Statul federal - formatiuni statale

Statul federal este format din mai multe formatiuni statale care beneficiaza de autonomie in materie constitutionala, legislativa si judecatoreasca. In exterior numai statul federal are calitata de subiect de drept. Deci, Statul federal, se prezinta ca o asociere de state care se supun, pe de o parte, unei puteri centrale unice (puterea federala) si care, pe de alta parte conserva o larga autonomie constitutionala, administrativa si jurisdictionala. In S.U.A. Constitutia federala se impune tuturor constitutiilor celor 50 de state componente. Se apreciaza ca sunt doua modalitati de constituire a federatiilor: prin integrarea mai multor state si constituirea unor noi entitati statale; prin

separarea unor regiuni ale statului unitar si constituirea impreuna cu teritoriul ramas, a unei federatii. Motivele statului federal sunt: apararea comuna impotriva unei amenintari externe; preocuparea de a asigura (prin integrare) o ordine sociala interna stabila, dorinta de a folosi mai eficient resursele economice, particularitatile geografice etc.

Trasaturile caracteristice ale statului federal sunt:

- Unitatea pe plan international; Statele membre ale Statului federal nu au posibilitatea de a se manifesta juridic pe plan international, deosebindu-se de confederatia de state ale carei componente sunt recunoscute pe plan international si in federatie.

- Diversitatea constitutionala si judiciara pe plan intern. Fiecare stat federal are in mod normal propriul sau sistem constitutional, institutii guvernamentale, propria legislatie, sisteme de organizare judecatoreasca. Aceasta varietate genereaza evident o complexitate de raporturi juridice dar ea este dovada autonomiei politice recunoscuta membrilor federatiei;

- Supletea raporturilor intre federatie si statele membre, care asigura stabilitatea si mentinerea statului federal.

Organizarea competentelor in statul federal

Federalismul veritabil se bazeaza pe doua principii complementare: principiul autonomiei si principiul participarii:

Principiul autonomiei in statul federal presupune:

autonomie in domeniul legislativ;

autonomie in domeniul economic;

autonomie in domeniul jurisdictional;

autonomie in domeniul administrativ.

Totusi, autonomia in aceste domenii este limitata prin Constitutia statului federal. De asemenea, anumite atributii ale statelor membre, chiar in interior sunt executate de statul federal respectiv in domeniul: securitatii nationale, politiei, serviciilor secrete, jurisdictional etc.

In caz de conflict intre autoritatile centrale si cele locale, se apeleaza la justitie care le solutioneaza.

Sunt folosite de regula trei metode de impartire a competentelor intre statele membre si Statul federal astfel:

- in Constitutia Statului federal sunt prevazute expres competentele exclusiv ale acestuia;

- precizarea numai a competentelor atribuite statelor membre rezultand astfel ca toate celelalte atributii sunt conferite in principiu statului federal;

- stabilirea concomitenta prin Constitutie a sferelor de atributii repartizate exclusiv statului federal cat si cele ale statelor membre.

Principiul participarii

Este de esenta statului federal, faptul ca statele membre participa pe baze egale la elaborarea deciziilor aplicabile pe teritoriul statului federal; este vorba de o egalitate politica si juridica indiferent de intinderea lor, de bogatiile naturale si marimea numarului populatiei. De aici rezulta necesitatea creerii unor organe federale, insarcinate sa infaptuiasca interesele comune, inclusiv o constitutie federala.

In ultimii ani, evolutia federalismului se caracterizeaza printr-un regres al principiului autonomiei, cat si o alterare a principiului participarii, statele federale intarindu-si puterea fata de statele membre, deci o tendinta de centralizare (Germania, de exemplu). Cresterea puterii federale prin subventii economice acordate pe plan local, multiplicarea si penetrarea serviciilor publice federale si altele au dus la cresterea rolului Statului federal in defavoarea statelor membre.