Functia publica in context european - oficiali europeni; oficiali din statele membre

Rezumat      

In tarile Uniunii Europene se remarca existenta a doua categorii de functii publice. O prima categorie este constituita din functionarii care lucreaza la nivelul institutiilor comunitare si care pot fi desemnati cu titulatura de functionari europeni. A doua categorie este formata din corpul de functionari care isi desfasoara activitatea in administratia proprie a fiecarui stat. Demn de subliniat este si faptul ca in acest domeniu, se verifica principiul general al subsidiaritatii legislatiei comunitare. Fiecare stat membru reglementeaza regimul corpului de functionari proprii in acord cu exigentele sistemului legislativ autohton. Cu privire la functionarii europeni, reglementarea statutului acestora revine institutiilor comunitare. In ceea ce priveste reglementarea functiei publice, in tarile Uniunii Europene exista o disputa intre conceptia axata pe ideea de statut legal al functionarului public (ca in situatia adoptata in reglementarea romaneasca) si conceptia statutului contractual. Intre cele doua solutii posibile diferenta majora consta in incadrarea functionarului in sfera institutiilor de drept public, model adoptat de legislatia din tara noastra sau in sfera institutiilor dreptului privat, ceea ce afecteaza puternic raportul de autoritate in care trebuie sa gandim ca se situeaza un functionar public.

Cuvinte cheie: oficiali europeni; oficiali din statele membre; Cartea Alba; Codul bunei cuviinte in administratia publica..

1. Considerente introductive

In contextul dreptului comunitar, cadrul normativ privind functia publica a fost influentat de adoptarea de catre Comisia Europeana a Cartii Albe cu privire la reforma administrativa, inca din martie 2000. Acest document a evidentiat principiile administratiei publice la nivel european, punandu-se accent pe calitatea serviciilor oferite, independenta functionarului, angajarea raspunderii acestuia pentru toate faptele savarsite, eficienta si transparenta serviciului public prestat catre cetatenii europeni.

Pentru transpunerea in practica a acestor principii a fost adoptat, in 13 septembrie 2000, Codul bunei cuviinte in administratia publica (The Code of Good Administrative Behaviour), conceput in primul rand ca un instrument de lucru pentru personalul institutiilor europene care lucreaza in mod direct cu publicul. Mai mult, codul urmareste si informarea cetatenilor asupra dreptului de a beneficia de servicii de calitate, asupra conditiilor in care trebuie sa se astepte sa fie tratati in momentul in care abordeaza o institutie europeana.

Dintre prevederile codului cel mai intens mediatizate si analizate in literatura de specialitate remarcam dreptul cetateanului la o buna administratie, principiu de maxima generalitate care are o implicatie multivalenta asupra intregii activitati in administratia publica.

Dupa cum ne releva lucrarile nationale, dar si lucrarile de drept administrativ comparat, in fiecare tara apuseana exista traditii ale functiei publice. Se apreciaza ca prima tara care a adoptat un Statut general al functiei publice este Spania, prin Legea din 1852, urmata de Luxemburg, printr-o lege din anul 1872 si Danemarca, in 1899. In Italia, primul statut al functionarilor civili a fost adoptat la 22 noiembrie 1908, iar in Republica Irlanda prima lege privind functia publica dateaza din anul 1922. Olanda si Belgia au adoptat prima lege privind functionarii in 1929, iar Regulamentul general al

functionarilor din Regatul unit al Marii Britanii si Irlandei de nord apare in 1931. [1]

Se pare ca Germania are traditii in ceea ce priveste functia publica inca din evul mediu, in acest sens, profesorul Jacques Ziller apreciaza ca prima lege privind codificarea generala a normelor functiei publice s-a adoptat de catre regimul national socialist in 1937, desi a existat un Cod bavarez al functiei publice inca de la inceputul secolului al XIX-lea, mai exact de la 1 iulie 1806.

Paradoxul legislativ din Germania se regaseste si in Franta, unde traditiile functiei publice sunt cu mult anterioare Revolutiei de la 1789, iar Camerele parlamentare au discutat proiecte de lege in repetate randuri (1879, 1885, 1909 etc.), dar primul Statut al functiei publice a fost adoptat abia de regimul de la Vichy (octombrie 1946).

Grecia a adoptat primul Statut al functionarului public in anul 1951, fiind inspirat, dupa cum apreciaza prof. Ziller, din statutul francez, din dreptul german si din dreptul englez al functiei publice.

