Cele trei nivele de trecere de la actiune la operatie
Intr-adevar,
prezenta insasi a acestei intarzieri demonstreaza
existenta a trei nivele distincte si nu numai a doua, cum
considera cei care, impreuna cu Wallon ,
se limiteaza la succesiunea "de la act, la gandire". Exista, in
primul rand, nivelul sensori-motor al actiunii directe asupra realului;
exista nivelul operatiilor, care incepe la 7 - 8 ani, orientate
de asemenea spre transformari ale realului, dar prin actiuni
interiorizate si grupate in sisteme curente si reversibile (a
reuni si a disocia etc.); iar intre acestea doua exista de
la 2 - 3 pana la 6 - 7 ani un nivel care nu este numai o simpla
trecere, deoarece daca el reprezinta, cu siguranta, un
progres fata de actiunea imediata, pe care functia
semiotica ii permite subiectului s-o interiorizeze, el e desigur
marcat prin obstacole serioase si noi, fiind necesar un interval de 5 - 6
ani pentru a trece de la actiune la operatie. Asadar, care pot
fi aceste obstacole ?
Trebuie
sa avem in vedere, in primul rand, ca o
reusita in actiune nu se transforma de la
sine intr-o reprezentare adecvata. Incepand cu varsta de 1½ - 2
ani, copilul se afla deci in posesia unui grup practic de
deplasari care ii permite sa se regaseasca - cu reveniri
si ocoluri - in apartamentul in care locuieste sau in
gradina casei. Am vazut, de asemenea, copii de 4 - 5 ani, care
parcurg singuri, in fiecare zi, un drum de zece minute, de acasa la
gradinita si inapoi. Dar, daca li se cere sa
reprezinte acest drum folosind mici obiecte tridimensionale din carton
(casute, biserica, strazi, cheiul unui rau,
parculete etc.), sau sa indice planul gradinitei,
asa cum se vede ea de la intrarea principala sau dinspre rau, ei nu
reusesc sa reconstituie relatiile topografice pe care le
folosesc permanent in cursul actiunii. Amintirile lor au un caracter
oarecum motor si nu duc de la sine la o reconstituire simultana de
ansamblu. Primul obstacol care se ridica in calea operatiei este
deci necesitatea de a reconstrui pe acest
plan nou al reprezentarii ceea ce a fost deja dobandit pe planul
actiunii.
In al
doilea rand, aceasta reconstructie comporta un proces formativ
analog celui pe care l-am descris (capitolul I, § 2) pe planul sensori-motor.
Trecerea de la o stare initiala, unde totul este centrat pe propriul
corp si pe propria actiune la o stare de decentrare, in care
acestea sunt situate in relatiile lor obiective in raport cu
ansamblul obiectelor si evenimentelor reperate in Univers. Or,
aceasta decentrare, dificila chiar si in planul
actiunii (necesitand cel putin 18 luni), este inca si
mai dificila pe planul reprezentarii, care priveste un univers
mult mai vast si mai complex .
In al treilea rand , indata ce limbajul
si functia semiotica permit nu numai evocarea, dar mai ales
si comunicarea (limbajul vrebal, limbajul gesturilor, jocurile simbolice
cu participarea mai multor copii, imitatiile reciproce etc.), universul
reprezentarii nu mai este format exclusiv din obiecte (sau din
persoane-obiect) ca la nivelul sensori-motor, ci in acelasi timp
si din subiecti exteriori si analogi cu eul, impreuna
cu tot ce comporta aceasta situatie ca perspective distincte
si multiple, care vor trebui diferentiate si coordonate. Cu alte
cuvinte, decentrarea necesara pentru a se ajunge la constituirea
operatiilor nu se va mai referi doar la un univers fizic, cu toate ca
acesta este deja considerabil mai complex decat universul sensori-motor, dar de
asemenea, intr-un mod indisociabil, si la un univers interindividual sau
social. Spre deosebire de majoritatea actiunilor, operatiile
comporta intr-adevar de
fiecare data o posibilitate de comunicare, de coordonare
interindividuala, ca si individuala, iar acest aspect cooperativ
este o conditie sine qua non a
obiectivitatii coerentei
interne (echilibru) si a universalitatii acestor structuri
operatorii.
Aceste
consideratii arata ca toate constructiile si
decentrarea cognitiva necesare elaborarii operatiilor sunt
inseparabile de constructiile ca si de decentrarea afectiva
si sociala. Dar termenul de social nu trebuie inteles in unicul
sens, prea restrans desi deja destul de larg, al transmiterilor educative,
culturale, sau morale. Este vorba, intr-o masura mai mare, de un
proces interindividual, de socializare, in acelasi timp cognitiv,
afectiv si moral, care poate fi urmarit in linii mari,
schematizand mult dar fara a uita ca mereu conditiile
optime raman ideale si ca, de fapt, o asemenea evolutie
este supusa la fluctuatii multiple, care afecteaza, de altfel,
atat aceste aspecte cognitive cat si pe cele afective.
"In ciuda realizarilor importante ale urmasilor
lui Mesmer, in comparatie
cu epoca de aur a hipnozei - mijlocul secolului al XVIII-lea - in
urmatoarele doua secole fenomenul hipnotic a intrat, din mai
multe motive, intr-un con de umbra. In primul rand, a intervenit in
aceasta epoca dominatia perspectivei stiintifice
materialiste asupra celei subiective. La aceasta se adauga incapacitatea
comunitatii stiintifice de a oferi o teorie
stiintifica coerenta despre hipnoza la care
sa adere majoritatea cercetatorilor si practicienilor in
domeniu. Apoi, descoperirea de noi
medicamente eficace in anestezie a facut sa scada interesul
pentru hipnoza ca instrument de control al durerii in situatii
dramatice. Sfarsitul secolului al XIX-lea a resuscitat interesul
fata de hipnoza prin dezvoltarea a doua scoli
conduse de oameni de stiinta prestigiosi, interesati
de abordarea terapeutica si de hipnoza."
Este vorba despre: " Spitalul Salpêtriére din Paris a fost creat de J.M.
Charcot ca centru de perfectionare in domeniul bolilor mintale
promovand ca principala modalitate de interventie psihoterapia.
Constituit in ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, spitalul a devenit un nucleu
al studiilor privind relatia dintre starile psihice si
manifestarile somatice. De numele sau se leaga mai ales definirea
si tratarea isteriei. Pentru Charcot,
atat isteria, cat si hipnoza presupuneau o neuropatologie de baza.
Aceasta, in interactiune cu o trauma sau cu inductia
hipnotica, putea genera anomalii functionale manifestate prin criza
isterica sau prin transa hipnotica. Printre asistentii lui Charcot de la Salpêtriére s-au
numarat: S. Freud, P. Janet, A. Binet, H. Bernheim."
"Scoala
de la Nancy este institutia creata de H. Bernheim care reinterpreteaza
ideile promovate de profesorul sau de la Salpêtriére asupra fenomenelor
sugestiei si hipnozei. Astfel, Bernheim a demonstrat ca multe
dintre "nevrozele isterice" care alcatuiau cazuistica lui
