Istoria bisericii crestine

Istoria bisericii crestine

Dupa conceptia ortodoxa si romano-catolica Biserica a fost intemeiata de Mantuitorul Iisus Hristos prin apostolii sai ca societate vazuta si organizata, ca institutie in timp ce in viziunea protestantilor crestini Mantuitorul a predicat doar imparatia lui Dumnezeu si sfarsitul apeopiat al lumii si ca nu s-a gandit sa organizeze o institutie vizibila, ideea si opera aceasta a fost doar a apostolilor. Protestantii concep Biserica ca o comunitate a credinciosilor cu caracter spiritual si invizibil.

Istoria Bisericii este impartita in trei perioade sau evuri :

Antica - de la inceputurile sale - 4 i.H. - 590 d.H. perioada in care are loc constituirea Bisericii si raspandirea crestinismului fapt pentru care este considerata ca epoca cea mai importanta. In acest timp se precizeaza doctrina crestina au loc primele Sinoade Bisericesti si isi desfasoara activitatea parintii Bisericii - crestinii sunt supusi persecutiilor religioase pentru prima data.

Evul Mediu - de la pontificatul papei Grigore cel Mare (590-604) pana la sfarsitul secolului XV are loc convertirea la crestinism a popoarelor slave, germane si a altora - s-a realizat biruinta Ortodoxiei asupra ereziilor care s-a consfintit in Duminica Ortodoxiei - 11 martie 843 marea Schisma din 1054 intre Biserica Orientala si cea Occidentala cresc disputele pentru suprematie intre acestea, turcii ocupa Constantinopolul si Biserica Ortodoxa este intr-o buna parte sub dominatia acestora.

Moderna - incepand cu 1517 cand datorita unor framantari din interiorul Bisericii Catolice au aparut Bisericile Protestante. Acum crestinismul a devenit o religie de universala prin raspandirea lui in Lumea Noua, Africa si Asia.

Biserica antica 4 i.H.-590 d.H.

Se considera ca inceputurile crestinismului se datoreaza unui profet evreu, Ioan Botezatorul, care cu cativa ani inaintea presupusei nasteri a lui Iisus Hristos prezicea apropiata venire a lui Mesia. A fost condamnat la moarte si decapitat prin ordinul regelui Irod Antipa, informatii pe care le avem de la Eusebiu - Istoria bisericeasca care ne da informatii privind Biserica crestina pana in 324.

Anul nasterii lui Iisus la Betleem s-a presupus a fi 753 de la intemeierea Romei dar se pare ca s-a nascut cu 4-5 ani mai devreme asa dupa cum reiese din Evanghelia lui Matei. Traditia crestina dar si marturiile scrise vorbesc despre istoricitatea lui Iisus Hristos care la varsta de 30 de ani si-a inceput misiunea printre ucenicii lui Ioan Botezatorul. Despre copilaria lui se stiu destul de putine lucruri, a petrecut o vreme printre invatatii evrei de la Ierusalim. Unii a presupus ca a petrecut o vreme printre preotii egipteni, afirmatii neacceptate. Dupa ce s-a retras in pustiu unde a postit 40 de zile apoi a revenit la Ierusalim unde a fost prins, judecat si ucis la varsta de 30 sau 33 de ani din ordinul procuratorului Pontiu Pilat (26-36 d.H.). in viata a propovaduit Evanghelia adica vestea cea buna a mantuirii omului. Traditia si cele scrise dupa moartea lui precizeaza faptul ca Iisus Hristos a facut multe minuni (vindecand bolnavi incurabili) si ca urmare a fost banuit de vrajitorie, crima pedepsita cu moartea.

