GALIA - "Galia': o definitie romana, structuri interne politico-geografice

GALIA

"Galia': o definitie romana

La inceputul memoriilor sale De bello Gallico, Cezar a scris: "A treia parte a Galiei este locuita de cei care in limba lor se numesc celtae, iar in limba latina galli' . Autorul nu putea sa inceapa opera destinata propagandei sale printr-un neadevar. Cuvintele indica faptul ca la mijlocul sec. I i.Hr., in momentul cuceririi romane, galli si Gallia nu erau termeni "galici', ci cuvinte latine, iar cei care erau desemnati astfel le-au preluat in mod natural in momentul in care au invatat latina, in timpul dominatiei romane.

Cititorul va intelege ca, pentru a evita un anacronism si pentru a nu scrie o istorie ilogica, am evitat sa vorbim despre gali inainte de a exista acest termen. Ceva intamplat la un moment dat nu putea exista inainte nici in fapt, nici in constiinta politica a oamenilor. Dintr-un motiv asemanator, Venceslas Kruta a spus la randul sau in 1976: "Celtilor de pe teritoriul Galiei nu trebuie sa li se atribuie numele de gali inaintea atestarii de catre autorii antici a conceptului geografic. Astfel, se va evita echivocul si nu se va crea prematur impresia unei unitati teritoriale bine definite, spre deosebire de alte regiuni ale lumii celtice'. Simpla folosire a unor cuvinte familiare are ca efect transformarea in mod abuziv a popoarelor non-celte de pe teritoriul unei presupuse "Galii' in "gali' si a celtilor din afara in non-gali.

In mod natural, pana intr-o perioada tarzie, singura Galie din textele latine a fost cea din Italia, cea care i-a amenintat pe romanii din sec. al IV-lea i.Hr., pericol care a dus si la aparitia primelor semne ale unei constiinte comune a popoarelor italice. Dupa cucerirea romana a Galiei de pe cele doua maluri ale fluviului Pad, transfonnarea sa intr-un ager gallicus si intemeierea unei provincii romane "dincolo' de Alpi, se va face o distinctie intre cea din urma, Gallia Transalpina si Gallia Citerior sau Cisalpina, situata in Italia, adica "dincoace' de Alpi. Dupa cucerirea pana la ocean si Canalul Manecii a teritoriilor celtice din nordul "provinciei' - care se va numi "Narbonensis' - termenul de Gallia Transalpina s-a extins in mod logic asupra intregii zone.

Alaturi de denumirile oficiale si administrative prin care putem intrezari necazurile de sub administratia Imperiului Roman, exista si locutiuni mai familiare, uneori chiar poetice, cum este cea de Gallia comata, "Galia cea pletoasa', intalnita pentru prima oara la poetul Catullus, dar exista si "Gallia braccata', adica "Galia cu nadragi'. Prima expresie se refera la Galia cucerita de Cezar, iar cea de-a doua la "provincia' din S pentru a o deosebi de Galia italica, numita Gallia togata pentru ca cei din peninsula purtau ca si romanii toga etrusca, in timp ce cei de dincolo de Alpi purtau un fel de pantaloni.

Singurul element comun al denumirilor este faptul ca ele reprezinta punctul de vedere roman. In "Galia' ca si in alte parti, persoanele importante isi spuneau celtae, in limba greaca keltoi, ceea ce inseamna probabil "oameni superiori, admirabili', la fel ca latinescul celsus, provenit din aceeasi radacina indo-europeana. Denumirii de galli folosita de latini se pare ca ii corespunde termenul grecesc de galates. In 79 d.Hr. Flavius Iosephus ii considera celti pe «cei carora grecii le spun "galati'». Existenta a 2 nume in cele 2 limbi care dominau civilizatia antica printr-un adevarat bilingvism al oamenilor cultivati nu putea duce, in ciuda incercarilor de a pune o anumita ordine, decat la o aplicare arbitrara a celor doua denumiri.

Celtii nu sunt singurii care le datoreaza romanilor denumirea lor generala si chiar circumscrierea geografica a regiunilor pe care le ocupau. La fel s-a intamplat si in cazul germanilor. Atunci cand Cezar - primul roman care a ajuns pana la Rin si i-a impiedicat pe germani sa treaca fluviul - a decrerat si a spus ca Rinul era frontiera dintre Gallia si Germania, el a creat in intregime 2 tari care nu existasera niciodata. El a folosit numele atribuit de belgi unui mic neam de germani de dincoace de Rin, denumire preluata mai apoi si de autorii latini pentru a-i identifica pe vecinii belgilor: germanii. Cum, putin inainte de intrarea sa in scena, bandele armate ale acestor "germani' - care se numeau pe ei insisi suevi - patrunsesera pana la frontiera helvetilor, Cezar a inteles ca de atunci inainte lumea adversarilor pe care dorea sa ii supuna puterii romane, cea a celtilor, se termina la Rin de unde incepea Germania. Pe el nu l-au interesat celtii care populau totusi Germania meridionala si zonele alpine a caror cucerire a urmat o jumatate de secol mai tarziu. Crearea frontierei romane a abandonat in mana germanilor malul drept al Rinului.

Ca urmare, Cezar este cel care a creat "natiunea galica', a impus notiunea de "Galia', a carei origine poate fi regasita la inceputul epocii romane si tot el este cel care a impus frontiera de pe Rin si a provocat o prima rezistenta - aproape unitara - a triburilor celte.

Asigurarea teritoriilor celtice pana la Rin pentru a preveni o infiltrare sau o invazie a germanilor reprezinta in consecinta o hotarare deliberata a romanilor. Ei doreau sa ii desparta pe celtii din acest teritoriu limitat nu numai de cei aflati intre Alpi si Dunare, dar si de cei de pe cele doua parti ale Alpilor, deja integrati in lumea romana. Cu putine exceptii, cei din urma nu au resimtit grijile razboiului si, in loc sa ameninte baza de operatiuni a lui Cezar, ei i-au usurat sarcina.

Un studiu asupra "patriei galice' si al soldatilor din armata romana a demonstrat faptul ca in timpul Imperiului s-a dezvoltat sentimentul unei comunitati galice, o comunitate legata de pamantul Galiei intemeiata de romani (G. Sabbah). In intregul Imperiu si indiferent de locul unde erau trimisi, soldatii considerau Galia ca pamantul lor; o "mica patrie', parte a uneia mai mari, sentimentul fiind insa psihologic si moral, deasupra limitelor etnice. Aceasta viziune generala apartine doar soldatilor raspanditi in Imperiu, pentru ceilalti patria era reprezentata de trib. Despre "o mare patrie', a tuturor celtilor, nu se vorbeste insa deloc; nici macar in timpul luptelor impotriva lui Cezar.

Structuri interne politico-geografice

Stabilizarea Galiei cu frontierele sale fixate de politica si de cucerirea romana este resimtita si la nivel regional. Descrierea "fotografica' a lui Cezar si stabilitatea de-a lungul secolelor a unor populatii (un exemplu ar fi andegavii, orasul Angers, apoi comitatul si regiunea Anjou) au creat iluzia ca in Galia traiau de mii de ani aceiasi oameni. Astazi stim insa ca regiunea dintre Pirinei si Rin a fost celtizata in mai multe etape succesive si cu pretul unor mari rasturnari de situatii, iar popoarele nu au renuntat niciodata la obiceiul sau la posibilitatea de a se misca, fie ca urmare a propriei lor dorinte, fie ca urmare a constrangerilor.

