Mitul galic

Mitul galic

In constiinta istorica franceza mai exista si un alt mit fondator: cel al "natiunii galice', considerata premergatoare natiunii franceze. Victoria ideii n-a fost totusi nici spontana si nici usoara, ci dimpotriva a fost rezultatul unei evolutii intortocheate, cu consecinte uneori drainatice. Umanistii sec. XV-XVI au demonstrat falsitatea ideii originii troiene si au provocat o grava criza de identitate, cu dispute interminabile, intr-o confruntare definita de Marc Bloch ca "obsesia originilor'. Conforrn mitului franc, francii si, impreuna cu ei, francezii, erau fondatorii primei regalitati catolice, intemeietorii primei natiuni crestine, locuitorii patriei stiintei - teoria translatio studii de la Atena si de la Roma la Paris - si a cavaleriei, ca urmare, detinatorii artei de-a trai si a civilizatiei aristocratice. In opinia umanistilor, ei redeveneau descendentii barbarilor germanici care distrusesera o data cu Imperiul Roman si cultura, arta si civilizatia antichitatii. In acest context, Franta nu-si pierdea numai gloria originilor sale, ci si unitatea istorica si sociala: cucerirea era legitimarea suprema a puterii, iar cei ce detineau puterea si se considerau nobili revendicau numai pentru ei ascendenta franca, restul populatiei fiind urmasii galilor invinsi. Cum s-ar mai fi putut naste un nou mit unificator in aceste circumstante? Descoperirea galilor nu a avut urmari de anvergura nationala decat atunci cand poporul i-a respins pe "aristocratii ce proveneau dintr-o rasa straina' si a inceput sa se identifice cu galii.

In timpul secolelor anterioare miscarii umaniste nu s-a vorbit despre gali. Preumanismul lui Richer nu a putut sa influenteze evolutia ideilor in regatul francilor. Notiune pur geografica, desemnand teritoriile dintre Pirinei si Rin dupa cum "Germania' le desemna pe cele de dincolo de Rin, cuvantul Galia a fost folosit in mod curent si fara intrerupere din epoca romana. El a fost uzitat indeosebi in cadrul bisericii, unde putea avea un caracter oficial, de exemplu in cadrul conciliilor ecumenice. Suger, abate de Saint-Denis si biograf al lui Ludovic al VI-lea, vorbea in sec. al XII-lea despre Francia si regnum Francorum intr-un context politic si despre Gallicana Ecclesia pentru chestiuni eclesiastice. Luptele pentru "libertatile galicane' - pozitia bisericilor regatului francez fata de papalitate - au contribuit probabil la cristalizarea unei perceptii politice si nationale a termenului "galican'.

Umanistii au oferit sensuri noi si au reactualizat notiunile de "Galia' si "Germania', utilizate acum frecvent. Ele isi pierd sensul ecleziastic. Aceste cuvinte (Gallia, Germania) au servit adeptilor limbii latine clasice ca sa exprime noriunile "Franta' si "Germania'. Identificarea, in fond imprecisa atat din punct de vedere istoric cat si geografic, este opera umanistilor. Sovini, umanisrii italieni lauda cu aroganta puterea si superioritatea culturala a stramosilor lor romani si blameaza Medium Aevum - "Evul Mediu', termen pe care ei l-au si creat - a carui latina si arta mediocra este atribuita barbarilor de la nord de Alpi.

Acuzatia a provocat iritarea natiunilor in cauza si i-a stimulat pe eruditii si pe poetii lor. Urmasii germanilor puteau, cel putin, sa se consoleze cu descoperirea in sec. al XV-lea a lucrarii lui Tacit, Germania, unde, dorind sa dea o lectie compatriotilor sai, autorul a subliniat virtutile germanilor in comparatie cu viciile romanilor. In timp ce, mandri si siguri de ei, germanii faceau primii pasi catre un germanism sovin, situatia umanistilor francezi era mai delicata; ei au ramas in defensiva si au refuzat termenul de "Ev Mediu' cu sensul sau peiorativ. Nici nu s-ar fi putut pune problema sacrificarii grandorii monarhiei lor, a dinastiilor care au ramas in continuare cadrul cronologic al istoriei. Pentru ca notiunea de "Ev Mediu' sa fie acceptata, a trebuit sa vina mai intai Revolutia, mare admiratoare a modelului roman.

