Conceptul de integrare economica - continut si forme - etapele integrarii europene - asa cum rezulta ele din Tratatele de baza ale Uniunii Europene

Conceptul de integrare economica - continut si forme

Conceptul de integrare economica se refera la eliminarea frontierelor economice intre tari, astfel incat existenta frontierelor nationale sa nu mai influenteze alocarea resurselor. Acesta este un deziderat foarte ambitios, deoarece frontierele nationale nu delimiteaza doar teritorii unde functioneaza legi si reglementari diferite si unde circula monede diferite (acestea putand fi, eventual, unificate), ci si spatii geografice caracterizate prin diferente de limba, cultura, obiceiuri. In functie de ipotezele formulate de diferitele studii, estimarile cu privire la impactul comprimat asupra schimburilor pe care il are inexistenta unei limbi comune ambilor parteneri indica o reducere a comertului bilateral cu 50-80%.

Integrarea economica europeana este un proces in continua extindere, pe doua coordonate:

Ř     in adancime, atat prin cresterea numarului de domenii reglementate la nivel supranational (care tin de "competenta Comunitatii"), cat si in sens propriu, prin adoptarea in domeniile aflate in competenta Comunitatii de reguli tot mai cuprinzatoare si generatoare de apropiere intre statele membre;

Ř     in largime, prin cresterea numarului de membri ai gruparii integrationiste;

Integrarea economica imbraca forme diferite, care sunt clasificate, in general, pe baza unui criteriu esential: modul cum sunt realizate relatiile economice dintre tarile participante si gradul de intrepatrundere a economiilor acestora. Pe baza acestui criteriu, formele de realizare reprezinta si etape ale adancirii si maturizarii procesului de integrare. Este larg acceptata ideea existentei unui numar de cinci asemenea forme si etape:

1. Zona de comert liber, care se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi: tarile participante la aceasta forma hotarasc desfiintarea barierelor comerciale de ordin tarifar si netarifar in schimburile dintre ele prin acordarea reciproca de preferinte; fata de tarile din afara zonei respective de comert liber, fiecare adopta o politica comerciala proprie; la granita tarilor respective functioneaza inspectori vamali. In aceasta categorie intra Asociatia Europeana a Liberului Schimb (AELS); Acordul Nord-American de Comert Liber; Acordul Central European de Comert Liber (CEFTA) din care face parte si Romania s.a.

2. Uniunea Vamala, are la baza principiul inlaturarii tuturor barierelor comerciale dintre tarile membre si practicarea unui tarif vamal comun, de catre tarile participante la uniune in raporturile cu tarile nu care fac parte; se elimina, treptat, inspectia vamala la frontiera.

3. Zona de cooperare economica, activitatile convenite pentru cooperare sunt mult mai diversificate, cuprinzand: libera circulatie a bunurilor si serviciilor, cooperare in transporturi, telecomunicatii, mediu, crearea de banci comune de investitii etc.

4. Piata comuna este o forma avansata de integrare, in care pe langa uniunea vamala se liberalizeaza si circulatia factorilor de productie, astfel incat libertatea deplina priveste cele patru fluxuri de baza: marfuri, servicii, persoane si capitaluri. Comunitatea Europeana a trecut printr-o asemenea forma (etapa) in perioada de formare a CEE, prin unificarea regimurilor vamale, cat si dupa aceea, cand s-a constituit o piata unica.
Sub aceasta denumire functioneaza de asemenea, 'Piata comuna a Conului de Sud' (Mercosur), constituita in 1991, prin semnarea Tratatului de la Asuncion (Paraguay) de catre Argentina, Brazilia, Paraguay si Uruguay; in 1996 au aderat Chile si Bolivia. Alte exemple: 'Piata Comuna a Americii Centrale', 'Piata Comuna Araba' s.a.

5. Uniunea economica si monetara, este forma cea mai avansata de integrare economica. Ea se caracterizeaza prin faptul ca tarile membre isi unifica toate politicile economice in domeniile: comert, migratie, monetar, fiscal, bunastare. De asemenea, se instituie o moneda unica si se infiinteaza o banca centrala comuna, precum si un sistem de institutii de conducere si mecanisme de coordonare a activitatii.

Este necesar de mentionat faptul ca trecerea succesiva prin toate aceste stadii nu este automata (e.G., Comunitatea Economica Europeana a "tintit" de la bun inceput uniunea vamala, trecand peste stadiile mai timpurii) si formele concrete de integrare economica realizata nu corespund intrutotul tiparelor mentionate, amalgamandu-se adesea trasaturi specifice unor forme de integrare diferite.

1. Etapele integrarii europene - asa cum rezulta ele din Tratatele de baza ale Uniunii Europene

Tratatul de la Paris (1951)

Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului (C.E.C.O.) a reprezentat prima forma majora de integrare europeana. Una din motivatiile sale a fost si faptul ca un razboi in Europa ar fi mult mai greu de inceput daca institutii europene, avand autoritate bine definita, ar controla industriile siderurgica si a carbunelui. Cunoscuta si sub numele de Planul Schuman, dupa Robert Schuman - ministrul de externe francez din acea perioada, C. E. C.O. a fost infiintata prin semnarea Tratatului de la Paris, in 1951, de catre 6 state vest-europene: Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg, cu toate ca a fost deschisa unei majoritati mult mai largi de state.

Prevederile tratatului sunt foarte diverse, mergand de la reglementari ce permit un control substantial asupra preturilor, nivelului subventiilor, practicilor de comert discriminatorii si restrictive, stimulentelor pentru investitii, pana la prevederi care favorizeaza libertatea comertului si dezvoltarea unor piete ale otelului si carbunelui mai competitive: Se poate afirma faptul ca de-a lungul timpului, reglementarea acestor doua institutii in cadrul C.E.C.O. a trecut prin diverse cicluri, in principal urmarind politica in domeniu a Frantei. Planul Schuman a fost menit sa serveasca atat interesele nationale ale statelor participante, cat si interese mai largi, de integrare europeana.

Pentru Franta tratatul a reprezentat o oportunitate de a juca un rol important in cadrul dezvoltarii Europei. Germaniei Federale, tratatul i-a acordat atat posibilitatea desfacerii produselor sale pe piete mai mari, cat si o mai larga recunoastere internationala. Tratatul nu a avut o importanta majora in schimb pentru alte state, predominant agricole, in timp ce unele tari, intre care se numara si Marea Britanie, se opuneau crearii unor institutii supranationale, declinandu-si in consecinta participarea.

Tratatul a intrat in vigoare in 1952, avand termen de valabilitate 50 de ani. Institutiile sale erau Consiliul de Ministri, Adunarea Europeana, Curtea de Justitie si un Comitet Consultativ care reprezenta interesele producatorilor, muncitorilor si alte interese. Institutia suprema era Inalta Autoritate, avand puteri de interzicere a subventiilor si de impunere de sanctiuni. Conform primului presedinte al C.E.C.O., Jean Monnet, prevederile tratatului erau revolutionare si constituiau, intr-un mod, o 'renuntare la suveranitate intr-un domeniu limitat dar decisiv'. El a vazut in acest tratat o locomotiva a integrarii europene, deoarece ceea ce se facuse in domeniul otelului si carbunelui putea fi infaptuit cu succes si in alte domenii. Structura institutionala a C.E.C.O. a constituit un model pentru structura Comunitatii Economice Europene, infiintata 5 ani mai tarziu. La sfarsitul anului 2002, Tratatul de la Paris va expira, industriile respective intrand sub 'aripa' mult mai larga si mai semnificativa economic a Tratatului de la Roma din 1957, care a infiintat Comunitatea Economica Europeana, pentru o perioada nelimitata de timp.

Tratatul de la Roma (1957)

Pe masura ce economiile europene isi reveneau de pe urma razboiului, devenea tot mai evidenta lupta intre Marea Britanie si Franta pentru cucerirea statutului de lider al Europei de Vest, fiecare avand cate o optiune proprie in ceea ce privea cooperarea economica si procesul de integrare europeana. Astfel, Marea Britanie punea accentul pe crearea de zone de comert liber si nu pe infiintarea unor uniuni vamale sau a altor forme mai profunde de integrare, precum Franta.

Distinctia majora intre o zona de comert liber si o uniune vamala o reprezinta prezenta unui tarif vamal comun, in ultimul caz. Piata comuna include in plus libertatea de miscare a factorilor de productie: capital, munca, tehnologii. Comunitatea economica incearca sa armonizeze sau sa coordoneze politicile economice monetare, fiscale, bugetare, de transport, diferenta dintre un tratat de infiintare a unei comunitati economice si unul ce creeaza o uniune economica fiind data de numarul si importanta politicilor nationale integrate. O conferinta a ministrilor de externe ai C.E.C.O., in iunie 1955, a autorizat un comitet interguvernamental sa studieze si sa intocmeasca un raport cu privire la perspectivele unei piete comune vest-europene si la utilizarea pasnica a energiei atomice. Acest comitet, condus de belgianul Paul-Henri Spaak, a pus bazele crearii Comunitatii Economice Europene, in 1957. In acelasi an, a fost infiintata si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (EURATOM), specializata in dezvoltarea pasnica a energiei atomice.

Aceste doua comunitati au urmat modelul structural al C.E.C.O., avand un Consiliu de Ministri, o Comisie (Inalta Autoritate, in cazul C.E.C.O.), un Parlament (Adunare) si o Curte de Justitie. Principala diferenta a constat in faptul ca tratatele de la Roma au reprezentat abordari mai interguvernamentale decat cel de la Paris. Tratatul de fuziune din 1965 (intrat in vigoare in 1967) a creat un singur Consiliu si o singura Comisie pentru toate cele trei comunitati. Prevederile de politica economica ale Tratatului de la Roma de creare a CEE au reflectat influenta atat a principiilor comertului liber, cat. si a credintei in faptul ca problemele economice nu pot fi rezolvate doar de fortele pietei. Aceasta din urma influenta s-a materializat in crearea Bancii Europene de Investitii, a Fondului Social European si a Politici Agricole Comune. Astfel, obiectivele principale ale tratatului pot fi sintetizate astfel:

Ř     indepartarea tuturor tarifelor si restrictiilor cantitative in calea exporturilor si importurilor intre statele membre;

Ř     miscarea libera a bunurilor, serviciilor, fortei de munca si capitalurilor;

Ř     un tarif vamal si o politica comerciala comune in relatiile cu tarile terte;

Ř     piata comuna si o apropiere progresiva a politicilor economice ale statelor membre;

Ř     politici comune in domeniul transporturilor si agriculturii.