In jurul anului 100 i.Hr. zona Rinului, pana la vaile Mosellei, ale Meusei si chiar pana la Marna si Sena, se resimte inca dupa socul seismului pricinuit de invazia belgilor. O parte a parisii-lor s-a refugiat in Anglia, iar sequanii par sa fi parasit malurile raului care le poarta numele, Sena, pentru a se instala in Besançon. Se presupune chiar ca, inaintea venirii belgilor, erau instalate in N-E popoarele al caror nume se termina in "casses'. Ca urmare Tricassii (in imprejurimile orasului Troyes), Durocassii (Dreux), Veliocassii (Vexin) si Baiocassii (Bayeux) au fost impreuna cu noii veniti martorii crearii unei granite despartitoare care urma in mare frontiera indicata de Cezar dintre celtii propriu-zisi si belgi: cursul Mamei si apoi cel al Senei. In partea sudica am vazut miscarile relativ timpurii ale volcilor, care au modificat distributia populatiilor de la S de Cévennes pana catre Toulouse. Romanii au fost, deci, cei care au impus stabilitatea "definitiva' a habitatului. Una dintre dovezi este migratia helvetilor, care catre anii 60 i.Hr. au hotarat sa isi paraseasca pamanturile in fata amenintarii germanilor si au pregatit in cele mai mici detalii mutarea intregului popor catre regiunea santoni-lor (cei care au dat numele lor regiunii Saintonge si orasului Saintes).

Helvetii aveau obiceiul, pentru noi ciudat, de a-si parasi complet pamanturile. Nu trecuse mult timp de cand se stabilisera la N de Alpi, venind din regiunile de la S de Main. Or, stabilita in epoca, lista celor care ar fi trebuit sa plece ne permite sa apreciem, prin prisma informatiilor furnizate de Cezar, amploarea actiunii. Era vorba de peste 300.000 de barbari, femei si copii pe care doar vointa si geniul militar al lui Cezar i-au putut readuce in regiunile pe care tocmai le parasisera. Astfel, Elvetia a ramas si astazi o Confederatie "helvetica', regiunea Saintonge a apartinut in continuare santoni-lor, iar noi nu trebuie sa tinem cont si de tulburarile provocate de stabilirea helvetilor la N de Gironde.

O data cu romanii care din motive de securitate nu mai erau dispusi sa accepte schimbari radicale, Hexagonul paraseste nisipurile miscatoare ale preistoriei si protoistoriei, pasind pe pamantul mai ferm al istoriei. Este creat astfel cadrul principal al evolutiei istoriei Frantei, prin fixarea structurii geografice si demografice a regiunilor de dimensiuni medii - care gravitau in jurul unor centre regionale - si a celor mici, pagi sau subdiviziunile neamurilor. Numele unor tinuturi si ale unor orase principale mai pastreaza si astazi amintirea triburilor celtice sau celtizate, care nu s-au mai miscat din timpul lui Cezar.

Diviziunile si subdiviziunile de acum vor reveni mereu si vor fi regasite atat in unitatile administrative ale Galiei romane, in numele si limitele diocezelor si arhidiaconiilor bisericii, cat si in cele ale pagi-lor din perioada merovingiana si cea carolingiana. Din acest motiv, nu dam o lista completa a popoarelor si a populatiilor, limitandu-ne sa conturam doar modul de distributie a fortelor inainte de cucerirea romana.

In afara de Narbonensis, acea "Provincia' romana ce constituia deja o lume aparte, se mai contureaza 2 regiuni, despre care Cezar spunea ca nu apartineau celor "ce se numeau pe ei insisi celti': cea a aquitanilor in S-V si cea a belgilor in N-E. In rest, armoricanii, "poporul de langa mare', din Normandia de astazi pana la Loara si chiar pana la Gironde, formau si ei o lume distincta. Mentionam in context situatia interesanta, dar si periculoasa in care au fost la un moment dat parisii, un neam celtic, aflat la granita dintre belgi, armoricani si blocul central al celtilor. Din aceeasi familie a celtilor mai fac parte cei care locuiau fasia de la N de Loara mijlocie si de la S de belgi si cei care formau, din punct de vedere politic partea cea mai importanta a Galiei, din Bourgogne si Franche-Comté, pana in apropierea provinciilor romane.

Daca ne gandim ca hegemonia exercitata aici de catre arverni a fost putemic zdruncinata de infrangerea suferita in fata romanilor in 120 i.Hr., ne putem face o imagine a precaritatii situatiei politice generale din anii 100. Amenintarea unei presiuni mai puternice a belgilor nu era inlaturata, germanii isi faceau simtita prezenta peste Rin in teritoriile care apartinusera pe vremuri celtilor, iar romanii taiasera legatura celor din urma cu Mediterana. Jocul politic al fortelor - care in functie de castigul de moment puteau fi dusmane sau aliate - era interesant mai ales pentru neamurile cele mai puternice din regiunea situata intre belgi, germani si romani: sequanii la rasarit, imprejurul Besançonului, iar heduii la apus, in jurul oppidum-ului Bibracte, inlocuit in timpul stapanirii romane cu orasul Autun. La E de cele 2 triburi rivale, pana la lacul Konstanz, se afla neamul helvetilor. La N-E de ei se aflau treverii (Trier), mediomalticii (Metz) si leucii (Toul), la N-V lingonii (Langres), senonii (Sens) si mandubii, celebri gratie Alesiei, la V biturigii cu centrul la Avaricum (Bourges) si in cele din urma, in S-E, putemicii arverni in jurul centrului de la Gergovia, in apropiere de orasul Clermont-Ferrand de astazi.

Cand am vorbit despre expansiunea belgilor am vorbit si despre triburile lor cele mai importante; la acestea se mai adauga cel al morini-lor, langa Canalul Manecii si cel al menapi-lor, pana la Meuse si Rin. Le vom aminti aici si pe cele armoricane: eburovicii (Évreux), lexovii (Lisieux) si venellii (Cotentin) aproape de Canalul Manecii, curiosolitii, osismii si redonii (Rennes) in partea de N a viitoarei Bretanii, venetii (Vannes) si namnetii (Nantes) in partea sudica. In centrul tinutului erau aulercii formati din doua neamuri diablintii si cenomanii - "cei care locuiesc departe', nume care reaminteste migratiile - de la ultimii preluandu-se numele regiunii Maine si cel al capitalei acesteia, Le Mans. Pe Loara si la sud de ea ii intalnim pe andii sau andecavii (Angers), turonii (Tours), pictonii (Poitiers, mai tarziu se vor numi pictavi), lemovicii (Limoges) si santonii deja mentionati. In apropiere de Garonne si Gironde, controland comertul prin "istmul galic', ii intalnim pe biturigii vivisci, in jurul centrului lor Burdigala (Bordeaux), pe petrocorii (Périgueux), nitiobrogii, cadurcii (Cahors), rutenii (Rodez) si in cele din urma volcii in jurul Toulouse-ului, integrati deja in Provincia romana. In cadrul acesteia, la sud de Cévennes, sunt helvii - care au avut un rol important, ramanand fideli Romei in fata unui atac al gabali-lor (Gévaudan) si al vellavi-lor (Velay) - si allobrogii stabiliti din jurul orasului Vienne pana la lacul Leman si Genava (Geneva).

Alipind tara allobrogilor, regiune nordica de o importanta strategica deosebita, romanii au observat inca din 120 i.Hr. ca "provincia' lor nu era doar o zona de trecere care unea Spania cu Italia, ci si un avanpost care permitea supravegherea celtilor si a miscarilor de dincolo de Rin. Lugdunum, centrul politic de mai tarziu al unei Galiei supuse, a fost simbolul Provinciei, un fel de baza a puterii romane in Galia. Lyonul a fost intemeiat exact la frontiera N-V a Narbonnei, la confluenta dintre Saône si Ron, la mijlocul depresiunii Ron-Saône, intr-un punct capital pentru economie si viata politica.