Problema principala a umanistilor francezi era aceea a originilor. Pentru a face din francezi egalii romanilor, catre 1510-1513, Jean Lemaire des Belges, istoriograf oficial si poet umanist, inca se mai crampona in cartea sa Illustrations de Gaule et singularitez de Troye de originea troiana a francezilor. Umanistii eruditi nu mai citeau Grandes Chroniques de France, ci izvoarele latine contemporane cu evenimentele, si nu mai puteau avea nici un dubiu: francii erau germani la fel ca toti ceilalti barbari de limba germanica si nu fusesera niciodata troieni. Jean du Tillet (V1570), un mare colectionar de manuscrise vechi, s-a ridicat impotriva absurditatii oricarei alte origini a francilor in afara de cea germana. Rabelais a glumit si el pe seama originii troiene, iar Ronsard a mentionat-o in 1587 in prefata Franciadei, dar a dat si el de inteles ca nu ii acorda crezare.

Una era sa descoperi adevarul si cu totul altceva sa suporti consecintele. In Recherches de la France a lui Estienne Pasquier, publicata in 1560, se simte o anumita stanjeneala: el admite originea germanica a francilor, dar este deosebit de prudent cand se refera la Galia si la gali. "Galia noastra a primit numele de Franta, din cauza numarului mare de francezi veniti aici din Germania.' si apoi adauga: "Din cauza civilizatiei lor, Iulius Cezar nu i-a considerat pe gali barbari'.

De fapt erau confruntati cu o mare dilema. Fie se admitea existenta populatiei galice inlocuite de un popor barbar, fie existenta a doua popoare in cadrul aceluiasi regat: galii invinsi si francii invingatori. Pentru a evita cele doua posibilitati a aparut o alta versiune al carei succes incredibil arata de fapt cat de puternic era resimtita situatia pe care am prezentat-o: fara sa mai fie troieni, francii erau cu atat mai putin germani. In realitate, ei sunt galii care si-au parasit patria cucerita de romani - dupa unii autori chiar inaintea cuceririi - si apoi au revenit triumfatori pentru a-si elibera tara. Se rezolvau astfel mai multe probleme dintr-o data: se razbuna umilinta infrangerii galilor din fata romanilor, se evita ipoteza supunerii in fata invadatorilor germani, se conserva unitatea originii nationale - imaginata pentru prima data ca fiind pur galica - si se evita si ascendenta barbara si "allemande', caci in epoca nu era nici o diferenta intre "germains' si "allemands' (In limba franceza pentru desemnarea neamurilor germanice din istorie este folosit termenul de "germain', in timp ce pentru germanii de astazi este folosit cel de "allemand').

In cartea lui Belleforest, Les grandes annales et histoire générale de France (1579), teoria este dezvoltata pe larg. Cimbrii, sicambrii - adica francii - si celtii sunt de fapt gali. Invadatorii sec. al V-lea "sunt originari din Galia noastra; cucerind-o, ei si-au recuperat pamantul'. Ca urmare a acestei ipoteze, Hugo Capet devine "un gal autentic' prin nastere. Ideea revenirii galo-francilor din Germania o intalnim si la Audigier in L'origine des Français et de leur empire (1676), unde in dedicatia catre Ludovic al XIV-lea scria ca in cartea sa "gloria vechii Frante va fi restabilita'. Tot in sec. al XVII-lea apar si notiunile de "spirit galic' si "istorie galica', deci un fel de familiaritate ce confera vietii din Franta un aspect "etern', izvorat din Galia.

In prima jumatate a sec. al XVII-lea, lumea culta franceza a respins teza originii galice a francilor. Totusi, ideea era seducatoare, iar in sec. al XIX-lea ea a fost reluata. Rolul sau istoric a fost de-a pregati spiritele pentru ziua in care a fost recunoscuta doar originea galica, refuzandu-se artificiile asimilarii ascendentei france.

