Politica de securitate a Romaniei - securitatea colectiva

Iesirea din sfera de influenta otomana in urma recunoasterii conditionate a independentei statutului roman la Congresul de la Berlin din 1878 a pus Romania in fata unei situatii strategice dificile. In acel moment, Principatele Unite aveau granite comune cu Rusia si Austro-Ungaria, doi actori cu tendinte pronuntat hegemonice in regiune.

Pentru a tine in balanta potentialele amenintari si riscuri de securitate, guvernul roman a fost deci nevoit sa ia un anumit tip de decizii, atat in plan diplomatic, cat si militar.

In urmatoarea perioada politica de securitate a Romaniei poate fi explicata si analizata din perspectiva realista printr-o serie de decizii de aliniere si balansare menite sa asigure in principal supravietuirea statului in sensul cel mai strict al cuvantului: supravietuirea statului roman ca entitate politica si teritoriala independenta, adica in calitate de actor international recunoscut si cu drepturi depline. Acest comportament trebuie inteles in perspectiva mai larga a subsistemului in care activa Romania: pe de o parte, cautand o relatie strategica privilegiata cu marile puteri - indeosebi cu Puterile Centrale -, iar pe de alta parte, urmarind sa se afirme ca o putere regionala sau, mai exact, ca un echilibrator al balantei regionale de putere.

Privita in ansamblu, politica de securitate romaneasca in perioada 1878-1918 este una a unui stat revizionist moderat, care ridica unele pretentii teritoriale in raport cu cel putin trei dintre vecinii sai _ sudul Dobrogei, pe care il controla Bulgaria, Basarabia, aflata sub control rusesc si Transilvania si Bucovina care erau parti ale Austro-Ungariei.

Imediat dupa declararea independentei, Romania a adoptat o perspectiva orientata catre interior, defensiva, a politicii de securitate pentru a se putea concentra asupra consolidarii sale interne.Clasa politica romaneasca, raliata in jurul regelui Carol I, s-a concentrat mai degraba sa consolideze relatiile diplomatice cu puterile europene pe plan international si a depus eforturi sa impuna o reforma institutionala la nivel intern care sa consolideze noul stat. Desi ridica o serie de pretentii teritoriale, Romania nu dispune in aceasta perioada - si nici mai tarziu nu a dispus - de capabilitatile de a asuma o strategie de politica externa si de securitate ofensiva pentru atingerea intereselor nationale in ceea ce priveste reintrarea in posesia teritoriilor pe care le dorea. Ca atare, politica externa si de securitate a Romaniei a fost pe toata perioada una ezitanta intre balansare si aliniere, menita sa mentina supravietuirea statului si - cand oportunitatea se prezenta - sa obtina unele castiguri teritoriale si fata de puterile vecine.

Implicarea Romaniei in cel de-al doilea razboi balcanic (1912-1913) reprezinta clar o decizie de balansare impotriva Bulgariei care prin castigarea razboiului, putea sa ajunga sa domine spatiul balcanic si sa devina o rivala strategica pentru Romania - ceea ce ar fi periclitat fragila balanta de putere din regiune de care Romania considera ca atarna securitatea sa nationala, garantata in acel moment de relatia privilegiata a acesteia cu Puterile Centrale.

Decizia Romaniei de a denunta alianta secreta cu Puterile Centrale in 1914 si de a-si declara neutralitatea nu a reprezentat o discontinuitate din punctul de vedere al politicii externe si de securitate a statului roman, ci dimpotriva, elemente de continuitate sunt mai mult decat evidente; in prima decada a secolului XX (de fapt, chiar din anii 1890 incoace), balanta de putere continentala parea sa se incline in favoarea Germaniei, a Puterilor Centrale mai exact; ca atare, Romania a semnat un pact secret cu acestea pentru ca, in eventualitatea izbucnirii unui conflict, sa se asigure ca va fi de parte castigatorilor; aceasta nu era decat o modalitate de supravietuire.

Clasa politica romaneasca a exprimat in repetate randuri ideea ca implicarea in conflict de partea Puterilor Centrale ar putea forta Rusia sa atace si sa ocupe Romania inainte ca aliatii nostri vestici sa ne vina in ajutor, acestia fiind masiv angajati pe frontul de vest. Intrarea Romaniei in razboi in 1916 de partea Antantei se reduce la un comportament strategic de balansare, motivat de dorinta de obtinere a teritoriilor Transilvanene promise de aliati, in conditiile in care decidentii politici romani, dar si vestici se asteptau ca aportul militar romanesc sa poata schimba raportul de forte pe flancul sudic al frontului de est.