Nu trebuie uitat insa niciodata faptul ca principalii protagonisti ai ultimei faze a epocii La Tène, sequanii, heduii si arvernii erau atunci vecinii apropiati ai romanilor. Centrul de greutate al lumii celtice s-a deplasat puternic spre S, din Champagne, de pe Moselle, Saar si de pe cele 2 maluri ale Rinului si chiar de pe Dunarea superioara, catre o regiune pe care o vom defini prin denumirile de Avaricum (Bourges), Bibracte (Autun), Vesontio (Besançon) si Gergovia (Clennont-Ferrand). Pe scurt, partea centrala si central-rasariteana a Hexagonului. Dintre popoarele viitoarei Galii i-am lasat in mod deliberat deoparte pe aquitanii de la S de Garonne, ei fiind un neam ne-celtic, care a avut mai tarziu un rol istoric si care se remarcase deja la S de Pirinei prin rezistenta eficace in fata romanilor. Scurta prezentare a lumii celtice din Hexagon ne permite sa intelegem de ce intrebarea pusa adesea: «De ce nu a rezistat mai bine "Galia' in fata atacurilor lui Cezar?' nu are sens.

Eseu: Letonia - asezare si limite, mediul Natural, potentialul uman, economia Eseu: Viitorul geopolitic al Rusiei

O civilizatie: fortele religioase

Una din trasaturile dominante ale societatii celtice este forta factorului religios. Observator atent, in ciuda unor informatii cateodata tendentioase, Cezar a sesizat foarte bine acest aspect. El vorbeste despre rolul aparte al druizilor, unii dintre cei mai periculosi adversari ai sai. Noi insa nu cunoastem nici vechimea si nici amploarea pe care o avea in lumea celtica institutia surprinzatoare a druidismului.

Daca exista elemente comune ale vietii religioase a tuturor celtilor, druidismul nu este insa mentionat pentru galii din Italia si nici pentru cei din Alpi. Teza conform careia ar proveni din Insulele Britanice nu a fost inca respinsa, mai ales ca avem informatii despre existenta unor contacte intre centrul continental din regiunea carnutilor - zona care mai tarziu va corespunde oraselor Chartres si Orléans - si druizii "experti' de dincolo de Canalul Manecii. Peste tot in lumea celtica par sa fie sarbatorite anotimpurile, prima zi din februarie, mai, august si noiembrie. Pentru 1 august, sarbatoarea recoltelor, este cunoscut numele de Lugnasad, care aminteste de zeul Lug, sarbatorit mai ales de celtii din Insulele Britanice. Daca intr-adevar silaba Lug - prezenta in toponimele de tipul Lugdunum - provine de la numele zeului, atunci este confirmata si universalitatea cultului sau, care poate fi regasit atat la Lyon, Laon si Lons-le-Saulnier, cat si in Olanda la Leyden si in Spania la Leon. Venerarea divinitatilor care salasluiau in padurile sfinte de stejar, Drunemetton, era de asemenea comuna tuturor celtilor, denumirea lor regasindu-se chiar si in Asia Mica, la tectosagii din Galatia. Una dintre etimologiile propuse pentru druizi este drys-doi, "oamenii stejarilor'. Sacrificarea victimelor umane, unul din elementele cele mai surprinzatoare ale religiei celtice, pare sa fie mai putin raspandita. Practica este cu siguranta prezenta la celtii din Galia, dar in cazul celor din Italia, pe care romanii ii cunosteau de mai mult timp, ea nu este atestata. Ca urmare, intre prezenta druizilor si sacrificiul uman se poate presupune existenta unei relatii de la cauza la efect.

Suprapus peste un fond unitar, se poate observa si un anumit "regionalism' al cultelor celtice care nu rezulta doar din faptul ca sunt cunoscute peste 4000 de divinitati, dar chiar si zeii si zeitele cele mai cunoscute nu sunt venerate in toata Galia sau doar in Galia. Urme ale cultului lui Sucellos (dupa unii simbol solar, iar dupa altii simbol al fulgerului) se gasesc atat in N-E, cat si in campia Ron-Saône. Taranis, "zeul cu roata', zeul cerului inrudit de catre romani cu Jupiter este reprezentat cate putin peste tot, cu exceptia Aquitaniei. Epona, "zeita cu cal' foarte caracteistica pentru lumea celtica, este venerata din Insulele Britanice pana in estul Galiei, din Italia si Spania pana. in regiunile dunarene, fiind insa mai putin cunoscuta la sud de Sena. In general urmele divinitatilor celtice sunt mai slabe in V si N-V, regiunea din urma ramanand mai mult timp in afara civilizatiei La Tène. Aici insa intalnim ca si in Bazinul parizian, in nord, in Spania sau in zonele alpine, cultul lui Cernunnos, "zeul cu coarne de cerb'. Esus, zeul deosebit de sangeros al razboiului, este venerat intr-un spatiu geografic mai restrans: in Bazinul parizian si in regiunea locuita de treviri. In timpul dominatiei romane sfera sa de actiune s-a modificat si a devenit "stapanul cel bun' al marinarilor - nautae - din spatiul parizian. Mult mai raspandit este pe de o parte cultul divinitatilor feminine ale fertilitatii si pe de alta parte cel al unui zeu al neamurilor si al razboiului, Teutates.

In atelierele specializate, mai ales in Auvergne (Toulon-sur-Allier) si la Bibracte, erau fabricate in cantitate mare un fel de statuete de argila ale zeitei mama, matronae - numele raului Marna, din regiunea centrala a celtilor, era Matrona - care tineau pe genunchi impreuna cu un corn al abundentei sau un cos cu fructe, l-2 copii infasati. Piese asemanatoare sunt descoperite pana in Provence si Alpi, iar adesea sunt reunite in grupuri de cate 3, sau chiar intr-o singura suita, tres matres.

Cat despre Teutates, s-a observat ca teuta era cuvantul celtic pentru "neam', iar Teutates a fost conceput intr-un fel propriu de fiecare popor si supranumit mereu altfel: Albiorix, "regele lumii', sau Caturix, "regele razboiului'. Popoarele active din punct de vedere comercial il venerau ca pe un zeu protector al comertului, iar altii vedeau in el mai ales pe cel care aducea victoria in razboi. Asa se explica faptul ca romanii au ezitat intre a-i spune Mercur sau Marte.

Dupa Lucanus, victimele consacrate lui Teutates erau sufocate intr-un butoi cu apa, cele inchinate lui Esus erau spanzurate de arborii sanctuarelor, iar cele dedicate lui Taranis erau arse, prinse intr-o structura de lemn care a fost descrisa de Cezar. Dupa acesta, principala idee a sacrificiilor era "necesitatea' oferirii unei vieti - a victimei - in schimbul celei a unui bolnav sau chiar in schimbul propriei vieti.

Bineinteles, trebuie facuta o distinctie intre sacrificiile rituale legate de marile sarbatori ale anotimpurilor si de sacrificiile care aveau o legatura directa cu razboiul. O societate care a facut din razboi o indeletnicire sfanta nu putea admite o legatura cu prada. Indiferent de compozitia armatei sau de oameni, prada era consacrata zeului caruia i se datora victoria. Cel care ascundea ceva sau doar atingea prada sacra era pedepsit cu moartea. Detaliul ofera indicii asupra dimensiunilor rituale pe care le avea viata sociala in momentele decisive si corespunde cu cele spuse despre "capetele taiate'. Este vorba de manifestari care fac parte din ritualul individual de initiere - primul inamic omorat - si din ritualul de evocare continua a numarului de dusmani omorati.

