pe cont propriu si in felul acesta sa isi incheie doliul. Totusi unii oameni au dificultati in a-si rezolva trairile legate de pierdere si asta poate sa-i impiedice sa-si faca travaliul de doliu si sa-si reia viata normala. In aceste cazuri, consilierea ii ajuta de cele mai multe ori sa isi incheie mai eficient doliul.

Am facut o distinctie intre consilierea durerii si terapia durerii. Consilierea implica sa-i ajuti sa duca la un sfarsit sanatos durerea necomplicata sau normala, intr-un timp rezonabil. Am rezervat termenul de terapie a durerii pt. tehnicile specializate, descrise in Cap. 5, care sunt utilizate pt. a ajuta oamenii cu reactii anormale sau complicate la durere.

Pt. unii poate parea pretentios sa sugerezi ca e nevoie de ceva terapie ca sa ajuti oamenii sa treaca printr-o durere acuta. Intr-adevar, Freud (1917) a vazut doliul ca un proces natural si in ''Doliul si melancolia'' a scris ca nu trebuie temperat. Totusi, doliul a fost de-a lungul istoriei facilitat de familie, de biserica si de ritualurile funerare si alte obiceiuri sociale. Azi observam ca unii oameni nu se descurca eficient cu durerea si cauta consiliere profesionista care sa-i ajute cu gandurile, trairile si comportamentele cu care ei nu se descurca. Altii care nu au cautat consiliere direct, de multe ori accepta o oferta de ajutor in special atunci cand au probleme in a-si rezolva propria pierdere. Eu vad consilierea durerii ca un supliment valid la interventiile mai traditionale care pot sa nu fie eficiente sau disponibile pt. unii oameni. Exista intotdeauna riscul de a face doliul sa para patologic din cauza interventiei anterioare a unui consilier, dar cu o consiliere abila nu mai e cazul de asa ceva.

Scopurile consilierii durerii

Principalul scop al consilierii durerii e sa-l ajuti pe supravietuitor sa-si incheie treburile neterminate cu decedatul si sa fie capabil sa isi ia un ultim ramas bun. Exista scopuri specifice si acestea corespund cu cele 4 etape ale doliului. Aceste scopuri specifice sunt:

1. Sa ii amplifici realitatea pierderii

2. Sa-l ajuti pe client sa faca fata afectelor exprimate si celor neexprimate

3. Sa-l ajuti sa depaseasca variatele impedimente pentru a se readapta dupa pierdere

4. Sa-l incurajezi sa spuna un adio adecvat si sa se simta confortabil in a se reimplica in viata cotidiana.

Cine face terapia durerii?

Diferite tipuri de consilieri obisnuiesc sa faciliteze aceste scopuri. Parkes, in lucrarea sa ''Consilierea doliului: functioneaza?'' subliniaza 3 tipuri fundamentale de consiliere a durerii (Parkes, 1980). Primul implica servicii profesioniste acordate de doctori, asistente, psihologi sau asistenti sociali formati, care ofera suport unei persoane care a suferit o pierdere semnificativa. Acest lucru poate fi facut individual sau in grup. Al doilea tip de consiliere a doliului presupune acele servicii pentru care sunt selectati voluntari care sunt formati si sustinuti de profesionisti. Un exemplu bun pentru asta este programul ''Vaduv pentru vaduv'', unul dintre primele care a fost realizat de Laboratorul Harvard pentru Psihiatrie Comunitara (Silverman, 1986). Un al treilea tip de servicii include grupuri de auto-ajutor in care persoane care au trecut prin experiente asemanatoare ii ajuta pe cei care sunt in doliu, cu sau fara suportul profesionistilor. Din nou, aceste servicii pot fi oferite individual, unul la unul, sau sub forma consilierii de grup. Un fenomen interesant care a aparut o data cu miscarea ingrijirii spitalicesti din USA afost revenirea in atentie a problematicii doliului. Daca privim liniile indrumatoare stabilite pentru ingrijirea spitaliceasca, vom vedea ca o recomandare majora pentru un program comprehensiv de acest fel este oferirea de suport familiilor care au o ruda muribunda internata (Kilburn, 1988). Desi asistarea spitaliceasca variaza de la unitatiile de ingrijire paleativa sau institutiile de sine statatoare, la programele de ingrijire la domiciliu, oricare ar fi tipul de ingrijire exista un acord general ca ingrijirea comprehensiva include lucrul cu familia indoliata. Cele mai multe programe de asistare folosesc o combinatie de profesionisti si voluntari care fac consilierea.

Cand trebuie facuta consilierea durerii?

In cele mai multe cazuri consilierea incepe cel mai devreme dupa o saptamana de la inmormantare. In general in primele 24 de ore e prea curand sa fie chemat un consilier daca nu a fost contactat dinaintea decesului. Persoana indoliata e inca intr-o stare de stupoare sau soc si nu e pregatita sa iasa din confuzie. In unele situatii, cand exista constienta mortii iminente, consilierul poate sa contacteze membrii familiei inaintea decesului si apoi sa faca o reintalnire scurta in momentul pierderii si sa le ofere un contact mai extins, la aproximativ o saptamana dupa funeralii. Din nou, nu exista o regula stricta si aceasta programare in timp nu trebuie luata prea strict. Acest lucru depinde de circumstantele mortii si de rolul si tipul consilierii durerii.

Unde ar trebui facuta consilierea durerii?

Consilierea durerii nu trebuie neaparat sa aiba loc intr-un cabinet profesionist, desi as ar trebui. Am facut consilierea durerii in variate locuri ale spitalului, inclusiv in gradina spitalului si in alte locuri informale. Un spatiu care poate fi utilizat eficient este casa clientului; consilierii care fac vizite acasa pot descoperi ca e locul cel mai potrivit pentru interventiile lor. Parkes este de acord cu asta si spune ca ''contactele telefonice si consultatiile din cabinet nu inlocuiesc vizitele la domiciliu''. Chiar daca consilierul doreste sa clarifice contactul cu clientul si scopurile si obiectivele interactiunii lor, asta nu necesita neaparat ca aceste intrevederi sa aiba loc intr-un cabinet formal. Terapia durerii, pe de alta parte, e mai adecvata intr-un context profesional decat acasa sau intr-un context informal.

Cui ii e adresata terapia durerii?

Exista 3 teorii de baza ale consilierii doliului - unii le-ar putea numi filosofii. Prima sugereaza ca consilierea doliului trebuie oferita tuturor indivizilor, mai ales familiilor in care a murit un parinte sau un copil. In timp ce aceasta filosofie e de inteles, costurile si alti factori pot sa nu faca posibila oferta de ajutor intr-o maniera atat de larga. Mai mult de atat, poate sa nu fie necesara tuturor. A doua filosofie sustine ca unii oameni vor avea nevoie de ajutor pentru a-si depasi doliul, dar vor astepta pana cand vor avea dificultati, isi vor recunoaste propria lor nevoie de ajutor si vor cauta asistenta. Aceasta filosofie e poate mai economica decat prima, dar necesita ca indivizii sa treaca printr-un anumit discomfort inainte ca ajutorul sa le fie oferit. O a treia filosofie e bazata pe un model preventiv. Daca putem prezice dinainte cine e probabil sa aibe dificultati un an sau 2 dupa pierdere, atunci putem sa facem ceva sub forma unei interventii precoce ca sa preintampinam o reactie de doliu nerezolvata. Aceasta a treia abordare a fost folosita in studiul Harvardului asupra doliului in care predictori semnificativi au identificat persoanele vaduve, sub 45 de ani, cu risc crescut. In acest studiu, persoanele vaduve ramase singure erau observate la intervale regulate, timp de 3 ani de la moartea partenerului. Un grup dintre ele, care nu se simteau bine dupa 13 si 24 de luni, a fost identificat si datele stranse anterior, in perioada de doliu, au fost utilizate pentru a defini predictorii semnificativi ai populatiei cu risc crescut. Mai jos e o descriere a persoanelor vaduve cu risc crescut, asa cum au fost definite in acest studiu. Focalizarea e aici mai mult asupra vaduvelor decat a vaduvilor pentru ca sunt semnificativ mai multe, rata fiind de 5:1 in USA. Nici o femeie din studiu nu a intrunit toate criteriile de risc. Acesta este un portret compozit, dar ofera o idee asupra tipului de femeie cu risc ce poate fi identificata inainte si careia i se poate oferi consiliere, ce o poate ajuta sa isi incheie doliul intr-un mod mai adecvat.

Identificarea doliului cu risc

Femeia care nu va suporta bine doliul tinde sa fie tanara, cu copii minori si fara rude apropiate care sa locuiasca in apropiere ca sa o ajute sa isi alcatuiasca o retea de suport. E timida si dependenta si a depins exagerat de sotul ei sau a avut sentimente ambivalente fata de relatia lor, iar fondul ei cultural si familial a impiedicat-o sa-si exprime trairile. In trecut a reactionat prost la separari si se poate sa mai fi avut in istoria ei de viata tulburari depresive. Moartea sotului ei aduce in viata ei elemente noi de stres - probleme financiare, o posibila mutare si dificultati cu copiii, care la randul lor incearca sa se adapteze la pierdere. La inceput parea ca face fata bine, dar treptat se lasa invadata de o jale intensa si de autoreprosuri si/sau furie. In loc sa se diminueze, aceste sentimente persista o data cu trecerea timpului (Parkes, 1972).

Incercarea de a identifica persoanele vaduve cu risc de catre cei care fac preventia sanatatii mintale, a fost de asemenea facuta de Beverley Raphael intr-un alt studiu de referinta. In timp ce observa persoane vaduve in Australia, Raphael a descoperit ca urmatoarele variabile erau predictori semnificativi pentru o persoana care nu avea sa se descurce bine un an sau 2 mai tarziu:

1. Un grad inalt de lipsa de suport perceput din partea retelei sociale a persoanei indoliate, in timpul crizei.

2. Un grad moderat de lipsa de suport perceput din partea retelei sociale la faza acuta a doliului care se insoteste cu niste circumstante mai traumatice ale decesului.

