De-a lungul timpului teoreticienii sau oamenii politici au incercat sa gaseasca un model de realizare a unitatii europene, model care variat in functie de perioada istorica si de opinia initiatorilor diferitelor proiecte unioniste. Astfel, solutia confederala sau federala a fost de nenumarate ori invocata ca medoda de a pune capat crizei europene. Alegerea nu a fost deloc usoara: confederatia, considerata drept "o forma juridica a asocierii de state", a reprezentat la un moment dat o solutie dezirabila, considerata compatibila cu mentalitatile si obiectivele statelor membre, fiecare avand astfel posibilitatea de a colabora sau de a-si inceta colaborarea in orice moment, in timp ce federatia, considerata "un model mai rafinat un stat compus din mai multe colectivitati politice", ar fi beneficiat de competente de politica externa, militare si de aparare, delegate prin intermediul Constitutiei federale.

Astfel a aparut, odata cu primele miscari federaliste, un ansamblu de clivaje intre cei ce sustineau ideea crearii uniunii europene, clivaje care au rolul unor "jaloane" ale etapelor procesului de constructie europeana si care au adesea aceiasi protagonisti[1], dar in spatele unor concepte diferite. F. Dehousse considera insa ca dilema federal / confederal este una falsa, insistand asupra faptului ca doar federalismul se adapteaza cel mai bine tuturor particularitatilor, necesitatilor si preferintelor diferitelor grupuri umane. Primul asemenea clivaj a fost cel dintre unionisti si federalisti, un clivaj ce corespunde perioadei care urmeaza imediat dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial si care are ca principal fundament o viziune diferita asupra a ceea ce ar fi trebuit sa fie uniunea europeana: "contrar europenistilor, federalistii nu considerau unitatea europeana ca fiind un scop in sine, ci un mijloc. Scopul nostru il reprezinta realizarea unui individ eliberat de servitutile proletare".

Debutul procesului de constructie europeana (1950) a cunoscut doua asemenea clivaje, unul intre adeptii functionalismului si ai federalismului, si unul intre constitutionalisti si neo-functionalisti. In cadrul primului clivaj, factiunea functionalista regrupa cu precadere federalistii din Marea Britanie, din tarile scandinave si Tarile de Jos, si sustinea realizarea Europei federale prin metoda pasilor marunti, in timp ce federalistii sustineau adoptarea si aplicarea imediata a unei Constitutii federale. Desi federalistii considerau ca etapa interguvernamentalismului nu va reusi crearea mult doritei comunitati europene, ei admiteau totusi ca o societate federalista reala nu putea fi realizata decat in timp, prin adoptarea, de catre statele implicate, a unei anumite "doze" de subsidiaritate (ca element implicit in functionarea federatiilor). Spre deosebire de functionalisti, care aveau o viziune partiala, economica, asupra viitorului uniunii europene, federalistii considerau ca era necesar un dublu proces integrationist, economic si politic deopotriva, posibil daca nou createle comunitati europene ar fi avut un fundament socio-politic solid. Desi foarte critici initial, federalistii au ajuns sa considere ca debutul concret a procesului de constructie europeana era, totusi, un prim pas care putea ca, in cele din urma, sa ofere Europei un nou chip. Desi foarte critici initial, federalistii au ajuns sa considere ca debutul concret al procesului de constructie europeana era, totusi, un prim pas care putea ca, in cele din urma, sa ofere Europei un nou chip. S-a ajuns si la situatia in care reprezentanti ai federalistilor au trecut in tabara neo-functionalistilor ori care, urmare a esecurilor din primii ani, si-au abandonat complet idealurile referitoare la uniunea politica a Europei (in special intre 1954-1960).

Cel de-al doilea clivaj, dintre constitutionalisti si neo-functionalisti, s-a manifestat chiar in perioada de constituire a CECO, fundamentul disputei constituindu-l natura federala a noii institutii economice, a "primei puteri economice supranationale". In ceea ce ii priveste pe constitutionalisti (in majoritatea lor lideri ai federalistilor), in opinia acestora era necesara o schimbare imediata in cadrul institutiilor statului national super-puternic, care trebuia federalizat in interior si inglobat apoi de structuri federale externe. Neo-functionalistii, la randul lor, considerau ca mecanismul "cumulativ si expansiv" de spill-over era singurul care putea rezolva problema: ca intr-un vertij, odata ce statele erau cooptate in cadrul unui proces de abandonare a puterii in cadrul anumitor domenii, acestea trebuiau sa continue in aceeasi directie si pentru domeniile conexe, ajungand astfel la domeniul politic. Pe termen lung (pana in actualitate chiar) se pare ca dreptatea a fost de partea constitutionalistilor: influentele externe (relatiile est-vest, dinamica militarismului in lume, ajungerea la putere a unionistului de Gaulle) par sa fi fost mult mai puternice decat mecanismul de spill-over.