Descoperirea unui sanctuar la Gournay-sur-Aronde (dep. Oise) ne-a oferit mai multe indicii. Datat in jurul anului 100 i.Hr., el face parte dintr-un oppidum al bellovacilor, neam belgic. Pe baza informatiilor de aici, s-a putut reconstitui calendarul sacrificiilor care aveau loc cu ocazia sarbatorilor, determinandu-se si natura acestora. Era vorba de obiecte, mai ales arme, intotdeauna deformate sau distruse, animale - vite, oi, porci, caini si cativa cai - si de cel putin 11 oameni, omorati ritual dupa cum o indica vertebrele taiate. S-a putut distinge si modul in care erau expuse, iar dupa ce victimele se degradau in mod natural, ramasitele erau deplasate de mai multe ori inainte de a fi asezate intr-o ordine stricta, toate osemintele de vite fiind de exemplu grupate aparte, intr-un singur vas. Se vede deci ca druizii aveau adesea astfel de indeletniciri, de cea mai mare importanta pentru castigarea buna-vointei zeilor. Descoperirile facute la Ribemont-sur-Ancre, aproape de Albert (dep. Somme) au confirmat faptul ca ei aruncau adesea victimele intr-o groapa in mijlocul careia se afla un stalp (un fel de teapa). Tot aici, au fost gasite corpuri fara cranii, fragmente de oase arse, lanci si spade, complexul ducand cu gandul la sacrificiile care au urmat probabil unei batalii.

Toate aceste detalii cumplite trebuie sa fie incadrate in contextul unei perioade in care cultul si religia se contopeau cu indeplinirea sacrificiilor; amintim doar sacrificiul lui Abraham, "molochul' cartaginezilor si in cele din urma, sacrificarea pe Capitoliu, la Roma, a 160.000 de vite cu ocazia incoronarii lui Caligula. Totusi, chiar daca druizii isi alegeau victimele in special dintre criminali, sacrificiul ritual al fiintelor umane ii ingrozea pe romani. Augustus le-a interzis pentru galii care erau cetateni romani, iar Tiberius si apoi Claudius le-au interzis cu totul. Puterea druizilor si cea a romanilor nu se excludeau reciproc doar din motive politice. Druizii au inteles imediat pericolul reprezentat de influenta romana pentru autoritatea morala pe care o aveau asupra neamurilor celtice. Succesul limitat avut de chemarea lor la lupta impotriva lui Cezar indica insa, chiar si inainte de victoria romanilor, ca puterea lor era limitata.

In centrul zonei lor de influenta, puterea si privilegiile de care se bucurau erau considerabile. Scutiti de razboi si de impozite, ei puteau arunca anatema, prin forta lor de divinatie puteau influenta atat justitia cat si politica, sfatul lor fiind ascultat atunci cand se luau decizii si atunci cand se alegeau capeteniile. Druizii erau organizati in 3 categorii: vates erau cei care preziceau viitorul, bardos erau cei care cantau victoria, infierau slabiciunile si istoriseau miturile populare, iar cea de-a treia categorie, cea a druizilor propriu-zisi, avea o invatatura exclusiv orala, deci secreta, impartasita doar la cativa initiati care trebuiau la randul lor sa o transmita mai departe. Druizii ii indrumau insa si pe tinerii aristocrati, fapt ce le oferea posibilitatea de a-si consolida influenta pe care o aveau in lumea celtica, si de a mari impactul ideilor lor. Stim foarte putin despre invatatura lor: nemurirea sufletelor, poate chiar si un fel de migratie a lor, vitejia in lupta, sfidarea mortii. Pregatirea fizica si psihica pentru lupta este foarte clara, iar oamenii tineri prea grasi puteau fi condamnati sa plateasca amenzi.

Unul din principalele rezultate ale educatiei de elita - care era oferita de catre druizi in N-V lumii celtice, dar nu si in Italia - a fost dezvoltarea unei arte a exprimarii. Cato cel Batran (234-149 i.H.) vorbeste despre galii din Italia, si subliniaza priceperea lor la razboi si modul lor de a vorbi: argute loqui. Erau spirituali, observatie care venita din partea romanilor reprezinta un compliment aparte si un indiciu al unei mari civilizatii. Nu este impresionant oare faptul ca, mult mai tarziu, intr-un cantec nuptial celtic din Hebride, tinerilor casatoriti li se ureaza "darul elocintei'? Comunicarea si sociabilitatea au fost principalele semne distinctive ale societatii celtice si ale celor care au mostenit-o, chiar daca cele din urma nu se mai exprimau intr-o limba celtica; o limba in care exista, de exemplu, o terminologie foarte bogata pentru desemnarea nuantelor si culorilor. Simtul concretului si al vietii nu exclude insa capacitatea de a aluneca din realitate catre supranatural, lucru pe care il vom observa si in arta celtica.

O civilizatie: arta

Cea mai corecta imagine a unei civilizatii este oferita de arta sa. Arta celtica imbina forta si originalitatea acestei civilizatii, cu o latura barbara ce consta in etalarea bogatiei si in ostentatie. Se poate observa o anumita asprime, care in cazul unui Hermes bicefal din sec. al III-lea, descoperit la Roquepertuse (dep. Bouches-du-Rhône) ofera unui motiv grecesc binecunoscut o dimensiune complet noua. Arta reflecta la randul sau marile etape ale istoriei celtice si unitatea surprinzatoare a zonei ocupate de ei, din Insulele Britanice pana spre campiile dunarene cu marile ei centre regionale.

In general, se pot distinge 3 perioade: prima, in sec. V-IV i.Hr., este cea in care se definesc trasaturile caracteristice si despre care se vorbeste acum ca despre un "prim stil', cea de-a doua este reprezentata de inflorirea sec. IV-II cu asa-numitul "stil vegetal continuu', iar ultima este cea dezvoltata in lumea oppidum-ului si care, in ciuda unei anumite scaderi a calitatii, a creat monede foarte frumoase.

In prima perioada, lumea celtica se detaseaza de cultura hallstatriana. Ea se caracterizeaza prin folosirea compasului in gravarea si realizarea decorurilor, dar si prin teme a caror origine orientala este la fel de clara ca si semnificatia lor magica: arborele vietii, floarea "de lotus'. Durabilitatea motivelor ne permite sa le punem in legatura cu ideile religioase ale celtilor. Etapa subliniaza de asemenea si importanta regiunii Champagne, in care s-au gasit de departe cele mai multe marturii ale acestei arte.

In cadrul celui de-al doilea interval, influentele etrusce, grecesti si in general cele italice se explica prin faptul ca celtii stabiliti in Italia isi fac simtita superioritatea asigurata de succesele si de bogatia lor. Axa atelierelor care lucrau pentru intreaga lume celtica nu se gaseste insa nici in Italia si nici la Watdalgesheim - locul de provenienta al unei descoperiri celebre, de la care a fost preluat si numele stilului - ci pe valea Dunarii, cu o prelungire catre Elvetia de nord-vest si catre valea raului Saône. Existenta atelierelor subliniaza dezvoltarea cvasi-industriala a mestesugurilor care prelucrau metalul si rolul comertului in lumea celtica. O garnitura de bronz placata cu foaie de aur omamentata prin modelare cu ciocanul si dalta, descoperita intr-un tumul din Boemia, provine din acelasi atelier ca alte piese asemanatoare descoperite in Saar si in apropierea Stuttgartului. Decorul perioadei consta dintr-o inlantuire continua de linii ondulate, adesea combinate cu motive vegetale. Stilul predomina din sec. al IV-lea pana in sec. al II-lea si se intalneste in special in Galia.

In cadrul ultimei faze, suntem surprinsi de "romanizarea' timpurie a stilului. Ea preceda cucerirea si confirma influenta dominanta avuta de romanitate din momentul intemeierii "Provinciei' in partea sudica a Galiei.

