Prabusirea unui mit

Prabusirea unui mit

In dimineata zilei de 13 martie 1920, la cererea regelui, guvernul Blocului parlamentar condus de Al. Vaida -Voievod a demisionat, iar suveranul a semnat decretul de numire a generalului Al. Averescu in functia de presedinte al Consiliului de Ministri. Sa continuam incursiunea prin culisele formarii si caderii cabinetelor romane interbelice.

Imediat dupa investirea sa, Averescu s-a prezentat in fata parlamentului, unde a citit mai intai decretul regal prin care guvernul era demis, iar el, Averescu, devenise presedintele Consiliului de Ministri. Apoi, a facut o scurta declaratie in numele noului guvern, in care a precizat ca „prima si cea mai de capetenie a sa grija va fi ca, prin autoritatea la care are dreptul, sa puna stavila oricarei incercari de a zdruncina catusi de putin asezamintele noastre sociale si de stat“.

Din galosi la redingota

Nicolae Iorga, presedintele Adunarii Deputatilor, era convins ca, la sfarsitul declaratiei sale, Averescu va prezenta decretul regal privind dizolvarea parlamentului si organizarea de noi alegeri. De aceea, profesorul se instalase la tribuna prezidentiala, gata de plecare, imbracat cu paltonul si cu galosii in picioare. Spre surprinderea sa, Averescu a citit un decret regal prin care lucrarile parlamentului se prorogau (amanau) cu zece zile, „pentru ca guvernul sa se puna la curent cu situatia de fapt a treburilor statului“. Acest decret era rezultatul ezitarilor regelui Ferdinand, care fusese convins sa inlature cat mai grabnic guvernul Vaida, dar, pe de alta parte, nu dorea sa dizolve parlamentul, ales in urma cu doar patru luni, si care era cel dintai parlament al Romaniei Mari. Regele se si exprimase in acest sens: „Voi izgoni guvernul, dar voi pastra parlamentul“. Prin aceasta prorogare, guvernul capata ragazul de a-si crea o majoritate parlamentara prin atragerea deputatilor si senatorilor din provinciile unite, la care s-ar fi adaugat liberalii si conservatorii din Vechiul Regat.

Cei inlaturati de la guvernare si-au pus mari sperante in sedinta parlamentului din 26 martie, cand generalul ar fi putut fi inlaturat prin votul de blam al majoritatii parlamentarilor. La 14 martie s-a tinut o consfatuire a Blocului parlamentar; vorbitorii au fost extrem de critici fata de hotararea regelui privind demiterea guvernului. N. Iorga a apreciat ca prin demiterea guvernului Blocului parlamentar democratia romaneasca „a primit o grea lovitura“. Facand aluzie la „mitul Averescu“, profesorul a spus: „Idolii se formeaza din prostia altora si cad din prostia lor“. El a pledat pentru unitatea Blocului, in perspectiva momentului cand „va veni generalul in fata noastra la judecata“.

La 26 martie, presedintele Adunarii Deputatilor, N. Iorga, a venit imbracat in redingota, cu barba proaspat tunsa, bine dispus, avand convingerea ca, prin votul sau, parlamentul il va sili pe Averescu sa-si depuna mandatul. Generalul a prezentat principalele elemente ale programului e guvernare, in care ideile de baza erau: ordine si liniste publica, reforme in limitele Constitutiei, refacerea economiei, promovarea intereselor nationale pe plan european.

„Liberalii urla 20 de minute“, aplaudandu-l pe general, nota N. Iorga.

Luand cuvantul in numele Blocului parlamentar, Ion Mihalache a tinut un discurs, in care a evocat sperantele puse de fostii luptatori de pe front in generalul Averescu. Isi imagina ca se afla pe front, la Onesti, langa un cimitir in care erau inmormantati mii de ostasi si ca, dintr-o data, s-a raspandit vestea: „Sculati, camarazilor, ca vorbeste generalul! Vorbeste generalul Averescu, ajuns prim-ministru al Tarii Romanesti!. Si se trezesc din morminte! Se freaca la ochii ascunsi in fundul orbitelor adanci, isi ascut urechile si asculta, asculta Asculta si nu pricep nimica si se uita lung unul la altul:

– Da «raspunderile» celor ce ne-au trimis la moarte cu pieptul si mana goala si ne-au lasat neimbracati si nemancati si tifosului exantematic prada, grait-a generalul ceva, mai vere?