Din punct de vedere cronologic, Parlamentul European (si alegerea directa a membrilor acestuia) este institutia a carei necesitate a fost cel mai des invocata de catre sustinatorii ideii unitatii europene[3], ca element principal in realizarea unitatii politice europene, dar care a alimentat si cele mai mari dispute la nivel european. De ex.: in cadrul Congresului de la Haga (1948), sustinatorii ideii unui Parlament European ales direct considerau ca acesta trebuie sa reprezinte diferitele clase sociale si culturale, ceea ce nu a fost agreat de catre oamenii politici (care reprezentau peste 80% dintre participanti); proiectul din 1960 al lui Fr. Dehousse privind alegerea directa a membrilor Adunarii Consiliului Europei (al carui membru si presedinte era) a fost neglijat timp de 15 ani, de teama opozitiei Frantei fata de ideea parlamentarismului european; proiectul din 1975 al raportorului Schelto Patjin a fost dezbatut timp de aproape doi ani; euro-scepticii considerau ca pertinent ar fi fost sa se ridice intrebarea daca nu cumva parlamentarismul nu era o idee depasita in cadrul regimurilor democratice (argumentul constituindu-l esecurile si lipsa de incredere a cetatenilor din diferite state in parlamentele nationale, dar si faptul ca era o institutie inventata in secolul al XVIII-lea, cu slabe sanse de a se adapta noilor cerinte ale democratiei). Dispute aprinse au iscat si problema uniformizarii sistemului de vot la nivelul statelor membre; statutul viitorilor parlamentari europeni; modul de scrutin (V. Giscard d'Estaing va incerca sa impuna modelul electoral francez); modul de organizare al viitorului parlament si componenta acestuia. Astfel, socialistii au fost totdeauna favorabili alegerilor europene si formarii unui parlament european (indeosebi cei francezi); comunistii au fost initial impotriva, apoi favorabili (tot cu precadere francezii, care vedeau intr-o adunare comuna europeana posibilitatea de a fi reprezentati, posibilitate care francezilor, de ex., le era respinsa in plan national); gaullistii au fost oponenti ai ideii Parlamentului European (in a doua parte a anilor 1970, J. Chirac va fi de acord cu alegerile europene, dar cu conditia ca Parlamentul European sa nu aiba prerogative mai importante decat cele ale unui parlament national).

Pe acest fundal a intervenit o noua disputa, cea dintre minimalisti[4] (sau posibilisti) si maximalisti , primii avand exponenti cu precadere din Germania, Luxemburg si Olanda, ceilalti din Italia si Franta. Diferentele dintre aceste doua curente (aparute dupa 1955, cand se ridica problema relansarii procesului de constructie europeana) vizau atat aspecte teoretice cat si practice. Astfel minimalistii erau adeptii principiilor confederale, sustinand procesul de constructie europeana si dupa esecul Comunitatii Europene a Apararii, in timp ce maximalistii aderasera la principiile federalismului, punand accent pe importanta poporului european, pe crearea unei Adunari constituante ca fundament al viitoarei federatii europene si mai ales pe existenta unor alegeri libere si directe. Din punct de vedere teoretic, minimalistii plecau de la realitatea internationala, reclamand necesitatea unui rol mai important acordat guvernelor nationale si considerand ca procesul de unificare europeana trebuia sa parcurga trei etape distincte: i./ convocarea unei adunari parlamentare europene, avand ca principala sarcina pregatirea unui proiect de tratat referitor la realizarea federatiei europene; ii./ ratificarea respectivului Tratat de catre guvernele europene, dupa o eventuala modificare; iii./ infiintarea institutiilor federale (deci si a aunui Parlament European, dar accentul cadea pe fortificarea, mai intai, a acestuia, si abia mai apoi pe realizarea de alegeri libere - ceea ce se va si intampla in cele din urma, primele alegeri directe fiind o dovada in acest sens) . Maximalistii, la randul lor, considerau ca trebuia sa se acorde un rol mai important Adunarii Constituante[7], iar pentru aceasta guvernele trebuia sa incheie un Tratat pe baza caruia sa fie convocata respectiva Adunare, al carei rol era acela de a adopta "Constitutia Statelor Federale Europene", aprobata prin referendum. Urmatoarea etapa, in viziunea maximalista, cea mai categorica in ceea ce priveste organizarea alegerilor europene directe, urma a fi constituirea institutiilor federale, printre care si Parlamentul European. Tot reprezentantii maximalistilor vor fi si cei care vor influenta in mod hotarator ponderea Parlamentului European asupra Comisiei Europene, fara a pretinde insa disparitia Consiliului de ministri.

Aceasta disputa nu va fi insa si ultima, fiind urmata de cea dintre fosti aliati: federalistii hamiltonieni[8] (madisonieni, institutionalisti sau politici), de inspiratie teoretica americana, engleza si deopotriva germana, si cei integrali (sau globalisti), de inspiratie proudhoniana dar care doreau realizarea unei Europe unite pe modelul practicat de Statele Unite sau Elvetia. Primele manifestari ale federalismului hamiltonian au fost "Manifestul European", publicat in 1943 de unii reprezentanti ai miscarii de rezistenta italiene, si "Manifestul fderalistilor europeni", scris de A. Spinelli in 1957. In ceea ce priveste procesul de constructie europeana, federalismul hamiltonian va fi cel care va reusi sa se impuna si sa obtina rezultate concrete , in ciuda dificultatilor pe care le-a intampinat.