Trebuie mentionat in acest context faptul ca, in cei doi ani de neutralitate, diplomatia romaneasca a fost foarte activa in a cauta sa supraliciteze ajutorul pe care Romania il putea aduce eventualilor aliati prin intrarea in razboi de partea lor, joc strategic pe care marile puteri europene l-au acceptat pentru ca mai sperau inca in faptul ca puterea si capacitatile Romaniei (desi minore si mai degraba simbolice) aveau sa incline definitiv balanta in favoarea lor si sa puna capat conflictului. Din pozitia de arbitru al balantei de putere in Europa Centrala si de Sud-Est, se considera ca Romania putea sa faca acest lucru - sau macar ar fi sprijinit, prin deschiderea unui nou front care i-ar fi fortat pe opozanti sa-si disperseze trupele, ofensiva aliatilor asupra pozitiilor ocupate de acestia.

Sfarsitul primului razboi mondial a dovedit ca decizia strategica a Bucurestiului fusese corecta, iar unificarea nationala a devenit la scurt timp o realitate. Nu numai ca unificarea nationala a consolidat statul roman, dar, in egala masura, i-a consolidat si pozitia la nivel regional.

In perioada interbelica si a celui de-al doilea razboi mondial (1939-1945), politica de securitate a Romaniei a fost marcata nu numai de determinantele schimbari ce s-au produs la nivelul sistemului international, dar si de schimbarile din interior, incepand cu cele doua dictaturi - cea a regelui Carol al II-lea din 1938, si, ulterior, cea a lui Ion Antonescu (1940-1944).

Decizia de intrare in razboi (1941) s-a manifestat ca o decizie de aliniere, date fiind noile coordonate ale subsistemului est-european. Odata cu semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov (1938), Europa de Est ramane practic fara aparare in fata Germaniei naziste. Schimbarea balantei de putere odata cu intrarea URSS si SUA in razboi (1941-1942) au determinat, in cele din urma, o noua schimbare a strategiei Romaniei care, la 23 august 1944, intoarce armele impotriva Germaniei si aliatilor sai de pana atunci - o noua decizie de aliniere, luata sub presiunea faptului ca, odata schimbata balanta de putere URSS si Romania se confruntau din nou pe teritoriu national, crescand exponential riscul unei invazii a Armatei Rosii care ar fi putut desfiinta statul roman.

In toata perioada dintre 1945-1991, politica de securitate romaneasca a fost gandita pe trei mari coordonate: in raport cu puterile vestice (NATO), in raport cu statele Pactului de la Varsovia si in raport cu statele nealiniate. Politica de securitate, asa cum a fost ea articulata in perioada regimului comunist, a fost, in realitate, un compozit de factori; reactionara, defensiva dar si asertiva. Astfel ca, securitatea si integritatea teritoriala a Romaniei in aceasta perioada sunt garantate de hegemonul la a carui politica se aliniase statul roman, URSS. Intrata sub "umbrela" de securitate nucleara a URSS, Romania se gasea astfel intr-o zona gri, in care amenintarile conventionale erau inca prezente din vest. Totusi, capacitatile similare de distrugere de care dispunea SUA si URSS permiteau un anumit echilibru. Aceasta stabilitate precara avea sa constituie elementul dominant al strategiilor de securitate din acea perioada. Astfel ca strategia de securitate nationala a Romaniei a fost construita, asa cum este, de altfel, tipic pentru sistemele hegemonice, in jurul Pactului de la Varsovia patronat de URSS.

Deciziile majore asupra politicii externe de securitate nu se mai iau strict la nivel intern, ci si la Moscova. Principalul mijloc prin care URSS a limitat capacitatea Romaniei de a actiona pe scena mondiala a fost limitarea optiunilor acesteia in ceea ce priveste alegerea si construirea de aliante militare.

Controlul exercitat de URSS asupra statelor-satelit din sfera sa de influenta s-a manifestat in relatiile lor politice, economice, diplomatice etc. Utilizarea fortei in vederea asigurarii unui control militar al teritoriului national, precum si controlul politic si economic impus de URSS in Romania - dar si in alte state din Europa Centrala si de Sud-Est - au condus la confruntarea Romaniei cu amenintari nu numai la adresa securitatii sistemului institutional, economic, etc. dar chiar cu amenintari ce vizau insasi supravietuirea sa ca actor politic international. Invadarea Cehoslovaciei de catre URSS (1968) careia Romania i s-a opus in mod fatis, poate reprezenta un exemplu de tentativa de balansare, dar cedarile imediate ale elitei politice de la Bucutresti in fata propunerilor URSS de reformare a Pactului de la Varsovia dovedesc inconsecventa unei politici externe, anume inexistenta unei strategii deliberate si continue de iesire din subsistemul hegemonic dominat de sovietici.

In fapt politica externa si de securitate romaneasca in aceasta perioada a fost caracterizata de continuitate mai degraba decat de o transformare radicala in raport cu perioada de inceput a secolului XX:   relatia strategica cu Moscova trebuia mentinuta, insa acest lucru nu insemna ca Romania nu putea sa implementeze o politica externa asertiva a propriilor interese nationale. Indeosebi regimul national comunist ceausist a fost creditat pentru perioadele de distantare diplomatica (dar rareori politica) fata de Moscova.