Prin Tratatul de Fuziune din 1967, structura institutionala a Comunitatilor a devenit una singura, reprezentata de un Consiliu, o Comisie, un Parlament si o Curte de Justitie. Aceasta nu a insemnat in fapt o fuziune a tratatelor, ci a institutiilor. De exemplu, in probleme legate de otel si carbune, legalitatea actiunilor Comisiei este masurata prin prisma prevederilor Tratatului de la Paris. Unii analisti au comparat Tratatul de la Roma cu o constitutie. Ceea ce se poate afirma cu certitudine este faptul ca el constituie documentul fondator al Comunitatii Europene. Mai tarziu, Curtea Europeana de Justitie a desemnat tratatul ca fiind 'carta constitutionala a Comunitatii'. Spre deosebire de Tratatul asupra carbunelui si otelului, Tratatul de la Roma este mult mai deschis, fiind un tratat cadru. El a furnizat cadrul in care a fost construita Comunitatea Europeana.

Asociatia Europeana a Liberului Schimb (A.E.L.S.)

La sfarsitul anilor '50, fragmentarea economiei europene a devenit tot mai evidenta prin crearea unor alte organizatii economice. Multe din tarile traditional nepartenere ale Europei de Vest, conduse de Marea Britanie, au infiintat, in 1959, Asociatia Europeana a Liberului Schimb. Initial, din aceasta faceau parte 8 state: Austria, Danemarca, Islanda, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia, Suedia si Elvetia. Obiectivele sale erau mult mai limitate decat cele ale CEE: comertul liber doar cu produse industriale, spre deosebire de Tratatul de la Roma care extindea libertatea comertului si in servicii, agricultura, transporturi, capital, forta de munca. S-a creat o singura institutie, Consiliul A.E.L.S. Deciziile fiind luate prin unanimitate, principalul suveranitatii nationale nu suferea nici o incalcare. Europa se vedea astfel divizata, in timpul celui de-al saptelea deceniu, in trei grupari majore: Comunitatea Economica Europeana, A.E.L.S. si Consiliul pentru Asistenta Economica Reciproca (C.A.E.R.), care cuprindea tarile din est si sud-est aflate sub dominatie sovietica, creat in 1949. De-a lungul anilor '60 insa, unele state membre ale A.E.L.S. au depus cereri de aderare la CEE in 1961 Irlanda, Danemarca si Marea Britanie, reinnoite in 1967; in 1962 Norvegia, a carei cerere a fost reinnoita in 1967. In ianuarie 1972 au fost semnate acordurile de aderare ale Marii Britanii, Irlandei, Norvegiei si Danemarcei. In acelasi an insa un referendum organizat in Norvegia a determinat retragerea sa. Astfel, in ianuarie 1973, Danemarca, Irlanda si Marea Britanie au devenit membri ai CEE.

O serie de factori au condus, de-a lungul anilor '70 si la inceputul deceniului urmator, la incetinirea integrarii europene. Astfel, recesiunea economica prelungita, determinata si de cele doua crize petroliere din aceasta perioada (1973-1974 si 1979-1980), ca si primirea de noi membri, precum si faptul ca reforma constitutionala putea fi blocata de dreptul de veto al oricarui stat membru, si-a pus amprenta asupra continuarii procesului de integrare. Cu toate acestea, in perioada respectiva pot fi mentionate si unele realizari notabile. Astfel, in 1975 a fost creat Fondul de Dezvoltare Europeana Regionala. Mai inainte, in 1970, statele membre ale CEE au inaintat un sistem de cooperare politica europeana, in esenta un forum pentru consultari interguvernamentale in probleme de politica externa. In 1974 ia fiinta Consiliul European care intrunea sefii de stat sau de guvern ai tarilor membre, la propunerea presedintelui Giscard d'Estaing.

In ianuarie 1973, Danemarca, Irlanda si Marea Britanie au devenit membre depline ale C.E.E. Norvegia, in urma unui referendum national a ramas in continuare in afara C.E.E. Respingerea aderarii de catre populatie a avut ca principal motiv prevederile politicii comune in domeniul pescuitului, care ar fi deschis intr-un mod inacceptabil apele teritoriale ale Norvegiei pescarilor de pe continent sau din Marea Britanie si Irlanda.

Planul Werner, elaborat in 1972, prevedea crearea unei uniuni economice si monetare pana in 1980. De asemenea, masuri mai ample de integrare cuprindea si raportul Tindemans din 1975, care sustinea adoptarea unor masuri precum cetatenie europeana, alegerea prin vot direct a Parlamentului European. Cu toate acestea, majoritatea propunerilor de reforma ale acestei perioade au esuat deoarece au fost considerate ca fiind prea radicale pentru momentul respectiv. Reforma privind alegerea directa a Parlamentului European a reusit insa, in iunie 1979 avand loc primele alegeri. Totusi, in 1979, initial intr-un cadru formal situat in afara celui legal al CEE, tarile membre ale CEE (cu exceptia Marii Britanii) au lansat Sistemul Monetar European (SME), destinat stabilizarii cursurilor de schimb intre monedele nationale ale statelor participante, bazat pe o moneda de referinta lipsita de circulatie efectiva, ECU.

La mijlocul anilor '80, dupa aproape trei decenii de la semnarea Tratatului de la Roma, Comunitatea Economica Europeana progresase foarte neuniform pe calea integrarii economice. Doar in domeniile politicii comerciale, al politicii agricole si, partial, al politicii de concurenta, unificarea la scara intregii Comunitati fusese realizata. In plus, nici una din initiativele de adancire a integrarii dintre tarile membre lansate dupa incheierea perioadei de tranzitie a Tratatului de la Roma nu putuse sa fie materializata. In acest context de stagnare si resemnare, procesul integrationist a cunoscut un puternic impuls prin initiativa desavarsirii pietei interne unice, produs al demersurilor convergente ale cercurilor de afaceri pan-europene si Comisiei. Jaloanele acestui proiect au fost trasate prin Cartea Alba dedicata acestui subiect si aparuta in 1985 sub coordonarea directa a Comisarului pentru Piata Interna, lordul Cockfield.

In februarie 1986, a avut loc prima revizuire substantiala a Tratatului constitutiv al CEE, prin asa-numitul Act Unic European. Principalele elemente de noutate se refera la:

a)     stabilirea explicita a votului cu majoritate calificata pentru luarea deciziilor legate de punerea in aplicare a programului pietei interne unice, indeosebi cu privire la armonizarea legislatiilor nationale, pentru care regula stabilita de Tratatul de la Roma era cea a unanimitatii;

b)     introducerea sub egida Tratatului CEE, si deci in competenta institutiilor comunitare, a doua domenii care faceau obiectul unei colaborari strict pe palierul inter-guvernamental intre statele membre: sistemul monetar european si cooperarea in materie de politica externa;

c)     extinderea competentelor CEE in domenii noi precum: politica ecologica si politica sociala (conditii de lucru, dialog intre partenerii sociali).

Tratatul Uniunii Europene

In ciuda obiectiilor premierului britanic Margaret Thatcher, Consiliul European din decembrie 1989, care a avut loc 1a Strasbourg a pus bazele unei conferinte interguvernamentale asupra Uniunii Economice si Monetare (U.E.M.). In iunie 1990, la Dublin, Consiliul European a infiintat o conferinta interguvernamentala paralela asupra uniunii politice. Rezultatele celor doua C.I.G. care au inceput in decembrie 1990 la Roma au format bazele negocierilor asupra uniunii politice si monetare din decembrie 1991, la Consiliul European de la Maastricht. La acest Consiliu a fost convenit tratatul asupra U.E., semnat in februarie 1992.

Tratatul Uniunii Europene (cunoscut si sub denumirea de Tratatul de la Maastricht) este de o importanta cruciala in procesul integrarii europene. Structura sa cuprinde 7 capitole, 17 protocoale si 33 de declaratii. Cele mai importante protocoale fac referire la politica sociala, aspecte operationale asupra U.E.M. si asupra coeziunii economice si sociale. Declaratiile acopera o gama larga de subiecte, incepand cu rolul parlamentelor nationale in cadrul U.E. si terminand cu dreptul de acces la informatie.

Termenul de Uniune, stabilit in articolul A.E.L.S., este destul de vag descris. Uniunea aceasta nu reprezinta o organizatie distincta. Nu are institutii proprii, cu exceptia Consiliului European, nici nu inlocuieste Comunitatea Europeana (care cuprinde cele 3 comunitati C.E.C.O., CEE si EURATOM). Obiectivele sale fiind urmatoarele:

Ř   promovarea progresului economic si social echilibrat si durabil, in special prin crearea unui spatiu fara frontiere interne, prin intarirea coeziunii economice si sociale si prin infiintarea unei uniuni economice si monetare, incluzand o moneda unica;

Ř   afirmarea identitatii sale pe scena internationala, in particular prin implementarea unei politici externe si de securitate comune, inclusiv implementarea in timp a unei politici de aparare comune;

Ř   intarirea protectiei drepturilor si intereselor cetatenilor statelor membre prin

Introducerea unei cetatenii a Uniunii;

Ř   dezvoltarea unei cooperari stranse in domeniul afacerilor interne si justitiei;

Ř   mentinerea completa a "acquirs" -ului comunitar (tratatele Comunitatii, legislatia,

Declaratiile, rezolutiile si acordurile internationale) si construirea pe baza acestui.

Cele mai importante amendamente ale Tratatului de la Maastricht asupra Tratatului de la Roma privesc principiul subsidiaritatii si integrarea economica si monetara, o agenda concreta si detaliata referitoare la convergenta economiilor nationale si crearea unei monede unice. Alte amendamente importante includ acordarea dreptului de a respinge numiri de membri in Comisia Europeana Parlamentului European, introducerea notiunii de, cetatenie europeana', fondul de coeziune menit sa ajute statele mai sarace ale Uniunii, un Protocol Social (la care Marea Britanie nu a aderat), construirea de retele transeuropene, cooperarea in domeniul cercetarii tehnologice. Curtea Europeana de Justitie are puterea de a impune sanctiuni financiare statelor membre care nu respecta legislatia Uniunii. Aceasta legislatie se extinde in domeniile protectiei consumatorului, politicii industriale, energiei, turismului, transportului si protectiei mediului inconjurator.

