Parlamentul European

Parlamentul European Primul nucleu al Parlamentului European din zilele noastre a aparut sub

numele de Adunarea Comuna a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului, reglementata prin prevederile Tratatului de la Paris, din 1951. In baza rezolutiei din 20 martie 1958, cele trei institutii similare din structura celor trei comunitati create prin Tratatele de la Paris si Roma au fost reunite sub numele de Adunarea Parlamentara Europeana, iar din 1962, de Parlament European. Tratatul instituind Comunitatea Europeana a pastrat textul din cele trei tratate constitutive, care prevedea ca in Parlamentul European intra „reprezentantii popoarelor statelor reunite in Comunitate”, desemnati de parlamentele statelor membre. Prin aceleasi tratate constitutive s-a stabilit principiul ca Adunarea se va forma prin vot universal direct, pe baza unei proceduri unitare, in toate statele membre. In aceasta perioada, Parlamentul European nu avea o identitate proprie, din cauza ca toti parlamentarii europeni erau membri ai parlamentelor nationale, ceea ce explica, in buna parte, si limitarea atributiilor sale. Acest sistem de constituire a Parlamentului European a durat pana in 1979, cand au loc primele alegeri directe pentru desemnarea parlamentarilor europeni. Pana cand Parlamentul european va elabora un regulament propriu privind alegerile se aplica legile electorale din fiecare stat membru. Alegerile sunt generale, directe, libere, egale si secrete. Regulile unice de alegeri se refera insa, doar la data alegerilor, continutul concret al mandatelor, incompatibilitati, verificarea mandatelor si lasa autonomie statelor membre privind elaborarea regulilor de votare. Transpunerea acestor reglementari in dreptul national din Romania s-a efectuat prin Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constitutiei tarii si prin Legea nr. 33/2007, privind organizarea si desfasurarea alegerilor pentru Parlamentul european, lege cu caracter organic. Legea numarul 33/2007 in privinta procedurii electorale se completeaza in mod corespunzator cu prevederile Legii nr.373/2004 pentru alegerea Camerei Deputatilor si a Senatului, cu modificarile si completarile ulterioare. Fiecare stat membru hotareste cu privire la modul de desfasurare a alegerilor, aplicand insa, aceleasi reguli democratice. Parlamentarii europeni nu au voie sa fie membrii ai guvernului si nu au voie sa exercite activitati in cadrul organelor comunitare. Acestia nu trebuie sa fie deputati in legislativul national din tara in care provin, pentru a dobandii mandatul de parlamentar european. Femeile reprezentau 16,8 % din totalul membrilor Parlamentului european in anul 1979, aproximativ 20 % in 1989, circa 30% in 1999, pentru ca dupa 2004 sa reprezinte 30,3 % un procent care este peste media de 22% la nivelul parlamentelor nationale. Din punct de vedere numeric, se constata o evolutie semnificativa. In momentul constituirii, in anul 1952, Adunarea Comuna a CECO numara 78 de membri. In 1958, cand ea insuma cele trei comunitati, avea 142 de membri, presedinte al Adunarii fiind Robert Schuman. Dupa aderarea Marii Britanii, a Irlandei si Danemarcei, Parlamentul European avea, in 1973, 198 de membri. El a sporit in mod substantial ca urmare a noilor extinderi ale Uniunii Europene, astfel ca in mandatul 1999-2004 Parlamentul European a numarat 626 de parlamentari, pentru ca in actuala legislatura, cea de-a VI-a (2004-2009), sa numere 732 de membri in primii trei ani de legislatura, ca urmare a extinderii masive a Uniunii, din mai 2004; apoi, la 786 parlamentari, incepand cu 2007, o data cu aderarea Romaniei si Bulgariei.