Trebuie subliniat si felul in care se reflecta societatea in arta si, in acest context, locul predominant al razboiului ca mod de exprimare a frumusetii. S-a admirat rafinamentul armelor si caracterul aristocratic al colanelor celtice de aur, de bronz sau de fier, mai rar din argint. Ele sunt un fel de "coliere' constituite de obicei dintr-o tija de sectiune circulara, cu extremitatile omamentate. Initial o podoaba feminina, colanele se gasesc din ce in ce mai des in mormintele razboinicilor si au continuat si in epoca romana sa reprezinte un semn al rangului social si o decoratie a razboinicilor barbari. Din cauza modului de inchidere aparte aceste coliere puteau fi percepute ca niste inele inchise.

Foarte originala si "moderna', spre deosebire de arta clasica a grecilor si romanilor, arta celtica se limiteaza la piese mici, nu exista o arta monumentala, iar arhitectura si sculptura au fost ignorate si descoperite abia in timpul Pacii romane.

O civilizatie: societate si economie

Manifestarea fenomenului religios prin druidism si modul sau de exprimare in arta celtica se numara printre fundamentele societatii din Galia, dar aprecierea lor se poate face doar in context, prin considerarea si a altor factori. S-a vorbit de rolul privilegiat al "preotilor' si despre dominatia politica a unui grup aristocratic puternic legat de druizi. Ierarhia valorilor era dominata de grupurile razboinice, iar munca, poate cu exceptia comertului, nu se bucura de o foarte mare atentie. Referindu-se la clasa conducatoare, singura cu care comunicau, romanii i-au defmit pe barbari ca fiind inactivi si agitati in acelasi timp, dispretuind prin educatie munca si pacea. Bogatia si prestigiul erau reflectate de numarul si de stralucirea suitei inarmate de ambactes, pe care un aristocrat o putea strange in jurul sau. Semnificatia cuvantului de "servitor' sau de "valet' pe care o regasim si la germani - care au imprumutat de la celti o data cu termenul si fenomenul pe care il denumea - ne face sa ne indoim ca ar putea fi vorba de oameni liberi sau de nobili, asa cum se va intampla insa mai tarziu la cei din urma.

Poporul si regalitatea - intre care inca mai exista o comunicare in perioada cuceririi romane - au trebuit sa cedeze in fata puterii si rivalitatilor aristocratilor. Declinului sau disparitiei regalitatii ii corespunde si decaderea infanteriei celtice formate odata din numerosi tarani liberi bine inarmati. Dupa o singura incercare, Cezar nu va mai pretinde niciodata astfel de auxiliari gali, el observand diferenta care exista intre ei si cavaleria formata din aristocrati si din insotitorii lor. In aceasta situatie si in fata slabiciunii Statului, fiecare a fost obligat sa se integreze mai devreme sau mai tarziu in clientela uneia dintre capetenii, o modalitate de a obtine o anumita protectie in schimbul fidelitatii depline.

Adunarile fixau in principiu liniile de baza ale evolutiei politice si controlau afacerile, ele fiind consultate si in cazul desemnarii capeteniilor sau a unui Vergobretos, "cel care executa hotararile', un fel de sef al executivului. Ca urmare, ele erau adesea doar campul de lupta pe care se intalneau rivalitatile dintre diversele factiuni ale aristocratiei, o parte din ea dorind sa reintroduca regalitatea in propriul sau folos. In sine, adunarile sunt un fenomen foarte interesant: in virtutea principiului reprezentarii, la ele participau cu predilectie "cei putemici'. Romanii nu au intampinat nici o greutate in convocarea adunarilor regionale sau chiar generale, poporul fiind reprezentat de tot atatia delegati cati pagi existau, adica un numar egal cu cel al districtelor impozabile.

Un alt motiv caruia i se datoreaza acapararea bogatiei si a puterii de catre aristocratie pare a fi rolul pe care il detinea in comert si in industrie, rol ce poate fi plasat in cadrul traditiei hallstattiene a "printilor' care controlau mine de fier, de sare sau unele drumuri comerciale. De aceea romanii nu au avut nici o dificultate in definirea aristocratilor ca equites, serviciul militar calare si indeletnicirile comerciale fiind caracteristice celor care purtau acest titlu in societatea romana. Din acelasi motiv, nu trebuie privit ca o intamplare faptul ca romanii au spus ca "Mercur', zeul comertului, era principalul zeu al galilor.

De asemenea, nu este o intamplare nici faptul ca neamurile celtice au pus mana pe drumul prin "istmul' galic de la Bordeaux pana la Narbonna, in detrimentul aquitanilor iberici. Cu atat mai mult este surprinzator insa faptul ca nu putem urmari in societatea galica ascensiunea unor negustori imbogatiti, un motiv in plus sa credem ca indeletnicirea de negustor a ramas pe un plan inferior si era exercitata de oameni care depindeau strans de aristocratia ce beneficia de castig. Situatia corespunde fenomenului subliniat de romani: spre deosebire de "cetatea' mediteraneana si in ciuda zidurilor sale, oppidum-ul galic nu ofera nici o distinctie juridica locuitorilor sai, asa cum se intampla in cazul unor orase veritabile. In ciuda importantei lor economice, romanii au tratat aceste oppida cu dispret, ca pe niste sate, iar locuitorii lor, asemeni taranilor din zona rurala, au fost supusi unor capetenii. "La ei, majoritatea poporului traieste la fel ca sclavii', cuvintele lui Cezar sunt bineinteles exagerate, dar exprima bine caracterul arhaic al unei societati care, ca si in sfera manifestarilor religioase, exercita presiuni asupra neprivilegiatilor si impiedica dezvoltarea lor libera.

Dintr-o perspectiva strict economica, lucrurile se prezinta mai bine. Ideea romantica a unei Galii acoperite de paduri, strapunse doar din loc in loc de cateva "luininisuri' trebuie parasita. Luminisurile au fost taiate inca din neolitic, din epoca bronzului sau mai tarziu. In Galia celtica existau, mai ales in nord (cu exceptia regiunii din nord-estul extrem), zone intinse unde se cultiva graul, produs ce era apoi chiar si exportat. Tot in Galia se mai produceau si piei tabacite, sare, carne sarata si mai ales renumitele jamboane de porc, foarte apreciate de grecii din Marsilia care le trimiteau in schimb peste sarat, in otet sau cu chimen si, bineinteles, vin. Cresterea animalelor domestice era o indeletnicire importanta, iar padurile, mult mai putin salbatice decat am crede, erau foarte importante pentru hranirea porcilor, o specialitate celtica ce va supravietui si in Franta medievala. Oppidum-ul era un fel de piata pentru taranii din imprejurimi, locuitorilor nelipsindu-le nici produsele lactate - cum ar fi branza - nici carnea de vita sau cea de oaie. Campaniile lui Cezar au demonstrat, chiar si pentru regiunile cele mai defavorizate, importanta productiei de grau, de ovaz si de orz (pentru bere), aprovizionarea nefiind niciodata o problema.

O observatie asemanatoare se impune si in cazul comunicatiilor. Reteaua drumurilor era atat de densa si atat de usor de folosit incat a permis patrunderea rapida a trupelor romane in toata Galia. Beneficiind de o retea fluviala deosebita, regiunile dispuneau si de toate structurile necesare comertului la distanta mare si medie. Chiar dupa ruperea de catre germani a vechii axe celtice ce unea rasaritul cu apusul, teritoriile dunarene cu Champagne si Bourgogne - comunicarea fiind restabilita abia in timpul lui Domitian si Traian - comertul oferea o piata de desfacere suficient de larga pentru produsele industriale din acele oppida celtice. Fara a tine cont de scurgerea de produse indreptata catre  "Provincie', Marsilia si Italia ca si spre Insulele Britanice, Galia insasi, cu cele 10-12.000.000 de locuitori - dintre care mai mult de 7.000.000 nu erau in Galia romana - reprezenta in epoca o foarte mare piata de desfacere, mai ales daca o comparam cu cea a Europei centrale sau nordice care era mult mai slab populata.