Doua chestiuni se impun a fi analizate pentru aprecierea reglementarii functiei publice din tarile Uniunii Europene:

a) care sunt categoriile de functionari ce intra sub incidenta statutului, adica a regimului juridic unilateral (de drept public) si

b) care este gradul de generalitate a regulilor cuprinse in statut. [2]

In cele mai multe tari (Belgia, Grecia, Spania, Franta, Irlanda, Olanda, Portugalia) statutul se aplica tuturor agentilor permanenti ai administratiei publice, adica, stat, colectivitati teritoriale si stabilimente autonome. Aceasta era si situatia din Italia, pana la decretul-lege din februarie 1993 al Guvernului Amato.

Regula aplicarii statutului tuturor agentilor este nuantata in ceea ce priveste agentii temporari, care nu trebuie confundati cu cei care au norma redusa.

Intr-o a doua grupa se situeaza Germania si Luxemburg, unde traditia impune o distinctie clara intre functionarii supusi unui regim de drept public unilateral (Beaute) pe de o parte si salariatii (Angestellte) si muncitorii (Arbeiter), supusi regimului contractual pe de alta parte. Distinctia este fundamentata pe diferenta intrinseca a functiilor, dreptul german stabilind astfel si o ierarhizare a personalului din administratia publica. In doctrina germana se apreciaza ca numai functionarii pot exercita prerogativele de putere publica ori de functii legate de apararea interesului general si aceasta in cadrul unor functii cu caracter permanent, pe cand celelalte doua categorii de personal indeplinesc functii de birou, cu caracter administrativ sau functii cu caracter etnic.

In Regatul Unit diferenta se face intre dreptul comun si regimul statutar al functiei publice, fiind admis ca servitorii coroanei (crown servants) sunt supusi regulilor lui common law pe cand statutul de civil servant este in exclusivitate rezervat agentilor din administratia de stat. De asemenea, in Danemarca se remarca o situatie particulara, majoritatea covarsitoare a functionarilor este supusa regimului statutar, cu toate ca in anul 1969 a fost vehiculata o reforma contractualista in aceasta privinta.

Desi au debutat in conditii specifice fiecarui stat, reglementarile legislative in materia functiei si functionarului public au convers curand spre valori si principii comune, care au conturat, incepand cu a doua jumatate a secolului trecut, ceea ce astazi numim Dreptul functiei publice europene.

2. Functia publica si functionarul public

Institutiile Comunitatii europene reunesc personal cu pregatire diversa, a caror activitate se desfasoara in conformitate cu prevederile cuprinse in acte normative special adoptate. Aceste acte normative contureaza dreptul functiei publice europene, ramura de drept noua care a dobandit autonomie datorita interesului special acordat acestor norme juridice si datorita importantei domeniului de reglementare pentru intreaga activitate a uniunii.

Notiunea de functie publica europeana a intrat in limbajul fiecaruia dintre noi, fiind utilizata in doua sensuri, diferite in functie de contextul concret.

Mai intai, in sensul cel mai larg al termenului, functia europeana desemneaza atat persoanele investite cu autoritate publica care lucreaza pentru o institutie sau un organism european cat si functionarii care desfasoara activitate in structurile administratiei publice pentru fiecare dintre statele membre ale Uniunii Europene.

La randul lor, persoanele care lucreaza pentru institutii si organisme comunitare sunt fie functionari europeni (in sensul restrans al notiunii), fie agenti contractuali, adica persoane care desfasoara activitate in baza unui contract de munca si nu sunt investite cu autoritate publica.

Comunitatile europene initial infiintate (Comunitatea economica europeana(CEE), Comunitatea europeana a carbunelui si otelului(CECO) si Comunitatea europeana a energiei atomice (CEEA/EURATOM) au avut fiecare corpul propriu de functionari, cu reglementari normative speciale. Pana la intrarea in vigoare a Tratatului de fuziune (1967), cunoscut si sub numele de Tratatul de la Bruxelles, au existat trei categorii de norme de drept ale functiei publice europene, reglementari distincte mai ales din punct de vedere al ierarhizarii gradelor, nivelului de remuneratie, regimului pensiilor etc.