Numarul acesta reprezinta suma locurile repartizate fiecarei tari in raport cu populatia ei, dar se urmareste totodata si asigurarea unei reprezentari rezonabile si pentru tarile mici. Astfel, Germania, statul cu cea mai numeroasa populatie, de cca. 82 milioane locuitori, are dreptul la 99 de deputati europeni, iar Luxemburg, cu numai 600.000 locuitori, are 6 deputati. La alegerile din iunie 2004, statele membre ale Uniunii Europene, dupa marea extindere, au avut dreptul sa aleaga in Parlamentul European: Germania - 99 deputati, Franta, Italia si Marea Britanie - cate 78, Spania si Polonia - cate 54, Olanda - 27, Belgia, Cehia, Grecia, Portugalia si Ungaria - cate 24, Suedia - 19, Austria - 18, Danemarca, Finlanda si Slovacia - cate 14, Irlanda si Lituania – cate 13, Letonia - 9, Slovenia - 7, Cipru, Estonia si Luxemburg - cate 6 si Malta - 5. Din 2007 s-au adaugat: Romania cu 35 de parlamentari si Bulgaria cu 18. Tratatul de la Nisa a preconizat un numar de 33 de mandate pentru Romania insa, prin Tratatul de aderare, acest numar s-a modificat la 35, iar incepand cu legislatura 2009-2014, numarul reprezentantilor Romaniei va fi din nou de 33. Dupa intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona vor fi 750 de deputati si un presedinte, numarul minim de locuri alocat unui stat va fi de 6, iar cel maxim de 96. Italia a primit un loc suplimentar. „Actul pentru alegerea reprezentantilor in Parlamentul European prin vot universal”, din septembrie 1976, a avut un rol insemnat in evolutia acestei institutii, care a inaugurat calea alegerilor europene directe, organizate pentru prima data in iulie 1979. De atunci, alegerile au avut loc la un interval de cinci ani, respectiv in iunie 1984, 1989, 1994, 1999 si, in sfarsit, in iunie 2004. Alegerile europene s-au impus atentiei opiniei publice, mai intai prin faptul ca au contribuit la asigurarea legitimitatii proprii si deci la cresterea autoritatii Parlamentului European si apoi, pentru ca electoratul tarilor Uniunii Europene a participat in mod direct la constituirea unei importante institutii continentale. In legatura cu alegerile pentru Parlamentul European se impun a fi amintite inca cateva observatii. Ele se desfasoara in aceeasi saptamana din iunie, de joi pana duminica, in functie de reglementarile nationale, dar nu s-a respectat un sistem unitar, in ciuda prevederii cuprinse in Tratatul Comunitatii Economice Europene. Astfel, organizarea circumscriptiilor electorale este diferita: daca in cele mai multe state membre organizarea este la nivel national, cu o singura circumscriptie electorala, in Irlanda sunt patru circumscriptii regionale, in Franta - 8, in Marea Britanie - 11 si in Polonia - 13. Pragul electoral pentru o lista este si el diferit: 3% in Grecia, 5% in Germania, Franta, Polonia, Cehia sa Ungaria. In 12 tari din totalul celor 25, dreptul de vot este asigurat la 18 ani, in alte 10 la 21 de ani, in Franta la 23 de ani, iar in Italia si Grecia, la 25 de ani. In patru tari membre votul este obligatoriu (Grecia, Cipru, Luxemburg si Belgia), in celelalte este un drept, fara sa comporte si o obligatie. Se impun si unele observatii in ceea ce priveste participarea la vot. In general, ea a fost relativ redusa la alegerile europene si cu diferente semnificative intre tarile membre. Bunaoara, la primele alegeri din 1979, participarea la vot a fost, in ansamblu, de 62%, in 1984 de 61%, in 1989 de 58%, in 1994 de 56,5%. In statele unde votul este obligatoriu, ca de exemplu Belgia si Luxemburg, procentul a fost de cca. 90%, insa in Marea Britanie procentul a fost de numai 33-36%. La alegerile din 10-13 iunie 2004, conform statisticilor, s-au prezentat la vot numai 44,03% din

alegatori, cu 5,77% mai putin decat in 1999. Tot la aceste alegeri au aparut si cateva diferente de participare la vot greu de inteles. Astfel, la vechii membri ai Uniunii Europene, procentul general de participare a fost de 45,44%, fata de cei 10 noi membri, care au inregistrat numai 26,34%. In randul statelor cu cea mai slaba prezenta la urnele de vot s-au aflat: Cehia, cu 28,32%, Polonia, cu 20,76%, si Slovacia, cu 16,96%.