Din a doua jumatate a anilor '60, dar mai ales in deceniile care au urmat, politica de securitate romaneasca sufera o transformare calitativa majora, construindu-se in jurul doctrinei "razboiului intregului popor", o doctrina nationalista, radicala, care urmarea "independentizarea" de Moscova in masura sa-i permita nu independenta - care din motive strategice era imposibila -, ci un grad de libertate de actiune relativ mai mare. Astfel doctrina "razboiului intregului popor" devine nu numai un instrument de aparare impotriva unui eventual atac NATO asupra teritoriului romanesc, dar si un mecanism reactionar cu scopul descurajarii unui atac din partea URSS.

Imediat, dupa colapsul URSS si pana la aprobarea cererilor Romaniei de aderare atat la NATO cat si la UE (si chiar alte organizatii regionale, de tipul Consiliului Europei), Romania, un fost stat comunist in care tranzitia debuteaza greu si tarziu, nu intretine relatii diplomatice apropiate cu puterile din Vest. Izolarea diplomatica a Romaniei in aceasta perioada se datoreaza intr-adevar, unor caracteristici de ordin intern ale tarii, care trezeau inca nemultumiri sau suspiciuni in Occident.

Strategia de securitate nationala elaborata in 1991 de catre autoritatile romane sub titlul de "Conceptia privind securitatea nationala a Romaniei" este una care, in mod evident, esueaza in a se adapta noilor realitati internationale si strategige din lumea postbelica. Atat acest document cat si cel care i-a urmat "Conceptia integrata privind securitatea nationala a Romaniei", adoptata in aprilie 1994 de Consiliul Suprem de Aparare a Tarii sunt documente construite in acord cu logica neorealista tipica a Razboiului Rece si se centreaza asupra amenintarilor de tip conventional la adresa securitatii nationale.

Pe masura ce conflictul din Iugoslavia ia amploare, Romania este confruntata cu o prima serie de amenintari non-conventionale, de la refugiati pana la traficul de armament, droguri, retele de crima organizata transfrontaliera s.a. Mai mult decat atat, propriile tulburari politice interne care ating apogeul odata cu mineriadele de la inceputul anilor '90, menite sa destabilizeze sistemul institutional si politic, confrunta Romania din ce in ce mai mult cu perspectiva si riscurile implicate de amenintarile asimetrice.

Acceptarea cererilor de aderare la NATO si UE a propulsat Romania pe drumul unei profunde transformari in ceea ce priveste strategia de politica externa si de securitate. Daca la inceputul anilor '90 cele doua documente ce se refera la strategia de securitate nationala demonstreaza clar neintelegerea conceputului strategic si a dimensiunii strategice a acesteia, documentele care le-au urmat, sub influenta factorului extern, au dovedit o reformare a sistemului de aparare nationala, dar si a doctrinei securitatii nationale in ansamblul ei.

Daca pe parcursul anilor '90 Romania nu are alta optiune de securitate nationala decat balansarea interna, in lipsa oricarei strategii de incheiere de aliante politico-militare, dupa decembrie 1999 (Consiliul European de la Helsinki) si noiembrie 2002 (Summitul NATO de la Praga) ea poate miza si pe o strategie a balansarii externe.

Presiunea factorului extern a condus la reconstructia bazei teoretice a politicii de securitate nationala.

Daca potrivit Strategiei de Securitate Nationala din 2001 principalul interes vital al Romaniei il reprezinta mentinerea integritatii, unitatii, suveranitatii si independentei statului roman, in conditiile specifice aderarii la UE si la NATO, Strategia de Securitate Nationala aprobata in 1999 avea o baza mai degraba liberala identificand ca principal referent al securitatii individul.

Spre deosebire de predecesoarea sa din 1997 Strategia de Securitate Nationala din 2001, identifica amenintarile non-conventionale ca fiind principale amenintari la adresa statului roman si confirma lipsa unor amenintari clasice, conventionale la adresa Romaniei. Potrivit SSN din 2001, printre principalele amenintari la adresa Romaniei se numara: terorismul, vulnerabilitatea sistemelor de transport la atentatele teroriste, accesarea sistemelor de informatii confidentiale, afectarea imaginii tarii, agresiunea economico-financiara etc.

Securitatea colectiva reprezinta baza strategiei de securitate nationala romaneasca de la inceputul secolului XXI.

Actiunile in plan militar ale Romaniei in perioada anilor '90 si la inceputul secolului XXI (participarile la diversele misiuni de pastrare a pacii, umanitare si in cadrul coalitiei conduse de SUA impotriva terorismului international ) sunt, in principal instrumentele unei politici externe asertive moderate si demonstrative, menite sa convinga viitorii parteneri de disponibilitatea statului roman de a-si asuma un rol major, in principal ca membru al Aliantei Nord-Atlantice.

Odata cu mult asteptata aderare la NATO (2004) precum si cu aderarea Romaniei la UE (1 ianuarie 2007) parametrii re securitate nationala se schimba inca o data, de aici si necesitatea ca acestia sa fie identificati si prevazuti intr-o noua Strategie de Securitate Nationala.