Art. 24 din Tratatul de fuziune a executivelor comunitare a impus stabilirea unui regulament unic si comun pentru personalul institutiilor comunitare. Unificarea s-a realizat prin Regulamentul C.E.E., C.E.C.A. si C.E.E.A. nr. 259 din 29 februarie 1968, modificat de mai multe ori. Cea mai recenta si mai importanta modificare s-a realizat prin Regulamentul CE si EURATOM nr. 723 din 22 martie 2004. Acest regulament, modificat si reunit cu alte texte interne ale institutiilor europene este cunoscut sub denumirea de STATUT, cu subtitlul "Regulamente si reglementari aplicabile functionarilor si altor agenti ai Comunitatilor Europene". [3]

Definitia sintagmei de functionar european, in sens restrans, este cuprinsa in art. 1 din Statut, potrivit caruia "este functionar al comunitatilor, in sensul prezentului statut, orice persoana care a fost numita in conditiile prevazute de acest statut, intr-o functie permanenta dintr-una din institutiile Comunitatii, printr-un act scris al autoritatii investite cu puterea de numire de aceasta institutie."

Asadar, dobandirea calitatii de functionar comunitar este conditionata de existenta actului de numire emis de autoritatea competenta. Ca regim juridic, actul de numire prezinta urmatoarele trasaturi:

- este un act unilateral, ceea ce semnifica faptul ca, in momentul emiterii sale, singura parte care isi asuma obligatii este emitentul insusi; destinatarul sau beneficiarul actului de numire dobandeste obligatii doar dupa exprimarea acceptului cu privire la functia sau demnitatea publica pentru care beneficiaza de actul de numire;

- trebuie emis doar in consideratia unui post vacant, care a fost ocupat prin concurs sau prin obtinerea unui mandat electiv;

- este un act de autoritate, care produce efecte numai daca a fost emis de organul sau institutia competenta conform normelor de drept comunitar aplicabile;

- confera beneficiarului sau destinatarului calitatea de functionar, fiind un act juridic constitutiv de drepturi;

- este un act juridic formal, in sensul ca trebuie sa se prezinte in mod obligatoriu sub forma materiala, un inscris sau un document care trebuie sa cuprinda prevederile concrete ale actului de numire;

- trebuie sa arate in mod obligatoriu emitentul, data emiterii, functia vacanta, beneficiarul actului de numire, data numirii pe functie si motivele investirii.

Art. 5 din STATUT clasifica functionarii publici in 4 categorii: A, B, C si D.

Alaturi de aceste categorii distingem si categoria 1A in care sunt inclusi interpretii si traducatorii.

Functionarii apartinand aceleasi categorii sunt supusi conditiilor identice de recrutare si de executare a sarcinilor de serviciu. Fiecare categorie este subclasificata in grade, iar gradele in esaloane. In momentul emiterii actului de numire, autoritatea investita cu prerogative de investire in functie trebuie sa precizeze categoria, gradul si esalonul avute in vedere.

Eseu: Bogdan I (1359-1365) - domnitorul Moldovei Eseu: Centralizarea statului in Peninsula Iberica

Functionarii din categoria A sunt organizati in 8 grade, grupate in functii sau cariere. La randul lor, functiile sau carierele sunt subdivizate in 2 gradatii sau esaloane, astfel incat categoria A include 16 sub-categorii de functionari. Pentru ocuparea acestor functii, normele dreptului comunitar impun cunostinte de nivel universitar, orice diploma superioara fiind un atu al candidatului la functia respectiva.

Functionarii din categoria A ocupa functii de directie, de conceptie si de studiu.

Astfel, directorii generali sunt desemnati cu indicativul A1, directorii executivi cu indicativul A2, iar sefii de divizie cu indicativul A3.

Categoria B cuprinde cinci grade, grupate in cariere sau functii, fiecare dintre ele fiind desfasurate pe doua gradatii. Functionarii din categoria B corespund functiilor de aplicare si incadrare, care necesita cunostinte de nivel de invatamant secundar (studii medii).

Categoria B cuprinde pe cei care primesc si analizeaza informatiile necesare fie pentru elaborarea politicilor Uniunii, fie pentru a supraveghea si a face respectata legislatia, cuprinzand aproximativ 3000 de agenti.[4]

In categoria C sunt cuprinse tot 5 grade, desfasurate fiecare pe cate doua gradatii. In aceasta categorie se regasesc functionarii absolventi ai invatamantului mediu sau cu o experienta profesionala echivalenta care indeplinesc sarcini de secretariat, arhiva sau alte activitati administrative cu caracter permanent. Numarul functionarilor din categoria C este dublul numarului de functionari din categoria B.

Categoria D grupeaza doar 4 grade si reuneste functionarii care desfasoara activitati care presupun munca fizica. Nivelul de pregatire profesionala minima pentru personalul din aceasta categorie este de studii primare, eventual completate cu o serie de cunostinte tehnice, impuse de particularitatile activitatii vizate de postul respectiv. In aceasta categorie se regasesc, de obicei, functionarii pentru activitati de paza, curierat, personalul de serviciu etc.