Tratatul trebuia sa intre in vigoare la 1 ianuarie 1993 in urma ratificarii sale de catre Parlamentele nationale si de catre Parlamentul European, dar acest lucru nu a fost posibil. Opinia publica din statele membre nu era intr-o foarte mare masura pregatita pentru a aproba acest tratat, in parte datorita necunoasterii sale, dar si datorita opozitiei ferme a celor ingrijorati de scopurile Uniunii Europene.

In Danemarca, referendumul organizat in iunie 1992 a respins, cu o stransa majoritate (50,7%), tratatul. Referendumurile organizate in aceeasi luna in Irlanda si in septembrie in Franta au avut un relativ succes, demonstrand insa, inca o data, existenta unei puternice opozitii (31% in Irlanda respectiv 49,3% in Franta). Unele concesii facute Danemarcei (spre exemplu, neobligativitatea participarii la o politica de aparare comuna sau a inlocuirii cetateniei daneze cu cea a U.E.) au determinat ca un al doilea referendum organizat in mai 1993 sa se soldeze cu un rezultat favorabil: 56,8% au spus 'da' ratificarii.

In Marea Britanie, ratificarea a fost sprijinita de toate cele trei partide principale, totusi o opozitie inversunata a venit din partea unui grup de conservatori al carui purtator de cuvant era fostul premier Margaret Thatcher. Guvernul conservator a ratificat tratatul in august 1993. Germania a ratificat tratatul cateva luni mai tarziu in octombrie 1993. In final tratatul a intrat in vigoare in noiembrie 1993.

Tratatul de la Amsterdam

Scopul declarat al Tratatului (semnat in 2 octombrie 1997, intrat in vigoare de la 1 mai 1999) a fost acela de a adapta structura institutionala pentru a face fata primirii unui mare numar de noi membri, reprezentand aproape o dublare a componentei de atunci a UE, dar acest scop nu a fost atins. In schimb, profitand de ocazia ivita pentru amendarea Tratatelor, au fost operate alte modificari relativ importante, niciuna insa legata de aspecte economice:

Ř     introducerea conceptului de "cooperare intarita", in virtutea careia unele state membre dispuse sa mearga mai departe pe calea adancirii procesului integrationist pot sa o faca prin aranjamente aplicabile doar lor, dar cu respectarea constrangerilor procedurale, institutionale si substantiale care decurg din calitatea de membri UE.

Ř     abandonarea practicii de a admite ca unele State Membre sa se autoexcluda de la anumite obligatii, prin asa-numitele opt-outs (utilizate de Marea Britanie, Danemarca si Suedia pentru UEM; de Marea Britanie pentru "Carta Sociala").

Ř     continuarea procesului, antamat deja prin Actul Unic European, de sporire a prerogativelor Parlamentului European

Nerealizarea reformelor institutionale, indispensabile unei extinderi cu 10-12 noi membri, a necesitat lansarea, cu ocazia Consiliului European de la Koln (iunie 1999), a unei Conferinte Interguvernamentale "limitate", care sa rezolve problemele lasate in suspensie de Tratatul de la Amsterdam. Rezultatul a fost consfintit de Tratatul de la Nisa (semnat in 26 februarie 2001, intrat in vigoare in 2003):

Ř     ajustarea ponderarii voturilor detinute de Statele Membre si a componentei Comisiei

Ř     extinderea utilizarii votului cu majoritate calificata pentru luarea deciziilor

Ř     simplificarea procedurii de "cooperare intarita"

Concluziile Consiliului European de la Nisa, la care s-a convenit continutul tratatului omonim, preconizau lansarea unei noi Conferinte Interguvernamentale pentru solutionarea structurala a unor aspecte institutionale. Lansarea a fost decisa de Consiliul European de la Laeken (decembrie 2001), care insa a luat initiativa neuzitata anterior de a convoca o "Conventie asupra Viitorului Europei", ale carei concluzii sa inspire si sa orienteze lucrarile conferintei. Conventia a propus liderilor Statelor Membre un proiect de Tratat Constitutional, semnat la 29 octombrie 2004, la Roma. Prevederi principale:

Ř     UE capata personalitate juridica; in practica, o preia pe cea a CEE, deoarece CECO a incetat sa existe in 2002, iar EURATOM va ramane cu personalitate distincta pentru a menaja hipersensibilitatile ecologistilor;

Eseu: Protocolul de la Geneva Eseu: Domnia lui Alexandru Ioan Cuza 1859-1866

Ř     problemele institutionale tratate la Nisa primesc solutii mai durabile, fara a fi insa deplin rezolvate;

Ř     se instituie posibilitatea de a rezolva probleme institutionale importante fara a se recurge la modificari ale Tratatelor (prin asa-numitele "clauzele-pasarela", care nu reprezinta insa o noutate absoluta, principiul fiind introdus, in mod limitat, de Tratatul de la Amsterdam).

2. Principalele realizari ale integrarii europene

  Piata interna europeana (P.I.E.)

Actiunea statelor membre si a Comunitatii cuprinde instaurarea unei politici economice fondata pe ingustarea coordonarii politicilor economice ale statelor membre, pe piata interna si pe definirea de obiective comune, in respectarea principiului unei economii de piata deschisa si in libera concurenta.

Privita in timp, integrarea economica in cadrul Uniunii Europene poate fi stabilita ca un proces istoric desfasurat in perioada 1958-2000. Tratatul de la Roma semnat in 1957 si intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958, a dus la infiintarea Comunitatii Economice Europene (CEE), devenita Uniunea Economica si Monetara

Constituirea CEE a avut ca obiectiv initial crearea unei uniuni vamale intre tarile membre. Continutul esential al acestuia a fost: liberalizarea schimburilor comerciale prin desfiintarea taxelor vamale intre tarile membre si instituirea unui tarif vamal comun fata de tarile terte, adica cele care nu erau membre ale comunitatii. Uniunea vamala s-a incheiat la 1 iulie 1968.

Uniunea economica este faza urmatoare a integrarii, superioara primei etape, incluzand realizarile acesteia la care s-a adaugat introducerea celor 'patru libertati':

Ř     libertatea de miscare a bunurilor;

Ř     libertatea de miscare a capitalurilor;

Ř     libertatea de miscare a serviciilor;

Ř     libertatea de miscare a persoanelor.

Prin realizarea celor 'patru libertati' s-a constituit piata unica europeana, care a inceput sa functioneze la 1 ianuarie 1993.

Prima etapa a UEM a permis mersul spre o mai mare convergenta a politicilor economice a statelor membre si o consolidare a coordonarii politicilor monetare nationale. In cursul primei etape se avea in vedere ca programul pietei unice sa fie terminat si noul tratat al UEM sa fie subordonat ratificarii in toate statele membre, dupa procedurile constitutionale nationale. Impactul macroeconomic al crearii marii piete unice se refera la:

Ř     reducerea initiala a costurilor, ca urmare a desfiintarii formalitatilor vamale si a obstacolelor in calea schimburilor;

Ř     reducerea costurilor ca urmare a extinderii economilor la scara;

Ř     reducerea preturilor datorita intensificarii concurentei;

Ř     castiguri generate si de alte efecte decat cele legate de pret, cum ar fi intensificarea procesului de inovare, largirea gamei de produse, modificari in planul organizarii productiei.

Constituirea pietei unice a avut ca urmari:

Ř     desfiintarea controlului marfurilor la frontiere, reducerea controlului persoanelor la frontierele interioare in cursul anului 1993;

Ř     securitate comuna pentru toti cetatenii comunitatii, eliminarea dublei taxari la cumpararea de produse pentru uz personal din alte tari membre;

Ř     stabilirea cetatenilor Comunitatii pentru o durata nedeterminata intr-un alt stat membru decat propriul lor stat;

Ř     recunoasterea calificarilor profesionale pentru toate statele membre, extinderea ofertei de produse mai ieftine pentru consumatori printr-o concurenta sporita, concurenta deschide posibilitati suplimentare pentru crearea de noi locuri de munca.

Termenul de constituire a pietei unice europene la 1 ianuarie 1993 nu inseamna ca toate libertatile s-au realizat automat si in intregime la acea data. Este vorba de un proces, in care unele masuri s-au realizat anterior, sau se vor realiza in anii urmatori.

Politica economica si monetara comuna

Realizarea Uniunii economice si monetare (UEM) constituie un obiectiv comunitar care dateaza din anul 1969. El a fost reafirmat de nenumarate ori cu diverse ocazii: Raportul Werner; Comunicatul final al intrunirii de la Paris din 1972; concluziile Consiliului European din 1977; precizarea acestui obiectiv fiind facuta si in scris in Tratatul de la Roma dupa ratificarea UE in 1987.

Formarea Uniunii Economice, a pietei unice europene, este un proces in care drepturile si libertatile economice sunt indisolubil legate de drepturile sociale. In decembrie 1989, tarile membre au adoptat o carta sociala europeana, care include 12 drepturi fundamentale sociale:

Ř     dreptul de a exercita orice profesie intr-una din tarile Comunitatii, la alegerea sa, dreptul de remunerare echitabila;

Ř     dreptul la ameliorarea conditiilor de viata si de munca; dreptul la protectie sociala asigurata prin sistemul in vigoare in tara primitoare;

Ř     dreptul la libertatea de asociere si la negociere colectiva; dreptul la formarea profesionala; dreptul la egalitate de tratament intre barbati si femei; dreptul la informatie, la consultare si participare a salariatilor;

Ř     dreptul la protectia sanatatii si securitatea locului de munca; dreptul la protectia copiilor si adolescentilor;

Ř     garantarea unui venit minim pentru persoanele in varsta, dreptul la integrare profesionala si sociala pentru persoanele handicapate.

O uniune monetara implica deplina convertibilitate a monedelor statelor membre si liberalizarea completa a miscarilor de capital. Acest lucru elimina orice marja de fluctuatie a monedelor in jurul cursului-pivot si instaureaza rate de schimb fixe, de maniera irevocabila, ceea ce presupune un inalt grad de convergenta a politicilor economice si monetare a statelor membre, precum si un transfer de puteri de decizie din aceste state spre o autoritate economica si monetara comunitara.

O alta dezvoltare obiectiv-necesara, chiar daca nu a fost vorba atunci de o conditie strict necesara pentru infaptuirea uniunii monetare, era chiar introducerea unei monede comune. Oferta acestei monede urma sa faca obiectul unui control centralizat care sa determine rate unice de dobanzi pe ansamblul comunitatii precum si rate de schimb pentru monedele din tarile terte, inclusiv masurile de control ce se impun.