Sa vorbim acum despre cei care, incepand din sec. al XVI-lea, au acceptat originea germanica a francilor adica, in limbajul si spiritul epocii, a "francezilor'. In anturajul lui Francisc I, vechile legaturi germanice ale regilor Frantei erau subliniate cu placere, regele incercand sa castige coroana imperiala in defavoarea lui Carol Quintul, regele Spaniei. Acceptarea unei "francitati germanice' atinge apogeul in momentul aliantei lui Henric al II-lea cu principii protestanti ai Sfantului Imperiu. Ca urmare a aliantei, episcopatele lorene Metz, Toul si Verdun urrnau sa se intoarca la Franta. Pe baza unei bogate documentari, Jean-Daniel Pariset a definit idei ce reprezentau "un vis colectiv si o tema politica si literara', idei intalnite si la consilierii regelui: "inruditi, francii si germanii uniti impotriva latinilor si a Romei, demni mostenitori ai vitejilor lor stramosi, erau descendentii lui Arminius, aparatorul libertatii'.

Nu s-a insistat insa suficient asupra modului in care aristocratia franceza a fost influentata de-a lungul sec. al XVI-lea de o alta descoperire, facuta in acelasi timp cu cea a originilor germanice ale francilor: cea a "libertatilor' avute de aristocratia Sfantului Imperiu. Pe fondul unei monarhii cu o autoritate scazuta, principii germani ofereau un model de invidiat. Tot atunci a aparut si teoria conform careia toate adunarile prin care era limitata puterea monarhica isi aveau originea in adunarile oamenilor liberi pomenite de Tacit. Aceasta este renumita "libertate a padurilor germanice', vazuta de un om cu autoritatea lui Montesquieu ca originea institutiilor engleze, atat de admirate de el. Voltaire i-a raspuns ca francii erau doar niste fiare salbatice in cautare de hrana. Cum ar fi putut sa-si construiasca englezii flota si fabricile, atat timp cat se admitea ca germanii nu munceau pentru ca se multumeau sa-i jefuiasca pe ceilalti? Iata o exemplificare a pasiunilor declansate de problema originilor si de teoriile nascute in jurul ei.

Dubla descoperire a unei nobilimi puternice si cu traditie, in opozitie cu o regalitate lipsita de autoritate, si cea a pretinsei origini comune cu nobilimea germana a exercitat o atractie irezistibila asupra nobilimii franceze. Existau in acest context doua aspecte la fel de interesante: vechimea libertatilor ce limitau drepturile regalitatii si vechimea supunerii poporului in fata nobililor, ca urmare a cuceririi Galiei de catre francii liberi. In 1560 Estienne Pasquier scrie: "Odata ajunsi in Galia, francii au devenit stapani si proprietari', iar apoi: "invinsii si-au pastrat pamantul, dar au fost incarcati cu o multime de indatoriri apasatoare si au devenit servitorii lor'. Despre "societatea ordinelor' descrisa in zilele noastre de Roland Mousnier, avem marturia lui Charles Loyseau care afirma in 1638, in Traite des seigneuries: "Atunci cand francezii nostri au cucerit Galia, ei au devenit cu siguranta stapanii oamenilor si ai bunurilor lor Bastinasii au fost transformati in servitori Cat despre poporul invingator, acesta a fost scutit de robie si de orice stapanire privata'. Mai succinta, dar si mult mai importanta a fost formularea marelui erudit Adrien de Valois, care atunci cand a vorbit despre impozitele de dupa cucerire a spus: Franci immunes, Galli tributarii. Francii, nu numai ca erau stapanii ereditari ai Galiei cucerite, dar erau scutiti si de impozitele datorate de gali pe langa indatoririle fata de seniorii lor particulari.