– Eu n-am auzit nimic, nici eu“

Si dialogul continua tot asa.

Vazand cum decurg dezbaterile, Averescu a parasit sala, mergand la Palat pentru ca regele sa-si puna semnatura pe decretul de dizolvare a parlamentului. Regele a semnat; in acelasi decret se stabileau alegeri parlamentare pentru zilele de 25-27 mai si iunie pentru Adunarea Deputatilor, de 30-31 mai si 6 iunie pentru Senat.

Cine imparte cade

Intre timp, discutiile din parlament au continuat, pana in momentul in care a reaparut Averescu. Atunci, parlamentarilor le-a fost dat sa asculte – asa cum avea sa aprecieze N. Iorga – „decretul de dizolvare pus de Ion Bratianu in mainile regelui Ferdinand ca sa-l citeasca generalul Averescu“. La auzul decretului, presedintele Adunarii Deputatilor a exclamat: „Sinistra comedie!“ Stenograma sedintei consemneaza: „Taranistii si nationalistii parasesc sala sedintelor cantand in cor si cu glas tare Desteapta-te, romane!“.

Astfel se sfarsea existenta celui dintai parlament al Romaniei Mari, ales prin vot universal. Ziarul Patria – organ al Partidului National – scria ca demiterea guvernului Blocului parlamentar si dizolvarea parlamentului „este prima lovitura primita de tanara democratie romaneasca“.

De fapt, in martie 1920 s-a revenit la sistemul – instituit de Carol I – prin care regele numea guvernul si dizolva parlamentul, dupa care guvernul organiza alegeri generale, pe care, cu ajutorul aparatului de stat, le castiga.

Dupa ce a obtinut decretul de dizolvare a parlamentului, guvernul a trecut la inlocuirea tuturor prefectilor si primarilor cu oameni apartinand Partidului Poporului. Prin instructiuni scrise, autoritatile locale au primit misiunea de a face propaganda in favoarea partidului de guvernamant. Alegerile s-au desfasurat mai intai in Vechiul Regat, Basarabia si Bucovina, dupa care toti fruntasii Partidului Poporului s-au concentrat in Transilvania, care era „Fieful electoral“ al Partidului National condus de Iuliu Maniu. Victoria Partidului Poporului a fost categorica – 206 mandate –, fiind urmat de Partidul National, cu 27, Partidul Taranesc – 25, Partidul Taranesc din Basarabia – 23, Partidul Socialist – 19, Partidul National Liberal – 16, Partidul Nationalist-Democrat – 10 etc. Partidul Conservator-Democrat (Take Ionescu), prezentandu-se in cartel electoral cu Partidul Poporului, a obtinu17 mandate.

Dupa alegeri a fost efectuata o remaniere guvernamentala, in urma careia trei fruntasi ai Partidului Conservator-Democrat (Take Ionescu, Nicolae Titulescu si Dimitrie Greceanu) au primit posturi ministeriale. Dispunand de o majoritate parlamentara confortabila, guvernul a introdus starea de asediu si cenzura, a militarizat intreprinderile, a arestat liderii socialisti in frunte cu Ilie Moscovici. De asemenea, a adoptat legile pentru reforma agrara.

Dupa un an de guvernare, socotindu-se stapani pe situatie, averescanii au decis sa iasa de sub tutela liberalilor, drept care a initiat un proiect de lege privind nationalizarea societatii „Resita“, majoritatea actiunilor urmand sa fie achizitionate de fruntasi ai Partidului Poporului, dupa vechiul principiu potrivit caruia „cine imparte parte-si face“. Liberalii nu concepeau sa nu fie ei principalii actionari la „Resita“, astfel ca au declansat campania de rasturnare a guvernului sub motiv ca acesta era incapabil sa conduca tara.