Analizand obiectivele ce stau la baza realizarii UEM, ele trebuie cautate, in egala masura, chiar in interiorul acestui organism si anume realizarea pietei interioare eliminand incertitudinea si costurile tranzactiilor de operatii de schimb precum si asigurarea impotriva tuturor riscurilor fluctuatiei avand posibilitatea unor comparatii totale a costurilor si preturilor per total uniune:

Ř     cresterea eficientei activitatii in toate domeniile economico-sociale;

Ř     consolidarea stabilitatii monetare si a puterii financiare a UE;

Ř     evitarea oricaror speculatii intre monedele comunitare;

Ř     asigurarea, prin dimensiunea economica si financiara a crearii UEM, a unei anumite invulnerabilitati a noii monede fata de speculatiile internationale;

Ř     deschiderea posibilitatii pentru noua moneda de a deveni moneda de rezerva si de plati.

Ř    Etapele UEM au ca scop de a conduce progresiv trecerea la o moneda unica pe fundamente solide, inainte de toate prin obtinerea unei convergente aprofundate a politicilor economice si monetare

1) Introducerea SME care s-a facut in 1979 prin:

Ř     stabilirea unui mecanism al ratei de schimb a valutelor tarilor membre, care nu permitea o fluctuatie mai mare de ±2,25%;

Ř     introducerea unitatii monetare europene (ECU - European Currency Unit), ca moneda de cont, ECU se formeaza ca un cost al valutelor tarilor membre, cu ponderi diferite ale acestora in functie de forta economica a statelor membre, pe baza unor criterii convenite intre parti.

2) Infiintarea Institutului Monetar European (IME), care a inceput sa functioneze de la 1 ianuarie 1994. Daca prima etapa a reprezentat inceputurile uniunii monetare europene, aceasta etapa inseamna consolidarea ei.

Obiectivele IME sunt: intarirea cooperarii intre bancile centrale europene nationale; o mai buna coordonare a politicilor monetare ale membrilor UE in vederea stabilitatii preturilor; supravegherea functionarii SME; facilitarea utilizarii ECU; pregatirea conditiilor pentru trecerea la faza a treia prin crearea instrumentelor si procedurilor necesare aplicarii politicii monetare unice.

3) In etapa finala s-a creat Banca Centrala Europeana (BCE), care a inlocuit IME. BCE emite o moneda unica. S-a convenit ca moneda unica sa se numeasca EURO, fiind folosita de la 1 ianuarie 1999.

Prin infiintarea BCE s-a urmarit instituirea unei singure politici monetare, blocarea ratelor de schimb, introducerea monedei unice care a circulat mai intai intre bancile centrale si comerciale, iar actualmente, circula pe piata ca bancnote si monede din 2002.

Introducerea monedei EURO are si consecinte pe plan international, mai ales in statele extracomunitare care intretin relatii economice si financiare cu U.E. Dezvoltarea pietei financiare unificate din Europa cat mai transparenta si stabila va spori atractia investitorilor internationali pentru EURO, iar pentru state, ca moneda pentru rezervele valutare. Se poate aprecia, deci ca aproape nimeni nu va ramane imun la efectele introducerii monedei EURO, iar cei aflati in apropierea ei, sub raport politic si economic, vor fi nevoiti sa se adapteze rigorilor acesteia.

Politicile de acompaniere ale P.I.E.

In U.E. nu exista o majoritate, ci numai minoritati, dar in ciuda diferentelor dintre acestea, la baza intregii constructii europene a stat vointa de a lucra impreuna, pe baza unor interese comune. Acestea au condus la convingerea ca in unele domenii se pot obtine rezultate mult mai bune la nivel european decat la nivel national. Asa s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre, elaborate si adoptate de institutiile comunitare cu aplicabilitate pe intreg teritoriul Uniunii. De multe ori, astfel de politici comune raspund si unui principiu fundamental al constructiei europene, acela al solidaritatii si coeziunii.

Din cadrul politicilor europene de insotire a Pietei Unice, al carei obiectiv principal este sa asigure competitivitatea industriei UE, in vederea obtinerii de produse competitive, calitativ si cantitativ, mentionam: politica concurentei fiscala, comerciala, industriala, energetica, mediu, cercetare si tehnologie, turism. Mai jos sunt prezentate elementele fundamentale referitoare la cateva din aceste domenii ale politicilor europene.

Politica concurentei trebuie sa garanteze unitatea pietei interne si sa evite monopolizarea pietei prin impartirea acesteia de catre anumite firme in urma unor intelegeri private. Pietele pot fi monopolizate ca rezultat al unor intelegeri cu caracter restrictiv sau al fuziunilor. Prin politica in domeniul concurentei se incearca a se evita ca una sau mai multe firme sa-si utilizeze in mod impropriu puterea economica in detrimentul firmelor mai slabe (abuz de pozitie dominanta). De asemenea, trebuie sa impiedice guvernele statelor membre sa distorsioneze regulile prin acordarea de discriminari pozitive/subventii intreprinderilor de stat sau prin favorizarea companiilor din sectorul privat.

Politica comerciala este cea care a dat impulsul primar integrarii economice europene, fiind conceputa ca o politica supranationala. Este unul din primele domenii in care Statele Membre au acceptat sa isi limiteze suveranitatea, delegand competente extinse la nivel comunitar. In fapt, constituirea Pietei Unice a constituit punctul de plecare pentru un proces de liberalizare accentuata a politicii comerciale comune, deoarece lipsa unei politici comerciale comune ar fi favorizat fenomenul de deviere de comert (penetrarea importurilor pe piata CE prin teritoriul vamal al statului membru cu cele mai mici obstacole la produsul respectiv), pentru a carui combatere s-ar fi recurs la aplicarea de masuri restrictive in comertul intra-comunitar. Principiile de functionare ale politicii comune sunt: instituirea unui tarif vamal comun, realizarea de acorduri comune cu tarile terte si aplicarea uniforma a instrumentelor de politica comerciala de catre toate statele membre. Politica comuna trebuie sa asigure dezvoltarea armonioasa a comertului mondial si suprimarea progresiva a restrictiilor in calea schimburilor internationale.

Instrumentele politicii industriale comunitare, se interfereaza cu cele ale altor politici ale UE: politicile comerciale, politica concurentei, ajutoarele de stat, conformitatea produselor si accesul pe piete. Masurile aplicate au tangenta cu stabilitatea macroeconomica, cu cercetarea stiintifica, protectia mediului, asistenta sociala etc.

Obiectivele politicii industriale ale UE pot fi sistematizate astfel:

Ř   cele care vizeaza productia industriala: protejarea si/sau promovarea anumitor industrii; rationalizarea anumitor industrii; coordonarea transferului de resurse intre industrii; promovarea investitiilor industriale;

Ř   cele care vizeaza organizarea industriala: intarirea concurentei; stimularea intreprinderilor mici si mijlocii; dezvoltarea ofertei de infrastructura (energie, transporturi si telecomunicatii); promovarea anumitor amplasamente industriale;

Ř   cele care vizeaza corectarea situatiilor de esec al pietelor: promovarea cercetarii-dezvoltarii, a inovarii si difuzarii tehnologice; stimularea investitiei in capitalul uman; diseminarea informatiei privind oportunitatile de afaceri; protectia mediului inconjurator si combaterea poluarii.

Dezvoltarea libera a activitatii industriale are nevoie de un cadru juridic, stiintific, etnic si social adecvat. Intro dezvoltare echilibrata a economiei, traditiile si capacitatile de productie create in Europa de-a lungul anilor trebuie avute in vedere si mentinute cu grija; normele comunitare impun industriei respectarea exigentelor sociale si de mediu, fara insa a neglija exigentele de competitivitate la nivel mondial.

3.Perspectiva /Politica internationala a mediului

Problema mediului ajunge in atentia societatii internationale in a doua parte a secolului XX ca urmare a semnalului de alarma tras de oamenii de stiinta privind degradarea mediului si efectele nefaste ale acestei realitati asupra societatii umane. In 1972 la Stockhom are loc prima conferinta ONU pe tema mediului inconjurator perceputa ca punct de pornire in internationalizarea si politicizarea problemei mediului. Desi la nivel de norme adoptate si implementate, rezultatele conferintei nu au fost relevante ci doar s-a deschis discutia privind crearea unei legi internationale a mediului. Insa cel mai important rezultat al Conferintei a fost infiintarea Programului de Mediu din cadrul ONU stabilind ONU ca spatiu principal de discutie si implementare a unei viitoare legi internationale a mediului[1].

In urmatorii ani s-a dezvoltat in special in tarile dezvoltate o miscare sociala puternica ce milita pentru legarea ideii de protectie a mediului de celelalte aspecte ale vietii sociale. La nivel international se realizeaza o serie de intalniri in care se pun in discutie efectele poluarii asupra temperaturii globale. Ca raspuns la ingrijorarile populatiei si a evidentelor stiintifice care prezentau efectele nefaste ale poluarii guvernele au decis adoptarea la nivel international a o serie de masuri ce vizau reducerea poluarii, conservarea biodiversitatii si limitarea efectelor transfrontaliere a degradarii mediului. La nivelul ONU s-a constituit Comisia pe probleme de Mediu si Dezvoltare ce viza adresarea integrata a problemelor de mediu si a dezvoltari societatii umane. Raportul acestei Comisii, cunoscute ca si Comisia Brundtland, dupa numele presedintelui ei, a elaborat un raport, "Our Common Future"[2] , prin care au promovat termenul de dezvoltare sustinuta ca abordarea comuna a mediului si dezvoltarii pe termen lung a societatii umane fara a se atenta la resursele necesare generatiilor viitoare. Conceptul a devenit larg rapandit in vocabularul international al mediului. In 1988 se constituie Comitetul International pe schimbari climatice prin efortul comun al Organizatiei Mondiale Meteorologice si Programul de Mediu din cadrul ONU, organism ce promova pe baza evidentelor stiintifice ideea schimbarii climatice ca urmare a activitatilor umane.[3]

Ca urmare a continuei degradari a mediului si a inexistentei unei coordonari in ceea ce priveste protejarea biodiversitatii si a calitatii naturii inconjuratoare se organizeaza a doua conferinta internationala pe tema mediului in 1992 la Rio de Janeiro. Printre delegatii tarilor participante s-au prezentat si un numar impresionat de membri ai ONG-urilor ce promovau protejarea mediului. Principalul rezultat al acestei intalniri a fost documentul Agenda 21 ce stabiliea ca linie de actiune la nivel international atingerea unei dezvoltari durabile la nivel international. Insa caracterul non-obligatoriu al documentului a permis semnarea dar nerespectarea lui.