3. O relatie maritala anterioara foarte ambivalenta cu decedatul, circumstante traumatice ale mortii si nevoi nesatisfacute.

4. Prezenta unei crize existentiale concurente (Raphael, 1977).

Sheldon si colaboratorii de la Institutul Clark din Toronto au gasit ca 4 grupe principale de predictori erau importanti in explicarea adaptarii la doliu la 80 de vaduve. Aceste 4 grupe erau variabile sociodemografice, factori de personalitate, variabile ale suportului social si semnificatia decesului. Dintre toate acestea, factorii sociodemografici - tineretea si un statut socieconomic scazut - erau printre cei mai puternici predictori de stres ulterior (Sheldon si colab., 1981).

In studiul nostru (Boston Child Bereavement Study) am cautat predictori pentru stresul ridicat la femei si barbati al caror partener decedase lasandu-i cu copii de varsta scolara. Aceia care au avut un nivel accentuat de stres in preajma primei aniversari a pierderi erau femei care nu anticipasera moartea si care de asemenea suferisera un stres important timp de 4 luni dupa deces. Acestea erau femei care aveau mai multi copii sub 12 ani care locuiau cu ele si suferisera un numar mare de schimbari in viata si stresuri in lunile imediat urmatoare dupa pierdere (Worden si Silverman, 1989).

Un model predictiv poate fi de asemenea aplicat si membrilor familiei, altii decat partenerii. Parkes si colaboratorii sai de la Spitalul Christopher din Anglia au folosit un inventar de risc al doliului (Bereavement Risk Index), cu 8 variabile, pentru a identifica membrii familiei care aveau nevoie de suport. Daca mai multe dintre aceste dimensiuni sunt prezente in prima luna de la deces, persoana este considerata a avea nevoie de interventie:

1. mai multi copii mici acasa

2. clasa sociala mai saraca

3. angajare profesionala - slaba sau deloc

4. furie - accentuata

5. jelire - acentuata

6. autoreprosuri - numeroase

7. absenta altor relatii curente

8. strategii de a face fata, dupa parerea evaluatorului - necesita ajutor (Parkes si Weiss, 1983)

Ar fi fost bine daca am fi avut un set de predictori care se poata fi aplicati la toata populatia de persoane indoliate. Totusi asa ceva nu exista. Desi s-ar putea sa existe si unele aspecte comune, ceea ce prezice un doliu dificil pentru o populatie poate fi diferit de ceea ce prezice dificultati in alt grup. Clinicienii care doresc sa foloseasca un model predictiv trebuie sa faca studii descriptive atente care sa reuneasca evaluari in faza de inceput a doliului si apoi sa faca post-evaluari la subiectii care nu primesc ajutor la intervale fixe de timp, pentru a vedea care dintre evaluarile initiale sunt predictorii cei mai buni pentru dificultatiile ulterioare. Predictorii ar trebui selectati raportandu-i la caracteristicile importante ale durerii listate in Capitolul 2.

Principiile si proceduriile consilierii

Oricare ar fi filosofia cuiva asupra consilierii durerii si maniera de lucru, exista anumite principii si proceduri care fac eficienta consilierea durerii. Ceea ce urmeaza reprezinta un ghid pentru consilier, pentru a putea ajuta clientul sa treaca printr-o situatie de durere acuta si sa ajunga sa-si incheie travaliul de doliu.

Principiul 1: Ajuta-l pe supravietuitor sa-si actualizeze pierderea

Cand cineva pierde o persoana semnificativa, chiar daca moartea era oarecum previzibila dinainte, apare intotdeauna o senzatie de irealitate - sentimentul ca de fapt nu s-a intamplat. De aceea primul pas in consiliere e sa aduci clientul la o constientizare completa ca pierderea chiar a avut loc - persoana e moarta si nu se mai intoarce. Supravietuitorii trebuie sa accepte acesta realitate pentru a se putea confrunta cu impactul emotional al pierderii.

Cum ajuti pe cineva sa-si actualizeze pierderea? Una dintre cele mai bune cai e sa-i ajuti pe supravietuitori sa vorbeasca despre pierdere. Acest lucru poate fi incurajat de consilier. Unde a avut loc decesul? Cum s-a intamplat? De la cine a aflat? Unde era cand a aflat? Cum a fost inmormantarea? Ce s-a spus la serviciile funerare? Toate aceste intrebari sunt puse pentru a ajuta persoana sa vorbeasca in mod special despre circumstantele decesului. Multi oameni au nevoie sa treaca in revista inca o data si inca o data evenimentele pierderii, inainte de a constientiza pe deplin ca ele chiar s-au intamplat. Asta poate lua ceva timp. Multe dintre vaduvele pe care le-am studiat au spus ca le-a luat cam 3 luni pana sa inceapa sa realizeze si sa inteleaga ca sotul lor era mort si nu avea sa se mai intoarca. Importanta discutiilor despre pierdere a fost recunoscuta de Shakespeare, care prin Macbeth avertizeaza: ''Spuneti cuvinte de tristete; durerea care nu vorbeste macina inima impovarata si o frange''.

Vizitarea mormantului sau a locului unde sunt ramasitele sau au fost imprastiate, poate de asemenea sa aduca realitatea pierderii. Explorati cu clientul daca viziteaza vreodata mormantul si cum e pentru el. Daca nu il viziteaza, intrebati-l care e fantasma lui in privinta mersului acolo. Vizitele la mormant isi au radacinile in expectatiile si practicile culturale, dar pot de asemenea sa dea indicii despre stadiul in care se afla o persoana cu privire la prima etapa a doliului. Unii oameni au nevoie sa fie incurajati sa viziteze mormantul ca faza a travaliului lor de doliu. Acest lucru poate fi facut cu delicatete, sensibilitate si tinand cont de momentul potrivit pentru o astfel de sugestie.

Consilierul poate fi un ascultator rabdator si poate continua sa incurajeze persoana sa vorbeasca despre pierdere. In multe familii, cand persoana vaduva vorbeste despre deces, raspunsul este: ''Nu-mi spune mie ce s-a intamplat. Stiu si eu ce s-a intamplat. De ce te chinuiesti singura vorbind despre asta?''. Membrii familiei nu-si dau seama ca ea simte nevoia sa vorbeasca despre asta - vorbitul o ajuta sa constientizeze realitatea pierderii. Consilierul nu e atat de grabit ca familia si poate facilita constientizarea pierderii si a impactului ei incurajand pacientul sa verbalizeze. Verbalizarea poate include amintiri despre decedat, prezente si trecute.

Principiul 2: Ajuta-l pe supravietuitor sa-si identifice si sa-si exprime trairile

In ultimul capitol am subliniat o serie de trairi pe care oamenii le au in timpul doliului, majoritatea dintre ele fiind etichetate ca disforice. Din cauza durerii si neplacerii, multe dintre sentimente pot sa nu fie recunoscute de catre supravietuitor sau pot sa nu fie traite la intensitatea de care ar avea nevoie pentru a fi consumate mai eficient. Multi clienti vin sa ne vada pentru ca vor sa scape imediat de durererea lor. A-i ajuta sa accepte si sa-si traiasca durerea este o parte majora a interventiei noastre. Unele dintre trairile cele mai problematice pentru supravietuitori sunt furia, vina, anxietatea si neajutorarea.

Furia Cand cineva iubit moare, e ceva obisnuit sa te simti furios. ''Ceea ce m-a ajutat au fost oameni carora le-a pasat si care m-au ascultat strigand si urland'', a spus un barbat intre 20 si 30 de ani a carui sotie murise. Am sugerat mai devreme ca furia provine probabil din 2 surse. Una din frustrare si a doua dintr-un sentiment de neajutorare regresiva. Oricare ar fi sursa, e adevarat ca multa lume simte o furie intensa, dar nu o asocieaza intotdeauna cu furia fata de decedat. Aceasta furie e reala si trebuie sa se indrepte spre ceva, daca nu direct spre decedat, tinta reala, poate fi deflectata spre alte persoane, cum ar fi medicul, personalul spitalicesc, directorul de servicii funerare, preotul sau un memebru al familiei.

Daca furia nu e indreptata catre decedat sau deplasata asupra altcuiva, poate fi retroflectata - intoarsa spre sine si traita ca depresie, vina sau stima de sine scazuta. In cazuri extreme, furia retroflectata se poate concretiza in comportament suicidar, in ideatie sau in act. Un consilier competent al doliului  va investiga intotdeauna ideatia suicidara. O simpla intrebare ca ''A fost asa de rau incat te-ai gandit sa-ti faci rau?'' e mai apta sa aiba rezultate pozitive decat sa indemne pe cineva la un act autodistructiv. Gandurile suicidare nu reprezinta intotdeauna furia retroflectata. Ele pot de asemenea sa vina dintr-o dorinta de reintalnire cu decedatul.

O parte din furie e emanata de durerea intensa traita in timpul doliului si consilierul poate ajuta clientul sa intre in contact cu aceasta. De cele mai multe ori, totusi, nu e productiv sa ataci problema furiei direct. De exemplu, in multe cazuri daca intrebi: ''Esti furios ca a murit?'', persoana va spune: ''Cum as putea fi furios ca a murit? Nu a vrut el sa moara. A facut infarct.'' Sau oamenii raspund asa cum mi-a raspuns o vaduva cu care am lucrat de curand: ''Cum as putea sa fiu furioasa? Era un crestin laic activ. Credea foarte mult intr-o viata de apoi si ii e mult mai bine asa.'' De fapt ei ii era mult mai rau. O lasase cu multe griji, indatoriri si preocupari si nu a trebuit sa sapam prea adanc ca sa gasim o furie intensa - furie ca murise si o lasase cu toate problemele astea. Multi oameni nu-si recunosc trairile de furie daca ii intrebi direct despre furie. Ori nu sunt constienti de aceste sentimente ori adera la prescriptia culturala de a nu-i vorbi de rau pe morti. O tehnica indirecta pe care am gasit-o benefica e sa utilizezi cuvantul cheie mai moale ''a-ti lipsi''. Uneori intreb supravietuitorul: ''De ce anume ti-e dor in ceea ce-l priveste?'' si persoana raspunde cu o lista intreaga care de cele mai multe ori duce la tristete si lacrimi. Dupa putin timp, intreb: ''Ce nu-ti lipseste la el?''. Exista de obicei o pauza si o tresarire in privire, apoi persoana spune ceva de genul: ''Ei bine, nu m-am gandit niciodata in felul asta, dar acum ca ai adus vorba, nu mi-e dor de hainele aruncate pe podea, de intarzierile seara de la cina'' si multe altele. Apoi persoana incepe sa-si constientizeze si alte sentimente negative pe care le are. E important sa nu lasi clientul cu aceste trairi negative, ci sa-l ajuti sa gaseasca o balanta mai buna intre sentimentele negative si pozitive pe care le are fata de decedat - sa te asiguri ca sentimentele negative nu le impiedica pe cele pozitive si vice versa. Terapeutul joaca un rol activ in realizarea acestui lucru.