Evolutia institutionala a Parlamentului European

Conform articolului 137 al tratatului de constituire a Comunitatii Economice Europene, Parlamentul European sau Adunarea Europeana, cum s-a numit de la crearea sa, in 1952, si pana in 1962, desi consacrarea oficiala a noii denumiri a avut loc abia in 1986, odata cu ratificarea Actului Unic European, este singura institutie aleasa prin vot direct de catre cetatenii statelor membre, fiind alcatuit din reprezentantii popoarelor statelor membre ale comunitatii si avand ca principala atributie deliberarea si controlul. Rolul acesteia era acela de a elabora proiecte, in vederea alegerii sale prin vot universal direct, dupa o procedura uniforma in toate statele membre (art. 138).

Parlamentul European este institutia comunitara ce reprezinta popoarele statelor membre ale Uniunii Europene, crearea acestuia reprezentand (prin modificarile aduse in functionarea Comisiei Europene si a Consiliului de Ministri - ultimul dobandind in timp rolul unui senat european) un element foarte necesar realizarii Pietei Comune. In etapa initiala a existentei sale Adunarea Europeana era alcatuita din delegatii parlamentelor statelor comunitare (142 la inceput, 198 dupa prima extindere), alesi dupa proceduri specifice chiar in cadrul acestora, exercitandu-si mandatul european pe langa cel national. Din 1979 Parlamentul European este alcatuit din reprezentantii popoarelor statelor membre ale comunitatii, alesi prin vot universal direct pentru o perioada de cinci ani (mandatul putand fi insa reinnoit). Faptul ca alegerea Parlamentului European prin vot universal a durat aproape treizeci de ani nu s-a datorat numai unor obstacole tehnice (sistemul electoral neuniform, problema ponderii nationale in cadrul Parlamentului), ci in special celor politice, si in special necesitatea reintegrarii politice europene a Germaniei, iar prin aceasta si a recunoasterii ei internationale, problema foarte spinoasa in perioada postbelica. In plus, pana in anii "60 Germania era preocupata mai mult de problema reunificarii decat de cea a integrarii europene, iar participarea la Parlamentul European insemna recunoasterea definitiva a divizarii sale, ceea ce se va intampla in momentul intrarii celor doua state germane separat in ONU (septembrie 1973). Aceasta situatie s-a modificat abia la sfarsitul anilor "70, cand relatiile franco-germane s-au imbunatatit in mod vizibil, aceasta dupa ce in 1974 Franta a incetat sa se mai opuna alegerii unei adunari europene. Un alt obstacol l-a constituit insa intrarea Marii Britanii in Comunitatea Europeana, care la randul ei s-a opus alegerii adunarii europene, preluand modelul Frantei in acest sens.

Conditiile eligibilitatii in cadrul Parlamentului European sunt aproape aceleasi cu cele impuse in alegerea parlamentelor nationale, o exceptie in acest sens facand Italia, care a acceptat candidatura in numele ei a unui cetatean francez (Maurice Duverger).

Desi la un moment dat s-a dorit uniformizarea modalitatii de alegere a membrilor Parlamentului European (un asemenea proiect existand inca si dorindu-se a fi finalizat), aceasta actiune nu a dat rezultatele scontate, motiv pentru care fiecare stat membru comunitar desfasoara o procedura proprie de alegere a "eurodeputatilor", al caror numar este stabilit in functie de dimensiunea demografica a statului in cauza, fara a fi in insa relatii de proportionalitate cu populatia acestuia. Scrutinul national se desfasoara intr-un singur tur, fie pe liste nationale (cum e cazul Frantei sau Spaniei), fie pe liste regionale (Belgia, Italia), Marea Britanie fiind singurul stat care a pastrat scrutinul uninominal de circumscriptie.

Parlamentul European: sediu si alcatuire (numar de deputati, tari, grupuri politice)

Sediul Parlamentului European nu a fost mult timp unul fix, acesta fiind stabilit in trei orase europene: Strasbourg, Bruxelles si Luxemburg. Aceasta situatie a fost determinata de istoricul constructiei europene, de interesele particulare care uneori au primat in cadrul acestui proces. Desemnat in 1951 sa gazduiasca institutii CECO, orasul Luxemburg nu dispunea de capacitatea de a se achita de aceasta sarcina, motiv pentru care acest rol va fi indeplinit de catre Strasbourg. Astfel, in prezent sesiunile parlamentare se tin la Strasbourg (loc desemnat in acest scop dupa Consiliul European de la Edinburgh din decembrie 1992), sedintele comisiilor parlamentare la Bruxelles iar secretariatul adunarii parlamentare se imparte intre Luxemburg si Bruxelles. Aceasta situatie da nastere la o serie intreaga de inconveniente, de la transportul documentelor pana la cel al deputatilor, dar ea se dovedeste in continuare greu de solutionat.

Referat: O contra-teologie imperiala Eseu: Reforma religioasa si Martin Luther - cauzele reformei

Alcatuire

In prezent (legislatura 2009-2014) exista 736 de eurodeputati, alesi la fiecare cinci ani de catre cei 500 milioane de cetateni ai celor 27 de state membre.