Un nou pas va fi realizat in globalizarea si afirmarea importantei problemei de mediu la nivel international la New York in 1997. La aceasta intalnire a Adunarii generale a ONU s-a realizat evaluarea implementarii Agendei 21 si se accentueaza rolul umanitatii in generarea schimbarii climatice. Cum rezultatele intarzia sa apara s-a organizat intalnirea partilor in cadrul Conventiei ONU pe Schimbari Climatice la Kyoto. Aici s-a decis reducerea emisiilor de dioxid de carbon ca solutie la stoparea fenomenului de incalzire globala. S-au stabilit targete pentru fiecare tara participanta, insumand per total o reducere cu 5,2% a emisiilor pana in 2012 fata de perioada 1990. Schimbarea climatica castiga teren ca abordare a mediului si a efectelor sale asupra societatii umane. Fenomenul ce se constituie in cea mai mare amenintare la adresa societatii umane apare mentionat ca parte a principiului dezvoltarii din cadrul Documentului ce stabileste Telurile Mileniului, adoptat de ONU in 2000.

In 2002 la Johannesburg este organizat al treilea Summit Mondial pe tema Dezvoltarii Sustenabile. Desi se dorea depasirea stadiului de discutii si initierea unor actiuni si adoptarea unor documente cu caracter obligatoriu, nici acest Summit nu a reusit sa stimuleze statele inspre realizarea unei actiuni colective globale interesele particulare fiind inca odata mai importante.

Un actor important in accentuarea constientizarii pericolului pe care il reprezinta    fenomenul schimbarii climatice si abordarea acestui fenomen ca si efect al activitatii industriale si al unei dezvoltari nesustenabile a societatii actuale este Comitetul Interguvernamental pe Schimbari Climatice[4]. Acesta are ca si scop realizarea unor studii si redactarea rapoartelor ce evaluaza starea mediului, a climei si a influentei activitatii umane sub forma emisiilor de gaze cu efect de sera in ceea ce se manifesta ca si incalzire globala. Primul raport de evaluare a stadiului in care se afla societatea a fost elaborat in 1990. Au urmat alte doua rapoarte in 1995 si in 2001. Ultimul raport publicat in 2007 enunta ca si foarte probabila relatia directa de cauzalitate intre poluare, emiterea gazelor cu efect de sera si producerea fenomenului de schimbare climatica.

Raportul din 2007 a avut parte insa si de contestatii la nivel international din partea unor oameni de stiinta care impreuna au creat si au semnat "Declaratia de la Manhattan" ce infirma evidentele studiului efectuat de Comitetul Interguvernamental pe Schimbari climatice[5] si nu adera la ideea de "man made climate change". Schimbarea climatica este un fenomen natural care a mai avut loc in decursul existentei umane iar principalul factor in cauzarea acestei schimbari este activitatea solara nicidecum activitatea umana. Prin aceasta declaratie se neaga ideea crizei incalzirii globale si mai ales puterea politicii si a umanitatii de a stopa un fenomen natural. Sunt contesate metodele de studiu utilizate de IPCC si evidentele rezultate. In viziunea acestor contestatari respectivul comitet este mai degaba un comitet politic decat unul stiintific ceea ce afecteaza rezultate studiilor si favorizeaza mereu o anumita concluzie desi datele nu o confirma.

Probleme globale. Schimbarea climatica

Problemele legate de protectia mediului sunt considerate a fi esentialmente globale din prisma efectelor in lant care se produc odata cu deteriorarea sa si pentru ca mediul este perceput ca fiind peste tot si fara granite. Mediul este abordat azi din perspectiva importantei sale politice la nivel international desi initial discutia a fost deschisa de comunitatea stiintifica[6] si de actorii sociali organizati in ONG-uri. Nu se mai vorbeste de acorduri sectoriale privind protejarea mediului ci problema s-a extins pana la abordarea ideii de schimbare climatica, cea mai mare amenintare la adresa societatii umane. Schimbarea climatica ridica o problema importanta in ceea ce priveste modul de viata, ritmul si maniera de dezvoltare a societatii. Se pare ca activitatile umane menite a creste calitatea vietii a cat mai multora ascunde crearea amenintarii fatale la existenta in continuare a societatii umane[7]. Dezvoltarea care nu a tinut cont de efectele degradarii mediului si poluarii atmosferei se intoarce acum impotriva umanitatii. Insa este discutabil cee ce poate face politica in raport cu clima globala.

Cum a devenit problema mediului o problema globala? Cum a ajuns pe agenda politica internationala? Problemele de mediu au intrat in atentia societatii internationale ca si probleme importante in cea de-a doua parte a secolului XX. Procesele care duc la supra-exploatarea si degradarea a mediului sunt strans legate de procesele ample la nivel politic, economic si social care la randul lor sunt parte a economiei mondiale. Cauzele ce stau la baza problemelor de mediu sunt recunoscute a fi legate de producerea si distributia bunastarii, a stiintei, a puterii, de pattern-urile de consum de energie, de industrializare, cresterea populatiei, saracie. Ca atare procesul de globalizare si interdependente din sectorul economic si din alte sectoare ale societatii dau problemelor de mediu o caracteristica globala.[8]

Globalizarea   mediului

Primul pas in globalizarea este constientizarea existentei acesteia si eliminarea importantei localului din etapa de solutionare a problemei pe motivul extinderii efectelor dincolo de granitele statale. Desi vorbim de efecte transnationale de cele mai multe ori e vorba de efecte regionale, rareori de efecte globale. In schimb cand trecem de la utilizarea termenului limitat de protectie a mediului la termenul schimbare climatica efectele globale sunt primordiale si decisive. In propunerea unor solutii la stoparea schimbari climatice e esentiala acceptarea viziunii de schimbare climatica determinata de activitatea umana[9], asta pentru ca la nivel stiintific exista voci care nu accepta viziunea amintita ci vorbesc de influente ale activitatii solare, sau amintesc de influenta activitatii umane in cote nesemnificative fata de celelalte forte ale naturii.

Urmatorul pas este conectarea problemei la principalele sectoare ale dezvoltarii societatii. O problema de asemenea magnitudine, care afecteaza intregul glob, toate sectoarele societatii si poate fi chiar letala societatii umane depaseste capacitatea de actiune a unui stat, activitatea de stopare initiata izolat de unii actori are efecte marginale si inconsistente. Problema devenita globala necesita o abordare comuna a societatii internationale si realizarea unor acorduri si initierea unor actiuni comune la nivel planetar. Schimbarea climatica este conectata direct la sectorul energetic si cel economic ca principale areale care determina fenomenul schimbarii climatice. Rezulta astfel ca stoparea fenomenului presupune regandirea formei de organizare si de desfasurarea a activitatilor in cadrul acestor sectoare ale societatii. Relationarea protectiei mediului cu economia si societate prin intermediul conceptului de dezvolatre sustenabila este un pas important in remodelarea societatii actuale in directia transformarii sale inr-o societate mult mai atenta la efectele pe care le cauzeaza activitatea umana asupra mediului.

Insa, desi vorbim de cea mai mare amenintare la adresa societatii umane, asta nu inseamna ca o actiune colectiva globala ar fi usor de decis si implementat. Exista diferende importante intre tarile Nordice si cele Sudice, separatia fiind realizata din prisma nivelului de dezvoltare. Tarile in curs de dezvoltare acuza statele dezvoltate de cauzarea schimbarii climatice in timp ce ele sunt victimele iar posibilitatiile lor de adaptare sunt limitate de lipsa tehnicii, a cunostiintelor stiintifice si a fondurilor necesare. Intre timp tarile dezvoltate considera ca si tarile in curs de dezvoltare trebuie sa dezvolte politici de adaptare si de schimbare a nivel energetic, economic si social deoarece eforturile lor de combatere a schimbarilor climatice vor fi in van ca urmare a poluarii generate de acestea in cursul dezvoltarii. Toate aceste discutii si dezbateri au loc la nivel international in cadrul oferit de institutiile internationale sau regionale iar statele puse in fata pericolului schimbarii climatice sunt obligate sa colaboreze insa negocierile nu se bucura de o egalitate intre actori, statele bogate ocupand pozitia cea mai favorabila in cadrul acestora impunandu-si de cele mai multe ori propria viziune. Schimbarea climatica este una dintre problemele globale care pun la incercare si deschid discutia asupra capacitatii statelor de a juca in continuare rolul pe care l-au jucat pana acum in cadrul sistemului international. Problema discutata a dat nastere la numeroase organe internationale care au ca obiect gasirea unor solutii si ONG-uri, actori sociali, care militeaza pentru o dezvoltare sustinuta. Se pune probleme rediscutarii naturii si limitelor suveranitatii statale. Problema suveranitatii este ridicata si in discutia despre bunurile comune ale omenirii, majoritatea aflandu-se pe teritoriul statelor in curs de dezvoltare. Intra in contradictie termenul de proprietate comuna cu cel de suveranitate indivizibila ce ofera statului drepturi depline de valorificare si utilizare a resurselor aflate pe teritoriul sau. Puterea devine concentrata la nivelul institutiilor suprastatale care genereaza colaborare si actiuni comune in solutionarea probemelor globale.[10] Regulile si normele obligatorii create de aceste institutii se constituie ca si constrangeri de actiune la nivel statal si limitaza libertatea de actiune a statelor. In plus este adusa in discutie politica domestica la nivel international prin discutarea capacitatilor interne ale unui stat de a implementa masurile adoptate in cadrul institutiilor internationale. Nu mai exista o clare delimitare a politicii internationale de cea domestica, probema mediului fiind cadrul de conectare intre acestea in vederea stoparii schimbarii climatice.

