Mitul franc

Mitul franc

O versiune a "legii salice', elaborata sub Pepin cel Scurt, lauda in prolog meritele poporului franc iubit de Hristos: chiar din momentul convertirii sale el a venerat relicvele martirilor torturati de cruzimea romanilor si le pastreaza in casete de aur incrustate cu pietre pretioase. Apeland la sprijinul francilor impotriva longobarzilor, papii i-au prezentat pe franci ca pe noul popor ales de Dumnezeu, iar mai tarziu l-au proclamat pe Carol cel Mare "noul David' si "al doilea Constantin'. Carol cel Mare a strans aceste scrisori pontificale ce confirmau rangul spiritual al francilor si al regilor lor. In cadrul reuniunilor tinute la curte cu consilierii si cu oamenii lui de incredere, el a adoptat destul de repede numele de "David', nume folosit si de anglo-saxonul Alcuin, in scrisoarea adresata in 794-795.

"Fericit fie poporul insufletit de un conducator a carui mana dreapta tine ridicata sabia triumfala si a carui gura face sa rasune glasul adevarului catolic. Este la fel ca altadata cand David, desemnat de Dumnezeu ca rege al poporului, care pe atunci (!) era poporul Lui ales, a subordonat Israelului cu sabia sa victorioasa, natiunile inconjuratoare. Acum, un alt David este conducatorul nostru, el inspira frica natiunilor pagane, el este un exemplu a carui cucernicie intareste mereu credinta catolica impotriva adeptilor ereziei.'

Carol cel Mare este cel care a avut ideea de a convoca in 794, la Frankfurt, sinodul Bisericii din Apus si s-a ocupat personal de redactarea canoanelor propuse de slujitorii Bisericii. Indiferent de puterea efectiva avuta la un moment dat, succesorii unui Carol cel Mare, ai lui Clovis - primul rege "catolic' - sau Dagobert - fondatorul abatiei de la Saint-Denis, consacrata apostolului Galiilor, patron al regalitatii asemeri Sf. Martin sau Sf. Remi - aveau o demnitate si un statut aparte. Regii din Vechiul Testament i-au reprezentat in mod simbolic pe cei ai francilor si apoi pe cei ai Frantei, statuile lor fiind prezente si pe fatadele catedralelor. Noul popor ales il inlocuieste pe cel vechi, decazut pentru ca il respinsese pe Hristos.

Interpretarea nu a disparut nici dupa Revolutia Franceza: in 1896, cardinalul Langénieux scria in introducerea cartii La France chrétienne dans l'histoire: "in sec. al V-lea, poporul franc a fost cel ales de providenta, caruia Hristos i-a prezis ascensiunea, aratandu-i lui Israel decaderea (Ev. Matei, XXI, 43). Dupa aceea nimeni n-a mai primit o misiune atat de imponanta'

Principala consecinta a impartirii imperiului lui Carol cel Mare a fost faptul ca regii din est si din vest ai francilor nu au mai recunoscut decat o preeminenta onorifica celui ce detinea titlul de imparat in regatul central. Inspirat probabil de obiceiul introdus de papalitate in sec. al VIII-lea - ungerea tinerilor regi carolingieni cu mirul sacru in momentul botezului lor de la Roma - arhiepiscopul de Reims, Hincmar (882) a devenit propagatorul unei traditii confonn careia, in momentul botezului lui Clovis, Sf. Remi l-ar fi uns pe rege cu sfantul mir adus din cer de un porumbel.