Ultimele alegeri parlamentare europene (a saptea legislatura) au avut loc in anul 2009, numarul de membri ai fiecarui stat membru fiind urmatorul:

-Germania, 99;

-Franta, Marea Britanie, Italia, 72;

-Spania, 50;

-Polonia, 49;

-Romania, 33;

-Tarile de Jos, 25;

-Belgia, Grecia, Portugalia, Cehia, Ungaria, 22;

-Suedia, 18;

-Austria, Bulgaria, 17 ;

-Danemarca, Finlanda, Slovacia, 13;

-Irlanda, Lituania, 12;

-Letonia, 8;

-Slovenia, 7;

-Luxemburg, Cipru, Estonia, 6;

-Malta, 5.

Pentru a exemplifica alegerile europene se va lua exemplul Frantei:

-toti cetatenii francezi, indiferent de sex, care implinesc 18 ani pana in momentul alegerilor si s-au inscris in timp util pe listele de alegatori, isi pot exercita dreptul de vot in mod direct si secret (existand prevederea expresa a imposibilitatii acordarii votului prin corespondenta);

-resortisantii comunitari pot vota pentru alegerea deputatilor europeni in statul de rezidenta, acestia fiind liberi sa aleaga intre exprimarea votului in statul de origine sau in cel de rezidenta (aceasta notiune, perioada care ofera dreptul de a fi considerat rezident, variind ca sens in diferitele regimuri electorale ale statelor comunitare);

-resortisantii comunitari, la inscrierea pe listele electorale, vor avea obligatia realizarii unei declaratii scrise in care vor indica locul inscrierii in statul de origine, angajandu-se sa nu ia parte decat la scrutinul din statul de rezidenta. In caz de declaratie falsa, resortisantul este pasibil a fi sanctionat cu privarea de libertate timp de un an si plata unei amenzi, iar in caz de vot dublu privarea de libertate poate fi de pana la doi ani si jumatate. Electorilor li se elibereaza carti electorale.

Inprezent Romania are dreptul la 33 de locuri in Parlamentul European, dupa ce, potrivit Tratatului de Aderare la Uniunea Europeana, semnat la 25 aprilie 2005, a avut 35 de locuri. De la semnarea tratatului, Bucurestiul a avut dreptul de a numi 35 de observatori pe langa PE, care au preluat functiile de reprezentanti ai Romaniei in legislativul european dupa aderarea la Uniunea Europeana, la 1 ianuarie 2007, pana la organizarea de alegeri europene.

Europarlamentarele se desfasoara pe baza Legii 33 din 2007, care prevede ca reprezentantii Romaniei in PE vor fi alesi pe baza de scrutin de lista (se voteaza o lista de partid, nu un candidat individual), potrivit principiului reprezentarii proportionale, si pe baza de candidaturi independente. Candidatii pentru functia de europarlamentar trebuie sa aiba cel putin 23 de ani impliniti in ziua organizarii alegerilor.

Pentru partidele politice, pragul electoral de atribuire a mandatelor reprezinta 5% din totalul voturilor valabil exprimate la nivel national. In schimb, candidatii independenti trebuie sa obtina un numar de voturi egal cu coeficientul electoral national. Acest coeficient se calculeaza ca raport intre numarul total de voturi valabil exprimate si numarul de mandate de parlamentar european ce revine Romaniei.

Chiar de la inceputul existentei lor, grupurile parlamentare comunitare s-au format conform ideologiei pe care acestea o reprezentau si nu dupa apartenenta la delegatia unui anumit stat, caruia apartineau din punct de vedere al cetateniei. Parlamentul European este astfel constituit din grupuri politice transnationale care corespund unor ideologii foarte diverse: socialisti, liberali, crestin-democrati, social-democrati etc. La inceputul existentei Parlamentului European deputatilor comunisti francezi (pana in 1973) si italieni (pana in 1969) nu le-au fost acceptate candidaturile pe motivul respingerii de catre acestia a procesului de integrare europeana. In prezent, pentru a se constitui un grup politic este necesar ca acesta sa fie compus din minim 25 de deputati, Cel putin o patrime din state membre trebuie sa fie reprezentate in cadrul grupului. Un deputat poate apartine unui singur grup politic Unii deputati nu fac parte din niciun grup politic, ei fiind, in acest caz, deputati neafiliati. In prezent exista urmatoarele 7 grupuri politice:

-Grupul Partidului Popular European (Crestin-Democrat), 264 (Romania, 14);

Grupul Aliantei Progresiste a Socialistilor si Democratilor din Parlamentul European, 184 (Romania, 11);

Grupul Aliantei Liberalilor si Democratilor pentru Europa, 84 (Romania, 5);

-Conservatorii si Reformistii Europeni, 54;

-Grupul Verzilor/Alianta Libera Europeana, 55;

-Grupul Confederal al Stangii Unite Europene/Stanga Verde Nordica, 35;

-Grupul Europa Libertatii si Democratiei, 31;

-Independenti (neafiliati), 28 (Romania, 3).

De fiecare data cand un deputat demisioneaza, statul membru in cauza trebuie sa informeze Parlamentul European cu privire la succesorul acestuia.
Repertoriul este astfel actualizat.Totusi, temporar, poate exista o diferenta intre numarul oficial de locuri si numarul efectiv de deputati.

Fiecare grup politic are un presedinte, acestia stabilind ordinea de zi a sesiunilor parlamentare.

Modul de functionare : sesiunile

Spre deosebire de alte institutii comunitare, Parlamentul European este singura care isi desfasoara sedintele cu permiterea accesului publicului. Acesta se intruneste lunar timp de o saptamana (exceptand luna august), dezbaterile (la fel si textele care rezulta din acestea) fiind traduse simultan in toate limbile oficiale ale Uniunii Europene.