Sub aspect organizatoric, Parlamentul European dispune de organe proprii, care indeplinesc functii specifice, stabilite prin Regulamentul acestuia. In structura de conducere se afla: presedintele Parlamentului, Biroul Parlamentului, Conferinta presedintilor grupurilor politice, Conferinta presedintilor comisiilor si Conferinta presedintlor delegatiilor. Presedintele este ales de Parlament pentru o perioada de 2,5 ani si are in principal urmatoarele atributii:a) reprezinta Parlamentul in afacerile juridice, in relatiile externe si cu celelalte institutii comunitare; b) coordoneaza toate lucrarile Parlamentului si ale organelor sale constitutive (Biroul si Conferinta presedintilor), precum si dezbaterile din sedintele plenare; c) se asigura de respectarea Regulamentului de procedura a Parlamentului si garanteza prin arbitrajul sau, buna desfasurare a tuturor activitatilor acestei institutii si ale organelor sale constitutive; d) prezinta la deschiderea fiecarei reuniuni a Consiliului european, Punctul de vedere si preocuparile acestei instutii referitoare la subiecte specifice si la punctele inscrise pe ordinea de zi; e) semneaza in urma adoptarii de Parlament bugetul U.E. in a doua lectura, acesta devenind astfel operational;f) semneaza alaturi de presedintele Consiliului, toate actele legislative adoptate prin procedura de codecizie. Biroul este alcatuit din presedintele Parlamentului european, cei 14 vicepresedinti si cei sase chestori, cu statut de observatori. El dispune in problemele financiare, organizatorice si administrative ale Parlamentului european. Conferinta Presedintilor este compusa din presedinti ai grupurilor pollitice, precum si din liderii fractiunilor parlamentare, respectiv doi reprezentanti ai deputatilor neafiliati, care insa nu au drept de vot. Ea vizeaza realizarea consensului in ceea ce priveste chestiunile asupra carora este sesizata. Conferinta Presedintilor este organul politic al Parlamentului european responsabil de: a) organizarea lucrarilor Parlamentului si progamarea legislativa;b) stabilirea competentelor si a componentei comisiilor si a delegatiilor; c) relatiile cu celelate institutii ale U.E., cu parlamentele nationale si cu tarile terte; d) de pregatire a calendarului Parlamentului si a ordinii de zi a sedintelor plenare; e) repartizarea locurilor in hemiciclu. Conferinta Presedintilor stabileste prin consens sau prin vot ponderat in functie de numarul deputatilor din fiecare grup politic Regulamentul de functionare a Parlamentului European cuprinde toate atributiile ce revin organelor conducatoare ale acestei institutii. In plan tehnic, Parlamentul European isi creeaza in cadrul sau, la inceputul activitatii, comisii parlamentare, unele cu caracter permanent, altele cu caracter temporar, precum si comisii de ancheta. Comisiile parlamentare au responsabilitatea pregatirii lucrarilor din sedintele plenare ale Parlamentului. Fiecare comisie alege un presedinte si 3-4 vicepresedinti pentru o perioada de 2,5 ani. Acestia formeaza Biroul comisiei si sunt functionarii acesteia. Comisiile se reunesc in mod public o data sau de doua ori pe luna, in general in saptamanile care urmeaza sedintelor plenare de la Strasbourg In prezent isi desfasoara activitatea 20 de comisii permanente: 1) Comisia de afaceri externe, securitate si aparare; 2) Comisia pentru dezvoltare; 3) Comisia pentru agricultura si dezvoltare rurala; 4) Comisia pentru bugete; 5) Comisia de control bugetar; 6) Comisia pentru mediu, sanatate publica si securitate alimentara etc. La propunerea Conferintei Presedintilor, Parlamentul