Daca in decursul in ultimilor 10 ani politica de securitate a Romaniei a fost mai degraba una reactiva, defensiva centrata pe contracararea diferitelor amenintari si riscuri de securitate, odata cu SSN 2006 se produce o noua schimbare de orientare indreptata mai de graba catre o politica asertiva, ofensiva chiar, bazata pe preintampinarea si prevenirea amenintarilor si riscurilor de securitate: "securitatea fiecarei tari, precum si a comunitatii internationale in ansamblu, depinde nu atat de capacitatea de reactie si adaptare cat mai ale de capacitatea de anticipare si de actiune proactiva" (SSN 2006).

Desi in aparenta restrange aria de referenti ai securitatii, in realitate noua strategie de securitate o largeste pentru a include atat individul, comunitatile, statul cat si institutiile si organizatiile internationale din care statul roman face parte.

Principalele interese de securitate sunt identificate ca fiind: integrarea deplina in Uniunea Europeana si asumarea responsabila a calitatii de membru al Aliantei Nord-Atlantice; mentinerea integritatii, unitatii, suveranitatii,independentei si indivizibilitatii statului roman; dezvoltarea unei economii de piata competitive, dinamice, performante; cresterea bunastarii cetatenilor, a nivelului de trai si de sanatate a populatie; afirmarea si protejarea culturii identitatii nationale si vietii spirituale, in contextul participarii active la constructia identitatii europene.

Referat: Basarabia 1940 - dovezile unei tradari Eseu: Primul razboi cecen 1991 - cabinetul lui Dudaev

Pentru prima oara de la caderea regimurilor comuniste, se stabileste ca parametru important de politica externa si de securitate o relatie privilegiata (diferita insa de un parteneriat strategic) cu Republica Moldova, in asistarea si sprijirea acesteia in drumul spre democratizare si spre o viitoare integrare in structurile europene si nord-atlantice.

Principale amenitari la adresa securitatii nationale sunt identificate ca fiind de natura non-conventionale: terorismul international, proliferarea armelor de distrugere in masa, conflictele regionale, criminalitatea transnationala organizata,dezastrele naturale si amenintarile de mediu.

In acest nou context, politica de securitate a Romaniei, pentru acest prim deceniu al secolului al XXI-lea, se inscrie in politica de securitate a comunitatii euroaltantice. Pe cale de consecinta, responsabilitatile Romaniei nu se vor mai limita doar la politici care asigura apararea teritoriului national ori la diplomatia preventiva, ci si la politici care promoveaza ofensiv interesele Romaniei si care sprijina stabilitatea globala in orice regiune in care NATO are misiuni.

Rolul Romaniei, ca actor individual si in calitatea sa de stat membru NATO si membru al Uniunii Europene, este definit pe doua paliere:

a)          regional - printr-o politica coerenta, intr-o viziune regionala extinsa, ingloband Europa de Sud-Est, Marea Neagra si Caucaz, zona Orientului Mijlociu si a Mediteranei si spatiu Asiei Centrale;

b)          global - prin participare la procese globale cu relevanta directa pentru securitatea sa nationala, Romania fiind implicata substantial in eforturile internationale si statale de combatere a noilor provocari globale la adresa pacii si securitatii internationale. Printre prioritatile participarii active la constructia securitatii internationale se numara construirea noii identitatii europene si euroaltantice a Romaniei, solutionarea problemelor de securitatea care afecteaza inca Balcanii de Vest si vecinatatea estica a Romaniei si, nu in ultimul rand, construirea unui climat de securitate si prosperitate in zona Marii Negre.

Construirea unui climat de securitate, stabilitate si prosperitate in zona Marii Negre reprezinta o directie distincta a strategiei de securitate a Romaniei.

Romania are un interes strategic fundamental ca regiunea extinsa a Marii Negre sa fie una stabila, democratica si prospera, strans conectata la structurile europene si euroatlantice.

Regiunea Marii Negre este un conector de importanta strategica, situat pe coridorul ce leaga comunitatea euroatlantica de arealul Orientul Mijlociu - Regiunea Caspica - Asia Centrala.

Regiunea Marii Negre este cea mai bogata parte a Europei si - probabil - una din cele mai dense de pe glob, in conflicte separatiste, dispute sau stari tensionate. Conflictele si miscarile separatiste din estul si sudul Republicii Moldova (regiunea nistreana si regiunea gagauza), estul si nordul Georgiei (Abhazia si Osetia de Sud), vestul Azerbaidjanului (Nagorno-Karabah), sudul Federatiei Ruse (Cecenia si alte republici sau regiuni autonome din Caucazul de Nord), alte miscari separatiste de mai mica amploare si intensitate, precum si starile de tensiune legate de unele dispute teritoriale sau de frontiera, reprezinta grave amenintari la adresa securitatii regiunii si creeaza pericolul declansarii sau reizbucnirii unor confruntari violente.