In unele cazuri, tot ceea ce persoana are sunt trairile negative si e important sa-l ajuti sa intre in contact cu trairile corespondente pozitive care exista, chiar daca acestea sunt putine la numar. A pastra numai sentimentele negative poate fi o cale de a evita tristetea care ar deveni constienta inaintea admiterii oricarei pierderi semnificative. Recunoasterea sentimentelelor pozitive e o parte necesara a procesului de atingere a unei incheieri adecvate si sanatoase a travaliului de doliu. Aici nu e problema reprimarii trairii disforice cum e furia, ci a trairilor de afectiune.

Mike avea 23 de ani cand tatal lui alcoolic a murit. De-a lungul anilor acesta se purtase rau cu el. ''Crease in mine o dependenta si am continuat sa ma intorc la el cautand ceva ce nu am obtinut niciodata. Dupa ce a murit mi-am pastrat resentimentele fata de el.'' La 3 ani dupa deces, Mike a fost tratat prieteneste de un om mai in varsta. Intr-o seara, cand se pregatea sa plece, omul l-a atins asa cum o facea tatal lui cu ani in urma cand il ducea la culcare. Aceasta atingere i-a scos la suprafata o imagine foarte vie a inmormantarii tatalui lui si a felului cum era intins in sicriu. Acesta imagine a fost insotita de un sentiment intens de tristete si a constientizat cat de mult ii lipsea dragostea tatalui sau. A incercat sa se opuna acestui sentiment zicandu-si ca in mintea lui nu era tatal lui cel din sicriu, dar nu a mers. Tristetea a invins. ''Cum pot explica faptul ca-mi lipseste dragostea tatalui meu, cand nu am avut-o niciodata?'', m-a intrebat el cand a venit la terapie. Prin intermediul lucrului nostru, a reusit sa-si echilibreze trairile. Treptat a gasit o incheiere si o usurare gandindu-se ca ''L-am iubit, dar el nu a putut, din cauza educatiei sale, sa-si exprime afectiunea fata de mine.''

Document online: Sociologie economica rurala - intrebari Proiect: Cauzele violentei din scoli - factorii de mediu sau familiali

Vina. Sunt mai multe lucruri care pot provoca sentimentul de vina dupa o pierdere. De exemplu, supravietuitorii se pot simti vinovati pentru ca nu au oferit o ingrijire medicala mai buna, nu au fost de acord cu o operatie, nu au consultat un doctor mai devreme sau nu au ales spitalul potrivit. Parintii ai caror copii mor sunt foarte vulnerabili la sentimentele de vina care se focalizeaza pe faptul ca nu au putut impiedica copilul sa nu sufere si sa nu moara. Unii se simt vinovati pentru ca nu traiesc o tristete atat de intensa cum isi imagineaza ca ar trebui. Oricare ar fi motivele, cea mai mare parte din aceasta vina e irationala si se centreaza in jurul circumstantelor mortii. Consilierul poate ajuta aici, pentru ca vina irationala cedeaza ea insasi in fata testarii realitatii. Daca cineva spune: ''Nu am facut suficient'', o sa-l intreb: ''Ce ai facut?'', iar el o sa raspunda: ''Am facut asta.'' si apoi eu o sa zic ''Ce altceva ai mai facut?''. ''Ei bine, am facut asta.". "Si mai ce?''. ''Pai, si asta''. Si apoi o sa-i treaca prin minte si alte lucruri si va spune ''Am facut asta si asta si asta.''. Dupa un timp va ajunge la concluzia ca ''Poate ca am facut tot ce am putut in conditiile date.''

Totusi exista si vina adevarata, culpabilitate reala si cu aceasta e mult mai greu de lucrat. In anumite situatii am folosit tehnici psihodramatice intr-o secventa de terapie de grup pentru a ajuta persoana sa lucreze cu o astfel de vina. In unul dintre aceste grupuri Vickie, o tanara, a spus ca in noaptea in care tatal ei a murit s-a hotarat sa ramana cu prietenul ei si nu a fost acasa cu familia. A simtit ca a gresit fata de tatal ei, de mama ei, de fratele ei si fata de sine. In psihodrama am pus-o sa aleaga din grup persoane care sa joace rolurile membrilor familiei ei, inclusiv pe al ei. Apoi am pus-o sa interactioneze cu fiecare dintre acesti oameni, spunandu-le despre sentimentul acela de a-i fi nedreptatit si ascultand raspunsul fiecarui personaj din dramatizare. Sedinta a fost foarte emotionanta, dar probabil ca cel mai emotionant moment a fost la final, cand Vickie a imbratisat persoana care o reprezenta pe ea. In acel moment a trait un fel de impacare si vindecare in intreaga ei fiinta.

Anxietatea si neajutorarea Persoanele ramase in viata in urma unui deces se simt deseori anxioase si tematoare. Mare parte din aceasta anxietate e generata de trairi de neajutorare, sentimentul ca ele nu pot sa se descurce sau sa supravietuiasca singure. Aceasta e o experienta regresiva, care de obicei se linisteste cu timpul si o data cu realizarea faptului ca, desi e dificil, se pot descurca. Rolul consilierului e sa le ajute sa recunoasca, prin restructurare cognitiva, strategiile prin care s-au descurcat pe cont propriu inainte de pierdere si acest lucru ajuta ca trairile de anxietate si neajutorare sa se transforme intr-un fel de perspectiva.

O a doua sursa de anxietate este cresterea constientizarii mortii personale (Worden,1976). Constientizarea mortii personale este constientizarea nu a mortii in general sau a altcuiva, ci a mortii proprii. Asta e ceva ce avem cu totii, ceva care dainuie in fundalul constiintei noastre. Din timp in timp iese in fata si devine mai constienta - de exemplu, atunci cand pierdem pe cineva sau avem un accident de masina.

Pentru cei mai multi dintre noi constienta mortii personale exista la un nivel foarte scazut. Cu toate acestea, o data cu pierderea unei persoane semnificative, fie prieten sau membru al familiei, se produce o crestere a constientei propriei mortalitati, ceea ce duce la o anxietate existentiala. Consilierul poate urma mai multe directii, in functie de client. Pentru unii e mai bine sa nu abordezi frontal subiectul, ci sa-l lasi asa si sa presupui ca constienta mortii o sa se domoleasca si o sa  se stearga. Cu altii e util sa abordezi problema direct si sa-i faci sa vorbeasca despre fricile si presimtirile lor privind propria moarte. Articularea acestora in fata consilierului poate ajuta clientii sa se simta usurati ca si cum si-ar descarca grijile si ar explora alte optiuni. In orice caz, consilierul trebuie sa decida dupa propria judecata care alegere e cea mai potrivita.

Tristetea Sunt unele momente cand tristetea si plansul trebuie sa fie incurajate de consilier. Frecvent oamenii refuza sa planga in fata prietenilor de teama sa nu impuna prietenia sau sa o piarda, suportand inca o pierdere. Plansul intr-o situatie sociala poate de asemenea fi suprimat pentru a evita criticismul celorlalti. O vaduva a auzit o cunostinta zicand: ''Au trecut 3 luni. Cu siguranta ar trebui sa se adune si sa termine cu starea asta de autocompatimire.''. Nu e nevoie sa mai spun ca asta nu a ajutat-o nici cu tristetea, nici nu i-a oferit suportul de care avea nevoie.

Unii oameni se tem ca plansul deschis nu o sa arate ca fiind ceva demn sau ca o sa-i stanjeneasca pe altii. Stella isi pierduse pe neasteptate fiica in varsta de 4 ani si funeraliile s-au tinut in casa socrilor ei, la o oarecare distanta de locul unde avusese loc decesul. Stella era obisnuita sa isi exprime durerea, dar soacra ei a intimidat-o atat de mult cu prezenta ei stoica din timpul inmormantarii, ca Stella nu numai ca si-a reprimat tristetea, ci i-a si cerut mamei ei mai in varsta sa faca la fel, ca nu cumva sa deranjeze familia sotului ei. Consiliera a ajutat-o sa puna asta in perspectiva si sa isi dea voie sa planga, lucru de care avea nevoie si pe care il negase.

A plange singur poate fi util, dar poate sa nu fie atat de eficace ca plansul alaturi de cineva si primirea de suport. ''Doar plansul totusi nu e suficient. Indoliatul are nevoie de ajutor pentru a identifica semnificatia lacrimilor si acest sens se va schimba pe masura ce travaliul asupra doliului se desfasoara'' (Simons, 1979, p.89). E important ca terapeutul sa nu se multumeasca doar cu exprimarea emotiilor vehemente. Focalizarea e esentiala. Tristetea trebuie insotita de o constientizare a ceea ce persoana a pierdut; furia trebuie tintita adecvat si eficace; vina trebuie evaluata si rezolvata; anxietatea trebuie identificata si lucrata. Fara acest focus, consilierul nu e eficient, indiferent de importanta sau gradul sentimentului care e evocat (Van der Hart, 1988):

Alaturi de nevoia de focalizare vine si nevoia de echilibru. Indoliatii trebuie sa ajunga la un echilibru care sa le permita sa isi traiasca durerea, sentimentul de pierdere, singuratatea, frica, furia, vina si tristetea; sa-si accepte suferinta si sa si-o exprime; sa inteleaga si sa simta cel mai adanc in sufletul lor ce li s-a intamplat si totusi sa faca toate astea in anumite doze, ca sa nu fie coplesiti de asemenea trairi (Schwartz-Borden, 1986, p. 299).