Hristos a fost temelia pe care s-a zidit Biserica crestina intemeiata de apostolii sai care au reusit sa converteasca o parte dintre evreii aflati la Ierusalim - succes datorat Sfantului Petru. Dupa aceasta numarul crestinilor a crescut necontenit. Apostolii raspandind Evanghelia printre evrei si neevrei. Cel care a avut rolul cel mai insemnat in universalizarea crestinismului a fost Sfantul Pavel. Acesta, ca tanar, ca invatat in cele mai bune scoli evreiesti ale timpului, se nascuse cetatean roman liber numindu-se Saul. S-a convertit - o spune el - pe drumul spre Damasc cand s-a intalnit cu Hristos. A propovaduit Evanghelia de la Antiohia pana la Roma adresandu-se mai ales populatiilor din centrele urbane unde incerca sa organizeze biserici care trebuiau sa se autoconduca. Tinea legatura prin scrisori cu comunitatile crestine pe care le ajutase sa se organizeze la inceput. A elaborat detaliile organizarii Bisericii crestine si un aparator in scris a noii religii. A fost numit pentru aceasta apostol al neamurilor. Va muri la Roma probabil in anul 67 d.H. in timpul persecutiilor impotriva crestinilor ordonate de catre imparatul Nero acolo unde avea sa fie rastignit in acelasi an Sfantul apostol Petru in Vatican.

In Imperiul Roman, datorita razboaielor se crease o clasa bogata care se temea de faptul ca noua religie apela la clasele cele mai sarace ale societatii.

Referat: Lucrare scrisa la dendrologie Proiect: Nivelul organizarii teritoriale - teritoriu, teritorialitate si organizare in invelisul geografic

Crestinii au fost invinuiti atunci ca au dat foc Romei dar dupa unele pareri insusi imparatul ar fi ordonat acest lucru. In anii 65-66 la Ierusalim incepuse o revolta a evreilor impotriva ocupatiei romane care a fost crunt inabusita in anii urmatori prin distrugerea Ierusalimului inclusiv a templului evreiesc. Populatia a fost raspandita in intregul imperiu roman. In timpul acesta a fost organizata si biserica crestina in interiorul Imperiului Roman.

Schisma Bisericii din 1054

Luptele iconoclaste ce cuprinsesera Biserica de Rasarit au demonstrat fragilitatea organizarii vietii interne si a existentei unor controverse dogmatice cu repercusiuni si in viata publica si sociala. In aceste dispute s-au amestecat si imparatii Bisericii ca si conducatori ai Bisericii dand amploare politica unei dispute bisericesti. In 726, Leon al III-lea ca imparat al Rasaritului a interzis orice ingenunchere in fata tablourilor sau imaginilor si in 730 a ordonat scoaterea din Biserici a tuturor acestora in afara de cruce si le-a distrus pentru a limita puterea calugarilor si de infirma acuzatiile de idolatrie aduse de musulmani. Aceasta incercare de amestec a puterii laice in viata Bisericii a determinat reactia clerului monastic si parohial. Cei din Apusul Europei au luat pozitie in favoarea folosirii simbolurilor vizibile ale realitatii divine. Antagonismul dintre cele doua biserici s-a marit si datorita masurilor pe care le-a luat cea din Rasarit de a scoate din biserica statuile.

Cei din Rasarit au detestat in mod special incercarea papei Nicolae I la mijlocul secolului IX de a se amesteca in numirea patriarhului bisericii Rasaritene. In 1054 controversa finala a avut loc in jurul unei probleme aparent minora. Mihail Celarius, patriarh al Constantinopolului (1043-1058) a condamnat Biserica din Apus pentru ca folosea la euharistie painea nedospita. Delegatii trimisi de papa Leon al IX-lea de a aplana conflictul n-a dat rezultatele scontate, dimpotriva, dimensiunile s-au marit. La 16 iulie 1054 delegatii papali au dat un decret de excomunicare a patriarhatului si a adeptilor acestuia, decret pe care l-au asezat pe marele altar al bisericii Sfanta Sofia din Constantinopol. Nici patriarhul nu a fost mai prejos si l-a anatemizat pe Papa de la Roma si pe urmasii lui. De atunci cele doua biserici au mers separate desi incercari de unire s-au mai facut de-a lungul timpului. Anatema a fost ridicata de ambele parti la 7 decembrie 1965. Biserica Ortodoxa a continuat sa existe in cadrele Istoriei Bizantine dar si a Bulgariei, Serbiei, Rusiei, etc. Biserica catolica a reusit sa se adapteze noii situatii, de aici incolo nu a mai putut fi vorba de un Conciliu ecumenic unic.

