Evolutia gandirii politice universale

Inceputurile gandirii politice sunt incurajate de cumulul progresiv de experienta a colectivitatilor in exersarea puterii si de aparitia unor preocupari explicite pentru studiul politicului. Preocuparile sunt generate si stimulate de interesul si curiozitatea fiintei umane de a avea un orizont cat mai cuprinzator de cunostinte noi si deopotriva de a adecva, intr-un spirit cat mai rational, functionalitatea societatii la propriile sale aspiratii si deziderate. Daca motivatiile reliefarii tot mai pregnante a acestor preocupari au un caracter general, manifestarile concrete ale inceputurilor reflectiei politice sunt distantate in timp si spatiu si deopotriva distincte in continut si in contributiile pe care le aduc la patrimoniul gandirii politice universale. Forme incipiente ale gandirii politice se identifica in texte sumeriene, sumero-akkadiene si babiloniene (sfarsitul mileniului III i.Hr. - secolul VI i. Hr.). Textele, de natura juridica sau literara, intre altele, invoca autoritatea de sorginte divina a monarhului (Ur-Namu, rege in Ur, este imputernicit al zeilor pe pamant) sau il identifica cu un intelept care, prin atotcuprinzatoarele lui cunostinte, este indreptatit sa conduca (Epopeea lui Ghilgames).

Originea divina a monarhului (faraonului) este invocata si in scrieri egiptene (Invatatura lui Patahotep, Istorisirea lui Ipuser), care nuanteaza insa raporturile cu supusii ("oameni simpli"), pledand pentru cunoasterea si satisfacerea unor exigente ale "poporului". Un prim "tratat politic", continand reguli de comportament ale faraonului fata de supusi - Invataturile lui Achtoes III (mileniul II i.Hr.) - poate fi considerat si un ghid in arta guvernarii, asemanator intrucatva cu Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiului sau Teodosie.

"Gandirea politica", desi nu isi legitimeaza inca denumirea, fiind mai mult o colectie de reflectii parcelare cu pregnante infuzii religioase, mistice, morale, etice sau juridice, indeosebi prin "sfaturile" sau "invataturile" atribuite unor monarhi, exprima nu numai un cumul de experienta in materie politica, ci si preocuparea acestora de a asigura o linie de continuitate politicii pe care au promovat-o. Este, in forme embrionare, un inceput de instructie in domeniul politicii. Reflectia politica se afla in faza incipienta, fiind apanajul exclusiv al elitei politice.

Idei politice intalnim si in Vechiul Testament (sec. IX-VI i.Hr.), cum sunt si cele care se refera la organizarea vietii sociale si religioase in temeiul unor legi "de origine divina", autoritatea puterii care se legitima tot prin apelul la divinitate etc. Textele biblice, prin circulatia pe care o au inca din acele vremuri (din sec. V i.Hr. incepe definitivarea redactarii cartilor "Biblice", iar la mijlocul sec. III i.Hr. se inregistreaza prima traducere in limba greaca), largesc spatiul cunoasterii gandirii politice prin depasirea cadrului strict limitat al elitelor. Fenomenul este sesizat la nivelul comunitatilor evreisti care concep si chiar aplica sisteme de organizare diferite, in raport de pozitiile sociale pe care le ocupa in societate.

Reprezentanti ai aristocratiei tribale (tekudimi) sustineau ideea ca statul este suprema tinta a politicii si idealul de viata al evreilor; straturile de mijloc prin perusimi asezau colectivitatea (poporul) inaintea statului, iar eseenii (colectivitati mici agrariene sau pastorale din apropierea Marii Moarte, din care s-au ridicat Iisus Hristos si Ioan Botezatorul) raspandeau ideea ca omul (individul) reprezinta idealul de viata uman si eforturile trebuie directionate spre realizarea unui prototip uman in care sa-si dea intalnire "puritatea sufleteasca, cinstea desavarsita si insusiri alese" (S. Dubnow, Istoria evreilor, vol. I, Bucuresti, Editura Slova, 1935, p. 103).

In China, in timpul dinastiei Zhon de vest (sec. XVIII-XII i.Hr.), forme incipiente de gandire politica sunt sesizabile in reflectiile de factura filosofica si morala (daoiste, confucianiste, legiste), fie din perspectiva intereselor straturilor sociale "de jos", fie ale vechii aristocratii chineze. Daoistii sustin reintoarcerea la vremurile pregentilice, cand indivizii nu manifestau preocupari de imbogatire si cand nu existau diferentieri sociale. Confucionistii pretind ca societatea este rezultanta unui contract, monarhul fiind ales dintre contractanti (puterea lui este data de "popor"), iar legistii sunt adeptii egalizarii tuturor indivizilor in fata legii (care devine obligatorie si aplicabila intregii societati). Dupa legisti, principiul optim al carmuirii politice il reprezinta noncarmuirea, conducatorul statului guvernand in mod natural, asa dupa cum decurg toate in natura.