Contracararea acestor riscuri si amenintari este o responsabilitate pri-mordiala a statelor riverane Marii Negre. Ele trebuie sa fie, in primul rand, constiente de existenta acestor pericole si sunt obligate sa dezvolte politici interne, externe si de securitate capabile sa neutralizeze fenomenele negative in interiorul propriilor granite si sa se abtina de la sprijinirea, in orice fel, a miscarilor separatiste, a organizatiilor extremiste sau teroriste, a activitatilor infractionale.

Romania promoveaza activ ideea necesitatii unei strategii europene si euroatlantice pentru regiunea Marii Negre, luand in considerare experienta abordarii concertate NATO-UE in procesul de stabilizare din Europa de sud-est si nevoia unui echilibru apt sa favorizeze optiunea democratica a statelor, sa preintampine agravarea riscurilor si amenintarilor si sa contribuie eficient la solutionarea conflictelor si starilor de tensiune.

Romania urmareste implicarea directa in procesul de solutionare pasnica a conflictelor si disputelor din proximitatea strategica, atat prin actiuni nationale, cat si in format multilateral, vizand promovarea democratiei, sprijinirea eforturilor de apropiere de structurile europene si euroatlantice si a celor ce au ca scop con-structia securitatii si prosperitatii.      Interesul Romaniei este ca procesele de largire ale celor doua organizatii sa nu conduca la crearea unor noi linii de separatie.

Prin prezenta sa in diferite structuri ONU, Romania a avut si are posibilitatea de a participa la procesul decizional cu impact atat asupra Organizatiei mondiale, cat si asupra situatiei internationale, la nivel global si regional. Ca tara membra a Organizatiei Tratatului Nord-Atlantic, a aderat la obiectivele si politicile de securitate ale Aliantei si contribuie la configurarea profilului de forta al acesteia, conform prevederilor Conceptului Strategic al NATO. Mai mult, prin pozitia sa in cadrul initiativelor regionale din sud-estul Europei, a conexiunilor cu regiunea Caspica, precum si prin exploatarea potentialului din bazinul Marii Negre, in combaterea riscurilor neconventionale, Romania consolideaza politica NATO de proiectie s stabilitatii in Balcani si statutul sau de stat membru NATO.

Problematica si continutul securitatii nationale in noul context geostrategic si politic european si euroaltlantic preocupa statul roman, in conditiile in care calitatea sa de membru al NATO si al UE are statutul de pilon de stabilitate in sud-estul Europei si in flancul sudic al organizatiei.

Definitia sistemului securitatii nationale este ansamblul mijloacelor, reglementarilor si institutiilor statului de drept care au rolul de a realiza, a proteja si a afirma interesele fundamentale ale Romaniei.

Conform Strategiei de securitate nationala a Romaniei din 2007, optiunile de securitate nationala au ca surse realitatea interna, situatia internationala si sunt determinate de interesele comune ale cetatenilor, precum si de potentialul societatii romanesti de a le sustine.

Strategia de securitate nationala a Romaniei are drept obiective garantarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor, apararea statului national roman, suveran si independent, unitar si indivizibil - in spiritul si litera Constitutiei, consolidarea ordinii de drept si a institutiilor democratice, ameliorarea nivelului de trai al populatiei, protejarea si promovarea intereselor Romaniei in lume. Aceste obiective se realizeaza prin mijloace politice, juridice, diplomatice, economice, sociale, militare, de relatii publice, de informatii si prin cooperare cu statele si organizatiile politice, economice si de securitate din spatiul european, auro-atlantic si international.

Prin strategia de securitate nationala, statul roman urmareste sa realizeze concordanta dintre obiectivele dezvoltarii sale democratice si cele ale stabilitatii si securitatii europene. Strategia de securitate nationala urmareste sa intareasca statutul Romaniei de furnizor de securitate si stabilitate in zona. Acceptarea si aplicarea normelor internationale, solutionarea prin negociere a problemelor litigioase, respectarea drepturilor omului si promovarea relatiilor de buna vecinatate cu toate statele din zona, fac din Romania un partener capabil sa participe la eforturile statelor democratice de realizare a stabilitatii si securitatii in spatiul euro-atlantic.

Caderea regimurilor comuniste din Europa Centrala si de Est, reunificarea Germaniei, dizolvarea Pactului de la Varsovia, dezmembrarea Uniunii Sovietice au marcat disparitia structurii mondiale bipolare si au schimbat in mod radical configuratia politica a Europei si a lumii.

Situatiile conflictuale din fosta Iugoslavie, din unele zone ale Comunitatii Statelor Independente si din alte regiuni dovedesc ca, in lipsa dialogului, conflictele tind sa dobandeasca un caracter international, antrenand utilizarea fortei miliare si creand pericole la adresa securitatii statelor, cu consecinte in plan regional si global.