Dintre papii care au condus Biserica catolica dupa 1054 s-au impus in mod deosebit papa Grigore al VII-lea si Inocentiu al III-lea. Cel dintai sub numele de Hildebrand (1021-1085) a fost multa vreme in anturajul papei Nicolae al II-lea (1058-1061) care a reusit sa impuna alegerea papei de catre episcopii cardinali si nu de catre episcopii romani care erau controlati indeaproape de puterea laica. De acum orice preot din cadrul Bisericii romane putea fi ales papa iar daca la Roma nu era liniste, episcopii se puteau intruni si in alta parte. Cum Imperiul Romano-German se amesteca adeseori in alegerea papilor s-a reusit s-a reusit sa se limiteze posibilitatile interventiei laicilor in problemele Bisericii catolice. Actiunea lui Nicolae al II-lea a dat impuls cresterii puterii papale care se manifest in timpul cat a fost papa Grigore al VII-lea (1073-1085) care voia ca nici o putere civila sa nu se amestece in viata Bisericii catolice. A luptat impotriva bimoniei si a decretat obligativitatea calibatului preotilor. Idealurile sale au fost dezvoltate intr-o scrisoare Dictatus papae in care se afirma ca Biserica catolica isi datoreaza existenta numai lui Dumnezeu si ca pontiful era singurul care putea fi numit universal, ca are putere deplina asupra tuturor episcopilor, ca poate detrona imparati - ultima pretentie a fost si cea mai importanta - conducatorii seculari urmau sa se puna sub protectia sa. In 1075 un sinod roman interzicea oricarui cleric sa primeasca investitura de la un laic. Imparatul german Henric al IV-lea nu a fost multumit de actiunile papei si a incercat sa-l mai tempereze dar nu a reusit pentru ca a fost excomunicat. A fost nevoit in 1077 sa plece la Canossa unde se afla papa care pana la urma l-a iertat ridicandu-i excomunicarea. Din conflictele care nu s-au stins aici ideea a ramas ajungandu-se la un compromis prin Concordatul de la Worms din 1122. miscarea de revigorare a actiunilor Bisericii catolice a fost sprijinita si de actiunile pornite de la manastirea Cluny din secolul XI care mergeau in aceeasi directie de disciplinare a clerului si neamestecul laicilor in viata bisericeasca.

Cele initiate de catre Grigore al VII-lea au fost continuate cu succes de catre papa Inocentiu al III-lea, probabil cel mai important din intreaga istorie medievala a Bisericii Catolice. Era fiul unui nobil roman si a avut o educatie aleasa. Credea ca este "vicarul lui Hristos" si ca in consecinta cel mai important dintre pamanteni, regii si printii obtineau puterea de la el pe care putea sa-i detroneze sau sa-i excomunice. Statul trebuia sa-si primeasca puterea de la papa. A reusit sa se impuna in fata regelui Frantei Filip al II-lea August care dupa ce se casatorise cu o printesa daneza, cand a vazut-o nu i-a mai placut si si-a luat alta sotie. Inocentiu al III-lea i-a fortat pe episcopii sa anuleze casatoria si sa ia sotia legitima. La fel a procedat si cu regele Angliei Ioan fara Tara care n-a acceptat ca arhiepiscop de Canterbury pe cel propus de papa si a fost excomunicat. Cum feudalii englezi s-au impotrivit actiunii regelui, Ioan fara Tara a fost nevoit sa recunoasca suzeranitatea papei obligandu-se sa-i plateasca 1000 de marci anual.