poate constituii, in orice moment subcomisii si comisii temporare pentru gestionarea unor probleme specifice. Din punct de vedere politic, Parlamentul European este organizat in grupuri parlamentare. Acestea sunt constituite dupa criteriul afinitatii politice, si nu pe baza provenientei nationale a parlamentarilor europeni. Conform reglementarilor Uniunii Europene, numarul minim de deputati necesari pentru a constitui un grup politic este de 29, daca ei aparŃin unui singur stat membru, de 23 daca apartin la doua state membre, de 18 daca apartin la trei state si de 14 daca apartin la cel putin patru state membre. Parlamentarii nu pot face parte decat dintr-un singur grup parlamentar. Constituirea unui grup trebuie sa fie declarata Parlamentului, indicandu-se denumirea sa, numele membrilor si compunerea biroului grupului, toate acestea fiind publicate in „Jurnalul Oficial”. Membrii Parlamentului European au aceleasi drepturi ca si cei ai unui parlament national: imunitate, salariu, fond de cheltuieli pentru activitatea desfasurata, inviolabilitate pentru opiniile exprimate in activitatea parlamentara etc. Grupurile politice din Parlamentul European le exemplificam pe baza celor 12 create in urma alegerilor din iunie 2004: 1) Grupul Partidului Popular European (Democrat-Crestin) si al Democratilor Europeni (PPE-DE), cu 268 de deputati; 2) Grupul Socialist (PSE), cu 198 de deputati; 3) Grupul Alianta Democratilor si a Liberalilor pentru Europa (ALDE), cu 88 de deputati; 4) Grupul Verzilor/Alianta Liberala Europeana (Verzi/ALE), cu 42 de deputati; 5) Grupul Confederal al Stangii Unite Europene/Stanga Verzilor Nordici (GUE/NGL), cu 41 de deputati; 6) Grupul Independentei si al Democratiei (IND/DEM), cu 37 de deputati; 7) Grupul Uniunea pentru Europa Natiunilor (UEN), cu 27 de deputati si 8) Neinscrisii (NI), cu 29 de deputati. In prezent este necesar un numar minim de 20 de deputati care sa provina din cel putin sase state membre (trebuie sa reprezinte cel putin 1/5 din statele membre) in vederea constituirii unui grup politic in Parlamentul european si este interzisa apartenenta unui membru al Parlamentului la mai multe grupari politice. In art.191 din Tratatul CEE se precizeaza ca: „Partidele politice la nivel european sunt importante ca factori de integrare in cadrul Uniunii. Ele contribuie la formarea unei constiinte europene si la exprimarea vointei politice a cetatenilor Uniunii”. Tratatul de la Nisa a completat acest articol prevazand ca: „Consiliul, hotarand conform procedurii prevazute de art.251, determina statutul partidelor politice la nivel european, in special normele privind finantarea lor. Parlamentul European este sprijinit in activitatea sa si de un secretar general, numit de Biroul Parlamentului. El conduce Secretariatul General, a carui compozitie si organizare sunt decise de Biroul Parlamentului, care hotaraste si cu privire la situatia administrativa si financiara a functionarilor si agentilor secretariatului. Numarul functionarilor cuprinde, conform datelor publicate, circa 6000 de persoane, selectati din toate tarile Uniunii prin concurs extern, deschis, organizat de Oficiul european de selectare a personalului, mare parte din acestia fiind folositi pentru traduceri in si din cele 22 limbi oficiale de lucru in Parlamentul european. Functionarea Parlamentului European este reglementata in Regulamentul sau