O astfel de traditie are o dubla semnificatie. Pe de-o parte centrul spiritual al lumii france, deplasat la Roma in timpul lui Carol cel Mare si al lui Ludovic cel Pios, revine in regat, Hincmar dorindu-1 stabilit in mod definitiv la Reims. Pe de alta parte, ea presupunea ideea unei legaturi directe intre regii francilor si Dumnezeu. Este o terna regasita mai tarziu si in "chansons de geste'; Carol cel Mare vorbeste cu Dumnezeu si Dumnezeu opreste chiar si mersul soarelui pentru a-1 ajuta pe imparatul aflat intr-o situatie dificila. Mult mai important este insa faptul ca mostenirea directa a fost rezervata numai unuia dintre regii franvi, cel ce guverna regatul occidental. Urmasii lui Carol cel Mare din rasarit au obtinut titlul imperial, rangul de aparator al Bisericii romane si misiunea de a lupta impotriva paganilor din est. Regii occidentali, singurii succesori ai lui Clovis, au pastrat insa titlul si numele de "rege al francilor', titlu aflat la originea denumirilor de "Franta' si "francez'.

Cine erau acesti franci? Cum au evoluat ei dupa epoca lui Clovis? Inainte de toate trebuie sa subliniem ca francii nu mai erau barbari. Barbarii erau acum "ceilalti', din afara frontierelor crestinatatii: de exemplu in Scandinavia sau in lumea slava. In fata acestor gentes considerate pagane si barbare, poporul - populus - nu mai era cel roman, ci cel franc, care isi asumase actiunea de protejare a Imperiului Occidental si a lumii catolice. In biserici, rugaciunile din timpul liturghiei ce invocau ajutorul lui Dumnezeu in sprijinul armatei romane au fost inlocuite mai intai cu o formula in care se pomenea "armata romanilor si a francilor', iar in cele din urma rugaciunile au fost dedicate doar francilor: "Hristoase Dumnezeule da-ne noua tuturor iertarea pacatelor si intregii armate a francilor viata si victorie!' Nu mai suntem deci surprinsi cand vedem ca in partile centrale ale regatului franc - cele ce poarta intr-un sens mai restrans numele de Francia - toti doresc sa faca parte din poporul care reprezenta statul si isi parasesc sau chiar isi uita apatenenta "nationala' si dau nume france copiilor lor. La o adica, toti erau obligati sa lupte pentru regele francilor si pentru religia catolica.

Ca urmare a unei evolutii paralele cu cea observata in textele liturgice, toti se considera franci. In textele scrise in Francia la nord de Loara, din sec. al VII-lea se considera ca aceste regiuni sunt locuite de franci, in timp ce locuitorii teritoriilor de la sud de fluviu sunt numiti "romani' sau "aquitani'. Cronicile sec. VII-X sustin ca, cel putin la nord de Loara, in timpul cuceririlor, francii i-ar fi izgonit sau ucis pe romani. Despre o astfel de exterminare a "romanilor' de catre burgunzi se vorbeste in Patimile sfantului rege Sigismund scrise inainte de 750. In momentul in care toti sau aproape toti locuitorii pretindeau ca apartin neamului de cuceritori, asistam la incercari naive de a gasi un raspuns la o intrebare fireasca: unde erau populatiile ce traisera inainte acolo? Mentionam si o insemnare adaugata intr-un manuscris din sec. al IX-lea conservat la Liège, unei cronici neustrienne - din regiunea Parisului - din sec. al VIII-lea: "Clovis i-a exterminat pe toti romanii din Galia. Se pare ca in acea perioada francii si-au insusit de la romanii de acolo limba romana vorbita de ei si astazi. Nu se stie care a fost limba lor originala.'

Printr-un proces lent, dar ireversibil, apartenenta nationala s-a regionalizat pana-ntr-acolo incat toti locuitorii Burgundiei erau numiti burgundiones, cei din Francia, franci, iar in sec. al X-lea cei din Lotharingia - care nu exista decat din sec. al IX-lea -lotharienses. In sec. al IX-lea, in istoria episcopilor din Mans episcopii din vechime sunt numiti "romani', cei din timpurile mai apropiate, "franci', iar cei din perioada intermediara - despre care autorii nu stiau prea multe - "originari din Galia'.