Legile lui Manu si Arthasastra (sec. IV i.Hr) sunt scrieri cu semnificatie socio-politica in gandirea indiana, chiar daca in esenta sunt conduri de legi. Sistemul de caste, sanctionarea lor juridico-politica, atributiile si locul acestora in cadrul sistemului (prima scriere) si organizarea statului despotic (a doua) reprezinta elementele lor de noutate si de atractivitate. Atribuita lui Kantilya, Arthasastra (Stiinta Politicii) avea intelesul de "arta politica" in conducera statului.

Europa intra in competitia investigarii politicului, mai intai prin vechii greci, apoi prin romani si Bizant. Primele preocupari care atesta interes pentru politic sunt identificabile in scrierile unor filosofi, istorici si poeti greci (Homer, Herodot, Eschil, Protagoras). Daca grecilor li se datoreaza denumirea acestei preocupari, tot lor li se datoreaza si intaile scrieri care plaseaza sfera politicului si a politicii in spatiul de cercetare, analiza si interpretare stiintifica. Socrate (469-399 i.Hr.), Platon (427-347 i.Hr.) si Aristotel (384-322 i.Hr.) consacra definitiv gandirea politica drept domeniu distinct al gandirii umane. In perspectiva primului dintre acestia, obiectivul principal al cunoasterii umane il reprezinta nu natura inconjuratoare, ci omul (initiind astfel studiul problematicii omului, a universului uman-fundamental pentru demersurile stiintifice ale stiintelor sociale); politica este arta de a comanda, de a conduce indivizii pe calea autoperfectionarii, pe care o au numai inteleptii sau initiatii (politica ar fi, prin urmare, un apanaj al unei minoritati); morala are un foarte mare rol in cresterea, sub raport valoric, a insemnatatii politicii in societate.

Eseu: Iancu de Hunedoara - Voievod al Transilvniei Eseu: Babilonul antic

Platon, preocupat de ideea imaginii unui stat ideal, analizeaza raporturile dintre politica si norme (cadrul legislativ). Potrivit conceptiei sale, intr-un astfel de stat trebuie sa coexiste trei caste:

a. filosofii, care au rol de conducatori (inclusiv sub raport politic);

b. gardienii, cu atributia apararii statului (de pericole interne si externe);

c. agricultorii si meseriasi i, care reprezinta forta de sustinere a statului.
Pentru evitarea tensiunilor si conflictelor sociale, Platon propunea

instituirea unui mecanism economic de tip egalitarist, anume comunitatea averilor.

Conceptia lui Aristotel despre stat si morala se concentreaza indeosebi in Politica, dar importante deschideri interpretative se regasesc si in alte lucrari precum: Etica nicomahica, Constitutia ateniana, Etica eudemica, in care se refera la forme de guvernamant, "omul politic" (zoon politikon), constitutie etc.

Aristotel sustine ca individul manifesta inclinatie pentru o viata sociala organizata politic, deoarece "calitatea" lui de zoon politikon, precum si natura lui de fiinta sociabila, predispusa sa vietuiasca in grupuri organizate si ierarhizate, sunt impulsuri launtrice care-l fac apt sa adopte un astfel de comportament. Caracterul politic al vietii sociale il deduce din necesitatile psihice ale fiintei umane.

Aristotel, ca si Platon, nu este adept al democratiei, intrucat aceasta ar fi servit unor scopuri egoiste, care conduceau la haos, urmat, fatalmente, de despotism. Pentru Aristotel, politeia este regimul politic superior celui democratic, intrucat combina elemente ale guvernarii celor putini (minoritatea) cu elemente ale guvernarii celor multi (majoritatea), permitand astfel supravegherea lor reciproca. Idealul comun, prin reprezentantii minoritatii si ai majoritatii, devine factorul care asigurara si aparara binele comunitar.

ARISTOTEL DESPRE STAT

"1. Intrucat constatam ca orice stat este o comunitate, si ca orice comunitate este constituita in vederea realizarii unui bine - caci toti oamenii actioneaza in vederea unui lucru care li se pare a fi binele - este evident ca toate comunitatile tind spre un bine si, mai cu seama, comunitatea cea mai importanta si care le cuprinde pe toate celelalte (tinde) spre binele cel mai important dintre toate. Aceasta comunitate este denumita stat si comunitate politica.

Cei ce cred ca omul politic, regele, capul de familie si stapanul (de sclavi - n.n.) sunt unul si acelasi, gresesc. Caci ei isi inchipuie ca acestia difera numai prin numarul supusilor lor, iar nu prin felul fiecaruia din ei. Spre exemplu, stapanul comanda la putini, capul de familie la mai multi, iar omul politic sau regele la si mai multi, astfel incat o casa mare nu ar diferi de un stat mic. Tot astfel omul politic si regele: cel ce s-a asezat el insusi in fruntea statului ar fi rege, iar cel ce guverneaza conform cu regulile stiintei politice, rand pe rand guvernand si fiind guvernat, este om politic. Dar aceste lucruri nu sunt exacte.

