Istoria romei antice

ISTORIA ROMEI ANTICE

INTRODUCERE

Ca si istoria Greciei, si istoria Romei a constituit obiectul atentiei carturarilor inca din Evul Mediu, tecand prin Renastere, pentru ca interesul sa devina sistematic si constant pe masura apropierii de timpul nostru. Interesul se datoreaza mai multor cauze,cea ami des amintita fiind cea a rolului fundamental jucat de cultura si civilizatia  romana, alaturi de cea hellenica, de fundament al culturii si civilizatiei europene.

Receptarea culturii si civilizatiei romane de catre opinia publica si de catre mediile savante ale posteritatii ei a avut alte dimensiuni decat receptarea culturii si civilizatiei hellenice. Roma, cu toate ca romanii au disparut, a continuat sa traiasca si sa constituie un model fertil pentru Europa Occidentala, aceea cteata din osmoza elementului roman cu cel german. In timp ce partea orientala a vechiului Imperiu Roman continua, aparent cel putin, vechile forme de viata si organizare mostenite de la Imperiu Roman, in Occident aceste forme au disparut treptat prin barbaruzarea si ruralizarea provocata de navalirile barbare. In Orient, aceste forme de viata antica incep sa ia tot mai mult amprenta elemenului etnic dominant: imperiul se va greciza, devenind Imperiul Bizantin. Evident, formele sale institutionale se vor adapta noilor realitati, se va naste un nou stat, cu o noua cultura si civilizatie, care, desi se reclama continuatoare ale vechilor modele, reprezinta - in ciuda eclectismului evident - o noua forma de viata culturala si statala.

Aproape concomitent, in Occident - cu toate legaturile, mai mult sau mai putin nominale, in plan statal si religios cu pas Orientis Imperii Romani - noile configuratii politice (asa-zisele regate romano-barbare) vor da o alta infatisare acestei parti a Europei. Elementul etnic germanic isi va face simtita prezenta prin impunerea unor organizari politice si militare specifice. Treptat, acestea se vor adapta mediului in care s-au dezvoltat. Elementul cel mai evident al continuitatii vechii lumi si care se vede si astazi a fost prezenta masiva si persistenta a elementului romanic, latinofon. Elementul germanic va castiga teritoriul imperiului, partial si sub raportul impunerii limbii, dar acesta s-a realizat numai in zonele marginale (Noricum, Raetia, cele doua Germanii), si nu integral (in Raetia, elementul romanic mai persista, la fel si in Germania Inferioara). Lumea veche continua si in plan institutional; cel mai activ element a fost Biserica crestina, curand numita Catolica si Apostolica, actionand ca entitate independenta, oficial, de la 1054.

Lucru care a dat nastere gloriei Romei si i-a permis sa cucereasca, sa mentina si sa organizeze un mare imperiu a fost dreptul roman. Acesta, direct sau indirect, va continua, alaturi de Biserica, sa faca vie prezenta Romei in pars Occidentis Imperii Romani. Acest element, actionand printr-un complex de factori, va da nastere unei constiinte politice proprii Occidentului, delimitandu-l de Imperiu Bizantin. Atunci cand papa l-a incoronat pe carol cel Mare in 800, la 25 Decembrie, an catedrala Sfantul Petru, ca Imparat al Occidentului, acesta aparea nu ca imparatul unui imperiu nou, ci drept un continuator al imparatilor romani. Pentru a se legitima si a fi acceptat de imparatul de la Constantinopol, era nevoie de asumarea ideei de unicitate si universalitate a Imperiului, de promovarea ei pentru a obtine titul de imparat-coleg, asa cum se intamplase in vechiul Imperiu Roman de foarte multe ori. Astfel, prin actiunea Occidentului continua istoria unei idei - Roma aeterna. Ideea in cauza nu se limiteaza doar a poetii epocii lui Augustus, ci trece mai departe la germanici prin theodoric, regele ostrogot al Italiei, prin Sfantul Imperiu Roman de natiune germana, apoi la Napoleon si la Mussolini.