In mediul international sunt prezente, de asemenea, riscuri non-militare si neconventionale complexe care creeaza noi tipuri de provocari la adresa securitatii nationale si internationale. Proliferarea tehnologiilor nucleare si a armelor de nimicire in masa, terorismul, crima organizata, migratia ilegala, amenintarile la adresa mediului inconjurator sunt cateva dintre sfidarile care afecteaza atat statele, cat si comunitatea internationala.

Interesele nationale ale Romaniei privind securitatea se fundamenteaza pe:

garantarea si promovarea drepturilor si libertatilor fundamentale si a sigurantei cetatenilor Romaniei;

consolidarea unui regim politic democratic, bazat pe respectarea Constitutiei si suprematia legii;

asigurarea existentei statului national roman, suveran si independent, unitar si indivizibil;

sprijinirea legaturilor cu romanii din afara granitelor tarii, pentru conservarea identitatii lor;

participarea Romaniei la asigurarea securitatii si stabilitatii in Europa;

Apararea si promovarea intereselor nationale revin ca responsabilitate tuturor institutiilor statului, partidelor politice si cetatenilor, conform componentelor si raspunderilor stabilite prin Constitutie si prin legile tarii.

Principalii factori de risc la adresa securitatii nationale a Romaniei sunt:

existenta in plan regional sau subregional a unor tensiuni si conflicte militare ce se pot extinde, precum si a unor acumulari necontrolate si destabilizatoare de forte si tehnica de lupta in spatiul de interes strategic al Romaniei;

proliferarea si diseminarea necontrolata a tehnologiilor si materialelor nucleare, a mijloacelor de distrugere in masa, a armamentelor si altor mijloace letale neconventionale;

prelungirea unor dificultati interne de natura economica, financiara si sociala care afecteaza critic si vital functionarea societatii romanesti;

expansiunea retelelor si activitatilor teroriste si a crimei organizate transnationale (criminalitate economico-financiara, trafic transfrontalier ilegal de persoane, de droguri, de materiale radioactive si strategice, de armament si munitii etc.) s.a.

Constructia noii identitati europene si euroatlantice a tarii noastre constituie o cerinta esentiala pentru securitatea nationala a Romaniei.

Cooperarea cu statele membre NATO, cu tarile participante la programul de Parteneriat pentru Pace si la initiativele de cooperare regionala constituie pentru Romania garantia consolidarii securitatii in spatiul euroatlantic si in zonele adiacente, precum si sansa impartirii echitabile a riscurilor, costurilor si avantajelor. Dobandirea calitatii de membru al NATO a adus Romaniei certitudini in domeniul securitatii sale, garantii reale de aparare, accesul la procesul de decizie privind securitatea euroatlantica, dar si obligatii corespunzatoare.

In contextul acelorasi evolutii, Romania isi intensifica eforturile care au ca scop racordarea la structurile de securitate ale Uniunii Europene, in conditiile in care organizatia promoveaza o politica externa, de securitate si de aparare comuna care - dincolo de dificultatile inerente unui proces atat de complex - avanseaza constant in directia dezvoltarii si consolidarii cooperarii transatlantice. Aceasta cooperare vizeaza indeosebi armonizarea contributiei la intarirea pacii si securitatii internationale, la lupta impotriva terorismului si proliferarii acestuia, la solutionarea situatiilor de criza din Europa, Orientul Apropiat, Africa, Asia Centrala si alte zone ale lumii.

In calitatea sa de stat aflat intr-o arie geopolitica de importanta strategica, Romania urmareste sa joace un rol substantial in procesul de definire si implementare a politicilor stabilizatoare, de cooperare si asistenta de securitate ale NATO si Uniunii Europene, in Europa centrala, de est si de sud-est.

Cooperarea regionala in domeniul securitatii, materializata in existenta unui numar mare de organizatii de profil, ofera oportunitatea perfectionarii mecanismelor comune de evaluare a mediului strategic, de identificare a unei agende comune a riscurilor si a unor instrumente adecvate gestionarii crizelor.

Aparitia unor riscuri si amenintari internationale de factura noua, evolutia complexa a mediului intern, precum si modificarea substantiala a statutului de securitate al Romaniei in plan international impune o abordare noua, intr-o maniera integratoare, sistemica si comprehensiva a obiectivelor de securitate interna. Absenta unui pericol previzibil privind un posibil atac extern face ca, in conditiile actuale si intr-o perspectiva previzibila, sarcina protejarii valorilor si libertatilor, a vietii oamenilor si a bunurilor lor sa nu mai poata fi conceputa in termenii apararii teritoriale din perioada Razboiului Rece.

Apararea nationala cuprinde ansamblul de masuri de activitati adoptate si desfasurate de statul raman in scopul de a garanta suveranitatea nationala, independenta si unitatea statului, integritatea teritoriala a tarii si democratia constitutionala.

In esenta, apararea nationala in sistemul apararii individuale reprezinta un sistem de institutii, forte si resurse, masuri si activitati specifice, instituite si executate pentru apararea valorilor supreme ale statului.