Desi sistemul international este perceput ca globalizat aceasta perspectiva nu este acceptata de catre toate tarile. Exista ideea ca Nordul exista global pe cand Sudul exista local. De aici si perceptia ca de fapt globalizarea este un proces politic de extinderea a influentei unor state dezvoltate la nivelul planetar printr-un discurs etic privind salvarea umanitatii[11]. Spatiul global este unul construit politic pe baza unor concepte si intelesuri intersubiective. In abordarea globala a problemei schimbarii climatice se observa selectia unor sectoare si probleme si evitarea altora, in plus normele instituite in cadrul institutiilor globale promoveaza o viziune utilitarista asupra mediului si nu adera la ceea ce este etica mediului, etica ce pune bazele unei convietuiri a societatii umane in respect cu natura si aprecierea acesteia prin prisma simplei existente si nu ca utilitate pentru viata umana.[12]

Uniunea ca si organizatie regionala se distinge de toate celelalte prin nivelul avansat al procesului de integrare[13] ce a creat o adevarata comunitate ce isi defineste interese comune si stabileste actiuni comune pe baza unor norme cu caracter obligatoriu. La nivel teoretic exista o intreaga discutie daca sa privim UE ca si raspunsul statelor in fata globalizarii, un fel de refugiu pe care aceste si-l construiesc pentru a le oferi siguranta si posibilitatea exercitarii in continuare a unei influente la nivel globa,l sau am putea analiza Uniunea ca si actor suprastatal transnational care prin constructia sa valorifica oportunitatile oferite de globalizare la sporirea puterii de care se bucura si astfel contribuie la continuarea procesului globalizarii.[14] In analiza discursului de constructie a UE realizata de Ben Rasmond se remarca utilizarea conceptului globalizare ca si mijloc de a promova anumite politici neo-liberale si ca argument in legitimarea unor politici interne care sa ofere posibilitatea Uniunii de a se adapta contextului si de a-si pastra pozitia in grupul elitelor globale.

Una dintre politicile puternic influentate de contextul globalizarii si de discursul global pe marginea sa este politica de mediu a Uniunii. Uniunea a ales sa actioneze intern in directia limitarii emisiilor si pentru pregatirea economiei pentru adaptarea la schimbarile climatice care nu mai pot fi stopate. Ideea centrala a politicii este promovarea dezvoltarii durabile[15] ceea ce defineste modul in care Uniune percepe problemele de mediu: ca integrate in dezvoltarea societatii, stans conectate la toate sectoarele guvernarii.

Dezvoltarea durabila presupune o adevarata provocare la adresa unei societati cu economie de piata deoarece se impun respectarea unor norme stricte de protejare a mediului si de utilizare a resurselor si in acelasi timp se subliniaza importanta progresului economic si social. Elena Lorena Popescu[16] imparte evolutia politicii interne de mediu in patru etape: 1957-1972 etapa masurilor incidentale in care prea putina atentie era data normelor de protejare a mediului, preocuparea Uniunii se directiona spre uniunea economica; 1972-1985, etapa receptiva in care se organizeaza dezbateri pe tema influentei poluarii asupra calitatii mediului si se iau primele masuri de protejare a naturii, e etapa de constientizare a problemei; etapa 1985-1992 de institutionalizare a politici de mediu prin includerea sa in actul Unic European, Uniunea arogandu-si unele atributii in stabilirea normelor de mediu; si a patra perioada ce incepe din 1993 si se continua pana in prezent ce se caracterizeaza prin schimbare institutionala in derulare, Uniunea a transformat politica de mediu in politica orizontala ceea ce presupune includerea normelor de mediu in orice alta politica decisa la nivel european. In prezent politica de mediu este strans legata de politicile economice si sociale ale Uniunii ce au ca scop comun transformarea Uniunii intr-o societate caracterizata de o dezvoltarea sustinuta.

Pentru obtinerea unor rezultate cat mai bune in protejarea mediului a fost infiintat in 1972 Serviciul pentru Mediu si Protectia Consumatorului integrat in Directoratul General III responsabil cu politica industriala. In 1973 a fost adopat primul program de actiune pentru Mediu, un plan ce stabileste scopuri si obiective de atins pe parcursul mai multor ani. In prezent se lucreaza la cel de-al saptelea Program de Actiune pentru Mediu. Treptat importanta acestor programe creste si obiective stabilite prin acestea leaga politicile de mediu de toate politicile Uniunii. In 1994 se infiinteaza Agentia europeana a Mediului cu rolul de a informa Comuinitatea si statele membre in legatura cu problemele de mediu existente si de a asigura o baza stiintifica pentru viitoarele politici de mediu. Alt instrument pentru constientizarea importantei mediului si a efectelor nefaste ale poluarii asupra acestuia si implicit asupra societatii umane este Strategia Europeana pentru Dezvoltare Durabila adoptata in 2001[17] si se axa pe schimbarea climatica, transport, sanatate si resurse naturale.

La baza deciziilor legate de politicile de mediu stau cateva principii care definesc linia de actiune a Uniunii: principiul precautiunii, principiul preintampinarii, principiul corectarii la sursa, prncipiul "poluatorul plateste", principiul integrarii problemelor de mediu in celelate politici ale UE si clauza de salvgardare[18]. Aceste principii sunt incluse atat in Programele de Actiune pentru Mediu cat si in tratate si insumeaza principalele actiuni privind coordonarea in protejarea mediului: prevenirea, notificarea, sanctionarea, remedierea pagubelor, includerea protectiei mediului in celelalte politici.

In aplicare normelor de mediu Uniunea a apelat la o serie de instrumente legale, fiscale si economice. Principalele instrumente utilizate sunt: programul de promovare al ONG-urilor active in domeniul mediului, fondurile LIFE, strategia pentru mediu si sanatate, acordurile de mediu, introducerea de taxe si costuri pentru mediu in cadrul pietei unice, eco-eticheta, Schema de Audit si eco-management a Comunitatii, evaluarea progamelor desfasurate, inspectii de mediu, ajutorul de stat pentru protectia mediului[19]. Uniunea a actionat atat prin impunerea unor reglementari legale cat si prin stimularea agentilor economici si a statelor membre prin fonduri si diferite facilitati.

Incepand cu perioada Kyoto Uniunea incepe sa se afirme la nivel international ca si actor ce incurajeaza actiuni comune pentru stoparea schimbarii climatice generate de activitati umane. Ca urmare principalele actiuni ce vizeaza acest scop sunt legate de reducerea emisiilor de gaze cu efect de sera, in special reducerea emisiilor de dioxid de carbon. Uniunea isi asuma tragete ambitioase, marturie stau in acest sens diferite acte oficiale, pachete energetice[20] care pun UE in pozite avansata de lupta impotriva schimbarilor climatice. Uniunea adera la viziunea ONU privind incalzirea globala si accepta ca si principala cauza a fenomenului de schimbare climatica activitatea industriala a societatii umane. Uniunea militeaza pentru acorduri internationale obligatorii si eficiente si in plus ofera sprijin financiar si tehnic statelor in curs de dezvoltare pentru a se transforma in societatii bazate pe energii curate.

4. Perspectiva/securitatea alimentelor

In stadiul actual sunt necesare diverse interventii in parea Uniunii Europe si de catre organismele, institutiile abilitare sau toti cei care sunt in masura sa neutralizeze amenintarile alimentare datorate de criza alimentara, alimentele crescute ca pret sau, insuficienta acestora la nivel national sau international datorita calamitatilor naturale sau efectiv otravirea prin alimente, crima organizata la nivel de masa, mondial sau national. Fie si daca este un singur caz, o singura persoana care se confrunta cu o situatie asemanatoare trebuie sa fie ajutata si sa se rezolve aceasta problema, sa inceteze, sa o previna sa o combata. Pentru a nu fi pe viitor si altii in situatia respectiva si sa existe o rezolvare la acest fenomen.

Securitatea alimentara include, in afara de ridicarea productivitatii sectorului agrar si a capacitatii de cumparare a populatiei, si protectia consumatorului autohton vis-a-vis de invazia produselor

Falsificate, de proasta calitate, ori cu termen de valabilitate expirat, otravite puse in vanzare din surse de import.

De asemenea este important sa se previna ca dupa criza financiara sociala, politica la nivel national sau international sa nu urmeze aparitia crizei alimentare.

Problema securitatii alimentare a populatiei reflecta totalitatea problemelor sociale si economice, starea de lucruri in sectorul agrar si pe piata produselor alimentare, cat si unele aspecte ce tin de

Politica economica externa.

^[21]Astfel ca in Europa, Comisia - a creat instrumente specifice pentru a solutiona, pe cat de bine posibil aceste crize de origine climatica, economica sau politica. Iar in situatii de crize si suferinte alimentare, Comisia Europeana distribuie repede si direct ajutor alimentar oamenilor care au nevoie. Intr-o situatie de postcriza, Comisia Europeana reabiliteaza conditiile de acces la hrana. In final in multe situatii structurale de securitate alimentara, Comisia Europeana dezvolta

Programe de securitate alimentara care permit oamenilor sa se alimenteze si sa ia parte la propria lor dezvoltare.

S-a introdus o Retea Europeana de Securitate Alimentara (RESAL), convingand toata planeta sa-i ajute sa analizeze, sa previna si sa conduca situatiile de criza si post-criza alimentara la fel ca si cele de securitate alimentara, sa fie alimentele in regula, fara sa fie cu chimicale nocive, fara otravuri, fara ca alimentele sa constituie o arma biologica sau chimica la nivel de masa sau izolat pe cazuri de persoane singulare sau nu

In 1967 s-a infiintat Alimentatia europeana pe fundamentele conventiei internationale. Intr-o faza initiala a fost conditionata de un management al comunitatii de produse. Ajutorul alimentar putea astfel varia de la an la an in functie de rezervele

Agriculturii europene.

Mult mai tarziu, dupa un pact intre Uniunea Europeana si Tarile ACP, ajutoarele tehnice si financiare au fost donate la tarile beneficiare cu scopul de a castiga o alimentatie suficienta.

Pana atunci reflectarea comisiei a evoluat de la un design al ajutorului alimentar ca un instrument, printre altele, asta contribuind ca o imbunatatire la securitatea alimentara, accesul la alimentatie in termeni concreti.

Aceasta reflectare este bazata pe urmatoarele principii:

1. Concentrarea asupra finantarii programelor

2. Implementarea unei politici si o buna integrare a instrumentelor securitatii alimentare ca acestea sa fie in regula dar si suficiente pentru fiecare

3. Intarirea coordonarii intre donatori

4. Completarea diferentelor de ajutor alimentar de la managementul rezervelor din agricultura europeana

5. Dezvoltarea progresiva a puterii de cumparare triunghiulara si locala

Prin prisma acestor persectiv sau realizat instrumentele noii securitati alimentare care a fost consolidata sau a fost instalata astfel:

- Recuperarea programelor in cativa ani (sfarsitul anilor '80)

- Inlocuirea actiunilor de livrari a ajutorului alimentar (1984)

- Cumparari locale si operatiuni triunghiulare (1987, apoi reinfiintat in 1986)

- Actiuni de suport pentru provizii si sistemul informator (1987)

- Programe pentru ajutorul alimentar (ajutorul alimentar oferit de guvern si bani la magazinele locale)

- Suport pentru produsele competitive locale

- Suport pentru integrarea magazinelor, prioritate garantata pentru Least Advanced Countries (LACs) - Tarile dezavantajate.