Pe langa personalul care lucreaza pentru organisme sau institutii comunitare avand calitatea de functionari publici, mai lucreaza si persoane cu contract de munca sau cu contract de colaborare, desemnati cu titulatura de agenti contractuali.

Calitatea de agent contractual este diferita de cea de functionar deoarece agentul nu beneficiaza de dreptul la cariera, nu este stabil in postul ocupat si nici nu dobandeste mare parte din drepturile cuprinse in STATUT. Agentii contractuali pot beneficia de prevederile STATUTULUI numai daca ii vizeaza expres, altfel situatia lor este guvernata de regulile aplicabile contractului prin care au devenit agenti contractuali comunitari. Acesti angajati pe baza de contract de drept privat nu participa direct la prestarea serviciului public si nu sunt investiti cu autoritatea publica in desfasurarea activitatii lor, prin urmare nu beneficiaza de aceeasi ocrotire a drepturilor ca si functionarii comunitari.

In randul agentilor comunitari care lucreaza pe baza de contract se disting doua categorii: agentii contractuali care deservesc diferite institutii sau organisme comunitare situate la nivelul Uniunii Europene si agentii contractuali de drept privat local. Se includ in aceasta categorie angajatii pe baza de contract pentru a deservi un reprezentant al Comunitatii intr-un stat membru sau nemembru al Uniunii, sau personalul angajat pentru a duce la indeplinire anumite sarcini ale Uniunii pe plan local.

Aceste persoane beneficiaza doar de remuneratie din surse comunitare, dar intreaga lor activitate se desfasoara in functie de regulile de drept ale statului in care isi desfasoara activitatea. Mai mult, daca pentru litigiile aparute cu privire la activitatea agentilor contractuali comunitari sunt competente sa se pronunte instantele comunitare (Curtea Europeana de Justitie sau Tribunalul de Prima Instanta, dupa caz), pentru solutionarea proceselor in care sunt implicati agenti contractuali de drept local sunt competente instantele locale.

Pentru distinctia contractualilor de drept comunitar de functionarii europeni, in sensul restrans al notiunii, trebuie avut in considerare faptul ca intotdeauna activitatea concreta a agentului contractual trebuie sa se circumscrie uneia dintre urmatoarele situatii:

- sa desfasoare o activitate cu caracter temporar, ocupand in mod vremelnic un post care are un caracter temporar dar pentru care titularul este, pentru o perioada de timp determina, indisponibila ;

- sa desfasoare o activitate auxiliara fata de activitatea curenta a serviciului in care activeaza, indeplinind sarcini precare prin natura lor.

Au existat si situatii de utilizare abuziva a denumirii de post auxiliar, desi persoana incadrata urma sa desfasoare activitati permanente pe o perioada indelungata de timp. In aceste situatii, judecatorii de la Curtea Europeana de Justitie au procedat la recalificarea contractului, modificand, in mod obiectiv, denumirea utilizata pentru functia respectiva (vezi si C.J.C.E., 01.02.1979, Desharmes, Aff.17/87, Rec. 189);

- sa aiba calitatea de consilieri de specialitate, adica personalitati angajate in institutiile comunitare datorita notorietatii intr-un anumit domeniu; daca pentru interesele comunitatii sunt necesare priceperea si competenta lor intr-un anumit moment, atunci vor avea calitatea de agenti contractuali de drept comunitar, in baza unui contract de consiliere (consultanta de specialitate) [5].

3. Accesul la functia publica la nivel european

In functie de postul sau demnitatea publica analizata, se pot distinge conditii de acces de ordin general sau comune pentru toate categoriile de functii europene, dar si conditii speciale, care tin de particularitatile activitatii care urmeaza sa fie desfasurata. Conditiile generale sunt detaliate in art. 28 din STATUT, iar conditiile speciale se regasesc in actul normativ care guverneaza activitatea institutiei sau organismului comunitar pentru care se desfasoara recrutarea (de obicei, statut propriu sau regulament de organizare si functionare).

3.1. Conditii generale

a) nationalitatea

Orice aspirant la o functie europeana trebuie sa fie cetatean european in acceptia conferita acestei notiuni prin prevederile Tratatului de la Maastricht. Fiecare functionar european este mai intai cetatean al unei tari membre a Uniunii Europene, iar cetatenii statelor membre ale uniunii sunt, in mod automat, considerati cetateni europeni. Art. 27 din STATUT prevede ca functionarii sunt recrutati pe o cat mai mare posibila baza geografica, dintre cetatenii statelor membre ale Comunitatii. In acelasi timp, nici o functie nu trebuie sa fie rezervata cetatenilor dintr-un anume stat membru.

