Strategii de Securitate Europene implementate dupa atentatele de la Londra si Madrid

Strategii de Securitate Europene implementate dupa atentatele de la Londra si Madrid

In vederea prevenirii amenintǎrilor teroriste, Uniunea Europeanǎ a luat mǎsuri, printre care: crearea Mandatului de Arest European, dezvoltarea unor

strategii de actiune impotriva proliferǎrii armelor de distrugere in masǎ sau sustinerea unor state slabe in vederea construirii unor institutii puternice care sǎ asigure echilbru la nivel global. Aflatǎ in fata unor amenintǎri dinamice, Uniunea Europeanǎ este nevoita sǎ fie pregǎtitǎ sǎ actioneze in orice moment pentru a se apara.  Riscurile stabilitǎtii si securitǎtii Europei nu contin o dimensiune pur militarǎ. Ele nu pot fi contracarate doar prin actiuni militare. Taote aceste tipuri de amenintari impun un ansamblu de strategii si actiuni de contracarare[1].

Extinderea Uniunii Europene nu trebuie sǎ creeze noi granite in Europa. Beneficiile politice si economice ale democratiei trebuie promovate in regiune si in vecinatatea Uniunii, in Caucazul de Sud, in zona Mediteraneanǎ dar si in lumea arabǎ[2].

Prin strategia de securitate, Uniunea Europeana urmareste crearea unei societǎti internationale puternice, multilaterale, cu institutii functionabile capabile sǎ facǎ fatǎ amenintarilor unei lumi globalizate si haotice. Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite este institutia de drept, responsabila de mentinerea pǎcii si securitǎtii internationale. O prioritate a Uniunii o reprezintǎ consolidarea Natiunilor Unite, pentru a-si indeplini la capacitate maximǎ indatoririle si obligatiile.

La nivel global, exista cateva institutii mondiale cum ar fi Organizatia Mondialǎ a Comertului, Fondul Monetar International sau organizatii regionale precum OSCE, Consiliul Europei sau ASEAN, care au drept obiectiv principal constructia si mentinerea unei lumi dominate intr-o mai mare mǎsurǎ de o ordine mondialǎ.

Acest echilibru nu poate fi asigurat decat prin dezvoltarea unei guvernǎri de calitate, capabila sǎ sprijine reforme sociale si politice, sǎ se confrunte cu elementele de coruptie si abuz de putere, sǎ protejeze drepturile omului, sǎ asigure echilibrul intr-o societate bazata pe respectarea dreptului legii.

Pentru tarile care  se opun regulilor societǎtii internationale si preferǎ izolarea sau incalcarea normelor existente, Uniunea Europeanǎ ofera asistentǎ prin cadrul unor programe create special in acest sens.[3]

Desi sistemul de politicǎ externǎ european si-a dovedit viabililitatea in situatii cum au fost Balcanii sau state africane precum Congo, Uniunea Europeanǎ trebuie sǎ fie pregǎtitǎ sǎ  actioneze pe mai multe planuri concomitent, cuprinzand atat strategii militare cat si civile.

Impreuna cu Natiunile Unite, Uniunea Europeanǎ trebuie sa sustina statele  si natiunile care au depǎsit un conflict printr-un management care sǎ asigure echilibrul acestora intr-un timp cat mai scurt.

In acelasi timp, pentru a-si atinge obiectivele propuse, politica externǎ a UE trebuie sǎ se supunǎ unor imperative care presupun o crestere a cheltuielilor pentru bugetul apǎrǎrii, o implicare mai mare a societǎtii civile si nu in ultimul rand, o claritate moralǎ. Acest ultim imperativ impune promovarea unor principii de guvernare universale cum ar fi democratia, pietele libere si respectul pentru libertate.

