Principalele mecanisme de interferenta (colaborare) a structurilor de guvernare

Notiunea de mecanisme de interferenta a structurilor de guvernare

Institutiile de guvernare, prin caracteristicile, rolul si functiile ce le-au fost conferite de catre Constitutie, adica organismele prin care se exercita prerogativele de putere - Parlament, seful statului, Guvernul, precum si formele si metodele lor de organizare si functionare - reflecta natura sistemului politic al unui stat. Aceste institutii sunt un indiciu pentru caracterul democratic sau, dimpotriva, totalitar al statului.

Institutiile sau organismele de guvernare adopta o serie de decizii potrivit competentei ce le-a fost conferita prin Constitutie sau printr-o lege organica. Este vorba despre decizii politico-juridice adoptate de un organism specializat, investit cu prerogative ale puterii si ale autoritatii publice, care actioneaza in virtutea legii si intr-un cadru prescris de acestea - decizii care constau in votarea sau adoptarea unei legi si punerea acesteia in aplicare (executare), in formarea Guvernului, ori decizii luate in urma controlului parlamentar. Aceste decizii reflecta esenta guvernarii, care consta in folosirea autoritatii in concordanta cu legea, pentru a proteja anumite scopuri pe care detinatorii puterii le considera dezirabile.

Mecanismele de interferenta a structurilor guvernamentale constituie ansamblul metodelor sau formelor prin intermediul carora institutiile guvernante, exercitandu-si prerogativele constitutionale, concura printr-o interferenta la infaptuirea conducerii sistemului social global.

Unii autori considera ca deciziile politice cele mai importante sunt luate de o mica elita aflata la putere, avand in vedere relatia intre caracterul mecanismelor de interferenta ale autoritatilor publice si natura sistemului politic. Alti autori sustin ca asemenea decizii sunt rezultatul interactiunii si al conflictului intre mai multe grupuri, dintre care nici unul nu detine si nu exercita puterea decisiva.

Intr-un sistem politic, rolul hotarator in adoptarea si aplicarea deciziilor politice majore revine Guvernului si Parlamentului, ceea ce nu inseamna ca tribunalul ar fi exclus din jocul politic intre celelalte autoritati sau puteri publice. In procesele in care sentinta pronuntata de un tribunal vizeaza, de exemplu, interesele politice cu caracter national, se poate admite opinia ca sentinta respectiva are si implicatiile unei decizii politice. In unele sisteme constitutionale, instantelor le revine sarcina de a verifica conformitatea legilor cu Constitutia, putand declara o lege votata de Parlament si promulgata de seful statului ca fiind neconstitutionala. In consecinta, legea sau dispozitia legala neconstitutionala nu se aplica partii care a invocat intr-un proces exceptia de neconstitutionalitate.

Decizia judecatoreasca nu poate avea un caracter politic, ci doar implicatii sau consecinte politice. Magistratul trebuie sa fie neutru din punct de vedere politic, acesta supunandu-se numai legii.

Mecanismele de interferenta (colaborare) a celor trei puteri puse in aplicare separat de Parlament si Guvern, potrivit prerogativelor ce le-au fost conferite fiecareia prin Constitutie, precum si principiile care guverneaza raporturile intre cele doua corpuri guvernante si metodele folosite pentru transpunerea acestor principii in practica isi pun amprenta nu numai pe sistemul politic, ci si pe regimul politic. Ele pot fi luate ca reper pentru caracterizarea acestuia ca un regim politic democratic sau ca un regim totalitar. Intre structurile de guvernare exista o stransa interdependenta.

Chiar daca in teorie - asa cum a fost fundamentata de ganditorii secolului al XVIII-lea - cele trei puteri (legislativa, executiva si judecatoreasca) sunt separate, realitatea constitutionala confirma numai partial aceasta separare. Practica constitutionala a demonstrat ca o separatie absoluta intre puteri ar echivala cu un blocaj constitutional. Pentru a nu bloca mecanismul constitutional, teoreticienii au impus o interferenta intre puteri (de exemplu, interferenta puterii legislative cu cea executiva si judecatoreasca) si chiar modalitati de conlucrare si colaborare. Pentru orice sistem constitutional este esential ca, permitandu-se interactiunea puterilor, sa nu se afecteze substanta principiului separatiei, care isi pastreaza intru totul valoarea.

In practica constitutionala, modalitatile de jonctiune si interferenta a prerogativelor parlamentare cu cele ale executivului sunt diverse si difera de la un sistem parlamentar la altul. Aceasta diversitate a raporturilor intre Parlament si Guvern confera specificitate si originalitate sistemelor constitutionale existente astazi in lume, deosebirea intre ele fiind generata de caracterul sistemului politic - prezidential sau parlamentar.

Modalitati de actiune a puterii executive asupra Parlamentului

Procedeul de desemnare a unor membri ai Parlamentului de catre puterea executiva, a unor asa - zise candidaturi oficiale, se considera ca facand presiuni asupra electoratului. Acest procedeu se aplica indeosebi in America Latina si a fost procedeul clasic al regimurilor politice comuniste, in care listele de candidati erau pregatite si "aprobate" initial de forurile partidului unic.

