Sinteza unui manual de stiinta politica

NICCOLÓ MACHIAVELLI Principele (1513),

Statele sunt de doua tipuri: republici si principate, ultimele fiind, la randul lor, fie ereditare, fie creatii noi (Cap. I).

In principatele ereditare, puterea este detinuta de un principe ereditar in virtutea unui drept natural, spre deosebire de principatele nou constituite, in care principele ajunge sa acceada la putere datorita meritelor personale (Cap. II).

Distinctia dintre principatele mixte si cele noi consta in: primele sunt formatiuni statale alcatuite din teritorii vechi, carora li se adauga anexiuni noi, iar celelalte se constituie din teritorii noi obtinute prin cuceriri. Statele italiene ar trebui sa se indrepte catre monarhia absoluta de tip francez, forma considerata adecvata organizarii politice a Italiei (Cap. III).

Deosebirea dinte tipul monarhic francez si cel otoman: in primul, regele este inconjurat, pretuit si slujit de numerosi supusi (nobili), care isi pastreaza privilegiile, in timp ce in al doilea, sultanul guverneaza autoritar singur, dispunand dupa bunul plac de supusi (Cap. IV).

Noile teritorii cucerite pot fi stapanite prin distrugere, administrare de catre cuceritori sau acordarea autonomiei conditionate de plata unui tribut. Libertatea principatelor este necesara, dar, daca devine o stavila in realizarea unitatii statale, ea trebuie sacrificata (Cap. V).

Personalitatile in istorie joaca un rol important. Ele nu apar oricum si nu actioneaza intamplator. Un om intelept are o suma de calitati care il propulseaza la putere. Un principe trebuie sa tina seama de invatamintele istoriei, sa aleaga numai drumul parcurs de oamenii desavarsiti, sa promoveze noul si sa determine acceptarea fortei de catre majoritate, ca mijloc de conducere politica (Cap. VI).

Unii principi acced la putere prin sprijinul acordat de catre altii (Cezar Borgia, cu ajutorul tatalui sau). Numai insusirile si capabilitatile lor personale ii pot mentine la conducerea statului (Cap. VII).

Altii obtin puterea prin nelegiuiri (inclusiv prin crima - modalitati tratate in capitolul VIII), altii avand concursul populatiei, care ii apreciaza pentru calitatile lor (Cap. IX).

Raporturile unui principe cu statele vecine sunt conditionate, de asemenea, de virtutile personalitatii sale: daca sunt pozitive, chiar in conditiile in care este atacat de un adversar are sanse de a invinge, intrucat populatia il sprijina; daca sunt negative, situatia devine improbabila, riscanta si cu consecinte negative (Cap. X).

Religia trebuie separata de orice element al puterii politice (Cap. XI).

Principii sunt datori sa cunoasca arta militara si politica necesara atat cuceririi unor noi teritorii, cat si consolidarii statului (Cap. XII, XIII, XIV).

Morala crestina este superioara moralei burgheze (Cap. XV).

Cumpatarea este una dintre regulile esentiale ale domniei unui principe (conducator), care nu trebuie sa fie excesiv de darnic sau zgarcit, de bland sau crud (Cap. XVI, XVII).

In politica lipsa de scrupule este o virtute, intrucat asigura succesul (Cap. XVIII).

Guvernarea trebuie ferita de greseli (Cap. XIX).

Sistemul de aparare (fortaretele) reprezinta un scut protector impotriva atacurilor dusmanilor (Cap. XX).

Numai daca are faima unui om mare si desavarsit, un principe este stimat, pretuit sau ascultat; trebuie sa se manifeste ca un prieten adevarat sau ca un dusman inversunat si puternic, sa pretuiasca virtutile, sa incurajeze artele si sa organizeze serbari si spectacole pentru multime (Cap. XXI).

Intelectualii, din care se recruteaza functionarii de rang inalt, trebuie recompensati pentru profesionalism si fidelitate (Cap. XXII).

Sfetnicii sunt cei care il conseiaza pe un principe asupra oricarei probleme de interes personal sau public (Cap. XXIII).

Moralitatea dubioasa sau scazuta a principilor italieni a condus la insuccese politice si militare in confruntarea cu francezii (Cap. XXIV).

Intelepciunea unui lider politic (principe) consta in puterea lui de adaptare la diversitatea situatiilor, succesul actiunilor sale fiind rezultanta conjunctiei dintre propriul s au demers si imprejurari (Cap. XXV).

Patria trebuie sa se situeze deasupra tuturor intereselor, iar simtamintele patriotice trebuie sa fie dominante (Cap. XXVI).

In secolul al XIX-lea se produce autonomizarea teoriei politice si, implicit, configurarea unui spatiu distinct al gandirii politice. Detasarea se produce concomitent cu desprinderea sociologiei de alte domenii stiintifice (inclusiv din sfera stiintei politice, aflata in faza avansata de constituire), care are o importanta cu dublu efect in planul evolutiei gandirii politice: ii fixeaza definitiv cadrul de manifestare in sfera politica, ca o componenta esentiala a sistemului social global, si ii furnizeaza instrumente de investigare noi si performante, care deschid orizonturi largi analitice si interpretative stiintei politice.

O data cu delimitarea zonelor de cercetare ale stiintelor sociale si politice, stabilirea obiectivelor, metodelor si tehnicilor de investigare ale realitatilor lumii umane, dispar principalele bariere care estompau dezvoltarea gandirii, in general, si a celei politice, in particular.

Contributiile individuale ale unor personalitati stiintifice configureaza, cu timpul, scoli nationale, care au propria lor identitate stiintifica si deopotriva propriul lor aport intelectual la dezvoltarea gandirii politice si implicit a stiintelor care studiaza sfera politicului. In Germania, Georg Jellinek contribuie la fundamentarea unei teorii generale a statului (sau a unei stiinte a satului), Karl Marx pune bazele doctrinei comuniste pe temeiuri filosofice, economice si politice, generand o miscare revolutionara de idei in planul gandirii si actiunii politice, iar Max Weber are un aport esential la intemeierea sociologiei politice; in Franta, Emilé Durkheim este cel care da viata sociologiei si garanteaza adancirea cercetarii asupra naturii si cauzelor evolutiei societatii moderne, fiind urmat de o pleiada de intelectuali care au contributii remarcabile in planul investigarii si interpretarii fenomenelor politice (Leon Duguit, Pierre Bourdieu, Maurice Duverger, Raymond Aron, Michel Crozier, Alaine Touraine etc.; in Italia, Vilfredo Pareto, Gaetano Mosca si Robert Michels), fiecare are aportul propriu la dezvoltarea sociologiei politice (indeosebi in planul elitelor politice), iar impreuna demonstreaza caracterul inegal al societatilor, dominate de o clasa politica, care acapareaza puterea politica. Scolile engleza si americana au, la randul lor, substantiale contributii la promovarea si dezvoltarea gandirii politice (Bryce, Sumner, Giddings, Cooley, Mead).