De remarcat ca, dupa semnarea Tratatului de aderare a Romaniei si Bulgariei, pe marea majoritate a formularelor de solicitare on-line pentru a deveni functionar comunitar a fost activate rubrici speciale pentru cetatenii care provin din Romania si Bulgaria, tocmai pentru a se asigura o reprezentare cat mai larga din punct de vedere geografic.[6]

Astfel ca: "Poate ocupa o functie publica persoana care indeplineste urmatoarele conditii:

- are cetatenia romana si domiciliul in Romania;

- cunoaste limba romana, scris si vorbit;

- are varsta de minimum 18 ani impliniti;

- are capacitate deplina de exercitiu.

Totusi, este cat se poate de firesc ca pozitionarea majoritatii institutiilor si organismelor comunitare in Bruxelles sa angreneze un numar mare de salariati din aceasta tara, chiar daca se incalca regula reprezentarii pe criteriul proportionalitatii geografice.

b) capacitatea de exercitiu deplina

Capacitatea de exercitiu desemneaza aptitudinea subiectilor de drept de a-si exercita drepturile si de a-si asuma obligatii personal. Capacitatea de exercitiu contureaza posibilitatea indivizilor de a-si asuma raspunderea pentru faptele savarsite, derularea activitatii avand loc in mod constient si responsabil.

Capacitatea civila a subiectilor de drept se apreciaza in functie de normele de drept civil din dreptul national pentru fiecare functionar in parte. In dreptul roman, capacitatea de exercitiu este reglementata prin Decretul-lege nr. 31/1954 si se dobandeste la implinirea varstei de 18 ani (majorat). Persoana peste 18 ani care sufera de o maladie psihica nu va avea capacitate de exercitiu daca in urma unui proces judecatorul national competent a dispus punerea ei sub interdictie.

c) nivel inalt de corectitudine (moralitatea functionarului)

Etica, buna conduita si morala functionarului sunt elemente de apreciere a acestuia atat la inceputul activitatii sale, cat si pe parcursul indeplinirii sarcinilor cu care este investita respectiva functie publica.

Aprecierea moralitatii si a nivelului de corectitudine pe care o persoana il manifesta in relatiile de serviciu se face, de obicei, in baza prezentarii unui extras de cazier judiciar. Cazierul judiciar reprezinta o evidenta a infractionalitatii descoperite si sanctionate de catre organele statului de care te leaga cetatenia pe care o ai.

d) are o stare de sanatate corespunzatoare functiei publice pentru care candideaza, atestata pe baza de examen medical de specialitate;

e) indeplineste conditiile de studii prevazute de lege pentru functia publica;

f) indeplineste conditiile specifice pentru ocuparea functiei publice;

g) nu a fost condamnata pentru savarsirea unei infractiuni contra umanitatii, contra statului sau contra autoritatii, de serviciu sau in legatura cu serviciul, care impiedica infaptuirea justitiei, de fals ori a unor fapte de coruptie sau a unei infractiuni savarsite cu intentie, care ar face-o incompatibila cu exercitarea functiei publice, cu exceptia situatiei in care a intervenit reabilitarea;

h) nu a fost destituita dintr-o functie publica in ultimii 7 ani; judiciar este obligatoriu daca functia publica vizata presupune ca ocupantul ei sa primeasca in paza o anumita gestiune, un anumit patrimoniu pe care trebuie sa il foloseasca si sa il conserve sau administreze. Pentru functiile care nu includ in mod obligatoriu o gestiune materiala, conditia verificarii moralitatii persoanei se poate considera indeplinita prin prezentarea unor recomandari de la precedentul loc de munca sau de la persoane de notorietate, cu care candidatul a intrat in contact.

i) cunoasterea aprofundata a uneia dintre limbile oficiale ale Comunitatii si cunoasterea satisfacatoare a unei alte limbi a Comunitatilor.

Prin prisma indeplinirii primei conditii generale expuse mai sus (conditia nationalitatii) este evident ca fiecare cetatean european cunoaste ca limba materna, una dintre limbile oficiale ale Comunitatii. Asadar, indeplinirea acestei conditii este deplin realizata daca aspirantul functiei europene cunoaste satisfacator oricare alta dintre limbile oficiale ale statelor membre.