interior. Sediul sau este la Strasbourg, asa cum a decis Consiliul Europei la Edinburgh, in 1992, fapt confirmat printr-un Protocol anexat Tratatului de la Amsterdam. In mod real, lucrarile Parlamentului European se desfasoara in cele trei centre ale Uniunii: Strasbourg, Bruxelles si Luxemburg, ceea ce nu contravine Hotararii din 1992. O legislatura a Parlamentului se intinde, cum am aratat, pe o durata de 5 ani. El se intruneste in sesiuni anuale, care incep in a doua zi de marti din luna martie. In cadrul sesiunii anuale, Parlamentul se reuneste in „perioade de sesiuni” sau „sedinte plenare” saptamanale. Intr-un an au loc 12 „sedinŃe plenare”, in fiecare luna, in afara de august, si una suplimentara, in octombrie. Dezbaterile sunt publice. De altfel,

Parlamentul European este singura institutie comunitara care se intalneste si isi tine dezbaterile in public. Dezbaterile, opiniile si rezolutiile Parlamentului se publica in „Monitorul Oficial” al Uniunii Europene. La Bruxelles se intrunesc comisiile parlamentare care lucreaza doua saptamani pe luna; astfel se asigura legatura Parlamentului cu Consiliul Uniunii Europene si Comisia Europeana, care isi au sediile in capitala Belgiei. In cea de-a patra saptamana din luna, parlamentarii europeni lucreaza in cadrul grupurilor politice.

Atributiile Parlamentului European erau limitate la dreptul de control si la dezbaterea problemelor Comunitatii Europene, pana in 1970, dupa aceasta data el cunoscand o sporire a competentelor sale, iar prerogativele sale s-au extins. Un prim atribut al puterii Parlamentului European se materializeaza in dreptul

de control asupra activitatii Comisiei Europene, asupra Consiliului Uniunii Europene si chiar asupra Consiliului Europei, in grade si masuri diferite. Cele trei institutii de baza ale Uniunii Europene au obligatia de a prezenta Parlamentului rapoarte de activitate care sunt analizate si dezbatute de parlamentarii europeni. Totodata, ei au dreptul de a pune intrebari cu privire la activitatea celorlalte institutii europene sub forma interpelarilor scrise, interpelarilor orale, fara dezbateri, sau interpelarilor orale cu dezbateri. In baza prevederilor Tratatului de la Maastricht, atributiile de control ale Parlamentului European s-au extins prin dreptul de a rezolva petitiile care-i sunt adresate de cetatenii europeni, individual sau in grup si prin consacrarea juridica a institutiei Mediatorului (Ombudsman), numit de Parlament. Acesta are drept atributie principala sa primeasca plangerile oricarui cetatean al Uniunii Europene privind incalcarea unor drepturi de catre institutiile comunitare, cu exceptia Curtii de Justitie si a Tribunalului de Prima Instanta. In fiecare an, Mediatorul prezinta Parlamentului un raport final cu privire la rezultatul tuturor anchetelor desfasurate. El poate fi admis doar de Curtea de Justitie, deoarece in exercitarea atributiilor ce-i revin se apreciaza ca este total independent de orice alta institutie. Controlul Parlamentului este mai strict asupra Comisiei Europene, pentru ca el are dreptul, conferit prin Regulament, sa voteze investirea acestuia si dreptul de a o demite in bloc, printr-o motiune de cenzura. Puterea bugetara Parlamentul o exercita impreuna cu Consiliul Uniunii Europene. Atributii insemnate in acest domeniu au fost inscrise in Tratatul de la Luxemburg, din 1970, care-i asigura Parlamentului dreptul de a modifica Proiectul de buget propus de Consiliu si dreptul de a dispune cu privire la cheltuielile „neobligatorii”. Prin Tratatul de la Bruxelles din 1975, puterea bugetara a Parlamentului a fost intarita prin dreptul de a respinge proiectul de buget si dreptul de a aproba sau respinge Comisiei descarcarea privind executia bugetara. Bugetul este intotdeauna dezbatut in Parlament si