Procedura de desfasurare a sesiunilor parlamentare este, in linii mari, urmatoarea: Consiliul adreseaza cererile de aviz comisiilor parlamentare specifice, care vor desemna pentru fiecare subiect cate un raportor care va prezenta raportul asupra problemei primite spre solutionare in fata colegilor sai deputati. Prezentarea raportului este urmata de o dezbatere. Comisiile parlamentare pot ca, uneori, sa alcatuiasca rapoarte, dar numai dupa ce au obtinut acordul biroului parlamentului. In cadrul sesiunilor parlamentare pot aparea si urgente sau intrebari ale parlamentarilor, pentru acestea din urma fiind rezervat un anumit timp, la sfarsitul fiecarei sedinte. De asemenea, la cererea unui anumit grup parlamentar, se poate dezbate in plen un raspuns al Consiliului sau Comisiei. Parlamentul European se poate reuni si in sesiuni extraordinare sau solemne. Cele dintai au loc la cererea unei majoritati parlamentare ori la cererea Comisiei sau a Consiliului de Ministri, in timp ce sesiunile solemne au loc cand sefii statelor comunitare sau extra-comunitare se adreseaza de la tribuna parlamentara reprezentantilor popoarelor statelor membre.

Consecintele alegerilor europene au fost imaginate fie in cele mai sumbre culori, fie au fost considerate un panaceu pentru toate problemele europene, nici una dintre aceste opinii nevalidandu-se in timp, Parlamentul European nedevenind o adunare constituanta care sa duca la crearea Statelor Unite ale Europei si la dezintegrarea statelor natiune. In schimb Parlamentul European a reusit sa asigure un control mai eficient asupra executivelor comunitare si sa detehnocratizeze, intr-o oarecare masura, Comunitatea Europeana. Mai important este insa faptul ca existenta acestei institutii comunitare si exercitarea alegerilor directe a dus la reconcilierea natiunilor europene la numai treizeci si cinci de ani dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial si la crearea obligatiei natiunilor europene, si in mod special a partidelor europene, sa se preocupe si sa se informeze asupra problemelor europene si a viitorului continentului. In acelasi timp alegerile directe ii determina pe parlamentarii europeni sa fie mult mai receptivi la problemele europene, felul in care sunt preocupati de rezolvarea acestora aducandu-le sau nu voturile necesare.

Modul de functionare : presedintia

Presedintia Parlamentului este asigurata prin alegerea cu majoritate absoluta a unui deputat propus de un grup parlamentar, durata mandatului acestuia fiind de doi ani si jumatate. Principala atributie a presedintelui Parlamentului este aceea de a prezida sedintele parlamentare si de a superviza activitatea institutiei, precum si de a o reprezenta in raporturile sale cu tertii. Prin activitatea sa acesta poate influenta reputatia si autoritatea Parlamentului. Pe langa presedinte, Biroul Parlamentului European mai cuprinde 14 vicepresedinti, care prezideaza sesiunile plenare cand presedintele este absent si reprezinta Parlamentul in comitetul de conciliere, precum si din 4 chestori, cu atributii in luarea deciziilor administrative cotidiene. Biroul Parlamentului European este compus din presedinte si vicepresedinti, avand atributii in domeniul stabilirii bugetului si al deciziilor privind personalul, iar  Conferinta presedintilor (in cadrul careia se intrunesc presedintele PE si presedintii grupurilor politice) ia hotarari privind agenda sesiunilor plenare, discuta programul legislativ anual, relatiile inter-institutionale si cele cu institutiile extra-comunitare, administreaza sistemul comisiilor. Biroul, Conferinta Presedintilor si chestorii se intalnesc aproximativ de doua ori pe luna, la Strasbourg, in timpul sesiunilor plenare, si la Bruxelles, in timpul intalnirilor comitetelor sau a grupurilor politice.½

Modul de functionare : comisiile

Comisiile parlamentare pot fi permanente, temporare sau de ancheta. Principalul rol il au comisiile permanente, compuse din 20-60 de membri, care sunt specializate pe anumite probleme (ca de exemplu afacerile externe, securitatea si apararea, drepturile femeilor, bugetul comunitar, problemele de mediu, agricultura si dezvoltare rurala, cercetare, dezvoltare tehnologica si energie, relatii economice externe, politici regionale, transport si turism, sanatate publica si protectia consumatorului etc.), acestea avand rolul de a pregati lucrarile Parlamentului. Comisiile temporare, care au pana in 15 membri, se constituie in momentul in care exista un subiect de importanta europeana care solicita o examinare speciala si amanuntita. Durata acestor comisii este de un an, dar aceasta poate fi prelungita, comisia temporara putand deveni una permanenta. Un exemplu de activitate a comisiilor temporare l-a constituit problema reunificarii Germaniei. Comisiile de ancheta se formeaza (din maxim 15 membri) cand Parlamentul constata incalcarea unor legi comunitare sau cand sunt depistate unele aspecte ce pot fi considerate inadecvate societatii europene in general. Acest tip de comisie pot fi create pentru o perioada de noua luni, dar se pot permanentiza (un asemenea caz existand in ceea ce priveste comisia pentru drepturile femeii). Pana in prezent au existat comisii de ancheta referitoare la problema transportului materialelor nucleare, la droguri etc. Pe langa aceste tipuri de comisii in cadrul Parlamentului mai pot fi create si diverse delegatii parlamentare, care au ca misiune stabilirea de relatii cu alte parlamente sau organizatii internationale.