Descoperirile si rationamentele savante ale umanistilor, filologi, istorici si jurisri, au transformat situatia sociala si politica din Franta si au enuntat idei ce au bulversat tara si societatea asa cum Reforma zdruncinase Biserica. Originea troiana, care le permitea tuturor sa se considere franci, este inlocuita cu un model istoric si o explicatie a vietii sociale si a istoriei nationale cu efect disociativ: drepturile imprescriptibile ale invingatorilor erau atribuite descendentilor unora, iar celorlalti statutul umilitor de invinsi, o situatie ereditara fara iesire si incarcata de indatoriri apasatoare.

Fara indoiala, realitatea sociala nu corespundea cu teoria, ea nu se putea schimba de la o zi la alta si, in plus, la statutul nobiliar se accedea in cele mai diferite moduri. Climatul social a fost insa profund modificat: puternicii gasisera noi argumente periculoase, iar ceilalti, care erau deja dezavantajati, trebuiau sa se apere si sa `ncerce sa le respinga. Unul din fiii burgheziei avute, abatele Du Bos, publica in 1734 o Histoire critique de l'établissement de la monarchie, unde arata ca nu existase nici o cucerire si nici o supunere a galilor de catre franci; in Galia, francii fusesera aliatii si nu dusmanii romanilor si isi pastrasera o mare parte din institutii, inclusiv drepturile principelui roman, preluate apoi de regele franc. Acestei opere de mare valoare i s-a reprosat atitudinea contrara burgheziei si incercarea mult prea evidenta de a fi pe plac regelui, aliatul obiectiv al "burgheziei' din care faceau parte contribuabilii si adesea functionari importanti ai administrariei regale. La randul sau, aristocratia s-a distantat de "plebe' - multimea celor ce nu erau nobili - si a inceput sa se opuna puternic regelui. Cartea lui Du Bois reprezenta deja un raspuns la cea mai celebra si mai clara pledoarie in favoarea tezei aristocratice, lucrare publicata in 1727 dupa moartea autorului sau, Henri de Boulainvilliers, conte de Saint-Saire, sub titlul L'Histoire de l'Ancien Gouvernement de la France. Este suficient sa citam o singura fraza: "in aceasta tara exista doua rase diferite'.

Consecintele au fost considerabile. Franta avea sa cunoasca o mare revolutie, caci ea era divizata de o doctrina noua, radicala si revolutionara ce a tulburat tara si pe locuitorii ei, intr-un moment cand, in celelalte tari, vechile institutii erau deja estompate. Noua doctrina era contrara realitatii economice, contrara realitatii acceptate de "plebei', si era atat de umilitoare incat reactia finala a fost violenta. Folosit pana atunci mai ales in legatura cu familia si dinastia regala, cuvantul "rasa' a fost folosit apoi pentru a stabili o separare "ereditara' intre categorii intregi de populatie. Augustin Thierry a folosit termenul in contextul luptei dintre natiuni, in cel al luptei dintre o natiune cuceritoare si una cucerita, iar Gobineau a dezvoltat teoria despre rasa superioara nordica. Consecintele sale dezastruoase sunt cunoscute.

Descoperirea in Franta a originilor germanice ale francilor a dus la aparitia unor ideologii bazate pe diferentele sociale si nationale dintre oameni: adica lupta dintre rase si lupta dintre clase.

Cazul lui Nicolas Fréret demonstreaza ca pericolul reprezentat de niste idei atat de explozive era corect inteles. La 11 Nov. 1714, acest tanar de 23 de ani a prezentat un memoriu in fata Academiei de Epigrafie (Académie des Inscriptions). In expunerea sa, el militeaza pentru renuntarea definitiva la legenda troiana si pentru incetarea impartirii populatiei franceze intr-o masa de provenienta galica si o minoritate descinzand din invadatorii franci'. Nu a fost primul care a descoperit acest lucru, dar a fost primul care l-a rostit intr-un cadru oficial si intr-o maniera solemna. Atitudinea sa a fost considerata mult prea indrazneata, iar autorul a fost trimis pentru cateva luni la Bastilia, fapt ce nu l-a impiedicat ulterior sa devina secretarul permanent al Academiei.