Principiul 3: Asistarea vietii fara decedat

Acest principiu implica sa-i ajuti pe oameni sa se acomodeze cu o pierdere facilitandu-le abilitatea de a trai fara decedat si de a lua decizii pe cont propriu. Pentru a face asta, consilierul poate folosi o strategie de rezolvare de probleme - adica ce probleme intampina supravietuitorul si cum pot fi ele rezolvate? Asa cum s-a mentionat mai devreme, decedatul juca numeroase roluri in viata supravietuitorului si aceasta abilitate de adaptare la pierdere e in parte determinata de aceste roluri variate. Un rol important in familii este cel decizional si acest rol creeaza de multe ori probleme dupa pierderea partenerului. In multe relatii unul dintre parteneri e cel care ia de obicei deciziile, adesea barbatul. Cand el moare, sotia se poate simti ca un copil de 6-7 ani cand e vorba de a lua decizii de una singura. Consilierul o poate ajuta sa invete modalitati eficiente de a face fata si sa dobandeasca abilitati decizionale ca sa fie capabila sa preia rolul anterior indeplinit de sotul ei si facand asta sa-si reduca stresul emotional. Alt rol important care trebuie abordat atunci cand ai de a face cu pierderea unui partener e cel sexual. Unii consilieri ezita sa abordeze aceasta problema importanta; sau poate fi prea mult subliniata, incat sa ajunga sa-l deranjeze pe supravietuitor. Ritei,o casnica de 50 de ani, i s-a propus sa se alature unui grup de persoane vaduve dupa moartea neasteptata a sotului ei. Un consilier bine intentionat dar absurd i-a spus ca grupul o va ajuta sa-si gaseasca o noua relatie si o va ajuta in privinta nevoilor sale sexulale. Asta nu era lucrul pe care aceasta femeie mai mult inhibata si intre 2 varste ar fi vrut sa-l auda si a refuzat ceea ce ar fi putut fi o experienta de grup suportiva, daca problema i-ar fi fost prezentata in alt fel. A fi capabil sa discuti sentimentele legate de sex care emerg, inclusiv nevoia de a fi atins si da a fi imbratisat, e important. Consilierul poate sa-i sugereze clientului mijloace prin care si-ar putea satisface aceste nevoi, mijloace care sunt in consens cu personalitatea si sistemul de valori ale clientului. Sunt cei a caror experienta sexuala a fost numai cu partenerul decedat, asa ca consilierul trebuie sa abordeze orice anxietate legata de experiente sexuale noi.

Ca un principiu general, persoana care a suferit un doliu recent ar trebui descurajata sa ia decizii importante de schimbare a vietii, cum ar fi sa-si vanda casa, sa-si schimbe slujba sau cariera sau sa adopte copii, prea curand dupa deces. E dificil sa ai o judecata buna in timpul fazei acute a doliului cand exista un risc mai mare de reactii dezadaptative. ''Nu muta sau vinde lucruri, ca sa poti fugi. Lucreaza-ti doliul acolo unde lucrurile iti sunt familiare'', a spus o vaduva in grupul nostru de persoane vaduve.

O alta vaduva s-a mutat in Boston din New York imediat dupa suicidul sotului ei. ''Am crezut ca asta o sa ma faca sa-mi fie mai putin dor de el'', mi-a zis. Dupa un an in Boston si-a dat seama ca nu merge si a venit la terapie. Un domeniu pe care nu l-a luat in calcul adecvat a fost sistemul de suport - bine dezvoltat in New York si slab in Boston. Atunci cand descurajezi persoana indoliata sa ia decizii importante de schimbare a vietii prea curand, trebie sa fii atent sa nu promovezi un sentiment de neajutorare. Mai bine comunica-le ca vor fi destul de capabili sa ia decizii si sa intreprinda actiuni atunci cand or sa fie pregatiti si sa nu ia decizii doar ca sa reduca durerea.

Principiul 4: Facilitarea restabilirii locului emotional al persoanei decedate

Facilitand repozitionarea emotionala,consilierul poate ajuta supravietuitorii sa gaseasca un nou loc in viata lor pentru persoana pe care au pierdut-o - un loc care sa-i permita supravietuitorului sa isi vada mai departe de viata lui si sa-si faca alte relatii. A-si aminti e o cale de a retrage treptat energia emotionala investita in decedat. Unii oameni nu au nevoie de nici o incurajare, dar sunt multi care au nevoie si asta se intampla mai ales la cei care si-au pierdut partenerul. Unii oameni ezita sa-si faca alte relatii pentru ca ei cred ca acest lucru o sa pateze amintirea sotului lor disparut. Altii ezita pentru ca simt ca nimeni nu o sa poata tine locul persoanei disparute. Intr-o anumita masura e adevarat, dar consilierul ii poate ajuta sa inteleaga ca desi persoana pierduta nu va mai putea fi inlocuita, e in regula sa incerci sa umpli locul gol cu o noua relatie.

Sunt acei care mai degraba decat sa ezite se arunca repede in relatii noi si consilierul poate sa-i ajute sa evalueze cat de potrivit e acest lucru. ''Daca m-as putea casatori din nou totul ar fi O.K'', a zis o vaduva la scurt timp dupa deces. De multe ori aceasta actiune nu e potrivita pentru ca poate impiedica o incheiere adecvata a doliului si poate duce la divort, care ar fi o pierdere aditionala. Odata am intalnit un barbat care la inmormantarea sotiei lui ''a agatat-o'' pe viitoarea lui sotie. A reusit sa o convinga si in scurt timp a inlocuit-o pe sotia lui. Impresia mea a fost ca acest lucru a fost cam bizar si nepotrivit. Daca oamenii se grabesc sa faca o inlocuire rapida, asta poate sa-i faca sa se simta mai bine pentru un timp, dar poate de asemenea sa impiedice trairea intensitatii si profunzimii pierderii. Aceasta intensitate trebuie traita inainte ca travaliul de doliu sa se incheie. De asemenea, ca relatia sa mearga, noua persoana trebuie sa fie recunoscuta si apreciata pentru ea in sine.

Principiul 5: Oferirea de timp pentru a jeli

A jeli cere timp. E procesul de taiere a corzilor si un astfel de proces e gradat. ''Fiecare zi de nastere si aniversare taie inca un fir din coarda'', a spus o mama a carei fiica fusese omorata de un fost iubit. Un impediment poate veni din partea membrilor familiei care de-abia asteapta sa depaseasca pierderea si durerea si sa se intoarca la rutina normala. Copii le spun adesea mamelor lor ''Hai, lasa, trebuie sa te intorci la viata ta. Tata nu ar fi vrut ca tu sa te amaresti asa tot timpul.'' Ei nu realizeaza ca ea are nevoie de timp ca sa se acomodeze cu pierderea si cu toate consecintele ei. In consilierea durerii, consilierul poate ajuta familia explicandu-i acest lucru, care poate parea evident, dar care nu e intotdeauna atat de evident si pentru membrii familiei. Am descoperit ca exista anumite momente in timp care sunt in mod special dificile si ii incurajez pe cei care fac consilierea durerii sa recunoasca aceste perioade de timp critice si sa ia contact cu persoana daca nu exista un contact regulat in desfasurare. Dupa 3 luni apare un astfel de moment. Am lucrat cu o familie mai multe luni in timpul luptei tatalui cu cancerul. Dupa moartea lui am fost la inmormantare. Tatal fusese preot si vaduva si cei 3 copii ai ei nu ar fi putut avea mai mult suport decat au avut la inmormantare si dupa aceea. Cu toate astea, cand am contactat-o pe vaduva dupa o perioada de 3 luni a fost incredibil de furioasa pentru ca nimeni nu mai sunase, oamenii o evitau si ea isi deplasase furia asupra succesorului sotului ei, noul preot al bisericii.

Un alt moment critic este in preajma primei aniversari a decesului. Daca consilierul nu are contacte periodice cu supravietuitorul, l-as incuraja sa il recontacteze in preajma acestei prime aniversari. Tot felul de ganduri si sentimente ies la suprafata in aceasta perioada si de cele mai multe ori persoana va avea nevoie de un suport in plus. Consilierii sunt incurajati sa-si noteze pe calendar cand a avut loc decesul si apoi sa faca reprogramari tinand cont de aceste momente critice. Pentru multi, vacantele sunt cele mai dificile. O interventie eficienta e sa il ajuti pe client sa anticipeze asta si sa se pregateasca din timp. ''Gandindu-ma la Craciun dinainte, m-a ajutat cu siguranta'', a spus o tanara mama vaduva. Din nou, cat de des il contactezi pe supravietuitor depinde de relatia pe care o ai cu el si de contractul de consiliere, fie formal, fie informal. Totusi, ceea ce vreau sa spun e ca travaliul de doliu necesita timp si consilierul trebuie sa vada rolul interventiei ca unul care poate din necesitate sa se intinda un anumit timp, chiar daca contactele actuale pot sa nu fie frecvente.

Principiul 6: Interpretarea a ceea ce inseamna comportament ''normal''

Al saselea principiu din aceasta lista este intelegerea si interpretarea comportamentelor normale de doliu. Dupa o pierdere importanta multi oameni au senzatia ca o iau razna. Asta poate fi amplificata din cauza ca de multe ori sunt distrasi si traiesc lucruri care nu fac parte din viata lor obisnuita. Daca terapeutul are o intelegere clara a ceea ce inseamna comportament normal de doliu, atunci il poate asigura pe indoliat asupra normalitatii acestor experiente noi. Se intampla rar ca cineva sa se decompenseze si sa devina psihotic ca urmare a unei pierderi, dar sunt si exceptii. Ele apar uneori atunci cand oamenii au mai avut si inainte episoade psihotice sau au un diagnostic de personalitate borderline. Oricum, e chiar un lucru comun ca oamenii sa simta ca o iau razna, mai ales cei care nu au mai avut o pierdere majora pana atunci. Si daca un consilier intelege, de exemplu, ca halucinatiile, o accentuata senzatie de zapaceala sau preocuparea pentru decedat sunt comportamente normale, atunci persoana poate fi linistita de catre acest consilier (Parkes, 1972).