Astazi se cunoaste foarte bine oppidum-ul celtic in forma sa de maxima inflorire. Un exemplu il poate constitui Bibracte - in apropiere de Autun - unde s-au putut observa cartierele in care traiau si lucrau olarii, tamplarii, dulgherii, fierarii si smaltuitorii.

Cel putin in Occident, emailul este o inventie celtica. Dupa spusele lui Plinius cel Batran, celtii au inventat cositorirea aramei si tot lor le este atribuita si placarea argintului. Autorii antici lauda cu totii priceperea si stiinta pe care o aveau in domeniul tehnic, fapt ce ii apropie de greci, inginerii si tehnicienii prin excelenta ai zonei mediteraneene de-a lungul intregii istorii romane.

Marea specialitate a celtilor era bineinteles producerea si prelucrarea fierului. Alaturi de spadele lungi cu doua taisuri mentionam in special lancea, al carei nume transcris de autorii greci ca langkiai subliniaza foarte bine faptul ca atat cuvantul cat si obiectul sunt de provenienta celtica. Diversitatea si calitatea superioara a celorlalte produse ale metalurgiei au contribuit cu siguranta la realizarea unei productii relativ ridicate in agricultura. Cazul plugului cu doua roti si cu brazdar de fier otelit este ilustrativ; el permitea patrunderea in profunzime in pamant si intoarcerea acestuia, chiar si in cazul solurilor mai umede si grele, lucruri imposibil de realizat cu aratrul usor al lumii mediteraneene. Se produceau insa si foarte multe coase, seceri si cuie, ultimele fiind folosite si pentru constructiile navale. Se fabricau si benzi de fier otelit pentru roti; rotaria era una dintre principalele specialitati ale celtilor, beneficiari ai unei indelungate experiente in prelucrarea lemnului. Construirea carelor de lupta pe 2 roti - atunci abandonata - demonstrase deja mestesugul stapanit de celti in meserie. In plus, ei sunt cei care au inventat atat carpentum, un car cu 2 roti destinat transportului - folosit si de belgi - cat si carele cu 4 roti carruca si reda. O data cu mijloacele de transport, in limba si in viata latinilor au patruns si cuvintele care le desemnau, grecii ramanand insa incapabili sa exprime in limba lor toata aceasta varietate.

In ochii unui grec sau ai unui roman, aspectul exterior al acestor oppida - care puteau avea chiar mai mult de 2.000 de locuitori - nu avea lumic stralucitor: celtii nu construiau case din piatra cioplita si, chiar in orasele din Galia romana, casele lor erau facute "din chirpici'. Impresia generala era insa cea a unui oras mare, fortificat si plin de viata. Exista si o mare diversitate de case, de la cabanele mici pana la casele mari, cum era cea descoperita la Verberie (dep. Oise), caz in care cele 45 de urme de pari indica o forma ovala cu dimensiuni de 22 m in lungime si 12,50 m in latime.

Pe ansamblu, se detaseaza imaginea unei tari in care bogatia naturala era foarte bine exploatata de o populatie inteligenta si muncitoare, oameni care in unele cazuri au reusit sa creeze chiar si unelte superioare celor romane. O serie de structuri dezvoltate se pot observa si in sfera finantelor si a comertului: vami - cu siguranta exploatate de aristocrati - dar si banci. Ii vedem astfel pe lingoni imprumutandu-i in mod regulat bani lui Cezar, fapt care a dus la crearea unei retele de interese reciproce ce nu poate fi neglijata. Se demonstreaza astfel in mod clar ca toate aceste mijloace erau folosite cu mult inainte de venirea lui Cezar. Ca urmare, slabiciunea galilor a rezultat din modul lor de organizare politica, militara si mai ales sociala. Ei nu au fost pregatiti sa observe provocarile unei lumi ostile care in partea de S-E era dominata de un timp de romani, iar in cea de N-E de germani. Lupta lor pentru putere a fost cea a unei societati care, in ciuda remarcabilelor realizari pe plan economic si artistic, parea a fi la capatul puterii.

Cezar

Prin intermediul "provinciei' din sud, influenta Romei a fost resimtita de popoarele galice cu mult timp inaintea cuceririi. Ca urmare, perspectiva istorica demonstreaza ca acest ultim act a fost foarte bine pregatit. Totusi, doar influentele receptate nu au fost suficiente. Galia insasi trebuia sa parcurga etapele unei schimbari, o evolutie fara de care o politica de o asemenea anvergura nu ar fi putut fi dusa la bun sfarsit. La originea cuceririi de importanta istorica si mondiala a stat ambitia nemasurata a unui mare om politic dublat si de un mare conducator militar.

Acum, ca si alta data, intamplarea a jucat si ea un rol aparte. Un prim proconsulat i-a permis tanarului Caius Iulius Caesar, nepotul marelui Marius si ginerele lui Cinna sa poata alege in anul 60 i.Hr. intre un "triumf" oficial la Roma, rasplata pentru succesele din Spania, si depunerea candidaturii pentru consulat. Obtinand consulatul, Cezar a aparut pe scena politica in momentul in care doi oameni, cei mai putemici de atunci, Pompei - invingatorul piratilor din Mediterana si al potentatilor din Orientul elenistic - si bogatul Crassus, renuntau la rivalitate in schimbul unei aliante mai profitabile. Ei l-au cooptat si pe noul consul: Cezar a fost al treilea om al unui "triumvirat' care a fost mai intai secret si abia apoi facut public.

Daca am neglija conjunctura politica, nu putem intelege puterile exceptionale de care s-a bucurat Cezar, puteri care au fost prelungite de fiecare data in ciuda neincrederii manifestate de o parte din Senat. Detinerea lor pe o perioada indelungata a facut posibila cucerirea Galiei. Atunci cand, la propunerea unui tribun care ii era devotat, Cezar a primit sa administreze Galia cisalpina si Dalmatia, tot intamplarea a facut sa se elibereze si proconsulatul Galiei transalpine, adica al Narbonnei. Senatul a hotarat reunirea celor doua provincii sub acelasi comandament militar, singura obligatie a lui Cezar fiind protejarea prietenilor Romei, adica a heduilor.

Cezar era dinainte hotarat sa profite de noua sa pozitie pentru a reusi lovitura de gratie care sa ii asigure cariera politica pentru care se credea menit. Cu privirea atintita spre Roma, ascultandu-si prietenii romani si emisarii, Cezar si-a petrecut iernile in Galia cisalpina - constitutia ii interzicea intrarea in Roma - si a reusit sa cucereasca Galia.

Trebuie sa vedem care era situatia pe care a gasit-o in anul 58 i.Hr. cand a ajuns in Galia. Aici, Ariovist, un condotier german venit de dincolo de Rin, juca rolul de arbitru intre hedui si sequani, bucurandu-se si de sprijinul Romei care, chiar in timpul consulatului lui Cezar, ii conferise titlul de "prieten al poporului roman'. Devenit proconsul, Cezar nu i-a mai admis prezenta si a acordat sprijinul sau celor care cerusera pana atunci in van ajutorul Romei impotriva arogantei lui Ariovist, devenit din soldat mai intai aliat, iar apoi stapan in partea centrala si de est a Galiei.