Cand stim ca Revolutia Franceza a fost declansata, asa cum a aratat Georges Lefebvre, de catre atacul pus la cale de o nobilime aroganta impotriva regalitatii, intelegem raspunsul dat de Sieyès - in celebra sa Ce este Starea a Treia? (1789) - provocarii lui Boulainvilliers si pretentiilor nobilimii, ale carei privilegii se intemeiau pe o origine straina, de a-i pune in aplicare ideile: "strainii sa se intoarca in padurile Franconiei.' Reinviata de umanisti, aversiunea fata de francii barbari a devenit si mai mare ca urmare a pretentiilor aristocratiei, iar in zilele revolutiei au existat propuneri serioase de schimbare a numelui natiunii si de abolire a celui de "Franta'.

Unde sunt insa galii? Ideea ca poporul francez nu era de fapt decat poporul gal, supus mai intai romanilor si apoi francilor, a fost emisa doar ezitant si intermitent: era un lucru jenant sa fii de doua ori cucerit. In sec. al XVII-lea este initiata o miscare filo-celtica, miscare ce a castigat multi adepti si in Germania. Despre gali incepe sa se vorbeasca din ce in ce mai favorabil, dar pentru ca ascendenta galica a maselor populare sa fie in mod clar acceptata a trebuit sa vina mai intai Revolutia. In cartea sa Histoire critique de la noblesse (1790), J.A. Dulaure afirma: "Ah, sarmane popor, ai fost calcat in picioare de barbarii care ti-au masacrat stramosii. Barbarii acestia erau straini, salbatici scapati din padurile Germaniei si din gheturile Saxoniei cu totii urmasi de talhari.' Plin de mandrie, autorul declara: "eu sunt de rasa galica'. Se observa ca teza ce sustinea separarea durabila dintre cuceritorii franci si invinsii gali a fost acceptata, dar a fost orientata impotriva vechilor invingatori: astfel virtutile au devenit defecte si invers. Totusi, armatele Revolutiei si ale lui Napoleon au avut alte titluri de glorie decat ascendenta galica, al carei succes a ramas foarte limitat.

In perioada Restauratiei, in sanul aristocratiei existau in continuare sustinatori mandri, dar mai moderati, ai ascendentei lor france: un exemplu poate fi Chateaubriand. Tot acum au existat si incercari de reconciliere, asa cum a fost cea a lui Guizot: el facea distinctie intre "rasa cuceritoare' si "rasa cucerita', dar admitea ca Revolutia a pus capat in mod definitiv impartirii si a pregatit unitatea nationala. Trecutul a ramas astfel dezbinat de antagonismul dintre rase, dar Guizot a gasit o consolare in actiunea civilizatoare a dreptului roman si a observat rolul de intermediar al Frantei: prin pozitia sa geografica, ea a receptat mai bine decat alte natiuni atat romanitatea cat si germanismul. Celelalte natiuni erau "in special germanice' sau "in special romane': ideea a fost imbratisata de Gaston Paris, unul din fondatorii filologiei limbilor romane medievale.

Augustin Thierry a fost mai combativ. El a vazut peste tot lupta intre rase, de exemplu in cucerirea Angliei anglo-saxone de catre normanzi. In istoria Frantei el a identificat barbari mai blanzi, romanizati si civilizati mai repede, cum au fost de exemplu vizigotii si burgunzii, si barbari mai cruzi si salbatici cum au fost francii. Cum erau impotriva arianismului, clericii i-au preferat pe franci barbarilor mai civilizati. La randul lor, francii au fost romanizati atunci cand cuceritorii barbari - Carolingienii - au supus din nou Galia. Carol cel Mare, "primul imparat german' este astfel vinovat de regresul Frantei, regres recuperat doar in timp, sub Capetieni, o dinastie mai nationala. Pentru Augustin Thierry, "este absurd sa consideri ca baza a istoriei Frantei numai istoria poporului franc, ar insemna stergerea memoriei unui mare numar de stramosi care ar merita poate mai degraba respectul nostru filial'.