Maretia si durata creatiei romane nu putea sa lase indiferenta opinia publica intelectuala. Biserica a cautat sa profite cea dintai din asumarea ideei de mostenitoare de drept a Imperiului. Dovada elocventa este celebrul fals donatio Constantini, prin care papalitatea incerca sa-si intemeieze drepturile de succesoare a Imperiului in pars Occidentis. Trainicia constructiei romane s-a vazut si prin actiunea pozitiva a posteritatii dreptului roman, care a stat la baza legislatiei Occidentului Europei pana astazi. Legiuirile regatelor romano-barbare reprezinta integrarea cutumelor germanice in dreptul roman. Studierea sistematica a dreptului roman a prezentat un interes special pentru regalitatea feudala in plina actiune de definire si afirmare a prerogativelor sale. "Legistii regelui" din Franta sau alte tari isi vor intemeia afirmatiile despre preeminenta regala pe baza dreptului roman, al carui studiu sistematic a inceput in secolele X-XI in universitatile franceze, engleze si germane.

Studierea aplicata a istoriei romane incepe odata cu prerenascentistii. Astfel, Petrarca (1304-1371) scrie o lucrare, De viris illustribus, care cuprindea biografii ale marilor romani, de la Romulus pana la marii imparati ai Principatului. El a mai scris li un elogiu pentru Scipio Africanul, intitulat Africa. O figura interesanta a Romei papale si a istoriografiei romane a fost celebrul Cola di Rienzo (1313-1354)[1]. Tribun al poporului, el a alungat in anul 1347 pe senatorii din Roma, incercand sa intemeieze un stat dupa modelul vechii Rome. El a invoca in sprijinul actiunii sale celebra Lex de imperio Vespasiani (CIL VI. 1, 930). Cola di Rienzo si Flavio Biondo (1392-1463) au incercat sa descrie vechea Roma, premergand pe Philippus Cluverius[2] si H. Nissen.

Traind in Quattrocento si cinquecento - perioada cea mai importanta a redescoperiri si publicarii majoritatii autorilor greci si latini - N. Machiavelli (1469-1527), ca mai inainte Petrarca, s-a preocupat - ca politician - de Titus Livius, redactand discorsi sopra la prima deca di Tito Livio, lucrare aparuta postum in anul 1527.

Primul invatat - care merita cu adevarat numele de istoric al Romei - este considerat Carolus Sigonius din Modena (1523-1584), care a publicat Fasti consulares (descoperite langa Tempul lui Castor din Roma). Prin efortul sau critic de interpretare a acestui pretios material epigrafic - pe care l-a comparat cu Titus Livius - Sigonius a fondat cronologia romana. Tot el a redactat, in anul 1579, prima expunere a antichitatii tarzii, intitulata Historiarum de occidentali imperio libri XX a Diocletiano ad Iustiniani mortem.

Cu totul remarcabila este activitatea savantului francez Joseph Justus Scaliger (1540-1603), care - in afara editarii unui numar mare de inscrptii[3] - a redactat fundamentala lucrare Thesaurus temporum (1606). Refacerea cronicii universale a lui Eusebius din Cesareea, propusa de scaliger - aceasta fiind de fapt obiectivul sau - este confirmata, in practica, de catre noile cercetari.

Unul dintre cei mai importanti scolari ai lui Scaliger a fost Philii Clüver (Cluverius) (1580-1622), originar din Danzig, care a redactat Italia antiqua, moment semnificativ in evolutia geografiei istorice. Cluverius este primul care sesizeaza faptul ca relatarea lui Titus Livius despre Aeneas nu este decat o legenda. Un alt nume important in acest saracacios secol XVII - pentru studiul antichitatii - este cel al savantului calugar francez Sebastian Lenain de Tillemont (1637-1698). Rezultatul muncii eroice[4] a lui Tillemont s-a concretizat in doua opere impresionante: Histoire des empereurs, I.V (1690-1697), VI (1738), expunand istoria romana de la batalia de la Actium pana la moartea imparatului Anastasios (518 d.Hr.), si Mémoires pour sevrir à l'histoire eccléstiastique des six premiers siècles, I-XVI (1693-1715). Aceste lucrari - cuprinzand o cantitate enorma de material, ordonat analistic, dar necriticat - sunt utile si astazi.

Invatatul olandez Jacob Prizonius (1651-1715) poate fi considerat un precursor al criticii istorice moderne. El ia atitudine impotriva scepticismului exagerat, asa-zisul pyrrhonism, redactand Animadversiones historicae (1685). Perizonius considera - ca mai tarziu G.B. Niebuhr si G. de Sanctis - ca la baza traditiei literare despre inceputurile Romei ar sta 'cantecele eroice[5]'.