Principiul 7: Permiterea diferentelor individuale

Exista tipuri variate de raspunsuri comportamentale la doliu. Asa cum e important sa nu te astepti ca toti care mor, sa moara intr-o maniera similara, tot asa e important sa nu te astepti ca toti oamenii care trec printr-un doliu sa sufere in acelas mod. Totusi, acest lucru e uneori greu de inteles penru familii. Se simt jenati atunci cand un membru al familiei are un comportament diferit de restul sau un individ care traieste ceva diferit de restul familiei se poate simti stanjenit de propriul lui comportament.

Odata, cand tineam o prelegere in Midwest, dupa intalnire am fost abordat de o tanara care vroia sa vorbeasca cu mine despre familia ei. Parintii ei pierdusera de curand un copil mic si mama ei isi plangea aceasta pierdere, ca de altfel si ea, dar se temea ca tatal ei nu face acelasi lucru. Era ingrijorata ca el ar putea sa nu faca un travaliu de doliu adecvat si ca urmare sa aiba o reactie de doliu reprimata. Vorbind cu ea, am aflat ca tatal ei ceruse sa poarte el pe umeri micul sicriu, tot drumul de la capela pana la biserica. Mi-am imaginat acea figura singuratica mergand prin oras spre cimitir. Fiica lui a spus ca de la deces tatal ei, care era fermier, petrecea ore intregi pe tractor, singur pe campii. Am intuit ca tatal ei isi facea travaliul de doliu, dar in felul lui, si banuiala mea mi-a fost confirmata mai tarziu printr-o scrisoare de la ea.

Principiul 8: Oferirea de suport continuu

Al optulea principiu este ca o buna consiliere a durerii cere suport continuu. Spre deosebire de terapia durerii, care e focalizata pe o perioada fixa de timp, in consiliera durerii consilierii pot fi disponibili supravietuitorului si familiei in momentele critice de-a lungul timpului, cel putin in primul an de la deces. Unele dintre aceste momente critice au fost deja mentionate. Rolul consilierului aici este sa ofere speranta si o perspectiva de viitor. O modalitate buna de continuare a suportului oferit poate fi prin interemediul participarii la grupuri. Exista grupuri speciale pentru cei care si-au pierdut partenerul, copiii, parintii etc. Consilierul poate sa-i trimita sau sa conduca el insusi astfel de grupuri de suport si sa ii incurajeze sa vina. Dezvoltarea unor grupuri de doliu eficiente va fi discutata mai tarziu in acest capitol.

Principiul 9: Examinarea defenselor si a stilurilor de coping

Al noualea principiu implica ajutarea clientului sa-si examineze mecanismele de aparare si stilurile de coping, pentru ca ele vor fi intensificate de o pierdere semnificativa. Acest lucru e mai usor de realizat dupa ce se dezvolta increderea intre client si consilier, cand clientii sunt mai dispusi sa discute despre comportamentul lor. Unele dintre aceste defense si stiluri de coping prevestesc un comportament competent, altele nu. De exemplu, o persoana care face fata prin intermediul excesului de alcool sau droguri probabil ca nu se adapteaza eficient la pierdere:

Utilizarea unor cantitati mici de alcool pentru somn, diminuand anxietatea si stergand gandirea ruminativa, predispune supravietuitorul indoliat sa isi gaseasca alinarea in bautura, cu timpul ducand la o crestere a consumului si eventual la stadii de consum necontrolat sau obligatoriu. Un risc crescut il au persoanele indoliate care sunt alcoolici in recuperare sau care au istorii familiale puternice de alcolism (Shuchter & Zisook, 1987, p. 184).

Consilierul trebuie sa fie atent la asta si sa intrebe despre consumul sau abuzul de alcool sau alte medicamente. Consumul ridicat de medicamente sau alcool poate intensifica trairea durerii si depresia si poate impiedica travaliul de doliu. Daca exista o problema sau e suspectata, consilierul ar fi bine sa urmeze un tratament agresiv care ar putea include resursele unor grupuri ca Alcoolicii Anonimi sau Toxicomanii anonimi.

Cineva care se retrage si refuza sa priveasca pozele decedatului sau sa pastreze in jurul lui orice i-ar aduce aminte de decedat, poate avea un stil de coping nesanatos. Consilierul poate sa-i atraga atentia asupra acestor stiluri si sa-l ajute pe client sa le evalueze eficienta. Apoi pot explora impreuna alte modalitati de coping care ar putea fi mai eficiente in diminuarea stresului si rezolvarea problemelor.

Principiul 10: Identificarea patologiei si trimiterea clientului la alt specialist

Al zecelea si ultimul principiu din aceasta lista e sa identifici problemele si sa stii cand sa recomanzi pe altcineva clientului. O persoana care face consilierea durerii poate fi capabila sa identifice existenta patologiei care a fost declansata de pierdere si de doliul ulterior si, o data reperata o astfel de dificultate, poate gasi ca e necesara indrumarea spre alt profesionist. Acest rol particular e deseori numit rolul de ''portar''. Pentru unii oameni, consilierea durerii sau facilitarea travaliului de doliu nu e suficient si pierderea sau modul in care ei fac fata pierderii pot sa aduca la suprafata mai multe probleme dificile. Unele dintre aceste probleme pot necesita interventii speciale; acestea sunt discutate in Capitolul 5, ''Terapia durerii''. Pentru ca aceste dificultati implica tehnici si interventii speciale si o intelegere a psihodinamicilor, lucrul cu ele poate sa nu fie in sfera obiectivelor si abilitatilor consilierului durerii. Si chiar daca sunt, strategiile, tehnicile si scopurile interventiei pot sa se schimbe. E important pentru consilierii durerii sa-si recunoasca limitele si sa stie cand sa indrume o persoana spre terapia durerii sau alta psihoterapie.

Inainte de a parasi principiile si procedurile consilierii durerii, trebuie mentionate si banalitatile. Acestea sunt inca date de prietenii binevoitori si ocazional de catre un consilier. Cele mai multe banalitati nu sunt de ajutor. Multe dintre femeile din studiul nostru au spus ''Cand cineva a venit la mine si mi-a spus «Stiu cum te simti», acest comentariu m-a facut sa simt nevoia sa tip si sa-i strig «Tu nu stii cum ma simt, nu ai cum sa stii cum ma simt, tu nu ti-ai pierdut niciodata sotul»''. Comentarii ca ''fi un baietel curajos'', ''viata e pentru cei care traiesc'', ''asta o sa se termine curand'', ''te tii bine'', ''o sa-ti treaca intr-un an'', ''o sa fii bine'', ''tine-te tare'' de obicei nu ajuta deloc. Chiar si ''imi pare rau'' poate fi un comentariu care sa blocheze continuarea unei discutii. Si sunt aceia care, incercand sa-l faca pe celelalt sa se simta mai bine, incep sa toarne pierderile si tragediile pe care le-au avut ei in viata, probabil nefiind constienti ca a compara tragediile nu e o metoda care sa ajute. Oamenii in suferinta ne fac sa ne simtim neajutorati. Aceasta neputinta poate fi marturisita printr-o simpla afirmatie ca ''Nu stiu ce sa-ti spun.''

Tehnici utile

Orice consiliere sau terapie ar trebui sa se bazeze pe o intelegere teoretica solida a personalitatii si comportamentului uman si sa nu fie numai un set de tehnici. Cu toate astea, exista mai multe tehnici pe care le-am gasit folositoare in consilierea durerii si vreau sa le mentionez aici.

(a) Limbajul evocativ. Consilierul poate folosi cuvinte dure care sa evoce sentimente, de exemplu ''Fiul tau a murit'' versus ''Ti-ai pierdut fiul''. Acest limbaj ajuta oamenii cu realitatea care inconjoara pierderea si poate stimula unele dintre sentimentele dureroase care trebuie simtite. De asemenea, a vorbi despre decedat la timpul trecut poate fi util: ''Sotul dumneavoastra a fost . ''

(b) Utilizarea simbolurilor. Puneti-l pe indoliat sa aduca la sedintele de consiliere fotografii ale decedatului. Acest lucru nu numai ca il ajuta pe consilier sa inteleaga mai bine cine a fost persoana, dar de asemenea creeaza o senzatie de prezenta a decedatului si un focus concret pentru a vorbi decedatului, decat pentru a vorbi despre el. Alte simboluri pe care le-am gasit utile sunt scrisorile scrise de catre decedat, casete audio si video si articole de imbracaminte si bijuterii.

(c) Scrisul. Puneti supravietuitorul sa scrie o scrisoare sau mai multe decedatului, exprimandu-si gandurile si sentimentele. Acest lucru il poate ajuta sa-si finalizeze treburile neterminate, exprimand lucrurile pe care simte nevoia sa le spuna decedatului. Tinerea unui jurnal al experientei de doliu sau scrierea de poezii pot de asemenea facilita exprimarea sentimentelor si dau sens personal experientei pierderii. Lattanzi si Hale au scris un articol bun despre utilizarile variate ale scrisului la persoanele in doliu (Lattanzi & Hale, 1984).

(d) Desenatul. Ca si scrisul, desenarea unor imagini care reflecta sentimentele cuiva, ca si experientele cu decedatul, poate fi si ea de ajutor. Aceasta e o tehnica foarte buna de utilizat cu copiii in doliu, dar merge la fel de bine si cu adultii.

(e) Jocul de rol. A-i ajuta pe indoliati sa joace diferite situatii de care se tem sau fata de care se simt penibil e o cale de a abilita - ceea ce e foarte util in lucrul cu Tema III. Consilierul poate intra in jocul de rol, ca facilitator sau ca sa-i arate clientului posibile noi modele comportamentale.