Aceste remarci - destul de prudente in ceea ce ii priveste pe gali - ale autorului cartii Lettres sur l'histoire de la France au fost cu mult depasite de catre fratele sau Amédée Thierry care, prin cartile sale Histoire des Gaules (1828) si Histoire de la Gaule sous l'administration romaine (1847), a pus bazele unei constiinte istorice "galice' in Franta. Pentru el majoritatea francezilor erau de origine galica, in caracterul national francez putandu-se observa o continuitaie a caracteristicilor galice: individualism, bravura personala, spirit deschis si inteligenta, lipsa de perseverenta, respingerea ideilor de disciplina si de ordine, dupa el, trasaturi tipice "raselor germanice'. Prin suprapunerea profilului vechilor germani peste imaginea contemporana a Prusiei, el facea insa o confuzie pentru ca cei din urma datorau foarte putin "germanilor'. Jules Michelet isi bazeaza ideea despre docilitatea si disciplina "germanica' pe faptul ca Germania a fost dominata de-a lungul secolelor de printii sai si respinge ideea germanofiliei liberale - germanicii ar fi la originea libertatii. El uita insa ce s-a intamplat in Anglia si, mai uita de asemenea, supunerea seculara a francezilor in fata unei regalitati si a unei aristocratii de care natiunea tocmai se eliberase intr-o anumita masura. Dupa Michelet, istoria natiunii incepe cu Revolutia, iar prin teoria sa "rnodelul galic' era acceptat in masura in care permitea noii natiuni sa se recunoasca intr-un indepartat trecut galic. Pentru a fi exacti din punct de vedere istoric, aceasta ar presupune ca galii nu au cunoscut si nici nu au acceptat dominatia vreunei aristocratii.

Victoria ideii originii galice era asigurata. Henri Martin, care a intreprins asupra celtilor mult mai multe cercetari decat Michelet, isi incepe monumentala sa Histoire de France cu Galia libera. Pentru el, francezii sunt "prin nastere si caracter fiii galilor, iar prin inteligenta, cei ai romanilor'. Nu mai era loc si pentru franci, altadata mandria natiunii, iar acum doar barbari sau aristocrati: interpretarea a influentat profund, pana in zilele noastre, modul francezilor de a-si concepe originea. Din acest moment a existat un trecut galic, mitic si venerat, urmat apoi de originile imediate ale statului franc devenit Franta. Cum despre cea din urma perioada nu suntem foarte mandri, o evocam doar cu mare jena.

Revolutia de la 1830 a adus consacrarea unor onoruri oficiale si populare ascendentei galice a francezilor. In timpul lui Ludovic-Filip, care isi dorea mai mult o popularitate patrioticat decat legitimarea ca descendent al lui Clovis, "cocosul galic" este pictat pe tijele de sustinere ale drapelului. In 1830 Balzac a reusit sa-l faca pe marchizul d'Esgrignon, franc nobil si mandru, sa pronunte aceste cuvinte: "galii au triurnfat!'. Indelungata lupta a francilor si a galilor', despre care am vorbit, s-a incheiat. Expresia "stramosii nostri gali' este definitiv acceptata si prezenta sa domina manualele. Intre anii 1871 si 1914, ideea originii galice a fost deosebit de putemica in invatamantul primar, in timp ce in cel secundar s-a acordat o mai mare importanta aportulni civilizatiei romane. Cautarea unei identitati pe cat posibil totale intre gali si francezi l-a condus pe istoricul Henri Martin sa observe ca francezii au plamanii mai mari si celelalte organe inteme mai mici decat ale germanilor, caracteristici care, in viziunea lui, ar corespunde in mod cert galilor si germanilor.

In cadrul acestor consideratii rasiale si fiziologice asupra originii francezilor, Roma a ocupat doar un loc modest. Nu i s-a iertat niciodata cucerirea Galiei si infrangerea lui Vercingetorix. Aceasta atitudine bivalenta este foarte bine exprimata intr-o remarca a lui Edgar Quinet (La Révolution, 1865): "Orice om nascut aici poarta amprenta traditiei latine. Ne nastem, ca si stramosii nostri galii, supusi ai Romei, prizonieri ai lumii antice, inlantuiti la picioarele Capitoliului. Asa a fost modelat de istorie'.