Scopul politic general al apararii Romaniei il reprezinta apararea suveranitatii, independentei, unitatii si indivizibilitatii in spiritul traditiilor democratice ale poporului roman si democratiei constitutionale.

Una din problemele cu rezonanta nationala si internationala este aceea a apararii tarii in conformitate cu Constitutia Romaniei si legile in vigoare, cu Carta ONU si dreptul international, in conditiile in care Romania este membru cu drepturi depline in NATO si in UE, calitate ce confera statutul de pilon de securitate in flancul sudic al organizatiei, dar si de participant activ la apararea colectiva.

Urmare a preocuparii statului roman pentru asigurarea securitatii nationale, participarea la realizarea securitatii europene si euro-atlantice, asigurarea apararii individuale, dar si a participarii la apararea colectiva, Constitutia Romaniei confera apararii tarii o atentie aparte consacrand dispozitii ce se adreseaza Parlamentului si Guvernului, precum si fortelor armate.

Constitutia stabileste atributul de baza al Consiliului Suprem de Aparare a Tarii (art. 119).

Consiliul Suprem de Aparare a Tarii organizeaza si coordoneaza unitar activitatile care privesc apararea tarii si securitatea nationala, participarea la mentinerea securitatii internationale si la apararea colectiva in sistemele de alianta militara, precum si la actiuni de mentinere sau de restabilire a pacii.

Pornind de la importanta securitatii nationale, Constitutia prevede la articolul 53 restrangerea exercitiului unor drepturi sa ale unor libertati care poate fi hotarata numai prin lege si numai daca se impune, dupa caz, pentru: apararea securitatii nationale; a ordinii; a sanatatii ori a moralei publice; a drepturilor si libertatilor cetatenilor; desfasurarea instructiei penale; prevenirea consecintelor unei calamitati naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Privind indatoririlor cetatenilor in domeniul apararii tarii, Constitutia prevede:

partidele sau organizatiile care prin scopurile (art. 55) ori prin activitatile lor, militeaza impotriva principiilor statului de drept ori a suveranitatii, a integritatii sau a independentei Romaniei sunt neconstitutionale (art. 40);

sunt interzise de lege defaimarea tarii si a natiunii, indemnul la razboi de agresiune, incitarea la discriminare la separatism teritorial sau la violenta publica (art. 30 pct. 7);

dreptul la informatie nu trebuie sa prejudicieze securitatea nationala (art. 31 pct. 3);

Iata, deci, ca legea fundamentala a Romaniei care sta la baza elaborarii legislatiei interne si care este in concordanta cu cerintele legislatiei internationale, confera securitatii si apararii nationale o atentie deosebita si extrem de concreta, motivata de calitatea de stat membru al NATO si al UE in sistemul de securitate europeana si euro-atlantica.

In spiritul Constitutiei Romaniei, dar si al legislatiei internationale la care Romania este parte, s-a creat un sistem legislativ propriu care reglementeaza organizarea si functionarea structurilor statutului angajate efectiv in asigurarea securitatii si apararii nationale.

Astfel, legea nr. 473 din 4 noiembrie 2004 privind planificarea apararii reprezinta instrumentul juridic prin care sunt stabilite domeniile in care se actioneaza pentru planificarea apararii (atribut si componenta esentiala a politicii de aparare). Planificarea apararii reprezinta un complex de activitati si masuri care vizeaza promovarea intereselolr nationale, definirea si indeplinirea obiectivelor securitatii nationale a Romaniei in domeniul apararii.

Planificarea apararii este un proces care cuprinde programele, actiunile si masurile initiate de Romania privind contributia la securitatea si apararea colectiva in cadrul NATO si in cadrul UE, in contextul cooperarii bi si multilaterale cu alte state, precum si la indeplinirea unor obligatii in cadrul noii arhitecturi de securitate.

Legea (473/2004) prevede doua categorii de documente care fundamenteaza planificarea apararii:

a)      la nivelul national;

strategia nationala de aparare a tarii;

programul de guvernare;

b)      la nivel departamental;

Carta alba a apararii;

Strategia militara;

Directia de planificare a apararii;

Programele majore si Planurile operationale de intrebuintare a fortelor;

c)      la nivelul aliantei;

Conceptul strategic al NATO;

Directiva ministeriala a NATO (unul din documentele de baza pentru elaborarea Strategiei militare a Romaniei).

Dintre acestea, Strategia nationala de aparare a tarii este documentul de baza care se elaboreaza si se prezinta Parlamentului in termen de sase luni de la data depunerii juramantului de catre Presedinte pentru a fi dezbatura si aprobata prin hotarare, in cadrul sedintei comune.

In principiu, Strategia nationala de aparare a Romaniei cuprinde:

definirea intereselor si obiectivelor nationale de securitate;

evaluarea mediului international de securitate;

identificarea potentialelor riscuri, amenintari si vulnerabilitati;

directiile de actiune si principalele modalitati pentru asigurarea securitatii nationale a Romaniei in cadrul Aliantei.