(f) Restructurarea cognitiva. Aici prezumtia centrala este ca gandurile noastre ne influenteaza sentimentele, in special gandurile ascunse si vorbirea interioara care se desfasoara constant in mintea noastra. Ajutandu-l pe client sa-si identifice aceste ganduri si sa le testeze in realitate in privinta acuratetii sau a suprageneralizarii, consilierul il poate ajuta sa-si diminueze sentimentele generate de anumite ganduri irationale cum ar fi ''Nimeni nu o sa ma mai iubeasca vreodata'', un gand care cu siguranta nu poate fi probat in prezent. Pentru o discutie mai ampla asupra acestui lucru, a se vedea ''Feelling Good'' de David Burns, 1980.

(g) Jurnal de amintiri. O activitate pe care o familie indoliata o poate face impreuna e sa faca un jurnal de amintiri al membrului pierdut al familiei. Acest jurnal poate include povestiri despre evenimentele familiale, amintiri ca fotografii la minut sau alte fotografii, poezii si desene facute de diferiti membrii ai familiei, inclusiv de catre copii. Aceasta activitate poate ajuta familia sa isi aduca aminte si eventual sa jeleasca o imagine mai realista a persoanei decedate. In plus,copiii se pot intoarce si revizita acest jurnal de amintiri ca sa-si reintegreze pierderea in viata lor in evolutie si schimbare.

(h) Imagerie dirijata. A ajuta persoana sa si-l imagineze pe decedat, fie inchizand ochii sau vizualizandu-i prezenta pe un scaun gol, poate fi o tehnica foarte puternica. Puterea vine nu din imagerie, ci din aducerea lui in prezent si din vorbitul cu persoana, mai mult decat vorbitul despre ea.

Scopul tuturor acestor tehnici e sa incurajeze exprimarea deplina a gandurilor si sentimentelor privind pierderea, inclusiv a regretelor si dezamagirilor.

Utilizarea medicatiei

Au fost multe discutii referitoare la utilizarea medicamentelor in abordarea doliului normal in faza acuta. Consensul general este ca medicatia trebuie folosita cumpatat si centrat pe eliberarea de anxietate sau de insomnie contrar eliberarii de simptome depresive. Thomas P. Hachett, seful sectiei de Psihiatrie a Spitalului Massachusetts, avea o experienta considerabila in tratarea persoanelor indoliate. El utiliza anxiolitice ca sa trateze si anxietatea si insomnia (Hachett, 1974). Totusi, in administarea oricarui medicament la pacientii care trec printr-o reactie acuta de doliu, este foarte important sa tii departe de ei orice cantitate potential letala de medicamente. De obicei nu este indicat sa dai medicatie antidepresiva oamenilor care trec printr-o reactie acuta de doliu. Aceste antidepresive isi fac efectul dupa mult timp; rar reusesc sa aline simptomele doliului si pot pregati calea pentru un raspuns anormal la doliu, desi acest lucru trebuie demonstrat prin studii controlate. Exceptia ar fi in cazul episoadelor depresive majore. Cred ca medicamentele pot fi benefice la momentul pierderii cand o oarecare sedare sau ajutor pentru controlul anxietatii sunt utile. Totusi, asemenea administrari sunt folositoare pentru putin timp si inutile in cele mai multe cazuri.

Consilierea durerii in grupuri

Consilierea doliului poate fi facuta in contextul unui grup. Acest lucru nu este numai foarte eficient, dar  poate de asemenea sa fie o cale eficienta de a oferi suport emotional persoanei indoliate care-l solicita. Cele ce urmeaza sunt linii directoare pentru crearea unui grup si pentru a-l face sa functioneze eficient:

1. Alegerea unui tip de grup. Sunt mai multe decizii care trebuie sa fie luate in ceea ce priveste scopul si structura atunci cand se constituie un grup.

(a)   Scopul. Grupurile de doliu exista de obicei pentru unul sau mai multe din urmatoarele motive: suport emotional, educatie sau scopuri sociale. Uneori grupurile incep pentru un motiv care apoi implica un altul. Grupurile care incep pentru suport emotional pot continua cu aceeasi oameni o perioada de timp si sa devina mai mult sociale ca scop, chiar daca suportul emotional continua sa fie oferit. Desi fiecare dintre aceste scopuri poate fi valoros, sunt un mare sustinator al grupurilor care se constituie pentru suport emotional.

(b)   Structura. Unele grupuri sunt inchise si limitate in timp, adica functioneaza pe o perioada limitata de timp si participantii intra si ies din grup in aceleasi momente. Alte grupuri sunt deschise si fara o perioada limita de timp. Oamenii vin si pleaca pe masura ce grupul le indeplineste nevoile individuale. Sunt argumente pro si contra pentru fiecare tip de structura. In grupurile deschise e mai dificil sa aduci la zi membrii noi, din moment ce nu cunosc actiunile si deschiderile care au avut loc inainte de venirea lor. De asemenea, pe masura ce apar oameni noi, sentimentul de incredere trebuie dezvoltat din nou printre membrii.

(c)    Logistica. Numarul intalnirilor, durata lor, marimea grupului, locatia si costul sunt toate decizii importante care trebuie luate inaintea inceperii sedintelor. In spitalul nostru din Pasadena avem grupuri inchise de cate 8 persoane care se intalnesc in scopuri educative si pentru suport emotional. Grupurile sunt conduse de coterapeuti si se intalnesc in fiecare saptamana, 8 sedinte a cate 90 de minute. Membrilor li se cere o contributie financiara in ideea ca asta o sa incurajeze prezenta si o sa-i motiveze pe oameni sa paraseasca mai usor grupul.

2. Evaluarea anterioara a participantilor. Un factor cheie in a face un grup sa functioneze e selectia membrilor. E mult de spus despre omogenitate - punerea impreuna a oamenilor care au avut pierderi similare, de exemplu un grup pentru soti in doliu sau unul pentru parinti indoliati. Cu toate acestea unele programe nu sunt atat de extinse sau atat de raspandite acolo unde nu sunt suficienti oameni cu pierderi similare, pentru a avea un grup omogen. Daca exista un singur barbat vaduv intr-un grup de vaduve, e bina sa mai vina inca unul ca primul sa nu se simta ca o exceptie in grup sau ca personajul ciudat. Acelas lucru e valabil pentru includerea a cel putin 2 persoane cu alte tipuri de pierderi. Alt factor in selectie este cat de recenta e pierderea. E important sa nu incluzi oameni a caror pierdere e de 6 saptamani sau mai putin. Cei mai multi care sunt indoliati de asa putin timp nu sunt pregatiti pentru o experienta de grup. Unele grupuri de doliu au membri potentiali care asteapta 6 saptamani dupa pierdere pana sa se alature grupului. Totusi un anumit timp irosit poate fi de ajutor. O femeie care e de curand in doliu poate invata ceva de la cineva care e mai avanssat in travaliul doliului si poate fi un model pentru cum poate cineva sa mearga mai departe in termenii adaptarii la pierdere.

E esential sa inlaturi orice patologie serioasa cand selectezi oamenii pentru grupurile de doliu. Cei care au probleme patologice si emotionale serioase sunt mult mai bine tratati prin consiliere sau terapie individuala.

In selectie exista 2 tipuri de pierderi care pot ridica probleme speciale si includerea acestor potentiali membrii ai grupului trebuie luata serios in considerare. Un tip se refera la pierderile multiple. Oamenii care au pierdut mai multe persoane apropiate intr-o perioada scurta de timp sunt atat de coplesiti de durere incat nu pot participa eficient intr-un grup de doliu. Acestia pot fi oameni care au pierdut mai multi membri ai familiei pe neasteptate intr-un accident sau incendiu sau pot fi oameni care au suferit mai multe pierderi intr-o perioada scurta de timp.

Celalalt tip de pierdere care poate ridica probleme in grupurile de doliu il reprezinta pierderile despre care e greu de vorbit, cum ar fi suicidul. A include pe cineva a carui persoana apropiata s-a sinucis poate sa-i faca pe ceilalti din grup sa devina foarte anxiosi si acest lucru trebuie luat in considerare pe parcursul procesului de selectie. Ar fi bine sa fie incluse cel putin 2 persoane care au suferit o pierdere prin suicid. Acelasi lucru se aplica si pierderilor datorate SIDA. Grupurile speciale pentru supravietuitorii suicidului si cei ai SIDA pot fi foarte eficiente.

3. Definirea expectatiilor. Oamenii vin la grup cu expectatii diferite si daca grupul nu indeplineste aceste expectatii acesti oameni vor fi dezamagiti si pot sa nu se mai intoarca. Asta nu este numai un ghinion pentru individ ci, de asemenea, demoralizator pentru grup cand cineva nu mai revine. Inainte de prima sedinta de grup cel care face interviul pentru selectia grupului poate sa modeleze expectatiile persoanei si sa abordeze orice conceptie gresita sau frica nerealista in privinta participarii la grup. Recent, o femeie ne-a abordat pentru participarea ei la grupul nostru de doliu, de la spital, si am trimis-o la un alt grup pentru ca vroia clar anonimat. In grupul nostru toata lumea este incurajata sa impartaseasca atat de mult cat doreste si persona care dorea sa ramina anonima sigur nu s-ar fi integrat in grup. Am indrumat-o spre un grup mai mare care era centrat mai mult pe educatie decat pe suport si in care putea sa gaseasca anonimatul pe care si-l dorea. Cand faci selectia oamenilor pentru un grup de doliu, asigura-te ca te-ai ocupat mai intai de expectatiile lor.

4. Stabilirea regulilor de baza. Regulile de baza sunt reguli care sunt stabilite de liderul grupului, chiar la inceput si servesc mai multor scopuri. Ofera structurare, care ii ajuta pe membrii sa se simta in siguranta. A sti ca exista anumite reguli de comportament poate adauga un sentiment de suport. Regulile de baza ii ajuta de asemenea pe lideri, cu controlul. De exemplu, daca o regula de baza spune ca toti au un timp egal pentru a vorbi despre experienta lor personala si un membru al grupului depaseste timpul, liderul poate sa-i citeze regula de baza, ca sa faca impartirea mai echitabila. Sau daca cineva din grup a incalcat regula de baza a confidentialitatii, liderul poate aborda aceasta problema deschis. Explicati intotdeauna regulile de baza in prima sedinta si repetati-le in primele 2 sedinte de grup.