Cercetarea istorica din sec. al XIX-lea nu a urmat toate naivitatile, dar a fost totusi victima unor izvoare relativ tarzii de unde rezulta ca, in sec. al V-lea, cucerirea franca a Galiei a avut consecinte funeste asupra locuitorilor galo-romani. Aceasta viziune a influentat pana in zilele noastre opinia publica in legatura cu "invaziile.' Izvoarele contemporane cu evenimentele nu spun nimic asemanator, din contra chiar, ele `i prezinta pe viitorii stapani ai Galiei aparand impotriva vizigotilor ceea ce mai ramasese din Galia romana. Ideile introduse in traditia istorica si politica in secolele VII-VIII au jucat pentru "natiunea franca de limba romana', devenita mai tarziu natiunea franceza, rolul mitului fondator. Chiar si istoricii moderni ai invaziilor au fost la randul lor derutati de ele.

In concluzie, atat in cazul descendentilor francilor romanizati care au uitat chiar si limba parintilor lor, cat si in cel al galo-romanilor din Galia septentrionala care s-au considerat "franci' si au uitat chiar si numele parintilor lor, ne este permis sa vorbim de o veritabila substitutie a constiintei "nationale'. Fenomenul a fost favorizat de simbioza dintre aristocratia galo-romana si cea franca. Admise in egala masura de regalitate in conducerea tarii, ele s-au contopit si au format o elita omogena. O simbioza asemanatoare intre populatiile acestor regiuni este confirmata si de ultimele sapaturi arheologice efectuate in cimitirele "france' din sec. al VII-lea.

Era deci normal ca "noua natiune', purtatoarea numelui de franc, sa-si caute o origine comuna, separata de cea a romanilor din sud si de cea a germanilor din est. Asa se explica succesul durabil al legendei despre originea troiana a francilor. Originea troiana a francilor ce traiau in Galia si vorbeau limba acelei tari a fost sustinuta de o cronica scrisa la mijlocul sec. al VII-lea - in sec. al XVI-lea ea a fost numita Cronica lui Fredegarius, dar astazi este cunoscuta sub numele de Cronica lui Pseudo-Fredegarius. In capitolul "Despre asediul Troiei si originea francilor si a romanilor', Priam, regele Troiei, este considerat primul rege al francilor. Plecati dupa distrugerea orasului lor, troienii ar fi traversat Asia impreuna cu capetenia lor Friga si ar fi ajuns in sfarsit, dupa multe furtuni, pe pamanturile dintre Rin, Dunare si mare. Numele de franci si-1 datorau conducatorului lor, viteazul "Francion' - "Francus' in textele ulterioare. Supusi pentru un timp romanilor, ei si-au scuturat jugul si de atunci nimeni nu a putut sa-i mai invinga. Textul, destul de mediocru si foarte confuz, din a doua carte a cronicii, repetat apoi in linii mari si in cartea a treia, a fost suficient pentru ca ideea originii troiene sa fie unanim acceptata: ea corespundea unei nevoi evidente de explicare si cautare a unei identitati istorice si sublinia si vechimea, nobletea poporului franc, comparabila cu cea a romanilor. Acesti franci, cum am vazut, nu erau barbari!

Deranjati de succesul unei legende atat de extravagante, istoricii au subliniat caracterul ei artificial si "erudit', dorind sa sugereze ca ar fi fost crezuta doar in anumite medii. Eroarea este evidenta. Nu numai ca ideea originii troiene nu a fost respinsa pana in sec. al XVI-lea, dar la sfarsitul sec. al XI-lea o intalnim si in Chanson de Roland. Cantecul indica granitele tarii francilor ca fiind Besançon la sud, Wissant (Pas-de-Calais) la nord, Saint-Michel-au-Péril-de-la-mer, la vest si Seinz la est. Eugen Ewig a demonstrat ca ultimul nume corespunde orasului Xanten de pe Rinul inferior. Inainte de a se chema "Ad Sanctos', din cauza relicvelor importante aflate acolo (in germana a rezultat Xanten) orasul se numea Colonia Traiana, amintind de numele imparatului roman Traian. Ajunsi la gurile Rinului, francii din legenda si-ar fi instalat capitala acolo si ar fi numit-o Troia (Troiana) in amintirea vechii lor patrii. Traditia intrase pur si simplu in "imaginarul popular.'