Toate acestea sunt necesare deoarece, in majoritatea interventiilor anterioare,  actiunile militare au fost urmate de haos civil la scara larga, de aceea necesitǎ resurse si strategii pentru rezolvarea situatiilor de crizǎ si post crizǎ. Echilibrul dintre structurile civile si cele militare, dintre politica de dezvoltare si cea de securitate, dintre diplomatie si apǎrare, dintre Comisie, Consiliu si statele membre, toate acestea contribuie la dezvoltarea unui organism puternic, capabil sǎ facǎ fatǎ potentialelor amenintari la scarǎ mondialǎ. Interesul statelor pentru o mare putere cum este UE presupune formarea structurilor internationale conform propriilor dorinte, actiuni menite sǎ-i protejeze scopurile directe de naturǎ economicǎ, politicǎ si strategicǎ. Sistemul multilateral nu face in acest sens decat sǎ constrangǎ o superputere sǎ actioneze conform dorintelor si intereselor altor natiuni.

Uniunea Europeanǎ se axeaza pe constructia unui sistem care sǎ imbine resursele interne ale statelor membre cu cele ale institutiilor Uniunii. Actionand impreunǎ,  statele europene pot crea o structura de securitate eficace contra conflictelor care ameninta siguranta continentului european. Strategia de Securitate Europeanǎ nu reprezintǎ un proces de militarizare a constructiei europene. Scopul ei este de a promova imaginea unei Uniuni ca jucǎtor politic mondial, capabil sǎ mobilizeze toate resursele necesare - economice, comerciale, umanitare, diplomatice si, bineinteles, militare - pentru a actiona intr-o manierǎ corentǎ si mai ales efectivǎ in cadrul sistemului international.[4]

Dacǎ pentru mai multe decenii NATO a reprezentat o aliantǎ militarǎ avand ca scop principal securizarea Europei, odatǎ cu disparitia inamicului si aparitia unor noi provocǎri complet diferite, cadrul sǎu de interes s-a mǎrit considerabil, evoluand treptat spre o perspectivǎ globalǎ. La Summitul NATO din 2002, desfǎsurat la Praga, liderii NATO afirmau cǎ 'trebuie sǎ intǎrim capacitatea noastrǎ de a infrunta provocǎrile la adresa securitǎtii propriilor forte, populatii si teritoriu, indiferent de unde pot sǎ aparǎ acestea.'[5] In cursul anului 2003, NATO a desfǎsurat prima actiune a sa in afara Europei: Forta de Securitate si Asistentǎ din Afganistan.

NATO este de asemenea direct interesatǎ sǎ-si definitiveze o prezentǎ politicǎ internationalǎ, dezvoltand in aceastǎ directie parteneriate cu Rusia, Ucraina sau Georgia.

Dacǎ Strategia de Securitate Europeanǎ identificǎ ca principalǎ amenintare la adresa propriei securitǎti terorismul, NATO considerǎ cǎ' intr-o erǎ a globalizǎrii, amenintǎrile aflate la mare depǎrtare pot fi o sursǎ de ingrijorare asa cum este cazul celor aflate in imediata apropiere'[6].

NATO, o aliantǎ militarǎ cu structuri de comandǎ si executie profesioniste, cu o experientǎ profundǎ cǎpǎtatǎ de-a lungul mai multor decenii, incearcǎ sǎ-si mentinǎ autoritatea politicǎ lǎrgindu-si considerabil obiectivele geopolitice. Uniunea Europeanǎ, pe de altǎ parte, mai dezvoltatǎ in unele domenii decat NATO isi canalizeazǎ atentia spre rezolvarea unei deficinte functionale - lipsa unei capabilitǎti militare demne de incredere internationalǎ.

In ceea ce priveste o eventualǎ diviziune functionalǎ a actiunilor Uniune Europeanǎ/NATO, este important sǎ ne concentrǎm atentia asupra fortelor militare ale Uniunii. Nici un analist nu poate afirma cǎ, intr-un termen scurt sau mediu Uniunea poate ajunge sǎ detinǎ o capacitate militarǎ comparabilǎ cu cea a NATO. De fapt, Uniunea nu doreste sǎ devinǎ o aliantǎ politico-militarǎ, ci preferǎ sǎ dezvolte capabilitǎti militare alǎturi de alte metode de rezolvare a unui conflict. Intentia UE poate viza de fapt o intǎrire a structurilor sale strategice' soft' cu elemente 'hard', devenind astfel un actor complex, capabil sǎ apeleze la mijloace diplomatice, politice si de securitate care sǎ-i permitǎ atingerea obiectivelor vizate[7].