Exemple de reguli de baza pe care noi le utilizam in grupurile de suport pentru doliu sunt:

(a)        De la membrii se asteapta sa vina la fiecare sedinta si sa nu intarzie.

(b)       Informatia impartasita in grup ramane in grup. Cand se afla in afara grupului, membrii nu au voie sa vorbeasca despre experienta altui membru al grupului.

(c)        Oamenii sunt liberi sa impartaseasca despre pierderea lor atat de mult cat aleg ei.

(d)       Fiecare primeste un timp egal sa-si impartaseasca experienta. Aceasta regula ajuta la evitarea problemei monopolizarii atentiei grupului de catre o singura persoana.

(e)        Nu dam sfaturi decat daca sunt solicitate. E foarte usor in situatii de grup, mai ales in grupurile de doliu, ca oamenii sa dea sfaturi. In general sfatul nu e solicitat si nu e apreciat.

Avand reguli de baza si modeland expectatiile in timpul interviului de selectie, oamenii vin la grup stiind ca e un mediu sigur, ca experienta nimanui nu e mai mult sau mai putin importanta sau valoroasa decat a altuia, ca fiecare persoana va avea timpul ei sa impartaseasca atat de mult sau de putin cat alege si ca nu o sa li se spuna ce ar trebui sa simta sau sa li se dea sfaturi pe care nu le vor.

5. Determinarea tipului de conducere. Un al cincilea factor care face grupurile sa functioneze este conducerea eficienta si sunt mai multe tipuri dintre care poti alege. Unele grupuri sunt conduse doar de persoane care au suferit un doliu; de exemplu, in Societatea Prietenilor Compatimitori, parintii indoliati conduc grupuri pentru alti parinti indoliati. Alte grupuri sunt conduse de profesionisti in sanatate mintala si un al 3 lea model de conducere include grupuri conduse de profani, dar cu sprijin profesionist. Suportul profesionist ii permite liderului sa se poata consulta cu cineva daca apar intrebari despre indivizi sau despre interactiunile de grup. In Spitalul Pasadena grupurile noastre sunt conduse de profesionisti in sanatate mintala, formati, si de coterapeuti care sunt studenti in formare pentru una din specialitatile sanatatii mintale.

Printre variatele stiluri de conducere unele pot fi mai eficiente decat altele, in functie de scopul grupului. Unii lideri sunt mai activi, in timp ce altii sunt mai pasivi. Cred ca cel mai eficient stil pentru un lider de grup de doliu, centrat pe suport emotional, e sa fie activ la inceputul grupului si apoi pe masura ce grupul se consolideaza si din el emerge o conducere, liderul de drept se poate retrage si poate deveni mai putin activ. Un lider pasiv poate incuraja trairi de anxietate la membrii grupului, mai ales atunci cand grupul e nou. Acest stil de conducere depinde, bineinteles, de scopurile grupului. Daca scopul este educational, atunci liderul desemnat poate indeplini functia de conferentiar sau consilier. Daca scopul este de oferirea suportului emotional, rolul liderului este de a facilita dezvoltarea acestui lucru, asigurand cadrul pentru ca oamenii sa-si impartaseasca povestile si sa gasasca support si incurajare din partea celorlalti. Un grup al carui scop este reprezentat de dezvoltarea interactiunilor sociale va solicita un tip diferit de lider.

Problema co-liderului (co-terapeutului) este importanta in orice discutie despre conducerea unui grup. Este suficient un singur lider, sau mai mult de un lider (terapeut)? Cand grupul este mare, este esentiala prezenta co-terapeutului. Daca un grup foloseste modelul cu co-lider, este important ca cei doi lideri (terapeuti) sa mentina tot timpul o comunicare clara si deschisa intre ei. Este de dorit sa se intalneasca dupa sedintele de grup si sa discute despre grup. Tensiunile care pot fi subtile si dezbinante pentru grup pot apare intre lideri (terapeuti). Discutiile de dupa sedinte dintre terapeuti previn sa se intample acest.

Este important ca liderul sa ii trateze pe toti membrii grupului in mod egal. Un grup este o «reluare» a dinamicilor familiale si oamenii aduc cu ei toate tipurile de experiente pe care le-au avut cu propriile lor rude si parinti. Aceste sentimente si experiente apar in viata grupului, in timpul grupului. Nu este neobisnuit ca o persoana sa vrea sa fie o persoana speciala in viata liderului de grup si acest lucru poate crea dificultati grupului daca liderul permite sa se intample acest lucru. Este nevoie ca terapeutul sa fie constient de acest lucru si sa refuze invitatiile sau amabilitatile oferite de un membru al grupului. Este, de asemenea, nevoie ca terapeutul sa fie constient de propriile sale probleme care l-ar putea face sa accepte anumite atentii din partea unui membru al grupului. Este de asemenea important ca orice intalniri din afara cadrului de grup dintre lider si un membru al grupului sa fie discutate in grup la urmatoarea intalnire de grup.

6. Intelegerea dinamicii interpersonale. Ce vor oamenii atunci cand vin impreuna intr-un anumit grup, fie de impartasire a necazurilor, fie politic, fie de psihoterapie? Cred ca sunt trei nevoi care, la un anumit nivel al constientizarii, se gasesc in mintea oamenilor cand participa la grupuri (Shutz, 1972).

(a)     Nevoia de apartenenta: Cei mai multi oameni care vin la un nou grup se vor uita imprejur si se vor intreba: «Ma potrivesc aici?», «Sunt oamenii astia la fel ca mine?». Daca nu isi dau un raspuns afirmativ la aceasta intrebare, probabil nu vor mai veni la a doua intalnire. Chiar daca vin inca o data, aceasta preocupare va fi in continuare prezenta in sedintele de inceput ale oricarui grup.

(b)     Nevoia de control: O a doua preocupare este legata de control. «Sunt important/a?», «Contez in acest grup?», «Are vreo importanta ceea ce spun?», «In ce masura pot influenta acest grup?» sau «In ce masura voi fi influentat de ceilalti membrii ai grupului?». Asa cum pentru oameni este important sa simta ca se potrivesc in acel grup, este la fel de important sa simta ca au un grad de influenta asupra celorlalti membrii ai grupului. Daca nu au, mai degraba nu vor mai continua sa ia parte la grupul de consiliere.

(c)      Nevoia de afectiune: Un al treilea lucru pe care oamenii il cauta prin participarea la un grup este afectiunea. Folosesc in sens larg termenul de afectiune. «Le pasa celorlaltide mine?», «Le pasa intr-adevar celorlalti de ceea ce se intampla cu mine?». Nevoia de afectiune se intalneste atunci cand grupul isi dezvolta un simt al identitatii si coeziunii si intensitatea ei variaza. In unele grupuri, se dezvolta un simt crescut al afectiunii intre diferiti membrii. Oamenilor intr-adevarle pasa de ceilalti si simt ca si celorlalti le pasa. In alte grupuri, acest simt al afectiunii este mult mai putin dezvoltat.

Pe scurt: oamenii doresc sa se simta in siguranta si importanti. Daca apar probleme de comportament care sunt de natura sa debine grupul, este important sa se puna intrebarea: «E adevarat ca aceasta persoana nu se simte in siguranta?», «Se simte ea importanta?». A gandi la aceste probleme poate ajuta la diminuarea problemelor de comportament.

7. A face fata efectiv problemelor de comportament: Sunt cateva comportamente care scad coeziunea grupului si creeaza liderilor dificultati. In cele ce urmeaza voi prezenta un sumar al acestora impreuna cu sugestii pentru rezolvarea lor:

(a)               Pierderea suferita de mine e mai mare decat pierderea suferita de tine. Aceasta atitudine apare din cand in cand in grupuri centrate pe pierdere. Am condus de curand doua grupuri in care doua femei isi pierdusera fiicele tinere, adulte. Una dintre ele inca mai avea sot, cealalta nu. Femeia fara sot a spus grupului ca pierderea suferita de ea era mai mare decat a celeilalte pentru ca cealalta avea un sot, ea insa nu. Un raspuns, din partea liderului, pentru a face fata unei asemenea situatii este: «pierderile suferite de fiecare sunt importante in acest grup» si «nu ne aflam aici pentru a compara pierderile».

(b)               Cel care da sfaturi: Camille Wortman si colegii, de la Universitatea Michigan, au intrebat membrii unui grup centrat pe probleme de pierdere ce anume a fost de ajutor pentru ei si ce nu a fost de ajutor in acea suferinta. Printre lucrurile cel mai putin folositoare pe care acesti oameni le-au enumerat a fost acela de a li se da sfaturi. A face fata situatie in are un membru al grupului da sfaturi este destul de usor, daca exista o regula de baza in grup care sa afirme: «nu dam sfaturi decat daca ni se cere acest lucru» (Lehman et. Al., 1986).

(c)                Moralizatorul: Un alt tip de persoana dificila este moralizatorul. Acest tip de persoana da sfaturi moralizatoare exprimate prin «trebuie», «ar fi trebuit», «trebuia». Am lucrat de curand cu o persoana intr-un grup centrat pe pierdere care provenea din traditia celor Douasprezece Trepte si, foarte bine intentionat, era cu adevarat moralizator cu ceilalti membrii ai grupului. Cativa din membrii grupului au simtit asta. L-am incurajat sa spuna: «Asta e ceea ce eu as face» decat sa spuna «Asta e ceea ce tu trebuie sa faci».

(d)               Cel care nu participa: O alta dificultate provine din neparticiparea unui membru. Oamenii care participa foarte putin sau deloc sunt adesea perceputi de ceilalti membrii ai grupului ca fiind critici. Cel mai usor mod de a evita non-participarea este ca liderul sa-i ajute pe toti membrii grupului sa impartaseasca ceva despre pierderea suferita de ei inca de la prima intalnire de grup. A permite cuiva sa ramana tacut la prima intalnire de grup va incuraja ca acea persoana sa se comporte la fel si pe parcursul urmatoarelor intalniri.