Ideii romantice a libertatilor france si germamce, atat de necesara privilegiilor nobililor, i-a succedat cea a libertatii galice inabusite de romani. S-a generat astfel, pana in zilele noastre, o literatura imensa in care s-a cristalizat imaginea poporului galic care a respins cu indarjire cucerirea romana. Viziunea aceasta nu corespunde insa catusi de putin numeroaselor vestigii ale civilizatiei galo-romane descoperite in fiecare zi in sapatunle arheologice de pe tot cuprinsul Frantei.

Atitudinea cercetarilor actuale este foarte rezervata fata de cultul galic. Istoricii si-au dat seama de procesul artificial care a generat o ideologie perfect adaptata problemelor unei anumite epoci. Spre deosebire de situatia din Insulele Britanice si din Bretania celtizata, in Franta nu a existat nici o traditie populara care sa aminteasca de gali. "Durerea infrangerii de la 1870 le-a sugerat fondatorilor Republicii sa considere Galia ca patria lor stramoseasca, iar pe Vercingetorix primul erou al istoriei nationale' (Jean-Pierre Rioux). Chiar si dreapta, care se afla mai inainte in tabara conservatoare a "francilor', nu avea nimic impotriva urmandu-l in aceasta privinta pe Boulanger "sa ii inroleze si pe gali in fortele ordinii eterne'.

Fustel de Coulanges era convins ca adevarul istoric, pus in evidenta de cercetarile critice, putea sa niveleze controversele evocate: "Istoria insuficient cunoscuta dezbina, istoria bine cunoscuta unifica. Teoriile noastre istorice sunt punctul de plecare al tuturor factiunilor; ele sunt terenul pe care au germinat toate urile.'

Sa retinem concluziile ce rezulta din prezentarea ideilor avute de locuitorii Hexagonului despre originile lor. Natiunea s-a nascut in primul regat catolic din Occident, regat al carui prestigiu politic si religios a crescut. S-a dezvoltat ca urmare o ideologie catolica, franca si regala. Odata devenita "adulta' din punct de vedere politic, natiunea si-a luat destinul in maini si a decis ca pentru a fi condusa nu mai are nevoie nici de rege si nici de biserica. Ea isi creeaza deci o ideologie istorica a libertatii si o identitate nationala galica pentru a o inlocui pe cea pe care o considera invechita.

Atentia noastra trebuie sa se aplece si asupra a ceea ce nu a fost schimbat de aceste tulburari. Ideea rolului aparte al Frantei in Occident si in lume nu a fost pusa niciodata in discutie. Ea apartine ambelor sisteme ideologice, celor doua "mituri' prezentate. Acest sentiment, aceasta certitudine au mobilizat fortele morale si intelectuale ale tarii de-a lungul istoriei sale. Exista aici ceva ce-ar putea sa-l impresioneze pe observator: "ideea de Franta' dateaza dintr-o perioada ce precede cu mult formarea natiunii propriu-zise.

In cazul Frantei, originile au o importanta aparte. Este logic sa ne punem si problema modului in care conditiile geografice - si in special pozitia Hexagonului in cadrul Occidentului - au putut favoriza destinul si pozitia sa in Europa. Consideratiile facute asupra originilor nu sunt decat argumente politice folosite fiecare intr-o anumita epoca. In situatii si in fata unor probleme complet diferite, modul de a gandi si de a actiona al stramosilor nostri este atat de diferit incat toate aceste teze nu rezista la un examen stiintific si obiectiv. Pentru a ni-i apropria cat de cat pe acesti "stramosi', trebuie sa patrundem coerenta gandirii lor - uneori chiar si incoerenta aparenta sau efectiva: trebuie sa le respectam convingerile fara a fi insa obligati sa le si adoptam. A cerceta mostenirea istorica este o dovada de caracter si de sensibilitate, intr-un cuvant, de cultura.