Organismele politice ale Parlamentului European

Conferinta Presedintilor, este organismul politic al Parlamentului European care are urmatoarele competente: organizarea lucrarilor Parlamentului European si a programului legislativ al acestuia; atribuirea de competente comisiilor si delegatiilor si membrilor acestora; stabilirea relatiilor cu alte institutii ale UE, ale parlamentelor nationale si ale tarilor terte; pregateste calendarul si ordinea de zi a sesiunilor plenare si contribuie la repartizarea locurilor deputatilor in hemiciclu.

Conferinta Presedintilor este compusa din Presedintele Parlamentului European si de catre presedintii grupurilor politice. Fara drept de vot, din respectiva Conferinta mai pot face parte deputati. Deciziile sunt luate prin consens sau prin vot ponderat, in functie de numarul de deputati din fiecare grup politic.

Regulile de functionare ale acestui organism sunt stabilite prin Regulamentul de Ordine Interioara a Parlamentului.

Atributiile Conferintei

-Conferinta isi asuma sarcinile care ii sunt incredintate prin Regulament;

-Conferinta organizeaza lucrarile Parlamentului European si a organismelor sale;

-Conferinta este consultata in toate problemele legate de programarile legislative si de relatiile cu alte organisme si institutii ale UE;

-Conferinta presedintilor se reuneste, in general, de doua ori pe luna, iar reuninile sale NU SUNT PUBLICE.

-procesele-vrebale ale Conferintei Presedintilor se traduc in limbile oficiale ale UE, se tiparesc si se distribuie tuturor deputatilor;

-Conferinta ofera deputatilor ocazia de a se intalni si a schimba opinii in ceea ce priveste propunerile legislative prezentate de Comisisa Europeana in afara sesiunilor plenare.

Biroul Parlamentului European

Este organismul care are competenta de a stabili bugetul estimativ al Parlamentului European si de a reglementa toate problemele administrative, de personal si de organizare ale acestuia.

Este compus din Presedintele Parlamentului European, din cei 14 vice-presedinti ai acestuia si de 6 chestori alesi de catre adunare pentru o perioada de 2,6 ani, care poate fi reinnoita.

Atributii

-sarcini administrative si financiare intra-parlamentare;

-are competente in toate domeniile care se refera la functionarea interna a Parlamentului;

-reglementeaza cererile referitoare la conducerea sedintelor, poate autoriza reuniunile comisiei sau ale delegatiilor in alte locatii decat cele uzuale si pregateste proiectul estimativ al cheltuielilor Parlamentului.

-desemneaza Secretariatul general al parlamentului, care asigura coordonarea serviciilor administrative ale Parlamentului si hotaraste compozitia si organizarea Secretariatului general;

-Biroul se reuneste, in general, de 2 ori pe luna;

-procesele-verbale ale Biroului se traduc in limbile oficiale ale UE, se tiparesc si se distribuie tuturor deputatilor;

-orice deputat se poate informa asupra activitatilor Biroului.

Colegiul chestorilor

Este organismul Parlamentului European responsabil cu problemele administrative si financiare ce privesc direct deputatii si conditiile lor de munca.

Este compus din 6 membri care isi au sediul in cadrul Biroului. Cei 6 membri sunt alesi de catre Parlamentul European (dupa ce au fost alesi Preseditii si Vice-presedintii acestuia), prin vot secret majoritar, desfasurat in trei scrutinuri: majoritatea absoluta a voturilor exprimate este obligatorie pentru primele doua scrutinuri, pentru al treilea fiind suficienta majoritatea relativa. Mandatul lor este fixat la  doi ani si jumatate si dispun de un vot consultativ in cadrul Biroului.

Atributii

Chestorii sunt insarcinati cu atributii administrative si financiare privind direct deputatii, precum punerea la dispozitia acestora a instalatiilor si serviciilor generale. Ei pot prezenta propuneri de modificare sau de rescriere a textelor privind toate reglementarile hotarate de catre Birou. Chestorii se reunesc, de regula, o data pe luna.

Orice deputat poate ridica intrebari cu privire la activitatile chestorilor.

Comisiile parlamentare

Sunt insarcinate cu pregatirea lucrarilor din cadrul sesiunilor plenare ale Parlamentului. Misiunea lor consta in elaborarea rapoartelor asupra propunerilor legislative asupra carora Parlamentul European a fost sesizat sau consultat si a rapoartelor de initiativa legislativa.

Comisiile permanente

Sunt in numar de 20, repartizate pe sectoare: afaceri externe, dezvoltare, comert international, buget etc., si au fiecare competente proprii in domeniul lor de expertiza.

Ele examineaza si propun amendamente propunerilor de directive si de regulamente comunitare elaborate de catre Comisia Europeana si asupra carora delibereaza si Consiliul European.

Emit avize in atentia altor comisii parlamentare.