Desigur ca din aceasta sintetica expunere asupra evolutiei istoriografiei Romei antice nu poate fi omis Charles Secondat, baron de Montesquieu care scrie, in 1734, Cnsidération sur les cuses de la grandeur des Romains et de leur décadence, o expunere a istoriei romane de la inceputuri si pana la caderea Constantinopolului in 1453, unde autorul insista asupra rolului factorului moral in istorie.

Incontestabil, una dintre cele mai interesante si importante lucrari asupra istoriei romane apartine englezului Edward Gibbon, History of the Decline and Fall of the Roman Empire, I-VI (1776-1781). Gibbon (1737-1794) trateaza aici epoca de la Marcus Aurelius pana la cucerirea Constantinopolului, socotita de el o epoca de continua decadere. Opera sa a avut o cariera extraordinara, mari istorici (Niebuhr, Mommsen etc.) fiind admiratori ai ei declarati, cuceriti si de stralucita arta a expunerii lui Gibbon. Nu este mai putin adevart ca baza documentara a lucrarii lui Gibbon o constituie lucrarile lui Tillmont. Pe linia lui Voltaire, care vedea Bizantul drept o perioada de dcadere, Gibbon accentueaza aceasta idee, luand ca termen de comparatie Principatul timpuriu al dinastiilor Flaviilor si Antoninilor. El a criticat, totodata, si crestinismul ca fiind unul din factorii care au accentuat procesul de disolutie a Imperiului. Desi noile cercetari au infirmat conceptiile lui Gibbon, ele se fac resimtite si astazi, un anume rol jucand si preluarea judecatilor sale de catre marele filosof german Hegel.

Este bine cunoscut faptul ca cercetarea moderna a istoriei Romei incepe cu Barthold Georg Niebuhr (1766-1831). Nascut la Kopenhaga, dupa studii la Universitatea din Kiel, Niebuhr s-a aflat in serviciul curtii din Kopenhaga, apoi al regelui Prusiei. Dupa un conflict cu Hardenberg, cancelarul Prusiei, Niebuhr a cazut in dizgratie, fiind indepartat de la Curte si primind titlul de 'Historiograph des preußischen Hofes', a trecut profesor la nou infiintata Universitate din Bonn, unde a tinut prelegeri de istorie romana. Rezultatul activitatii sale ca profesor a fost celebra Römische Geschichte, I-III (1811-1832). Niebuhr nu a apucat sa o termine, expunerea oprindu-se la anul 241 i.Hr.,adica la incheierea primului razboi punic. Pentru Niebuhr, adevarata conceptie istorica era aceea a istoriei universale - inclusiv cea orientala si chineza - in centrul careia statea istoria romana. El considera istoria Republicii romane timpurii drept o realitate. Analizand relatiile agrare romane si comparandu-le cu cele din nordul Germaniei, el credea ca poate gasi elemente care sa sustina aceasta ipoteza. El considera ca o mare parte a istoriei romane timpurii a fost transmisa sub forma acelor 'cantece eroice'. Daca teoria 'cantecelor eroice' a fost pusa in discutie (cf. A.W. von Schlegel si A. Schwengler), ori daca alte elemente ale imaginii sale despre evolutia Romei drept o comunitate rurala, libera, trebuie amendate, meritul esential al lui Niebuhr consta in fundamentarea unei metode critice, mai exact a criticii textelor cu mijloacele filologiei si istoriei. El adauga aici si analogia ca mijloc de clarificare a multor situatii insuficient luminate de traditia literara. Este, de asemenea, interesant de subliniat ca Niebuhr - ca mai tarziu Michelet, Iorga etc. - a incercat sa depaseasca perioadele istorice 'fara izvoare' (N. Iorga), prin forta divinatiei: 'Das Wichtigste ist das Ergebnis so vieler Lichtblicke und Divinationen - wobei es mir oft ernsthaft in den Sinn gekommen ob nicht die Geister der alten Zeit zum Lohn für die Treue meiner Mühe mit ihrem Andenken, mir die Gedanken eingaben'[6].

Ideea unei conceptii istorice universale va fi continuata de catre Eduard Meyer, care, avand si avantajul cunoasterii limbilor vechi orientale, a pornit la redactarea unei impresionante Geschichte des Altertums, incepand cu primele civilizatii egiptene, sumeriene, continuand cu cea greaca si romana.