(e)               Persoana care vine cu o problema la sfarsitul grupului: Cu doua minute inainte de sfarsitul grupului, aceast tip de persoana spune: «Apropo, fiul meu a avut un accident saptamana trecuta». Oamenii care fac acest lucru trebuie incurajati sa aduca in discutie problema cu prima ocazie, la urmatoarea intalnire de grup, mai degraba decat sa fie depasit timpul in care se desfasoara grupul si sa se inceapa anumite lupte pentru detinerea controlului.

(f)                Membru grupului care impartaseste terapeutului o problema la sfarsitul grupului. Aceasta persoana nu se auto-dezvaluie in grup, ci impartaseste terapeutului problema sa, la sfarsitul unei sedinte. Este usor pentru terapeut sa-i spuna acelui membru al grupului: «Cred ca este important pentru toti cei de aici sa auda ce ai de spus. Iti propun sa incepem urmatoarea sedinta prin a vorbi despre asta. Ai putea sa spui asta, data viitoare, in fata grupului?».

(g)               Cel care intrerupe. In mod frecvent, in cadrul grupurilor, cineva va intrerupe pe altcineva. Un terapeut puternic se poate descurca cu aceasta persoana cand se intampla sa intrerupa si apoi, intr-un moment mai prielnic, ii va permite acestei persoane sa vorbeasca despre problema din mintea ei/lui.

(h)               Persoana care este in dezacord emotional cu toti ceilalti. De exemplu, o persoana care rade cand toti ceilalti sunt tristi. O interventie adecvata ar fi a liderul-terapeut sa spuna: «Ma intreb ce experimentezi tu cand se discuta despre aceste lucruri in grupul nostru». Vad ca razi si ma intreb ce simti in interior». Oamenii se simt adesea anxiosi, lucru pe care il exprima razand.

(i)         Persoana care face comentarii irelevante: Daca acest lucru se intampla, terapeutul poate intreba in felul urmator: «Nu inteleg care este legatura dintre ce spui tu si ceea ce discutam aici. Poti sa-mi spui cum este relevant ceea ce spui pentru lucrul pe care il discutam?»

(j)         Persoana care se dezvaluie prea mult: Uneori, un membru al grupului impartaseste prea mult din problemele sale la inceputul desfasurarii grupului si apoi se retrage si nu mai impartaseste nimic pe parcursul urmatoarelor sedinte sau nu mai vine la grup. Un terapeut poate adesea percepe aceasta participare, apoi precautie ca fiind a unei persoane care e posibil sa se dezvaluie prea repede si prea mult.

(k)               Membru al grupului care provoaca sau critica terapeutul. Aceasta este mai mult o problema a terapeutului decat a grupului in sine, dar ii poate face pe membrii grupului sa se simta incomfortabil. Intr-una din intalniri, un membru al grupului l-a acuzat pe un coleg de-al meu ca este homofobic. In loc sa intre in defensa, terapeutul provocat a intrebat: «Ce anume din ce am facut te face sa ma percepi ca fiind homofobic?». Aceasta intrebare faciliteaza inceperea unei discutii clarificatoare, in loc ca liderul sa se apere defensive si sa escaladeze problema.

Desi grupurile centrate pe pierdere sunt mijloace pentru consilierea dupa o pierdere suferita, unii oameni vor alege sa nu participe la un astfel de grup. In alte cazuri, oamenii nu vor dori sa participe la un astfel de grup intr-un anumit moment, dar vor dori sa faca acest lucru alta data. O femeie pe care o cunosc a fost abordata de un membru al Societatii Prietenilor Compasivi la putin timp dupa decesul neasteptat al fiului ei de 19 ani. A participat la o intalnire si a plecat spunand ca nu mai vrea sa participe vreodata la o astfel de intalnire de grup. Totusi, la un an dupa acest moment, a reconsiderat decizia si mi-a spus ca era pregatita sa participe la un grup si sa beneficieze de pe urma acestei experiente.

In multe grupuri de psihoterapie o regula de baza spune ca nu este indicat ca membrii grupurilor sa se intalneasca unii cu altii intre sedintele de grup. Aceasta prescriptie nu este, dupa parerea mea, necesara in grupurile centrate pe pierdere. Exista speranta ca se vor crea prietenii intre membrii grupului si acestea vor continua pe parcursul intregii vieti de grup. Una din sarcinile unei persoane care isi face travaliul de doliu consta in a fii in stare sa permita unor altor persoane sa faca parte din viata sa si sa-si permita sie insasi sa formeze noi relatii. Prieteniile care se formeaza intre membrii unui grup centrat pe suportul acordat dupa o pierdere si care continua si in afara vietii grupului sunt pasi mici, dar importanti care conduc spre procesul de vindecare generala pe care incercam sa-l facilitam prin intermediul consilierii pe care o acordam.

Depasirea durerii prin intermediul ritualului funerar

Serviciul funerar a fost criticat in mod frecvent, mai ales dupa raportul Comisiei Federale a Ocupatiilor, din anul 1984. Dar serviciul funerar, daca este correct facut, poate fi un adjuvant important in ajutorul si suportul sanatos pentru depasirea durerii. Voi sublinia in continuare cateva din lucrurile pe care un serviciu funerar la poate face.

Poate sa ajute in a face sa devina reala pierderea. A vedea corpul persoanei decedate ajuta la constientizarea realitatii si finalitatii mortii. Daca cineva are un sicriu deschis sau inchis, acest lucru tine de diferentele regionale, etnice si religioase. Totusi, exista un mare avantaj in a permite membrilor familiei sa vada corpul persoanei dragi decedate, fie la serviciul funeral de acasa sau la spital. Chiar si in cazul variantei crematoriului (si pare a fi un interes tot mai crescut pentru crematoriu ca optiune de inmormantare), corpul poate fi in continuare prezent la serviciul funerar fie intr-un sicriu inchis, fie in unul deschis si apoi sa fie dus la crematoriu. In acest fel, serviciul funerar poate fi un cadru puternic pentru a ajuta rudele in viata sa-si lucreze un pas al travaliului de doliu.

Serviciul funerar poate oferi oamenilor oportunitatea de a-si exprima gandurile si sentimentele despre persoana decedata. Mai sus am vazut cat de importanta este verbalizarea gandurilor si sentimentelor despre persoana decedata. Traditional, serviciul funerar ofera aceasta oportunitate. Totusi, exista o tendinta mai mare de a supra-idealiza si supra - lauda o persoana in timpul serviciului funerar. Cea mai buna situatie este aceea in care oamenii pot exprima atat lucrurile care le vor lipsi odata cu disparitia persoanei iubite, precum si lucrurile care nu le vor lipsi, chiar daca unii ar putea considera deplasat acest lucru. Serviciul funerar poate fi de ajutor in procesul doliului deoarece le ofera oamenilor oportunitatea de a vorbi despre persoana decedata.

Inmormantarea poate fi, de asemenea, o reflectie asupra vietii persoanei care nu mai este. Este posibil ca rudele sa aiba niste obiecte ale persoanei decedate pe care sa le aduca la inmormantare pentru a sublinia ce a fost important pentru persoana care nu mai este. In cadrul unui ritual de inmormantare a unui ministru, oamenii veniti din diferite parti s-au ridicat in picioare si au citit scurte pasaje extrase din diferite scrieri ale lui.

Serviciul funerar are efectul de a atrage reteaua de suport social mai aproape de familia indoliata, la putin timp dupa aparitia pierderii, si acest tip de support social poate fi de foarte mare ajutor in facilitarea procesului durerii.

Un fapt care poate diminua efectul ritualului funerar este acela ca are loc prea devreme. Adesea, membrii apropiati ai familiei sunt intr-o stare de «ameteala» si coplesire si serviciul funerar nu are impactul psihologic pozitiv pe care l-ar putea avea.

Directorii serviciilor funerare pot lua in considerare propriul lor rol in cadrul consilierii durerii. In plus fata de rolul lor de a sfatui oamenii si a-i ajuta sa faca fata pregatirilor care trebuie facute in momentul decesului cuiva, poate fi luat in considerare un anumit tip de contact de tipul consilierii psihologice a durerii, in acest timp, pentru membrii familiei ramase in viata. Totusi, unele persoane pot simti neplacere in situatia continuarii legaturii cu directorul de la serviciile funerare, imediat dupa inmormantare. Alte familii, dimpotriva, nu s-ar simti jignite si ar aprecia interesul acordat suferintei lor din acel moment.

Directorii serviciilor funerare ar putea de asemenea sa ia in considerare sponzorizarea grupurilor "Vaduva pentru vaduva", precum si a altor grupuri de suport din comunitate (Steele, 1975). Acest lucru se practica in multe zone. Acest fapt reprezinta o oportunitate de a se implica in consilierea durerii, pentru directorul serviciului funerar. Directorii serviciilor funerare pot oferi servicii pentru educarea oamenilor despre durere si travaliul sanatos de doliu prin sponzorizarea programelor educationale din comunitate.

Eficienta consilierii centrate pe pierdere

Functioneaza acest tip de consiliere? Incercand sa raspunda acestei intrebari, Colin Parkes a revizuit un numar de studii de cercetare. A observat serviciile profesionale care ofereau suport celor aflati in suferinta, ca si grupurile de suport organizate voluntar. La sfarsitul acestor studii, Parkes a concluzionat:

Datele adunate arata ca serviciile profesionale si grupurile profesionale de suport organizate voluntar, precum si serviciile de auto-ajutor sunt capabile sa reduca riscul aparitiei unor simptome psihiatrice si psihosomatice care pot apare in urma pierderii unei persoane apropiate. Aceste tipuri de servicii sunt cel mai mult apreciate de persoanele care ii percep pe ceilalti membrii ai familiei lor ca fiind putin suportivi sau care, din alte motive, pot prezenta riscul aparitiei unor simptome. (Parkes, 1980, p.9).

Experienta clinica valideaza aceasta concluzie.