Fiecare comisie isi alege un presedinte si 4 vice-presedinti pentru o perioada de 2,6 ani si dispune de un secretariat.

Comisiile parlamentare se reunesc public o data sau de doua ori pe luna in saptamanile in care urmeaza sesiunile plenare la Strasbourg.

Documentele reuniunii sunt disponibile public.

Comisiile temporare

Parlamentul European poate, in orice moment, sa creeze comisii temporare care trateaza probleme specifice.

Comisiile temporare au un mandat de 12 luni maximum, ce nu poate fi prelungit.

Comisiile de ancheta

Parlamentul European poate constitui comisii de ancheta in caz de infractiuni sau de rea aplicare a dreptului comunitar. Competentele lor sunt stabilite prin modalitatile de exercitare a dreptului de ancheta a Parlamentului European.

Comitetul de conciliere

Concilierea este a treia si ultima etapa a celei mai importante proceduri legislative a Uniunii Europene, cea de codecizie. In caz de dezacord intre Parlamentul European si Consiliul European, se reuneste un "Comitet de conciliere" compus din 27 de membri ai Consiliului si 27 de deputati ai Parlamentului. Comitetul este insarcinat cu elaborarea unui proiect comun care va fi supus, din nou, la o a treia lectura, Consiliului si Parlamentului European, pentru aprobare. Acordul final al celor doua institutii este indispensabil pentru adoptarea textului legislativ.

Conferinta presedintilor comisiilor

Este organismul politic al Parlamentului European care permite asigurarea unei mai bune cooperari intre diferitele comisii parlamentare        

Este compusa din presedintii tuturor comisiilor permanente sau temporare si isi alege propriul presedinte. Se reuneste, in general, o data pe luna, la Strasbourg, in afara sesiunilor plenare.

Atributii: poate face recomandari Conferintei Presedintilor pe subiectul lucrarilor comisiilor si stabileste ordinea de zi in perioadele de sesiune; poate consilia Conferinta Presedintilor in caz de litigiu de competente intre doua comisii; Biroul si Conferinta presedintilor pot delega anumite sarcini Conferintei presedintilor comisiilor.

Conferinta presedintilor delegatilor

Este organismul politic al Parlamentului European care examineaza periodic toate chestiunile privind buna functionare a delegatiilor inter-parlamentare si a celor ale comisiilor parlamentare mixte.

Este compusa din presedintii tuturor delegatiilor inter-parlamentare permanente. Are un presedinte ales.

Atributii: poate face recomandari Conferintei Presedintilor in ceea ce priveste lucrarile delegatiilor; elaboreaza un proiect de calendar anual al intalnirilor interparlamentare si al reuniunilor comisiilor parlamentare mixte. Biroul si Conferinta Presedintilor pot delega anumite sarcini Conferintei Presedintilor Delegatilor.

Secretariatul General

Organigrama Secretariatului General, regulile privind situatia administrativa si pecuniara a functionarilor si a altor agenti sunt stabilite de catre Birou. Persoanele angajate in cadrul Secretariatului General sunt in majoritatea lor functionari recrutati prin concurs din toate tarile membre ale Uniunii Europene. Ele sunt in serviciul Parlamentului European.

Obiectivele Secretariatului General: coordonarea lucrarilor legislative si organizarea sedintelor plenare si a altor reuniuni. Parlamentul European trebuie, de asemenea, sa asigure multilingvismul integral pentru sedintele plenare si ale altor reuniuni. Toate documentele de lucru ale Parlamentului European sunt redactate in toate limbile oficiale ale UE.

Orice deputat poate sa se exprime in limba sa materna, toate interventiile din sedintele plenare si din cadrul altor reuniuni sunt interpretate simultan si in celelalte limbi oficiale.

Parlamentul European este astfel cel mai mare angajator din lume de traducatori si interpreti (o treime din numarul total al angajatilor).

Rolul politic al Parlamentului

Parlamentul European este consultat de catre Consiliu cu privire la aspectele principale si orientarile fundamentale ale Politicii Externe si de Securitate Comune (PESC). Parlamentul poate adresa Consiliului intrebari si recomandari.
PESC coordoneaza politicile externe ale statelor membre ale Uniunii.

Parlamentul este informat cu regularitate de catre Consiliu cu privire la evolutia politicii externe si de securitate si poate adresa acestuia intrebari si recomandari.

Prin intermediul Comisiei pentru afaceri externe, Parlamentul European se afla permanent in contact cu Inaltul Reprezentant al UE pentru PESC, precum si cu comisarul european pentru relatii externe.

Parlamentul European isi da avizul conform pentru aderarea unor noi state la Uniunea Europeana si este consultat cu privire la acordurile internationale, cum ar fi acordurile de asociere sau de cooperare comerciala incheiate intre UE si tarile terte.

Parlamentul European ajuta Uniunea Europeana sa joace un rol veritabil in procesul de globalizare.

Parlamentul European participa in mod activ la dezbaterile privind globalizarea.
Acesta urmareste indeaproape lucrarile Organizatiei Mondiale a Comertului (OMC).
OMC este organizatia internationala in cadrul careia tarile semnatare definesc reguli privind comertul international.

Parlamentul European isi da avizul conform cu privire la rezultatul negocierilor purtate de catre Uniunea Europeana in cadrul OMC, prin recomandari adresate Comisiei Europene, principalul negociator al Uniunii.