A doua problema, legata la randul sau de presiunea germanilor, era faptul ca helvetii doreau sa-si paraseasca patria pentru a se stabili in vestul Galiei. Cezar a actionat in interesul politicii romane si a hotarat sa ii impiedice sa isi duca la bun sfarsit un plan pe care il considera periculos pentru pacea in Galia. El le-a blocat trecerea prin "Provincia' romana, in apropierea Genevei, apoi i-a urmarit si i-a neutralizat in parte pe helvetii care cautau o cale de patrundere mai spre nord. Cezar se implicase in problemele Galiei centrale si nu a parasit imediat zona, preferand sa regleze mai intai conturile cu Ariovist. Foarte convins de superioritatea numerica si de valoarea trupelor sale, germanul se oferise chiar - in schimbul pastrarii hegemoniei in Galia de nord - sa ii acorde lui Cezar sprijinul sau pentru a se impune la Roma. In Alsacia, Cezar a izbutit insa sa scape cu bine din impasul in care fusese pus de Ariovist, iar in cele din urma l-a infrant si a reusit sa pastreze, pentru viitor, concursul altor germani stabiliti deja dincoace de Rin.

Initiativa care a hotarat viitorul Galiei a fost oprirea germanilor de a mai traversa Rinul, de atunci inainte granita dintre germani si gali, o frontiera pe care germanii nu o vor mai trece fara permisiunea Romei. Protejand prietenii Romei mai bine decat o facuse vreodata un proconsul roman, Cezar a reusit prin doua succese stralucitoare, sa stabileasca o noua ordine politica in Occident. El s-a implicat apoi in problemele unei regiuni nesupuse influentei romane, in N-E, o zona in care belgii si germanii erau aliati si intelegeau sa pastreze controlul. Astfel, tot ce a urmat se poate explica prin prisma acestor operatiuni. In fata unor actiuni care nu reprezentau inca o cucerire romana, nu s-a opus nici o rezistenta "galica'. Impartirea Galiei intre romani in sud, armata lui Ariovist in partea de centru-est si intre lumea belgo-germanica din nord a fost evitata cu pretul unor eforturi deosebite obtinute de Cezar de la trupele sale obisnuite sa creada ca germanii sunt invincibili.

Cezar, a carui forta consta tocmai din viteza cu care se misca intotdeauna si in efectul surprizei provocate de aparitia sa pe neasteptate, nu i-a lasat pe belgi si pe germani sa se obisnuiasca cu noua situatie politica si militara: proclamand "legea romana a frontierei renane dintre gali si germani' i-a obligat sa il infrunte. El stia ca o infrangere a belgilor, considerati cei mai putemici din Galia, i-ar fi oferit dintr-o lovitura si restul Galiei. Nimeni n-ar mai fi cutezat sa il infrunte. Cezar a jucat totul pe o carte si a castigat. In fata marii armate a belgilor, adunata in 57 i.Hr. pe malurile raului Aisne, el nu a avut decat sa astepte, la adapostul taberei pe care legionarii romani stiau atat de bine sa o construiasca - unul din secretele victoriilor romane. Cezar era convins ca o asemenea armata nu putea fi hranita mult timp si a contat, pe buna dreptate, si pe tensiunile interne si rivalitatile dintre capeteniile belgilor si dintre triburi, in special pe neintelegerile dintre nervi si bellovaci. Cand multimea s-a dispersat, Cezar s-a napusrit asupra celor mai puternici dintre adversari, adica asupra nervilor, si i-a infrant cu usurinta. Intre timp, el obtinuse supunerea si alianta remilor (in jurul Reimsului), neamul cel mai important al belgilor meridionali.

In 2 ani si dupa ce a castigat 3 victorii, Cezar a devenit stapanul necontestat al Galiei, a stabilit frontiera renana si a facut ca ea sa fie si respectata. Mai ramanea doar luarea in posesie si organizarea administrativa. Cezar nu a avut o parere prea buna despre ceilalti gali, replica lor atat in fata belgilor, cat si in fata germanilor fiind pana atunci modesta. Unii, ca neamurile din Armoricum, s-au supus imediat. Cezar informa Senatul roman despre cucerirea unei noi provincii si despre rezolvarea problemei germanilor. Chiar si factiunile care ii erau ostile au fost impresionate, iar Senatul a proclamat 10 zile de sarbatori solemne.

Cucerirea Galiei era terminata si, desi episoadele petrecute acum  au fost reunite in aceeasi carte si sub acelasi titlu, Bellum gallicum, cu cele care vor urma, ele nu trebuie sa fie insa confundate. Ceea ce urmeaza nu mai este cucerirea Galiei, ci reprezinta rezistenta pe care a intampinat-o dominatia romana deja stabilita. Campania grea din 56 i.Hr. a fost necesara pentru ca neamurile armoricane se rasculasera impotriva gamizoanelor romane din cauza impozitului care li se cerea. Impozitele au fost de fapt una din "binefacerile' neasteptate ale regimului roman si ridicarea lor a provocat unele reactii regionale. Rascoala nu a reprezentat o lupta pentru libertate a Galiei, ci o lupta impotriva impozitelor.

Ajutorul pe care l-au primit razvratitii de la prietenii lor celti de dincolo de Canalul Manecii demonstreaza, ca si in cazul belgilor si al germanilor grupati dincolo de Rin, ca interventia romana si conceptia teritoriala a "Galiei' rupeau realitatile lumii celtice dinainte de cucerire. Legaturile care o uneau erau interregionale in timp ce limitele ei le depaseau cu mult pe cele ale "Galiei', fapt ce explica si de ce alti "gali' nu s-au miscat deloc. Schimbarea atitudinii lui Cezar poate fi explicata doar prin schimbarea circumstantelor. Dorind sa ii castige pe invinsi de partea Romei, el a putut fi indulgent; a doua oara s-a confruntat insa cu o rebeliune impotriva unei puteri romane recunoscute. Atunci cand venetii (aproape de Vannes), principalii animatori ai rebeliunii, cunoscuti pentru puterea flotei lor, au fost invinsi, "senatorii' lor au fost executati, iar poporul a fost trimis in robie. Groaznica, pedeapsa demonstreaza faptul ca pentru romani nu se mai punea problema "razboiului', ci cea a "tradarii'.

Cazul venetilor ne permite sa observam si superioritatea clara a romanilor. Fiind nevoiti sa atace o serie de oppida plasate pe coasta si de necucerit din cauza suprematiei maritime a venetilor, Cezar si-a construit cu ajutorul propriilor sale trupe o flota in regiunea Loarei. Observand superioritatea bordului mai inalt al venetilor fata de navele lor mai plate, romanii au infipt cutite la capetele unor prajini lungi, au taiat paramele si astfel catargele s-au prabusit, reusind sa imobilizeze vasele inamice inainte de a le aborda. Episodul explica superioritatea surprinzatoare a unei armate care nu a depasit niciodata 50.000 de oameni, care se deplasa in contingente de o 1.000 pana la 25.0000 de oameni si care a reusit sa invinga si apoi sa controleze sute de mii de oameni inarmati. Dupa ce galii au fost convinsi de catre Cezar de invincibilitatea romana, singura garnizoana care stationa in Galia pacificata - cu excepria trupelor de pe frontiera renana - era o singura cohorta la Lyon.

Singurele crize serioase au avut loc doar atunci cand a putut fi pusa la indoiala, intr-un prim caz, invincibilitatea trupelor, iar in al doilea caz insasi puterea lui Cezar. Prima a avut loc in iarna 54-53, cand poporul "semi-germanic' al eburonilor (de pe Meusa superioara) a fost impins la revolta de Indutiomarus, o capetenie trevira. Ei au atacat o tabara de iarna romana si luand-o prin surprindere au masacrat mai mult de o legiune. Intre timp, prin intermediul unor expeditii dincolo de Rin si de Canalul Manecii, Cezar reusise sa ii impresioneze atat pe compatriotii sai de la Roma, cat si pe gali si pe popoarele pe care dorea sa le excluda complet din Galia "sa', adica pe celtii din Anglia si pe germanii transrenani. In replica, Cezar si-a intarit armata pana la 10 legiuni, a eliberat un corp de armata asediat de inamic, iar apoi i-a pedepsit in mod exemplar pe vinovati. Ajutat si de neamurile vecine, el a pus la cale un adevarat genocid al eburonilor.