Si alte indemnuri ale lui Niebuhr au fost urmate si duse la bun sfarsit de catre scolari ori admiratori ai sai, fie si daca ar fi sa amintim doar Corpus Inscriptionum Graecarum, Corpus Inscriptionum Latinarum, Corpus Scriptorum Historiae Byzantinae, fundamentale instrumente de lucru in absenta carora cercetarea stiintifica este imposibila.

Momentul de rascruce insa in istoriografia romana il reprezinta Theodor Mommsen (1817-1903)[7]. Istoria Romei se imparte astazi in doua parti: inainte si dupa Mommsen[8]. Jurist de formatie, filolog clasic desavarsit, epigrafist, istoric, om politic, Mommsen, care avea si o forta de munca impresionanta, nu a lasat niciun document de istorie romana asupra caruia sa nu se aplece printr-o monografie sau studiu fundamental[9]. Participant la revolutia din 1848, Mommsen a fost silit sa emigreze in Elvetia, unde a stat cativa ani, de unde s-a intors la Universitatea din Berlin. Aici, la inceputurile carierei sale universitare, a scris celebra Römische Geschichte, I-III (1854-1856)[10], pe baza traditiei literare, expunand istoria Romei pana la anul 46 i.Hr., anul bataliei de la Munda, Mommsen nevrand sa-l 'ucida' pe eroul sau preferat, Caesar[11]. Lumea a asteptat ca el sa continue cu istoria imperiala, ceea ce Mommsen n-a mai facut. S-au dat diverse explicatii, el insusi oferind una: daca istoria republicana poate fi scrisa, aproape numai pe temeiul taditiei literare, istoria imperiala nu poate fi scrisa fara punerea la contributie a inscriptiilor, care la acea vreme erau cu totul lacunar publicate si valorificate. Va redacta, totusi, un volum asupra istoriei imperiale, intitulat Die römischen Provinzen von Augustus bis Diokletian. Este un volum ramas neegalat pana astazi, datorita cunoasterii profunde a inscriptiilor, pe care editorul CIL le stapanea suveran. Acest volum, notat ca fiind volumul V al Istoriei Romane[12], exprima si conceptia lui Mommsen despre ixtoria imperiala romana. Pentru el, aceasta nu reprezinta Kaisergeschichte, adica istoria imparatilor, ci Reichsgeschichte, adica istoria imperiului, a provinciilor[13].

Trebuie amintite, de asemenea, contemporanii lui Mommsen: Jacob Burckhardt, Konstantin der Große und seine Zeit, Fustel de Coulanges, La cité antique, O. Seeck, Geschichte des Untergangs der antiken Welt, I-VI, R. Cagnat, care in afara unui mare numar de lucrari despre diferite probleme ale istoriei romane, este autorul unui celebru Cours d'épigraphie latine, utilizat si astazi - ca sa nu mai vorbim despre elevii sai: J. Marquardt, Handbuch der römischen Altertümer, O. Hirschfeld, A. von Domaszewski, H. Dessau etc., mari istorici si epigrafisti.

Contributii fundamentale la studierea istoriei romane au audus si savantii italieni - cei mai musti din riguroasa scoala a lui J. Beloch, profesr la Roma, vreme de decenii: G. De Sanctis (1870-1957), autorul unei Storia dei Romani, E. Pais, care a scris o Storia di Roma I-VI, 1926-8, hipercritic asupra traditiei, R. Paribeni, Optimus Princeps I-II etc. Merita subliniat ca ultima mare sinteza personala apartine lui L. Paretti, care a redactat intre 1952-1960 o Storia di Roma e del Mondo Romano I-II, inegalata in multe privinte.

Scoala franceza a avut si in acest domeniu, straluciti ssavanti, dintre care nu pot fi mentionati aici decat cativa: A. Piganiol, J. Carcopino, E. Albertini, A. Aymard etc., autorii unor lucrari importante privind istoria republicana si imperiala si mari creatori de scoala.

Contributii deosebite - mai ales prin consecintele avute asupra cercetarilor ulterioare - au avut M.I. Rostovtzeff, The Economic and Social History of the Roman Empire I-II, 1927 si R. Syme, The Roman revolution, Oxford. 1939.