- Sa fie comercializate alimente in regula in supermarketuri, piete la nivel national cat si international

Regulamentul nr.1292/96 adoptat de Consiliul Uniunii Europene pe 27 iunie 1996 defineste programul de ajutor alimentar si securitate alimentara a Comisiei Europene.

El rezulta dintr-un progres al reformei politicii ajutorului alimentar infiintat inca din 1994 cu scopul de a face ajutorul alimentar un instrument integrat efectiv ca o posibila dezvoltare a politicii si intr-o strategie a securitatii alimentare a tarilor preocupate.

Reducerea acestui risc poate fi evitata prin mai multe metode:

- Imbunatatirea alimentelor calitativ, cat si a accesului la reprezentarile productiei;

- Facilitatea accesului la credit si la informatie;

- Dezvoltarea slujbelor si sporul activitatilor in sectorul agricol;

- Capacitatea si participarea la luarea deciziilor, garantarea ca sunt corecte.

Cateva elemente care de fapt sunt aproape asociate de tratamentul saraciei.

Multidimensionalul, caracter al securitatii alimentare, exact ca si lupta impotriva saraciei, alimentelor in regula solicita o buna circulatie intre varietatile sectoarelor (agricultura, comertul, infrastructura, sanatatea) si varietatea nivelurilor de interventii (local, national, regional, international)

Complementaritatea si colaborarea cu Statele Membre si altii donatori Comunitatea colaboreaza si se consulta cu Statele Membre care duce la mai multe stadii: stadiul definirii strategiei datorita sigurantei alimentare/grupul Securitatii.

Stabilirea unui program mondial, legi date atat si de UE pentru protectia consumatorilor si verificare a alimentelor si scoaterea de pe piata alimentara a celor necorespunzatoare, in neregula sau cu chimicale si inlocuirea acestora cu ele naturale, sanatoase si benefice pentru organism, sanatatea si viata umana,

Alimentare ale Consiliului si stadiul prezentarii interventiilor strategice si al definirii programelor direct de Comisia Securitatii Alimentare (comisie care aduce impreuna reprezentanti ai statelor membre).

Comisia Sigurantei Alimentare si Programul Securitatii Alimentare este in mod regulat supus Parlamentului European si este subiect de dezbatere.

Colaborarea cu alti donatori este data in diverse autorizari, in particular, in cadrul comisiilor ale expertilor Organizatiei pentru Agricultura si Alimentatie (FAO) si in cadrul WFP unde Comisia Europeana a putut avea aceasta analiza a situatiilor auzite. Comisia, in incheierea colaborarii cu Statele Membre, a fost foarte activa in renegocieri ale conventiei securitatii alimentare in 1998/99.

De asemenea, acolo sunt specifice colaborari de intelegere cu anumiti donatori ce cuprind aspectul securitatii alimentare.

Este o problema prioritara, deoarece alimentarea si consumarea de mancare sau alte produse a omului este inca un fapt fara de care nu putem trai prea mult in lipsa mancarii, a apei potabile, a aerului nepoluat si pur sau a altor produse.

Prin urmare, este necesara luare de masuri eficiente si rezolvarea situatiei cat mai rapid posibil pentru a nu se periclita viata, sanatatea mea sau a celorlalti.

Prevenirea si combaterea la timp a alimentelor compromise prin diferite strategii, proiecte si programe este foarte important pentru a se evita consumarea acestora.

De asemenea, este necesara asigurarea sanatatii, protectiei sociale, integritatii si securitatii cetateanului in caz de otravire cu alimente, sau alte produse compromise existente in supermarketuri, piete, si alte produse in diferite magazine si inlocuirea cu alimente de calitate, in regula, fara a fi expirate sau stricate, ci comestibile, sanatoase, naturale, ecologice si ieftine.

Pe de alta parte este importanta cunoasterea situatiei, a ceea ce presupune intoxicatiile alimentare si nu numai, a diferitelor substante nocive existente sau nu in alimente, o clasificare a otravurilor care sunt problematice, cat si depistarea acestora si existenta unor antidoturi eficiente pentru orice tip de otrava sau problema de sanatate survenita mai apoi.

O viata cu o alimentatie sanatoasa, naturala si fara alte substante nocive poate sa ne asigure o viata mai buna si lunga.

Astfel ca, exista modalitati de alimentatie optima pentru o viata mai buna sanatoasa si lunga!

Moto

"Cunoasterea ne confera puterea de a actiona; Pentru a ne transforma viata in bine, repede si eficient (: A. Cehov)

In lumea de azi cand totul este in continua miscare si transformare, omul interactioneaza si ia contact cu o serie de factori externi care pot sa influenteze viata in bine sau rau. Ori pentru a se evita complicatiile majore si pentru a nu i se pune viata sau sanatatea in pericol, fiinta umana are nevoie de interventie optima in asigurarea unui trai onorabil dar si a unui stil de viata sanatos, prin care poate creste calitatea vietii printr-o alimentatie adecvata lipsita de otravuri, substante nocive sau alte chimicale, substante sintetice ca aditivi alimentari.

"Bolile de care sufera omul, urmare a civilizatiei, iau nastere mai ales prin intermediul alimentatiei si pot fi vindecate tot numai pe calea unei alimentatii corecte".

(Dr. H. P Rusch)

"Cu exceptia maladiilor provenind din cauze accidentale, otravire (plumb, arsenic,metale grele etc), din microorganisme extrem de virulente, malformatii congenitale, majoritatea bolilor cunoscute isi au originea direct sau indirect intr-o alimentatie incorecta". (Dr. W. Kollath)

Majoritatea produselor alimentare contin aditivi (cunoscuti sub denumirea generica de 'E'-uri), care conserva, dau culoare, forma, spumeaza si mai ales dau aroma in mod artificial, facand astfel produsul atragator si vandabil timp indelungat.

Cercetatorii spun ca aditivii alimentari sunt substante chimice de sinteza si, deoarece ele nu se gasesc in mod natural, nu ar trebui sa faca parte din alimentatia noastra. Impactul E-urilor asupra organismului este devastator, deoarece ele nu sunt recunoscute si acceptate de catre acesta. O substanta straina, afirma medicii, nu poate fi administrata timp indelungat fara a produce efecte secundare. Consumul indelungat de produse alimentare aditivate sintetic produce in organismul uman un bombardament asupra organelor interne, provoaca distrugerea sistemului imunitar (acesta ajunge sa produca anticorpi peste masura, folosindu-i impotriva propriului organism), precum si o serie de tumori maligne si benigne.

Este necesara luarea de masuri in vederea prevenirii si combaterii unei astfel de alimentatii si inlocuirea cu ceva cat mai sanatos de calitate, natural si ecologic fara alte substante chimice sau alte otravuri.

Pe de alta parte, avem nevoie de o alimentatie adecvata, comestibila fara a fi tratata cu diverse substante sau sa fara a fi alimentele otravite cu metale grele, medicamente sau alt ceva. Sa putem avea incredere in consumarea unor produse fara probleme, de calitate. Drept pentru care se urmareste gasirea de strategii eficiente, verificarea la laboratoare specializate a alimentelor in fiecare zi chiar si a fiecarui produs pentru prevenirea si combaterea alimentelor neregula. Cat si incetarea sursei de a mai face posibila iesirea pe piata a astfel de alimente compromise; cine a avut aceasta idee si a facut posibil acest fapt sa inceteze.

^[22]Intoxicatiile alimentare se datoresc de cele mai multe ori consumului de alimente alterate, contaminate cu microbi, otravuri.

Substantele toxice sunt cauza a numeroase morti violente si au constituit din totdeauna o preocupare a medicinei legale. Initial toxicologia se limita la studiul otravirilor criminale sau a sinuciderilor prin otravire si de aceea avea mai mult un caracter medico-legal, dar astazi datorita progreselor imense ale industriei chimice, ea a depasit acest cadru devenind o preocupare a medicinei insasi. Numarul extrem de mare de produsi chimici toxici precum si variata lor actiune si origine fac dificila orice incercare de clasificare.

Este necesara combaterea alimentelor otravite, nocive care pot afecta viata sau sanatatea pe termen scurt, mediu sau lung.

- Prevenirea si combaterea alimentelor neregula

- Stoparea intrarii pe piata libera de consum a alimentelor otravite, alterate, expirate sau cu alte substante chimice ori nocive.

- Persoana care a savarsit un astfel de act si anume al compromiterii alimentelor sa inceteze sa mai faca acest fapt; incetarea existentei alimentelor neregula si inlocuirea acestora cu cele ok.

- Lansarea de noi legi pentru protectia cetateanului, securitate si asigurarea unei alimentatii ok din toate punctele de vedere

- Verificarea alimentelor la laborator in fiecare zi, a tuturor produselor, sa existenta unor aparaturi care sa depisteze prin scanare daca produsul este in regula sau nu

- Salvarea celui care a consumat astfel de alimente

-Conumatorul sa poata face sesizare ,iar locatia cu alimentul necorespunzator sa fie sanctionat pana la incetarea de a mai functiona daca se fac mai multe sesizari de o persoana sau mai multe.Astfel incat consumatorul sa fie multumit cu produsul achizitionat ,altfel supermarketurile,magazinele ,pietele vor da faliment sau vor fi inchise.

- Masurile necesare care sa faca ceva  pentru ca atat eu cat si alte persoane in aceasta situatie sa putem mananca ok,in regula ,fara alimente compromise din magazine, supermarketuri sau de unde se doreste insa sa fie in regula.

- Aprovizionarea cu cu alimente si produse pentru atunci cand situatia devine mai critica, dar sa speram ca nu va fi cazul, alimentele necesare pentru supravietuire.

- Adoptarea unui stil de viata si de alimentatie adecvat, sanatos care sa ofere si o calitate a vietii ridicate

Gasirea altor surse de consum alimentar, de unde am putea sa ne procuram mancare necompromisa, sau ce se poate face in lipsa acesteia, ce alte alternative pot fi gasite.

Gen batoane, sau ceva calitativ si mai putin cantitativ care sa substituie hrana noastra excesiva. Dar in principiu sa fie cat mai naturale, produse ecologice si fara a fi otravite!

O idee pt viitorul apropriat ar fi in a detine personal o mica aparatura de fabricare a acestor produse, sau inclusiv, prin apasarea unui buton sa se poata realiza in cateva secunde minute fructul, produsul dorit, alimentul dorit fara a mai fi nevoie de perioade indelungate pentru recoltarea si asteptarea sau compromiterea acestora etc.