Carta alba a apararii se elaboreaza de catre Guvernul Romaniei, in baza Strategiei nationale de aparare, a Programului de guvernare si a Conceptului strategic al NATO si se supune aprobarii Parlamentului in termen de sase luni de la acordarea increderii Guvernului.

Prin Carta alba a apararii se stabilesc:

obiectivele politicii de aparare;

masurile si actiunile pentru indeplinirea acestora;

misiunile si cerintele specifice pentru armata;

resursele umane, materiale, financiare si de alta natura.

Securitatea interna reprezinta ansamblul activitatilor de protectie, paza si aparare a locuitorilor, comunitatilor umane, infrastructurii si proprietatii impotriva amenintarilor asimetrice de factura militara sau non-militara, precum si a celor generate de factori geo-fizici, meteo-climatici ori alti factori naturali sau umani care pun in pericol viata, libertatile, bunurile si activitatile oamenilor si ale colectivitatilor, infrastructura si activitatile economico-sociale, precum si alte valori, la un nivel de intensitate si amploare mult diferit de starea obisnuita.

Securitatea interna priveste, deopotriva, siguranta cetateanului si securitatea publica, securitatea frontierelor, a energiei, a transporturilor si a sistemelor de aprovizionare cu resurse vitale, precum si protectia infrastructurii critice. Ea include, din punct de vedere structural, securitatea societala si asigurarea starii de legalitate, contracararea terorismului si a criminalitatii organizate, securitatea activitatilor financiar-bancare, a sistemelor informatice si a celor de comunicatii, protectia impotriva dezastrelor si protectia mediului.

Sarcina asigurarii securitatii interne este complexa si interdependenta. Ea implica responsabilitati din partea unui numar mare de institutii si agentii. Aceste responsabilitati revin preponderent: administratiei publice si structurilor de ordine publica, precum si celor care se ocupa cu prevenirea si gestiunea urgentelor civile, securitatea frontierelor,etc.

Atributii importante revin, de asemenea, garzii financiare si structurilor vamale, garzii de mediu si structurilor de specialitate care vegheaza la sanatatea populatiei.

Contracararea pro-activa si eficienta a terorismului pe teritoriul national constituie principala prioritate a securitatii interne.

Contraproliferarea terorismului se realizeaza atat prin perfectionarea cadrului legislativ si organizatoric, cat si activitatea desfasurata la nivelul comunitatii de informatii, politiei de frontiera, a institutiilor de ordine publica si a altor agentii guvernamentale

Din perspectiva securitatii interne, pentru siguranta cetateanului prezinta, de asemenea, o importanta deosebita optimizarea, perfectionarea si cresterea eficientei strategiilor de prevenire si combatere a criminalitatii, avand ca scop reducerea riscului, frecventei si consecintelor unor infractiuni deosebit de periculoase - omorul, talharia, atentatele la adresa integritatii corporale, lipsirea de libertate,etc.

BIBLIOGRAFIE

1. Constantin Gheorghe Balaban, Securitatea si dreptul international, Editura C.H. Beck, 2006.
2. C. Mostoflei, N. Dolghin, Studii de securitate si aparare, vol. I, Editura Universitatii Nationale de Aparare, Bucuresti, 2005.
3. C. Mostoflei, P. Dutu, A. Sarcinschi, Studii de securitate si aparare, vol. I, Editura Universitatii Nationale de Aparare, Bucuresti, 2005.
4. A. Sarcinschi, Elemente noi in studiul securitatii nationale si internationale, Editura Universitatii Nationale de Aparare, Bucuresti, 2005.
5. ***. Strategia de securitate nationala a Romaniei, Bucuresti, 2007
6. Gh. Ilie, T. Urdareanu, Securitatea deplina, Editura UTI, Bucuresti, 2002.
7. Luciana Alexandra Ghica, Marian Zulean, Politica de securitate nationala.Concepte, institutii, procese, Editura Polirom, Bucuresti, 2007.
8. Edward A. Kolodziej, Securitate si relatiile internationale, Editura Polirom, Bucuresti, 2007

Adrian Nastase, Bogdan Aurescu, Ion Galea Drept international contemporan, Editura Universul Juridic, Bucuresti,2007.

10. Edward A. Kolodziej, Securitate si relatiile internationale, Editura Polirom, Bucuresti, 2007

11. George Velicu, Dreptul apararii si al conflictelor armate, Editura Sitech, Craiova, 2006

12.Mircea Adrian Teodorescu, Dreptul international umanitar in fortele armate ale Romaniei in pragul mileniului III, Editura Lumina Lex, Bucuresti,2002

13.Dragoman Ion, Dragoman Claudia, Politica externa si de securitate comuna a U.E., Editura Academiei de Inalte Studii Militare, Bucuresti

14.Maties Mihai, Nastase Dorina, Viitorul sistemului de securitate al U.E. si contributia Romaniei la acest capitol, Editura Fundatia pentru o Societate Deschisa, Bucuresti,2002.