Documentul de departe cel mai important este totusi Istoria Francilor, scrisa in jurul anului 1000 de catre Aimoin, calugar la Saint-Benoit-sur-Loire, sub indrumarea abatelui sau, Abbon de Fleury (V1004). In ultimii ani ai sec. al X-lea, Abbon a devenit consilierul regelui Robert al II-lea si l-a insarcinat pe Aimoin sa scrie o istorie cvasi-oficiala a francilor, pe care dorea sa o dedice regelui si noii dinastii. Ajutat de colaboratori, Aimoin a adunat toate mentiunile pe care le-a putut gasi la autorii antici, in cronici si texte hagiografice, despre franci si despre regii lor. Inspirandu-se dintr-o istorie anonima despre razboiul iudaic si distrugerea Ierusalimului, el a dat scrierii sale un stil si un caracter anecdotic. Mentionam faptul ca acest gen istoriografic al Imperiului Roman Tarziu a fost foarte apreciat in Evul Mediu, ceea ce explica si succesul ulterior al operei. Aici sunt stranse pentru prima data toate elementele traditiei france pe care dorim sa o schitam: botezul lui Clovis cu mirul sfant adus din cer de un porumbel si originea troiana a francilor. Printre numeroasele victorii ale invincibililor franci, Aimoin le subliniaza pe cele obtinute asupra galilor si germanilor, popoare foarte viteze, dar incapabile sa reziste in fata francilor.

Astfel, pentru acest autor al anului 1000, francii nu sunt nici gali, nici germani. Dupa cum aflam de la el insusi, Aimoin este franc si este foarte mandru de originea sa. Nascut intr-o colonie militara franca din Gasconia, Ad Francos, el nu are decat dispret fata de gasconi. In alte scrieri consacrate istoriei abatiei sale si epocii in care a trait, el ii distinge pe franci de aquitani, bretoni, lotharingi si de normanzi. Relatiile politice si psihologice ale perioadei lui Hugo Capet pot fi observate cu usurinta, nucleul franc din nordul Galiei putand fi identificat ca cel al unei Frante pe cale de a se naste.

Printr-o coincidenta care nu pare intamplatoare, din aceeasi epoca s-a mai pastrat o istorie a regatului scrisa intr-o forma mult diferita de catre Richer, calugar la Saint-Rémi de Reims. El a fost elevul lui Gerbert, mare savant si premergator al umanismului, conducatorul scolii bisericii din Reims si apoi arhiepiscop, un om ce pentru epoca sa avea vaste cunostinte asupra Antichitatii si literaturii acesteia. Asa cum maestrul visa la o "renastere' a demnitatii imperiale si a splendorilor antice, elevul sau Richer - al carui stil retoric era format la scoala lui Sallustius - visa si el, numai ca telul sau politic era diametral opus, dorind o renastere a vechii Galii. Folosind nume moderne de popoare - Flandrenses si Alemanni - el evita sistematic sa vorbeasca despre franci, iar pe compatriotii sai ii numeste "Gaulois' (Gali). Clovis este prezentat astfel, in mod curios, ca primul " rege al galilor'.