Pentru Bratianu era esential sa antreneze impotriva guvernului Averescu intreaga opozitie, incat sa fie prezentat ca aflandu-se in conflict cu „tara“. In acelasi timp, liderul liberal urmarea sa evite coalizarea principalelor forte ale opozitiei, adica a partidelor care alcatuisera Blocul parlamentar (1919-1920).

Afaceri, afaceri

In vederea atingerii obiectivelor sale, Ion I.C. Bratianu s-a folosit de Alexandru Constantinescu (zis Porcu), un exceptional manevrier politic. Acesta a actionat mai intai pentru „spargerea“ unitatii partidelor din fostul Bloc parlamentar. Pretextul folosit a fost alegerea lui Constantin Stere ca deputat de Soroca (intr-o alegere partiala); Stere a fost sustinut de Partidul Taranesc, dar vehement contestat de N. Iorga, care nu accepta prezenta in parlament a unui „tradator“ (Stere ramasese in teritoriul ocupat si colaborase cu inamicul in 1916-1918). Alegerea lui Stere a fost validata, iar Iorga a inceput o vie campanie impotriva Partidului Taranesc, care avea in conducerea sa un „tradator“. Partidul Tara-nesc era atacat si de liberali pentru acelasi motiv si pentru ca a primit bani de la Aleksandar Stamboliiski, seful guvernului Bulgariei, in schimbul promisiunii ca va ceda Cadrilaterul atunci cand va ajunge la putere. Partidul National ii critica si el pe taranisti datorita spri-jinului acordat „trada-torului“ Stere, astfel incat cel mai puternic partid din opozitie era tinta atacurilor venite din mai toate di-rectiile.

Cand s-a ivit un moment prielnic, liderii taranisti au reactionat foarte rapid, alaturi de celelalte partide ostile guvernului Averescu. Totul a pornit de la un incident petrecut in Adunarea Deputatilor: se discuta problema nationalizarii societatii „Resita“, iar la tribuna a urcat Virgil Madgearu, secretarul general al Partidului Taranesc. Conform obiceiului sau, Madgearu, economist, a adus cu el un maldar de dosare pe baza carora urma sa-si sustina expunerea. Pe banca ministeriala se afla C. Argetoianu; era luna iulie si extrem de cald in Bucuresti; Palatul parlamentului nu avea instalatie de ventilare a aerului. Perspectiva ca Madgearu sa dezvolte o interpelare de 2-3 ore l-a ingrozit pe Argetoianu, care i-a adresat, mai mult in soapta, o „expresie neparlamentara“: „sa ma pupi in“ Jignit, Madgearu a rostit cu glas tare cuvintele spuse de Argetoianu, iar N. Iorga a cerut ca intreaga opozitie sa paraseasca imediat Camera, in semn de protest. I.G. Duca s-a raliat imediat, in numele Partidului National Liberal, acestei propuneri. Liderii partidelor din opozitie s-au prezentat „brat la brat“ la Palat, comunicand regelui decizia lor si cerand inlaturarea imediata a guvernului. Era 14 iulie 1921.

A doua zi, presedintele Consiliului de Ministri a venit in Camera si a declarat ca guvernul „regreta“ cuvintele rostite de Argetoianu, cerand opozitiei sa revina in parlament. Cu acest prilej, Averescu a precizat ca guvernul sau mai avea un obiectiv important de indeplinit: „raspunderile“ pentru pierderile inutile din timpul razboiului, de care se faceau vinovati liberalii. Intrebat de un reporter de la ziarul Dimineata despre cele afirmate de Averescu, I.G. Duca a raspuns: „Sa-mi dea voie domnul prim-ministru sa surad cu dispret de ce-a spus“.