Parlamentul subliniaza faptul ca trebuie luate in considerare dificultatile specifice intampinate de tarile in curs de dezvoltare.

Parlamentul European isi coordoneaza actiunile in vederea apararii intereselor cetatenilor in contextul actual al globalizarii.

Parlamentul solicita crearea unei adunari parlamentare pe langa OMC pentru a permite fiecarui cetatean sa inteleaga mecanismele OMC si deciziile luate in cadrul acesteia.
Deputatii in Parlamentul European doresc, asadar, sa sporeasca transparenta activitatilor OMC.

Parlamentul subliniaza necesitatea de a progresa spre o globalizare a drepturilor cetatenilor care sa garanteze o justitie sociala si o democratie mondiala.

In concluzie, Parlamentul isi poate pune in valoare opiniile privind regulile de functionare a economiei mondiale.

Apararea drepturilor omului

In fiecare an, Parlamentul European prezinta un raport privind situatia drepturilor omului in tarile terte si un raport privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului in interiorul Uniunii.

Consiliul informeaza Parlamentul European cu privire la orice decizie de a suspenda un acord cu o anumita tara din motive legate de drepturile omului. Parlamentul poate astfel sa exercite presiuni asupra tarii respective pentru ca aceasta sa elibereze prizonieri politici sau sa adere la acorduri internationale de protectie a drepturilor omului.

In fiecare perioada de sesiune, adica o data pe luna, Parlamentul European dezbate cazuri de incalcare a drepturilor omului, a democratiei si a statului de drept. Parlamentul a adoptat o serie de rezolutii care condamna guvernele responsabile de incalcarea drepturilor omului. Hemiciclul este, asadar, un forum international in care se poate interveni pentru a atrage atentia deputatilor si cetatenilor cu privire la incalcarea drepturilor omului in anumite tari.

In 1988, Parlamentul European a instituit Premiul Saharov pentru libertatea de gandire. Acesta este atribuit, in fiecare an, unei personalitati sau unei organizatii internationale care, asemenea fizicianului nuclear rus Andrei Saharov, laureat al Premiului Nobel pentru Pace in 1975, s-a distins in domeniul drepturilor omului.

Spatiul de libertate, securitate si justitie

Uniunea Europeana a creat un spatiu de libertate, securitate si justitie care respecta Carta drepturilor fundamentale a Uniunii, precum si traditiile si sistemele juridice ale fiecarui stat membru.

Existenta acestui spatiu intareste si faciliteaza cooperarea politieneasca si vamala intre statele membre, precum si cooperarea judiciara civila si penala.

Pentru a asigura un nivel inalt de securitate pentru toti cetatenii, Uniunea Europeana combate toate formele de criminalitate (traficul de droguri, de arme si de masini furate, coruptia, exploatarea sexuala a copiilor, terorismul etc.), de rasism si de xenofobie.

Spatiul de libertate, securitate si justitie garanteaza cetatenilor dreptul de libera circulatie si de sedere in intreaga Uniune.

Uniunea are, de asemenea, competente in domeniul securitatii si justitiei.
Parlamentul joaca, alaturi de Consiliu, rolul de colegislator pentru o mare parte din actele legislative necesare crearii acestui spatiu de libertate, securitate si justitie.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Decizia de a elabora o Carta a drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost luata la Consiliul European de la Köln din 3 - 4 iunie 1999.

Sarcina redactarii unui proiect de Carta a revenit unei conventii alcatuite din reprezentanti ai sefilor de stat si de guvern, Presedintele Comisiei, precum si membri ai Parlamentului European si ai parlamentelor nationale.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost proclamata de catre Comisia Europeana, Parlamentul European si Consiliul Uniunii Europene la Consiliul European de la Nisa, din 7 decembrie 2000.

Preambulul Cartei prezinta hotararea statelor membre de a impartasi "un viitor pasnic intemeiat pe valori comune" si declara ca, "constienta de patrimoniul sau spiritual si moral, Uniunea este intemeiata pe valorile indivizibile si universale ale demnitatii umane, libertatii, egalitatii si solidaritatii; aceasta se intemeiaza pe principiile democratiei si statului de drept".

Carta drepturilor fundamentale reuneste intr-un singur text ansamblul drepturilor civice, politice, economice si sociale ale cetatenilor europeni si ale tuturor celor care locuiesc pe teritoriul Uniunii.

Aceste drepturi sunt grupate in sase capitole principale: Demnitatea, Libertatile, Egalitatea, Solidaritatea, Cetatenia si Justitia.

Incepand din 2001, Parlamentul European prezinta in fiecare an, un raport care analizeaza masura in care drepturile enuntate in Carta sunt respectate. De exemplu, in 2002, Parlamentul a indicat ca situatia prizonierilor s-a deteriorat in unele state membre, in principal ca urmare a suprapopularii inchisorilor. Intentia Parlamentului European este aceea de a valorifica cat mai bine aceste rapoarte in vederea unei constientizari generale la nivelul statelor membre.

Includerea drepturilor fundamentale in viitorul Tratat de la Lisabona presupune faptul ca, daca aceasta din urma intra in vigoare, institutiile europene si statele membre vor fi, din punct de vedere juridic, obligate sa le respecte.