Aici nu este vorba de o simpla chestiune de retorica: daca Aimoin lauda meritele si bravura francilor, Richer are o atitudine asemanatoare fata de gali. Atunci cand cel din urma il citeaza pe Sfantul Ieronim, el nu o face pentru o fraza in care se vorbeste despre calitatile poporului franc - fraza subliniata de Aimoin - ci pentru un alt fragment: "Galia este singura tara unde nu s-au nascut monstri. Intotdeauna ea s-a distins prin oamenii ei instruiti si elocventi''. Ideea continuitatii patriei galilor de-a lungul timpului si al dinastiilor este enuntata deci, pentru prima data, de Richer. Opera sa a ramas totusi aproape necunoscuta si a fost redescoperita abia in 1821 in biblioteca din Bamberg. Gerbert a fost obligat sa paraseasca Franta - el a fost mai intai episcop de Ravenna si apoi papa, sub numele de Silvestru al II-lea - si a luat probabil cu el si manuscrisul lui Richer pentru a-1 oferi imparatului Otto al III-lea, de la care se pare ca a fost mostenit de Henric al II-lea, fondatorul episcopiei din Bamberg.

Cu toate ca Abbon a cazut in dizgratia regelui, iar Istoria Francilor nu a fost prezentata niciodata la curte si in plus ea a fost abandonata inainte de a fi finalizata, destinul lucrarii sale a fost cu totul diferit. Ea a fost continuata la sfarsitul sec. al XI-lea de Gislemar, un istoriograf din Saint-Germaine-des-Prés, iar mai tarziu, din nou, la Saint-Denis. Tot acolo a fost terminata in 1274 o traducere in franceza a enormei cronici latine care continea opera lui Aimoin si pe cea a continuatorilor sai. Aceasta se va intitula Grandes Chroniques de France (Marile cronici ale Frantei) si va deveni istoria aproape oficiala a regatului. Numeroasele manuscrise si numarul mare de editii aparute in sec. XV-XVI stau marturie pretuirii de care s-a bucurat pana in epoca modema. Alaturi de omagiul adus regalitatii franceze, in cronica exista si texte ce demonstreaza ca stramosii Capetienilor sunt Carolingienii, iar ai acestora Merovingienii: ca urmare, toti regii Frantei sunt succesorii si mostenitorii legitimi ai lui Clovis, primul rege catolic. Intelegem astfel de ce a fost atat de importanta pentru viata politica si religioasa a Frantei: ea sublinia rangul regilor Frantei si contactul lor direct cu Dumnezeu. Ideea ca monarhia a fost intemeiata si sustinuta de Dumnezeu, iar in cazul unui mare pericol ea ar fi fost salvata tot de Dumnezeu, s-a raspandit si in popor, pentru Ioana d'Arc ea reprezentand o certitudine.

"Arheologia' spirituala a ideii france in istoria politica a Frantei ne dezvaluie nu numai "erorile' sau "inventiile' unei perioade indepanate, ci si o istorie traita de oameni, pe baza unei credinte ce corespundea unei realitati istorice: succesul simbiozei dintre regalitatea, aristocratia si poporul franc pe de o parte si aristocratia Galiei romane pe de alta parte. Misiunea religioasa si caracterul sacru al regelui confereau intregii natiuni un rol aparte, o mandrie exprimata printre altii si de autorul poemului Chansons de Saisnes de la sfarsitul sec. al XII-lea:

Francezii nu mai aveau nevoie nici de papalitate si nici de interventia speciala a Biserici pentru a-si glorifica regalitatea protejata de Dumnezeu. Gradul de spiritualitate atins de regalitate in persoana lui Ludovic cel Sfant ii da regelui o mare libertate de miscare chiar si fata de Biserica. Filip cel Frumos a beneficiat de aceasta situatie. Cultul cvasi-religios al spiritualitatii regale a stat la baza unui cult national, care era la randul sau purtator al unei misiuni. Astfel, faptul ca Franta a devenit in acelasi timp "fiica mai mare a Bisericii' si "mama revolutiilor' este poate mai putin paradoxal decat ar putea sa para la prima vedere. Primei misiuni a Frantei ii este adaugata si cea de-a doua, provenita la randul sau din evolutia ideilor despre originile tarii.