Remarcam ca prevederea art. 28 lit. f din STATUT se refera la cunoasterea celei de-a doua limbi a comunitatii in "masura necesara functiei ce este chemat sa o exercite." Este posibil ca particularitatile functiei ocupate sa impuna chiar cunoasterea la perfectie si pentru cea de-a doua limba pe care o utilizeaza functionarul respectiv.

j) promovarea concursului organizat pentru ocuparea postului vacant

In vederea ocuparii unui post liber intr-o institutie, autoritatea investita cu puterea de numire deschide procedura concursului, dupa ce, in prealabil, a examinat:

- posibilitatile de promovare si de mutare in cadrul institutiei;

- posibilitatea de organizare a concursurilor in cadrul institutiei;

- cererile de transfer ale functionarilor din alte institutii ale comunitatii.

k) nu a desfasurat activitate de politie politica, astfel cum este definita prin lege

Pentru fiecare concurs este numit un juriu de catre autoritatea investita cu puterea de numire iar acest juriu va decide, in urma desfasurarii concursului, cine va ocupa postul vacant. Procedura pentru organizarea concursurilor este reglementata expres in Anexa III la STATUT si este diferita functie de tipul de concurs organizat.

- concurs pe baza de probe ;

- concurs pe baza titlurilor obtinute conform nivelului de instructie sau functie de pregatirea stiintifica.

l) aptitudinile fizice

Art. 28 lit. e din STATUT impune conditia ca viitorul functionar sa indeplineasca conditiile de aptitudine fizica cerute pentru exercitiul functiilor sale. Este o regula obisnuita si in dreptul national al fiecaruia dintre statele membre, fiecare dintre viitorii salariati sau viitorii functionari trebuie sa prezinte in vederea inceperii activitatii un certificat medical care sa ateste starea de sanatate.

Aceasta regula nu are conotatie discriminatorie, accesul la functia publica nefiind interzis celor care prezinta infirmitati sau diverse forme de handicap. Conditia certificatului medical este oportuna deoarece justifica posibilitatea angajarii persoanei respective la efortul pe care functia vizata il presupune. Individul nu trebuie sa prezinte infirmitati sau maladii care pot stanjeni exercitiul functiei publice, insa poate suferi de orice alta afectiune, care insa nu afecteaza randamentul si competenta profesionala a functionarului.

m) situatia militara

Textul art. 28 din STATUT impune ca persoana candidata la o functie europeana sa aiba reglementata situatia militara. Coroborand aceasta prevedere cu prevederile art. 42 din STATUT "concediul pentru serviciul militar" se deduce faptul ca neefectuarea stagiului militar nu impune ingradirea accesului la functia publica.

Conditia reglementarii situatiei militare impune functionarului obligatia de a prezenta un document care sa evidentieze in mod obiectiv situatia functionarului respectiv, adica posibilitatea ca pe viitor acesta sa solicite concediu pentru satisfacerea stagiului militar sau, dimpotriva, sa nu intrerupa activitatea pentru motive in legatura cu situatia sa militara.

Apreciem ca aceasta conditie este necesara si pentru a identifica mai usor, in caz de nevoie, acei functionari care pot fi dotati cu armament sau pot fi folositi pentru activitati de protectie si paza.

3.2. Conditii particulare (speciale)

Conditii speciale (particulare) pentru accesul la o functie publica sunt evidentiate diferit pentru fiecare functie vacanta in parte. Aceste conditii pot viza un nivel superior de studii decat cel impus prin categoria din care face parte functia europeana vacanta, un anumit nivel de experienta, vechime superioara in profesie sau intr-o anumita functie.

4. Legislatia Romana despre functia publica

Notiunea de functie publica apartine sferei de reglementare a dreptului public, mai exact dreptului administrativ, care apreciaza ca, in general, o autoritate publica cuprinde, structural, trei elemente:

- competenta;

- mijloacele material-financiare;

- personalul, la randul sau structurat pe compartimente, linii ierarhice si functii, dintre care unele ne apar ca functii publice.

Titularul unei functii publice, intr-o formulare generica, poarta denumirea de functionar public. [7]

In tara noastra exista o bogata traditie in privinta reglementarii tuturor aspectelor referitoare la regimul functiei din administratia de stat. Problema functionarilor publici, a "dregatorilor" a constituit intotdeauna o preocupare majora pentru sistemele legislative si de guvernare din evolutia istorica a Romaniei.