Dupa ce timp de un an Averescu nu spusese nimic despre „raspunderi“, acum – cand se afla in dificultate – relua o problema care nu mai avea nici un ecou in opinia publica. Generalul nu facuse nici una din „minunile“ la care cetatenii – mai ales taranii – se asteptau. Lotul de improprietarire era de 2,5 ha si nu de 5 ha, cum promisese Partidul Poporului, iar cateva sute de mii de tarani nu primisera nici o palma de pamant. Mai mult, folosindu-se de pozitiile lor, guvernantii intrasera in tot felul de afaceri oneroase pe seama bugetului statului, cele mai „mediatizate“ fiind afacerea coroanelor (aduse cu sacii din Austria si Ungaria, unde nu mai aveau putere de circulatie si preschimbate in lei) precum si „afacerea Schuller“ prin care un escroc obtinuse facilitati vamale din partea guvernului roman, dupa care se facuse „pierdut“.

Asadar, guvernul Averescu se afla in dificultate. Bratianu lucra in umbra, „inginereste“ pentru inlaturarea lui si venirea liberalilor la putere. Dar mai erau cateva „praguri“ de trecut.

Unul dintre acestea era chiar regele Ferdinand. Spre deosebire de Carol I, care a instituit sistemul „rotativei guvernamentale“, prin alternarea la putere a doua partide – liberal si conservator –, Ferdinand I avea obsesia guvernelor de „uniune nationala“. Fire slaba, timid, Ferdinand dorea „incetarea luptelor politice“, colaborarea tuturor partidelor, incat sa fie promovate numai interesele nationale, nu cele de grup. Nu agrea Partidul Taranesc, care promova lupta de clasa, de aceea cauta sa evite ajungerea acestuia la putere. Suveranul avea o mare incredere in Partidul National si mai ales in Iuliu Maniu, pe care-l invita adesea la „o cafea“, ascultand cu luare aminte relatarile liderului ardelean despre luptele pe care le-a dus in Parlamentul de la Budapesta, despre confruntarile lui cu contele Tisza, dar si despre necesitatea corectitudinii si moralitatii in viata politica a Romaniei Mari.

Regele Ferdinand dorea fuziunea Partidului National u Partidul National Liberal, crearea unui partid puternic, din randul caruia sa se formeze un guvern de uniune nationala. Ion I.C. Bratianu s-a aratat receptiv, astfel ca in octombrie-noiembrie 1921 s-au desfasurat tratative intre reprezentantii celor doua par-tide. Ele au inaintat in directia cea buna, ajungandu-se la un acord privind programul si statutul noului partid. Problema esentiala era insa sefia noii for-matiuni, Ion I.C. Bratianu considerandu-se presedintele „de drept“, in timp ce Iuliu Maniu aprecia ca „nu s-a nascut inca omul care sa-l prezideze pe domnia sa“ (N. Iorga). Si cum nici Bratianu, nici Maniu nu voiau sa apara in ochii opiniei publice ca niste ambitiosi si egoisti, tratativele s-au impotmolit pe o chestiune oarecum tehnica: impartirea numarului de deputati si senatori; in disputa au ramas doua locuri de senatori la care nici liberalii, nici nationalii n-au vrut sa renunte.

Acesta a fost pretextul pentru intreruperea negocierilor, dar pentru opinia publica s-au prezentat motive politice majore, principiale. Partidul National declara ca „nu a putut conveni ca Partidului Liberal sa i se acorde o influenta politica care ar fi intrecut limitele reale ale legaturilor pe care Partidul Liberal le-a initiat in Ardeal si Banat“. La randul lor, liberalii ii acuzau pe liderii Partidului National de „tendinte regionaliste“. Tratativele s-au rupt la mijlocul lunii noiembrie, cand intre cele doua partide s-a dezlantuit o furibunda polemica. Evident, in aceste conditii nu se mai putea realiza guvernul de „uniune nationala“ dorit de regele Ferdinand.

La 27 noiembrie 1921 a avut loc Congresul general al Partidului National Liberal, care a adoptat „programul de guvernare“ al partidului. Cu acel prilej, Ion I.C. Bratianu a precizat: „Declar fara sovaire ca Partidul Liberal este in stare sa-si ia raspunderea situatiei“.