Referat: Legile lui Murphy - legile entropiei Referat: Zoroastrism (Mazdeism) - religia dualista aparuta in Iran

Interventia puterii executive in organizarea interna a activitatii camerelor legislative are drept scop fundamental prevenirea asumarii de catre Parlament, prin intermediul regulamentelor Camerelor legislative, a unor prerogative - altele decat cele care i-au fost conferite expres prin Constitutie. Datorita acestora Parlamentul ar cumula o forta superioara fata de cea a celorlalte doua institutii de guvernare, indeosebi a Guvernului, deteriorand astfel echilibrul puterilor.

Un exemplu de implicare a puterii executive in organizarea interna a Parlamentului este convocarea acestuia de catre seful statului in sesiuni extraordinare. Potrivit art. 66 alin. 2 din Constitutia Romaniei, la cererea Presedintelui Romaniei, Camera deputatilor sau Senatul se intrunesc in sesiuni extraordinare. De asemenea, Guvernul participa la stabilirea ordinii de zi a fiecarei Camere legislative, intervenind astfel in organizarea sedintelor acestora.

Ponderea procedurilor de interventie este diferita in functie de tipul de sistem politic: prezidential sau parlamentar. Domeniile in care puterea executiva este indrituita sa se implice in derularea unor activitati parlamentare sunt: a) initiativa legislativa; b) participarea la dezbaterile parlamentare; c) mesajele adresate de catre seful statului, natiunii, prin intermediul Parlamentului.

Initiativa legislativa este conferita deopotriva Parlamentului si puterii executive. Guvernul trebuie sa detina prerogativa de a propune Parlamentului proiecte de legi, si totodata, de a face amendamente la propunerile legislative prezentate de parlamentari. In plus, Guvernul poate detine o putere de reglementare proprie (potrivit Constitutiei) sau delegata de Parlament, in virtutea careia are dreptul sa emita in anumite conditii norme cu putere de lege. Membrii Guvernului pot participa la dezbaterile forului legislativ, inclusiv la cele ale comisiilor parlamentare. Potrivit noii Constitutii a Romaniei (art. 111, alin. 2) participarea membrilor Guvernului la lucrarile Parlamentului este obligatorie, daca li se solicita prezenta. Potrivit regulamentului Senatului, presedintele acestuia poate invita un reprezentant al Guvernului la sedinta de stabilire a proiectului ordinii de zi. In concordanta cu regulamentele celor doua Camere legislative, dezbaterea proiectelor de lege este precedata de prezentarea de catre initiatorul acestora a motivelor care au condus la promovarea proiectului. La discutarea acestuia va putea lua cuvantul, in cele doua Camere, si reprezentantul Guvernului. De asemenea, in componenta Guvernului se afla un ministru pentru relatia cu Parlamentul, institutie preluata din dreptul constitutional francez.

Prerogativele puterii executive privind finalizarea procesului legislativ nu impieteaza asupra exercitarii de catre parlamentari a mandatului lor in conditii de deplina libertate, nefiind supusi unei eventuale presiuni guvernamentale. In practica constitutionala s-au conturat doua cai de interventie a executivului asupra legislativului: a) sanctionarea si promulgarea legilor si b) dreptul de veto.

Procedura sanctionarii si promulgarii legilor izvoraste din doctrina separatiei puterilor si este un ultim efort al puterii executive pentru a preveni un eventual abuz al puterii legislative, care s-ar lasa tentata ca, votand o lege, sa-si impuna punctul de vedere in mod discretionar.

Seful statului dispune de puterea de a promulga legea adoptata de Parlament, de a o supune unei ultime verificari in ceea ce priveste continutul acesteia si constitutionalitatea ei. In Constitutie este prevazut un termen rezonabil in care seful statului promulga legea, respectiv de 20 de zile. Presedintele poate trimite legea inapoi, Parlamentului, doar o data pentru a fi examinata. De asemenea, Presedintele Romaniei poate sesiza Curtea Constitutionala asupra constitutionalitatii legii. In aceste doua cazuri, promulgarea legii este obligatorie in termen de 10 zile de la primirea legii readoptate de catre Parlament sau de la primirea deciziei Curtii Constitutionale prin care se confirma constitutionalitatea legii. Prerogativele presedintelui Romaniei in acest caz sunt pur formale, el neavand posibilitatea de a bloca procesul legislativ. In unele tari exista situatii cand seful statului detine un autentic drept de veto, opunandu-se astfel legii adoptate de Parlament si refuzand sa o semneze.

Din punct de vedere juridic, refuzul sefului statului de a promulga legea este o expresie a dreptului sau de veto. Acest drept este conferit sefului statului atat in republicile prezidentiale, cat si in cele parlamentare.

In practica constitutionala a statelor, problema conflictului intre Parlament si puterea executiva este solutionata in Constitutia fiecarui stat. Conflictul intre Parlament si presedinte este un conflict intre prerogativele constitutionale ale celor doua institutii guvernante si se manifesta atat pe plan intern, cat si in relatiile internationale. Intotdeauna acest conflict se solutioneaza prin mijloace legale, constitutionale.