Prima reglementare din legislatia moderna cu privire la functionarii administrativi se afla in Regulamentele organice. Aceasta reglementare a fost modificata in lumina prevederilor Statutului dezvoltator al Conventiei de la Paris. Constitutia lui Alexandru Ioan Cuza stabileste principiul numirii persoanelor din aparatul executiv, care vor desfasura activitate in numele sefului statului. Unele dispozitii cu privire la functiile publice sunt cuprinse in Legea electorala din 1864, care face corp comun cu Constitutia lui Cuza. De exemplu, art. 26 stabileste ca "mandatul de deputat este necompatibil cu functiile de ministri, membri ai Curtii de Casatie, de procuror pe langa curti si Tribunale, de directori si sefi de sectiune la diferite ministere, precum si de militari in serviciul activ". In ipoteza in care un deputat ar fi primit o functie publica salariata atunci legea il considera demisionat, nemaiputand sa isi exercite mandatul. Constitutia din 1866, de fapt prima Constitutie a romanilor, consacra principiul conform caruia regele numeste si revoca pe ministrii sai, respectiv numeste sau confirma in functiile publice, potrivit legii. De exemplu, Legea Curtii de Conturi din 14 martie 1874 stabilea in art. 8 ca presedintele si membrii curtii se numeau de Rege, "dupa lista de prezentare in numar indoit, data de Adunarea Deputatilor". De asemenea, si Legea pentru organizarea judecatoreasca din aceeasi perioada stabilea ca, pentru fiecare vacanta, Consiliul Superior al Magistraturii recomanda un numar de trei persoane (magistrati sau avocati) din care ministrul numeste pe unul. [8]

Legea din 19 iunie 1923 a reprezentant cadrul de reglementare comun pentru activitatea functionarilor, pana la aparitia Codului functionarilor publici, din 1941. Desi bine organizat pe doua parti pentru a oferi un cadru viabil pentru toate categoriile de functionari, codul a suferit numeroase modificari pana in septembrie 1946 cand a fost adoptata Legea nr. 746 pentru Statutul functionarilor publici.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, realitatile politice si sociale au afectat si reglementarea functiei publice. Filozofia acelui sistem politic era in sensul stergerii deosebirilor dintre "functionari" si "muncitori", functionarul avand statut de "om al muncii" supus principiilor consacrate de Codul Muncii.

Cadrul de reglementare a functiei publice s-a modificat continuu dupa anul 1990, adoptarea Statutului functionarului public conturand un cadru adecvat pentru desfasurarea activitatii lucratorilor din sectorul public. Mai mult, exista incercari recente pentru dezvoltarea reglementarilor vizavi de cariera functionarilor si transformarea lor intr-un corp de profesionisti de elita.

Astfel, in Romania s-a infiintat Institutul National de Administratie (INA), dupa modelul francez, in anul 2000, care avea drept obiectiv formarea si perfectionarea pregatirii profesionale pentru functionarii publici. INA organiza, in principal, cursuri de formare profesionala specializata in administratia publica, de 2 ani, in urma promovarii unui concurs national organizat anual. Aceasta institutie a fost infiintata in vederea respectarii atat a principiului egalitatii la acces, cat si a impartialitatii organizarii unui concurs public pentru ocuparea unor posturi de functionar public. Spre surprinderea multor specialisti in domeniu, din motive neintelese, in anul 2009, INA a fost desfiintat.

In aceste conditii, nominalizarea pentru posturile de inalti functionari nu se mai face prin concurs, aceasta bazandu-se pe criterii politice si de incredere, in cadrul unui proces care nu respecta principiile unanim acceptate si continua sa promoveze persoane a caror capacitate si reputatie nu sunt intotdeauna la nivelul cerintelor. Este de dorit ca Romania sa adopte modelul aplicat de alte natiuni europene si sa creeze, in mod real, o administratie publica instruita si independenta.

Intreaga legislatie romaneasca are ca fundament Constitutia Romaniei din 1991, modificata si completata prin Legea de revizuire a Constitutiei Romaniei nr. 429/2003, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I nr. 758 din 29 octombrie 2003, preluand in materia functiei publice aceeasi reglementare din Constitutia din 1923. Astfel, in art. 16 alin. 3 se consacra principiul dupa care functiile si demnitatile publice, civile sau militare pot fi ocupate de persoanele care au cetatenia romana si domiciliul in tara. Tot textul constitutional a impulsionat adoptarea unui statut pentru functionarii publici, deoarece art. 73,alin. 3, litera j, din Constitutie nominalizeaza expres acest statut printre materiile pentru care trebuie adoptata o lege organica.