Al doilea esec, mult mai grav pentru prestigiul sau, a fost in 52 i.Hr., cand a suferit pierderi foarte importante dorind sa ia prin surprindere Gergovia. Cel care i s-a opus atunci a fost Vercingetorix, care a castigat astfel un prestigiu enorm. Suntem acum in ultima faza a "pacificarii' facute de Cezar, prima data cand armatele conduse de el au avut de infruntat o criza cu adevarat periculoasa. Acesta a fost singurul moment cand s-ar fi putut contura o idee de rezistenta cu ecou dincolo de niste limite regionale.

Dupa ce in 121 i.Hr. romanii au pus capat hegemoniei exercitate de arverni in Galia centrala, prin Vercingetorix, ei au reaparut in prim plan. Din 121, controlul in zona a fost mereu miza disputelor dintre hedui, "prietenii poporului roman', si sequani. Intre timp insa neamul arvernilor restaurase regalitatea, fapt ce trebuia sa intareasca oamenilor din popor speranta in timpuri mai bune, si incredintase aceasta demnitate unui tanar cu ascendenta regala, Vercingetorix. Atunci cand a cerut pentru el si pentru poporul sau conducerea luptelor impotriva lui Cezar, Vercingetorix a fost sprijinit si de druizii carnutilor, care lansasera la randul lor o chemare la lupta cand au observat primele dificultati intampinate de romani. Vercingetorix a reusit sa impuna miscarii de rezistenta o noua tactica, el a evitat angajarea unor lupte cu infanteria - confruntari care erau fara exceptie sortite esecului - si a folosit cele mai bune trupe galice, cavaleria, pentru a-i hartui pe romani si pentru a devasta zonele de unde trebuiau sa se aprovizioneze.

Intr-o prima campanie, dupa un asediu destul de greu, romanii au reusit sa cucereasca Avaricum, un centru foarte important al biturigilor. Succesul nu a stirbit insa cu nimic increderea de care se bucura Vercingetorix din partea federatilor, ei considerand ca victoria romanilor s-a datorat mai degraba unei intamplari decat unei superioritati reale a romanilor, ce erau hartuiti continuu.

Infrangerea suferita de Cezar in fata Gergoviei a dat in schimb o noua amploare revoltei. In cele din urma s-au alaturat chiar si heduii, cei mai vechi aliati ai romanilor. Este drept, una dintre sperantele lor era si preluarea conducerii miscarii, lucru care insa nu s-a intamplat. Sprijinit mereu de druizi, Vercingetorix a fost confirmat ca primul conducator "national' avut de celtii din Galia. Nu trebuie pierdute din vedere cateva detalii semnificarive; mai multe neamuri din centrul Galiei - aflate mult prea departe de evenimente - nu au participat la lupte, iar remii din Reims si lingonii din Langres au ramas aliati fideli ai romanilor. Zelul altor neamuri era de asemenea destul de limitat, fapt ce demonstreaza ca nici ostaticii luati de romani si nici cei luati de rasculati nu se intorsesera la neamurile lor. Vercingetorix spera ca astfel va putea exercita o presiune asupra aliatilor, fiind asigurat si impotriva unor eventuale impotriviri. Amploarea miscarii a fost totusi o surpriza neplacuta pentru Cezar. Increderea adversarilor s-a concretizat si in atacurile impotriva Narbonnei, atacuri organizate in perspectiva unei recuceriri ulterioare. Provincia nu a reactionat insa in nici un fel. Chiar si allobrogii, pe vremuri crunt loviti de romani, au ramas in continuare aliatii lor fideli.

Prima infrangere a coalitiei a fost urmata de alta. Cezar i-a indus in eroare pe gali si, in timp ce isi intarea cavaleria cu germani si cu suita lor de infanteristi, el a lasat impresia ca incearca sa paraseasca Galia pentru a salva Provincia. Astfel, el a reusit sa surprinda si sa biruie cavaleria galica in apropiere de Dijon, exact cand aceasta era mai convinsa de superioritatea sa. In fata unei armate romane puternice care cuprindea 10 legiuni, Vercingetorix s-a retras in oppidum-ul de la Alesia. Subliniem faptul ca, in ciuda discutiilor din sec. al XIX-lea si a controverselor reluate in ultimul timp, este vorba de situl de la Alise-Sainte-Reine.

Trebuie apreciat faptul ca in situatia in care conducatorul a fost pus in pericol de asediul organizat dupa toate regulile artei de romani, numerosi gali s-au unit pentru a incerca sa il elibereze pe Vercingetorix din inclestare. Romanii care asediau Alesia au fost la randul lor asediati, dar au reusit sa se mentina pe pozitii si sa puna apoi pe fuga armata galica. Alesia a capitulat si l-a predat pe Vercingetorix invingatorului. S-a subliniat de curand faptul ca toate elementele ce infrumuseteaza momentul capitularii lui Vercingetorix apartin unor izvoare mai tarzii si nu sunt demne de incredere, chiar daca gesturile atribuite invinsului si invingatorului au impresionat mult imaginatia moderna. Tot ceea ce stim este ca Cezar a fost foarte indulgent cu arvernii si chiar cu heduii; revolta era acum terminata si trebuiau incepute pregatirile pentru pace, adica pentru dominatia romana. Triumful oficial de la Roma, rasplata suprema a unui general roman si a unui conducator ajuns la cele mai inalte onoruri, era insa de neconceput fara prezenta personala a invinsului, adica a lui Vercingetorix. Executia sa facea parte din traditia romana.

In cazul in care Cezar ar fi dat gres, ar fi reusit oare galii sa-si mentina unitatea si sa-si pastreze independenta si in fata germanilor, la fel de bine ca si in fata romanilor? Ne indoim. Dupa o cucerire fulger pe directia care ii interesa pe romani, de la Ron la Rin, Cezar a avut de infruntat pe plan regional rezistente mult mai mari decat s-ar fi asteptat. La fel s-a intamplat si in cazul ultimei replici: arvernii si eudenii nu au luptat niciodata pentru "libertatea' belgo-germanilor sau cei din urma pentru cea a arvernilor. Cat despre "iberii' de la N si de la S de Pirinei - bascii care nu au o origine indo-europeana - ei au rezistat romanilor atat in Spania cat si in Galia de sud-est, dar intre lupta lor si cea dusa de Vercingetorix nu a existat nici o legatura. Neamurile mai mult sau mai putin celtizate ale acestei Galii create de romani vor fi romane pentru mai multe secole, ele reprezentand si fundamentul demografic al natiunii nascute mai tarziu aici. Comportamentul politic al capeteniilor galice dinaintea acceptarii dominatiei romane de catre aristocratie nu reprezinta insa o prefigurare a natiunii franceze. Cat despre schimbarea decisiva a destinului Galiei, ca urmare a evenimentelor pe care le-am evocat, ea nu va putea fi privita niciodata de toata lumea dintr-o perspectiva identica. Lumina in care este ea receptata depinde foarte mult de pozitia pe care se situeaza observatorul. Viitorul pe care l-ar fi avut popoarele celtice daca n-ar fi fost cucerite de catre romani va ramane insa o vesnica necunoscuta.

In schimb, daca au existat momente de istorie universala desfasurate pe pamantul Hexagonului, acesta a fost unul dintre ele. Nu este numai actul de nastere al celei mai mari natiuni latine, dar si ocazia cu care s-a creat, in toiul luptelor, armata ce a stat la baza puterii lui Cezar si a Imperiului realizat de Octavianus Augustus; tot atunci s-a hotarat si forma de stat careia ii va apartine Galia de-a lungul secolelor. Istoria Occidentului tocmai incepuse.