In 1202 el afirma dreptul papei de a aproba sau dezaproba imparatul ales reusind cu ajutor francez sa impuna in 1214 un candidat dorit de el. A creat un precedent pentru urmasii sai cerand ajutor Frantei de doua ori. A organizat cruciada a IV-a dar neavand bani destui a cerut ajutorul Venetiei care l-a conditionat de recastigarea cetatii Zara care atunci apartinea Ungariei. Dupa ce au jefuit-o cruciatii s-au indreptat spre Constantinopol pe care l-au ocupat in 1204 unde a fost organizat Imperiul Latin de Rasarit. Papa nu a fost de acord cu deturnarea actiunii (plecasera initial catre Alexandria) dar i-a acceptat rezolvarea fiind acum conducatorul celor doua biserici. A organizat si condus al patrulea Conciliu de la Lateran din 1215.

In secolul XIII urmasii n-au avut nici pe departe valoarea lui, biserica romana fiind intr-o continua disputa cu puternicii regi ai Frantei, Angliei sau Imperiului Romano-German. Papa Bonifaciu al VIII-lea a fost umilit de catre Filip cel Frumos al Frantei la inceputul secolului XIV. De altfel intre 1309-1377 centrul papal se va muta la Avignon fiind sub control francez. Cruciadele au dat nastere unui anumit tip de monasticism care imbina viata militara cu cea monahala. Astfel au luat nastere ordine calugaresti. Ordinul cavalerilor Ioaniti sau al templierilor al carui sediu se afla langa Templul din Ierusalim. Organizate cu asentimentul papei, au avut, initial rolul de a apara locurile Sfinte. Ordinul templierilor a fost desfiintat la inceputul secolului XIV pentru ca s-a amestecat prea mult in politica. Au mai luat fiinta si ordine calugaresti ale cersetorilor precum cele ale franciscanilor si dominicianilor cel din urma avandu-l printre carturari si pe Toma d Aquino. Calugarii franciscani s-au evidentiat in mod deosebit in timpul ciumei negre de la 1348-1349 ajutand bolnavii.

Scaderea prestigiului papalitatii in secolul XIV a determinat incercari de reformare, de revigorare venite din cadrul Bisericii catolice. Asa a fost cazul englezului John Wielyfle si a lui Ian Hus in secolul XV. La acest fapt a contribuit si aparitia unor state nationale ale caror regi sau principi acceptau cu greu suzeranitatea papala. Astfel in multe cazuri regele si burghezia cooperau in sustinerea unui stat national puternic opus tendintelor de suprematie ale Bisericii catolice. S-a nascut astfel nevoia ca si biserica sa se organizeze pe baze nationale sau chiar locale. Tendintele reformatoare vizau mai ales acea parte a clerului catolic ce se dovedise imorala precum si proprietatile bisericii. A fost atacata (Wiclifle) autoritatea papei atunci cand s-a spus ca Hristos este capul Bisericii si nu papa iar Biblia este autoritatea in materie. A fost tradusa Biblia in limbile nationale fapt ce a determinat o cunoastere aprofundata a preceptelor biblice de un numar mai mare de oameni. Astfel s-a accentuat ideea unei reformari in cadrul Bisericii catolice (Reforma XVI). Dintre meritele deosebite ale Bisericii Catolice sprijinirea luptei impotriva ofensive turcesti catre centrul si vestul Europei de i-a lipsit consecventa nu poate fi negat faptul ca a contribuit prin ajutoare materiale si morale la incercarea de a stavili ascensiunea acestora. S-a incercat si apropierea de Biserica ortodoxa dar s-a pornit de la ideea recunoasterii supreme a papalitatii ceea ce nu putea conveni ortodocsilor.

In acest timp Biserica ortodoxa a trebuit sa faca fata permanentului asalt al musulmanilor dinspre Orient dar si a latinilor din Occident. In raporturile cu statul a trebuit sa-si acomodeze pozitia intereselor acestuia.