Afirmatia noastra va deveni evidenta pentru cei ce cerceteaza lucrurile dupa metoda aplicata pana acum. Caci, dupa cum si in alte materii este necesar sa despartim un lucru compus in partile sale simple - in adevar, acestea sunt p artile cele mai mici ale unui intreg - tot astfel analizand partile din care se compune un stat, vom vedea mai bine ceea ce sunt ele, intrucat se deosebesc unele de altele si daca e posibil sa capatam o vedere stiintifica despre fiecare din cele mentionate [ . ]

4. Comunitatea formata din mai multe sate constituie un stat complect. Ea poseda, ca sa spunem asa, un grad real de independenta, fiind nascuta in vederea (con) vietuirii, dar existand in vederea (con)vietuirii bune. De aceea orice stat exista prin natura, ca si primele comunitati. Caci el este scopul acestora, iar natura este scop. Noi afirmam ca natura fiecarui lucru care si-a implinit dezvoltarea, ca natura omului, calului, casei." (Aristotel, Politica, Cartea I, Cap. 1, in Aristotel, Bucuresti, Editura de Stat, 1952, p. 110-121, 122.)

O forma de guvernamant mixt o reprezinta si Republica Romana, dar superioara politeiei, intrucat combina si echilibra trei forme de guvernare: unipersonala, a mai multor persoane si a majoritatii. Polybos (sec. I i.Hr.), care studiaza organizarea politica a Romei republicane, considera ca impartirea puterii intre cei trei factori politici (consuli, Senat si Adunarea barbatilor liberi) asigura o forma de guvernamant libera, stabila si de durata.

Gandirea politica romana este reprezentata, intre altii, de Marcus Porcius Cato, Caius Terentius Varro, Titus Livius, Cezar, Cicero. Spre deosebire de greci, care accentueaza latura teoretica a studiilor asupra politicii, romanii sunt mai pragmatici, acordand indeosebi atentie aspectelor administrative si de drept ale organizarii vastului lor imperiu.

Bizantul, civilizatia islamica si cea ebraica se inscriu cu unele contributii importante in spatiul gandirii politice, cum sunt intre altele: Codul lui Justinian (tiparit in 533); Strategiconul, datorat lui Kekaumenos (secolul al II-lea); Calauza solitarului, lucrare realizata de Ibn Rosd (Averroes) in secolul al XI-lea; Repetarea legii, scrisa in 1180 de medicul evreu Maimon.

Evul mediu, inclusiv in planul gandirii politice, este marcat inca de transferul preocuparilor stiintifice in sfera teologiei. Un exponent al noului tip de gandire, caruia i se datoreaza elaborarea doctrinei politice oficiale a catolicismului este Toma d'Aquino (1225-1274). In Summa theologica (Sinteza teologiei), cel mai de seama reprezentant al scolasticii catolice oficiale realizeaza conexarea gandirii politice aristotelice cu crestinismul.

Renasterea (secolele XIV-XVI) si Reforma (secolul al XVI-lea) tind sa emancipeze gandirea politica de teologie si de morala. Operele lui Niccoló Machiavelli (1469-1527), Jean Bodin (1530-1596), Thomas Hobbes (1588-1679), Baruch Spinoza (1632-1677) precum si ale altor reprezentanti de marca ai cercurilor intelectuale europene dau sens si consistenta tendintei de emancipare a gandirii politice si contribuie cu noi deschideri interpretative la dezvoltarea acesteia. Machiavelli, ca si antecesorul sau indepartat, Aristotel, pune temei in cercetarea politicului si a politicii pe observatie si comparatie. El abordeaza faptele sociale in inlantuirea lor cauzala, relevand rolul interesului ca factor propulsor al societatii. Astfel, in politica dicteaza interesele si forta. In viziunea sa, politicul constituie un domeniu de reflectare si manifestare a conflictului de interese dintre indivizi (personalitati) si/sau dintre diverse grupuri sociale. Machiavelli, initiind teoria laica asupra statului, da lovitura de gratie doctrinelor teologice.

Teoriile, indeosebi, dar si ideologia si doctrina politica, desi confera noi dimensiuni si suplimente de forta gandirii politice, aceasta nu apare inca deplin desprinsa de alte domenii stiintifice. Contributia lui Montesquieu (1689-1755) ca si cea a enciclopedistilor francezi (Rousseau, D'Alembert, Voltaire, Diderot, Helvetius, Holbach) este importanta, dar nu se reuseste inca detasarea teoriei politice ca domeniu autonom al cunoasterii umane.