In privinta functiei publice, doctrina romaneasca era foarte clara inca din 1904 cand a aparut prima editie a "Tratatului de drept administrativ" al profesorului Paul Negulescu. Abia dupa 20 de ani de la aparitia acestei lucrari fundamentale s-a adoptat primul Statut al functionarilor publici, la 19 iunie 1923 intregit cu Regulamentul de aplicare din 23 noiembrie 1923, iar in 1940 a fost adoptat Codul functionarilor publici, pentru ca in 1946 sa intre in vigoare un nou statut al functionarilor publici.

Din 1950, odata cu adoptarea primului Cod al Muncii, si pana in 1999 nu a existat o lege-cadru a functiei publice, manifestandu-se o schimbare fundamentala de conceptie in sensul ca functionarul public avea acelasi regim juridic cu salariatul (regim de drept al muncii).

Potrivit Statutului functionarului public, modificat si completat prin Legea nr. 161/2003, "functia publica reprezinta ansamblul atributiilor si responsabilitatilor, stabilite in temeiul legii, in scopul realizarii prerogativelor de putere publica de catre administratia publica centrala si administratia publica locala" (art. 2 alin. 1), iar functionarul public este "persoana numita, in conditiile prezentei legi, intr-o functie publica."

5. Concluzii

In aceste conditii, se poate aprecia ca principiile care stau la baza exercitarii functiei publice sunt in deplina concordanta cu misiunile fundamentale ale administratiei publice, acelea de a servi cu profesionalism interesele cetatenilor, libera de orice constrangere politica, lipsita de prejudecati, imuna la actele de coruptie.

Important este ca recrutarea si selectia functionarilor publici sa se faca exclusiv pe criteriul competentei, astfel incat functia publica sa fie una profesionista, caracterizata de eficienta si eficacitate.

Adoptarea de catre Parlament a Legii nr. 188 la 8 decembrie 1999 privind Statutul functionarilor publici se inscrie si ea in conceptia fireasca a statutului legal, corespunzator sistemului de cariera a functiei publice.

De subliniat, ca prevederile Statutului functionarilor publici au fost completate cu numeroase alte acte normative, adoptate pentru perfectionarea sau completarea cadrului normativ existent, ierarhizate in functie de forta lor juridica in: legi, ordonante de guvern si hotarari de guvern.

Bibliografie:

Lucrari de specialitate

1. Calinoiu, Constanta, Vedinas Verginia, Teoria functiei publice comunitare, Bucuresti, Editura Lumina Lex,

2. Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, editia a III-a, vol. I, Bucuresti, Editura All Beck, 2001;

3. Vataman Dan, Drept institutional al Uniunii Europene, Bucuresti, Editura Universul Juridic, 2010;

Legislatie

4. Constitutia Romaniei din 1991, modificata si completata prin Legea de revizuire a Constitutiei Romaniei nr. 429/2003, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I nr. 758 din 29 octombrie 2003;

5. Legea nr. 161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei in exercitarea demnitatilor publice, a functiilor publice si in mediul de afaceri, prevenirea si sanctionarea coruptiei (M.Of. nr. 279/21 apr. 2003);

Ordonanta de Guvern nr. 187/2001 cu privire la salarizarea functionarilor publici (M.Of. nr. 848/29 dec. 2001);

7. OUG nr. 92/2008 privind statutul functionarului public denumit manager public, publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 484 din 30/06/2008;

8. Hotararea de Guvern nr. 299/2001 privind infiintarea, reorganizarea si functionarea Agentiei Nationale a Functionarilor Publici;

9. Hotararea de Guvern nr. 1085/2001 cu privire la activitatea functionarilor publici debutanti, perioada de stagiu, evaluarea lor, cursurile de pregatire si raportul de stagiu;

10. Hotararea de Guvern nr. 1084/2001 privind evaluarea performantelor profesionale individuale a functionarilor publici;

Note bibliografice:

[1] Iorgovan Antonie, 2001, p.530;

[2] Idem, p.542 si urm.;

[3] Calinoiu Constanta, Vedinas Verginia, 1999, p.12;

[4] Idem, p.25;

[5] Vataman Dan, 2010, pp. 193-194.

[6] Conditiile cerute de legea romana unei persoane pentru a putea ocupa o functie publica sunt cuprinse in art. 6 din Statutul functionarului public, modificat si completat cu prevederile art. 49 din Legea nr.161/2003;

[7] Iorgovan Antonie, op cit.,  p.525;

[8] Idem, p. 532.