Problema a alimentelor neinregula sa fie cat mai repede solutionata, sa pot manca eu cat si ceilalti

cat mai repede fara nici o grija si cu incredere produse ok. Mancarea sa fie buna din toate punctele de vedere.

- Fabricarea de antidoturi pentru orice tip de otrava sau problema de sanatate survenita ulterior

- Rezolvarea problemei alimentare si nealimentare necorespunzatoare intr-un timp cat mai scurt, in interval de maxim cateva zile 2-3 saptamani sa pana la maxim 2-3 luni..

- Gasirea de inovatii, strategii in vederea furnizarii alimentelor in regula.

Astfel venind in ajutorul consumatorilor prin metode, tehnici cat mai eficiente ca acesta sa fie multumit de produsele alimentare sau nealimentare comercializate, atat din punct calitativ, cantitativ, diversitate, satisfactie, binefacere a acestora asupra organismului si nu in mod contrar, fiind in regula, naturale, ecologice, fara chimicale sau alte substante nocive.

Elemente care prelungesc viata

^[23]Desi longevitatea a crescut statistic in ultima jumatate de secol, in special in tarile avansate din punct de vedere tehnic si economic, acest indice nu este valabil pentru majoritatea tarilor sarace. Cauzele principale sunt subalimentatia, alimentatia neadecvata sau toxica, asistenta si educatia sanitara precara, bolile cu raspandire in masa, scaderea natalitatii si cresterea mortalitatii infantile. Tara noastra se situeaza destul de aproape de tarile avansate. Calitatea vietii, factor care depinde de fiecare dintre noi, de modul nostru de viata, de respectarea anumitor reguli pana ia adanci batraneti, sub aspect fizic, mental si spiritual.

1. ALIMENTATIA in mod obisnuit, mesele sunt impartite in trei etape. La unele popoare, masa principala este cea de dimineata, la altele cea de seara, obicei pe care-I consideram mai putin indicat. Sunt unele afectiuni la care se recomanda cinci mese pe zi in loc de trei, dar aceasta numai cu consultarea medicilor specialisti.

Se recomanda un regim preponderent lacto-vegetarian, dar nu exclusiv. In copilarie si in tinerete sunt necesare si proteine animale usoare (peste alb, piept de pui, carne de vita, curcan fara pielita legume, fructe etc.

2. MENTALUL in mod obisnuit nu folosim decat 25-30% din capacitatea creierului nostru. Prin educatie si meditatie, putem folosi mai mult din aceasta capacitate

3. TIMPUL DE ODIHNA Ideal ar fi sa putem respecta cele trei opturi dintr-o zi: 8 ore de activitate, 8 ore de odihna activa (sport, plimbari, lectura, muzica etc.) si 8 ore de somn. Nu intotdeauna putem respecta acest ciclu ideal. Important este insa sa respectam cele 8 ore de somn, in special pe masura ce inaintam in varsta. Nu va culcati mai devreme de 3 ore dupa ultima masa. Este bine ca inainte de culcare sa faceti o scurta plimbare.

4. EVITAREA SEDENTARISMULUI O viata normala este conditionata de miscare, care asigura o buna oxigenare a organismului.

5. CULTIVAREA OPTIMISMULUI Un factor important care depinde de noi este cultivarea optimismului si a increderii in cei din jurul nostru. Sa respingem tot ceea ce este negativ in relatiile interumane. Sa ne inchipuim ca viata este o oglinda in fata careia suntem si ne privim: daca zambim, zambetul se intoarce asupra noastra; daca ne crispam si ne schimonosim figura, grimasa se intoarce tot asupra noastra. Cu alte cuvinte, toate gandurile si actiunile noastre de fiecare clipa, de fiecare zi trebuie sa fie pozitive, senine, optimiste. Vor beneficia de acestea toti cei din jurul nostru si, in primul rand, noi.

6. PREVENIREA POLUARII Ne referim, evident, si la poluarea mediului, la faptul ca traim intr-o tesatura de iradiatii si decibeli, la care contribuie celularele, televizoarele, microundele neprotejate, traficul zgomotos din marile asezari urbane etc. Dar ne referim si mai mult la poluarea pe care noi insine ne-o provocam: prin alimentatia deficitara, prin consumul de alcool, droguri, tutun, medicamente sintetice, bauturi comerciale, conserve etc. Etc. Pentru sanatatea noastra si pentru prelungirea vietii, e necesar sa evitam cat mai mult poluarea de orice fel.

7. SUPREMA PORUNCA Printre cele trei mari virtuti teologicale - Credinta, Speranta si Iubirea - pe primul loc am situa iubirea, ca factor determinant. Iubirea fata de Creator si fata de aproapele nostru. Sub aspect spiritual: armonia din cadrul familiei, armonia relatiilor sociale, armonia relatiilor interumane care se cuvine sa fie normale si corecte. Speranta se afla in iubire si in buna intelegere intre oameni.

O utopie aceasta stare exceptionala a tineretii vesnice si a eternitatii. In realitate, aceasta dorinta-nostalgie pe care a avut-o dintotdeauna orice muritor se poate implini. Cu o singura, dar esentiala conditie: sa credem ca spiritul nostru, din momentul in care a inceput sa existe, va exista pentru totdeauna. Daca suntem convinsi sau chiar daca doar credem in acest lucru, viata noastra va fi vesnica: viata fara de moarte. Daca acceptam legile conservarii si perenitatii materiei si energiei, de ce sa nu credem si in vesnicia sufletului nostru? "Nimic nu se pierde, nimic nu se creeaza, totul se transforma.' De fapt, pe aceasta preschimbare continua se axeaza majoritatea religiilor lumii si a sistemelor filosofice fundamentale. Trebuie sa invatam sa folosim din ce in ce mai mult capacitatile nebanuite ale subconstientului. Joseph Murphy este unul din promotorii acestui sistem de gandire, aratandu-ne nu numai puterea extraordinara a subconstientului, ci si cum sa valorificam aceasta resursa nebanuita, care sta la indemana oricui.

Ce sa facem pentru a ne prelungi aceasta viata si a are imbunatati calitatea vietii? In primul rand, trebuie sa prevenim inainte de a trebui sa vindecari. Aceasta este, de fapt, medicina viitorului. Mai intai de toate, trebuie evitat sedentarismul. Apoi, miscarea si gimnastica zilnica (eventual chiar si numai mersul pe jos), dupa placerea si capacitatea fiecaruia, ceea ce prelungeste mult felul de a fi al tineretii. Sub aspect spiritual, relatiile familiale conteaza foarte mult. In plus, odata ajuns la "varsta intelepciunii', omul trebuie sa-si perfectioneze calitatile morale, intelectuale si spirituale. Spectrul mortii fizice trebuie eliminat, gandindu-ne ca sfarsitul acestei existente nu este decat inceputul vietii vesnice. Se cuvine sa ne impunem o autodisciplina fizica, morala si spirituala. Sa cultivam optimismul si sentimentele nobile care definesc statutul de om. Sa nu fim suparati pe nimeni, niciodata. Sa stim sa iertam si sa emitem numai sentimente pozitive care, in ultima instanta, tot asupra noastra se vor intoarce, la fel ca si sentimentele negative. Apoi, sa incercam sa cunoastem mai bine legile Naturii: cu cat vom fi mai aproape de ea, vom trai mai bine si mai mult pe acest pamant. In zonele temperate, in care traim si noi, trebuie sa ne potrivim "ceasul biologic' in functie de cele patru anotimpuri, asa cum, de altfel, face orice forma a vietii integrate in natura. Acelasi Bob Flaws arata ca arta de a trai impreuna cu anotimpurile are meritele ei, cel putin in ceea ce priveste respectarea unui program ordonat de viata si alimentatie. Foarte importanta este si reducerea la maximum posibil a surselor de radiatii electro-magnetice (televizor, aparataj electric si electronic, celulare, computere, microunde neprotejate) care influenteaza negativ starea de sanatate fizica si psihica. In multe religii, inclusiv in cea crestina, se recomanda postul. Sub aspect spiritual, este un bun exercitiu de abstinenta, de vointa, de autocontrol si de invingere a instinctelor primare. Sub aspect medical, postul reprezinta principalul factor de dezintoxicare a organismului si de repaos al aparatului digestiv. La modul general, se recomanda o zi pe saptamana abstinenta totala de la mancare, bautura., sex.

Dr. C. Sichelschmidt Waerland, in cartea Viata simpla, enumera o serie de intelepti greci antici care aveau deprinderi naturiste:

Hesiod blestema fapta lui Prometeu, care a omorat o vita si a adus focul; Pitagora recomanda alimente netrecute prin foc, pentru ascutirea mintii; Socrate spunea urmatorul dicton: "Mananca numai ca sa traiesti si nu trai ca sa mananci" sau "Noi suntem calatori pe pamant si nu trebuie sa suportam prea mult bagaj, pentru ca ne stanjeneste"; Platon consuma o singura masa pe zi, de preferinta fructe - tinea posturile; Xenocrate era vegetarian; Diemone spunea: "Carnea si vinul abrutizeaza pe batrani si moleseste pe tineri" - se hranea cu ierburi, smochine, masline si legume crude; Plutarh, un aparator al animalelor, era vegetarian; Teofrast, mare naturalist, spunea: "Imbuibandu-se, oamenii au cazut tot mai adanc in excese si la sfarsit nu au mai lasat nimic negustat si menancat"; Seneca spunea: "Hrana devine din ce in ce un excitant al foamei".

Medicul antic grec Hippocrate spunea: "Alimentele voastre sa fie leacuri, iar leacurile voastre alimente".

Cu o jumatate de mileniu inaintea nasterii lui Iisus Hristos, in China, Lao Tze a scris cartea Tao te King - Cartea cu peste 5000 de semne, in care apar principii de tehnica nemuririi, in care se contopesc yang si yin (materie si spirit, viata si moarte). Taoismul spune ca pentru a a scapa de fortele malefice trebuie sa se renunte la unele mancaruri precum carnea si vinul si sa se asigure hrana prin plante medicinale si substante minerale care nu mai dau energie demonilor. Astfel, fara aceste forte distructive, adeptul se poate hrani cu energia cosmica (prana). De aici, probabil si forta psihica, buna dispozitie pe care o capata naturistii. Deci iata ca aceste principii elaborate de filosofii antici raman valabile si astazi, fiind verificate in timp, si iau amploare din ce in ce mai mare.