In conformitate cu art. 89 din Constitutia Romaniei, presedintele tarii poate sa dizolve Parlamentul dupa consultarea presedintilor celor doua Camere si a liderilor grupurilor parlamentare, daca forul legislativ nu a acordat votul de incredere pentru formarea guvernului in termen de 60 de zile de la prima solicitare si numai dupa respingerea a cel putin doua solicitari de investitura.

Modalitati de actiune a Parlamentului asupra executivului

Rolul Parlamentului in formarea executivului este foarte complex si difera in functie de sistemul politic - prezidential sau parlamentar - precum si in functie de realitatile social-politice si traditiile constitutionale din fiecare tara.

Interventia Parlamentului in activitatea executivului este posibila in urmatoarele situatii: a) raspunsul dat de Parlament unor probleme, la solicitarea guvernului sau a sefului statului; b) constituirea unor comisii de ancheta asupra activitatii unor departamente ale executivului; c) intrebari si interpelari adresate membrilor guvernului; d) dreptul la informare.

Interventia Parlamentului asupra unor autoritati executive este forma cea mai ampla prin care forul legislativ isi manifesta pozitia sa de reprezentant al natiunii fata de puterea executiva. Ca modalitate este cunoscuta punerea sub acuzare a sefului statului, precum si a ministrilor, care pot fi deferiti justitiei pentru comiterea unor fapte penale precum: luare de mita, evaziune fiscala, omucidere, spionaj, inalta tradare etc. Procedura, organismul sau organismele la care se face apel, sunt fixate, de obicei, prin Constitutie.

O alta forma de interventie a puterii legislative in activitatea executiva o constituie raspunderea Guvernului in fata Parlamentului, din punct de vedere politic. Astfel, in sistemele prezidentiale, Guvernul nu este responsabil fata de Parlament, de exemplu in S.U.A. Aceasta forma de interventie este o modalitate utilizata in sistemele parlamentare, precum si in statele al caror sistem politic este construit ca o sinteza a celor doua sisteme.

Regimul prezidential se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi: a) puterea executiva este incredintata prin Constitutie presedintelui, investit cu largi responsabilitati in conducerea generala a statului; b) presedintele este ales prin vot universal, egal, direct si secret pentru un mandat a carui durata variaza de la un sistem constitutional la altul - procedura alegerii presedintelui, din punct de vedere al reprezentativitatii, fiind similara cu cea prevazuta pentru alegerea Parlamentului; c) presedintele nu poate dizolva Parlamentul, iar acesta nu-l poate revoca sau demite pe presedinte; d) ministrii nu raspund politic pentru activitatea guvernamentala pe care o desfasoara in fata Parlamentului.

Regimul parlamentar se caracterizeaza prin: a) alegerea presedintelui republicii se face de catre Parlament - trasatura evidenta doar in formele de guvernamant republicane; b) raspunderea politica a membrilor Guvernului si a acestuia in intregul sau fata de Parlament; c) investirea sefului statului (monarh sau presedinte de republica) cu atributii limitate privind conducerea efectiva; d) prerogativele constitutionale conferite executivului ca in anumite conditii, prevazute expres si limitat in legea fundamentala, sa dizolve Parlamentul. Dizolvarea Parlamentului nu este o sanctiune aplicata acestuia, ci o cale de rezolvare a unui conflict. In general, actorii politici: seful statului, Parlamentul, sefii de partide detin instrumentele politice si juridice pentru a preveni crizele si tensiunile sociale, starile de conflict.

In practica sociala intalnim diferite variante de regim parlamentar. Charles Cadoux considera ca mecanismele constitutionale, traditiile nationale si jocul partidelor politice explica diferentele, adesea profunde, in functionarea parlamentului.

Putem identifica trei posibilitati constitutionale de deformare a modelului clasic de regim parlamentar: a) preponderenta castigata de guvern, intr-o evolutie constitutionala indelungata, fata de parlament; b) preponderenta parlamentului asupra executivului; c) intarirea prerogativelor sefului statului. Charles Cadoux identifica trei modalitati de realizare a unei preponderente a sefului statului: 1. stabilirea unei duble responsabilitati a guvernului: fata de parlament, dar si fata de seful statului, care nu se subordoneaza puterii legislative (Portugalia); 2. mentinerea responsabilitatii guvernului fata de parlament, concomitent cu investirea cu puteri reale a sefului statului ales prin sufragiu universal si direct. Seful statului detine o forta deosebita, se bucura de prestigiu national si mediaza tensiunile dintre ceilalti actori politici. In doctrina acest regim este denumit regim prezidentialist; 3. asumarea de catre seful statului a functiei de premier (executivul monocefal), dar supunerea acestuia unui control politic exercitat de parlament. Acest sistem caracterizeaza unele tari africane care tind spre un regim politic prezidential.

Regimul semiprezidential se caracterizeaza prin alegerea sefului statului prin vot universal, direct si prin raspunderea politica a guvernului fata de Parlament. Acest regim semiprezidential a fost inaugurat de Franta prin reforma constitutionala din 1962. Regimul politic consacrat prin Constitutia actuala a Romaniei este caracterizat ca un regim semiprezidential.