nu este aplicat decat dupa semnarea lui de catre Presedintele acestei inalte institutii. Parlamentul controleaza executarea bugetului prin intermediul Comisiei de control bugetar si, in fiecare an, aproba gestionarea bugetului de catre Comisia Europeana, in cursul exercitiului financiar precedent. Parlamentul european nu detine responsabilitatile parlamentelor nationale in materie legislativa. El nu are nici competenta de initiativa rezervata Comisiei, nici cea de decizie, rezervata Consiliului. Trei proceduri legislative principale sunt utilizate in practica decizionala a Parlamentului si a Consiliului: cea a co-deciziei, a ascultarii sau consultarii si a

avizului conform. In procedura co-deciziei, Parlamentul si Consiliul impart puterea legislativa. Comisia prezinta propunerea sa celor doua institutii, care o lectureaza si o discuta in doua randuri. Daca aceste doua institutii nu cad de acord asupra textului propunerii, textul este supus dezbaterii Comitetului de conciliere, alcatuit dintr-un numar egal de reprezentanti ai celor doua institutii. Cand Comitetul a ajuns la un acord, acesta va trimite Parlamentului si Consiliului textul documentului pentru o a treia lectura, in scopul adoptarii. Aceasta procedura a fost introdusa in mod preponderent in acele domenii care afecteaza in mod direct interesele cetatenilor pentru ca implicarea Parlamentului european in acest caz ducea la intarirea legitimitatii democratice ale acestora. In pofida faptului ca la prima vedere pare o procedura complicata, are ca avantaj ca nu este necesara parcurgerea tuturor etapelor pentru ca fiecare proiect de act normativ sa ajunga in fata unui Comitet de Conciliere. Printre domeniile in care se foloseste aceasta procedura se afla: interzicerea discriminarii pe baza de cetatenie, libera circulatie a lucratorilor, masuri de asigurare sociala, dreptul de stabilire, masuri de stimulare pentru ocuparea fortei de munca, gestionarea Fondului Social European, adoptarea si implementarea de mediu etc. In procedura ascultarii sau consultarii, Comisia adreseaza propunerea sa simultan Consiliului si Parlamentului. Consiliul consulta oficial Parlamentul si alte organisme, cum ar fi Comitetul Economic si Social si Comitetul Regiunilor, ale caror avize fac parte din procesul decizional european. Aceasta procedura compusa din trei parti: initiativa, consultare si decizie, este cea mai importanta din punct de vedere al volumului, deoarece toate actele normative care nu formeaza obiectul celorlalte proceduri mai noi si mai rar folosite trec prin aceasta procedura clasica. In procedura avizului conform, Consiliul trebuie sa obtina avizul conform al Parlamentului inainte de a adopta unele decizii importante. Acceptarea, denumita „aviz conform”, reclama majoritatea absoluta a voturilor. Ea a fost introdusa prin Actul Unic European si scopul ei este obtinerea sprijinului parlamentar in cazul unui act normativ care nu mai poate suferi modificari. Consiliul introduce prin aceasta procedura un act normativ definitiv in fata Parlamentului european care ori il va aproba si astfel sprijina adoptarea lui, ori il va respinge si astfel va impiedica adoptarea acestuia. Insemnate atributii revin Parlamentului european si in relatiile externe. El primeste informatii cu privire la acorduri internationale de orice natura si poate initia dezbateri prealabile, dupa care sunt informate comisiile parlamentare. Inaintea semnarii oricarui acord, un reprezentant al Consiliului prezinta in Parlament rezultatele negocierilor si numai apoi este semnat, dispunand de competenta decizionala.