Personalul Comisiunii Europene a Dunarii

Personalul Comisiunii Europene a Dunarii.

Personalul folosit de Comisiunea Europeana a cuprins un personal de cadre in numar de 359 membri (pana la 1930) si personal din afara cadrelor, constituit din muncitorii temporari, angajati si concediati dupa importantele lucrari. In consecinta numarul de persoane angajate a fost variabil.

Muncitorii ocupati in ateliere sau pe santiere erau divizati in muncitori permanenti, care faceau parte din personalul inferior si pentru care recrutarea, avansul si incetarea serviciilor aveau loc in conditiile fixate de Regulamente. Muncitori temporari erau angajati si concediati de Inginerul sef functie de nevoile atelierelor sau ale santierelor si a caror salarii erau fixate de seful de serviciu.

Personalul cadrelor care era singurul supus Regulamentelor editate de Comisiunea Europeana, era divizat in patru categorii bine distincte dupa functiile indeplinite:

Personalul din Tabelul normal.

Personalul corpului de pilotaj.

Personalul intermediar.

Personalul inferior.

Cadrele de agentii erau repartizate pe nationalitati in maniera urmatoare :

Nationalitatea	Tabelul normal	Pilotii	Personalul intermediar	Personalul inferior	Total
Germani
Englezi
Armeni
Belgieni
Danezi				Proiect: Test de evaluare la geografie - relieful Romaniei Referat: Bucegii isi dezvaluie tainele
Francezi
Francezi protejati
Greci
Italieni
Otomani
Polonezi
Romani
Rusi
Jugoslavi
Total

Cu titlu informativ este intersant a se indica numarul total de muncitori temporari folositi de Serviciul tehnic la Sulina, Tulcea si Isaccea la finele anului 1930 repartizati pe nationalitati astfel ; albanezi 1, englezi 2, armeni 2, bulgari 1, greci 121, italieni 17, otomani 7, persani 1, polonezi 1, romani 567, rusi 6, cehoslovaci 1, jugoslavi 19, totalizand 746 de muncitori.

1. Personalul Tabelului normal.

De indata ce a fost constituita, Comisiunea Europeana a organizat un Secretariat si un Corp de ingineri necesari asigurarii serviciilor, ea creind in continuare Serviciile de casa si contabilitate. In timp insa personalul sau nu a cuprins decat un numar restrans de functionari de birou si de tehnicieni angajati prin contract, activitatile de Inspectie generala a Navigatiei si al Capitanatului portului Sulina fiind agenti ai Guvernului otoman. In 1865 cand cu certitudine opera Comisiunii Europene va fi continuata de ea sau de catre un alt organism, Delegatul Frantei a propus constituirea unei case de pensii pentru lucratorii care de multi ani erau in seviciul sau. Aceasta propunere nu a fost retinuta, dar problema a revenit in fata  Comisiunii in 1868 si 1869, pe baza rugamintii mai multor lucratori si sefi de servicii care cereau stabilirea drepturilor de care ei trebuiau sa beneficieze in momentul incetarii serviciilor lor in trecut.

Delegatul Turciei se opunea constituirii pensiei pe viata, considerand caracterul temporar al Comisiunii Europene, dar, in 1871 ca urmare a Conferintei de la Londra care prelungea cu 12 ani existenta Comisiunii, el si-a retractat opozitia sa si accepta principiul pensiilor de retragere, mentinandu-si punctul de vedere ca indemnizatiile de retragere sa fie constituite prin varsamantul unui capital si ca fondul special destinat sa asigure plata va fi format din retineri la retributii. In sedinta din 6 iulie 1871, Regulamentul pentru instituirea fondului de retragere in favoarea lucratorilor Comisiunii Europene, a fost adoptat si marea parte a acestor dispozitii tn materie au fost administrate.

O a doua problema interesand lucratorii, a fost pusa in 1874 referitor la concedii. In scopul stabilirii unei reguli uniforme pentru concediile lucratorilor ei, Comisiunea s-a oprit asupra duratei concediilor, dar Guvernul otoman refuza sa adopte acest Regulament pentru lucratorii Inspectiei generale de Navigatie si Capitaniei portului Sulina. Comisiunea Europeana a decis atunci de a nu transa problema printr-un Regulament si a dispus ca pe viitor concediile sa fie acordate lucratorilor dupa aprecierea Comitetului executiv si nevoile serviciului. Tratatul de la Berlin modificand aceasta situatie prin reintoarcerea serviciilor Inspectiei de Navigatie si Capitaniilor de Port in cadrul Comisiunii Europene, aceasta retinea la 12 noiembrie 1888 un Regulament general pentru cocediile lucratorilor sai. Pentru inceput, era multumitor de a recruta agentii necesari pentru a constitui serviciile Comisiunii pe baza de contracte de scurta durata reinnoite. Urmare, viitorul acestor agenti a fost asigurat prin intermediul instituirii fondului de retragere, dar pe timp lung nici un Regulament nu a dat un statut personalului nefixat de o maniera constanta pentru retributiile aferente fiecarei munci.

In 1880, Comisiunea Europeana s-a preocupat de reglarea starii personalului prin dispozitii cu un caracter general si permanent, dar in 1884 el a fost aranjat ca un tabel al tuturor lucratorilor pe clase cu stabilirea maximului si minimului de retributie acestor lucratori. La 19 septembrie 1886 a fost elaborat un Regulament relativ la clasamentul lucratorilor, a cresterii acestora si a promovarilor. El era insotit de un tabel al retributiilor care purta numele Tabelul normal al retributiilor, sub care era trecuta norma sau regula retributiilor. Sistemul de clasare al lucratorilor pe categorii, dadea asimilarii lucratorilor un caracter arbitrar ce era subsceptibil de a ridica numeroase reclamatii. De asemenea in 1896 el a fost supus clasarii lucratorilor pe servicii. In 1907 pentru a da o mai mare garantie recrutarii personalului, Comisiunea Europeana a votat un Regulament de admitere a lucratorilor incepatori pe Tabelul normal bazat pe concurs, dar si acest procedeu de recrutare nedand toate rezultatele asteptate, Regulamentul de admitere a fost modificat in 1912.

Personalul actual al Tabelului normal cuprinde 66 de membri. Printre cei 7 sefi de servicii actuali, trei sunt de nationalitate italiana si cate unul dintre nationalitatile engleze, belgiene franceze si romane.

Regulamentul aplicabil personalului din Tabelul normal actual, este in vigoare din 18 mai 1927. El stabileste recrutarea, avansarea lucratorilor, retributiile, indemnizatiile si alocatiile, locuinta, disciplina, concediile si pensionarile.

Lucratorii din Tabelul normal sunt numiti de Comisiune reunita in sesiune plenara. Dupa indeplinirea unui stagiu de 6 luni pentru a permite verificarea aptitudinilor lor, ei sunt numiti cu titlu definitiv. Retributiile fiecarui lucrator comporta un minimum si un maximum pe care lucratorul il putea atinge in 8 ani pe baza a 10 mariri bienale.

Aceste retributii a fost fixate in franci aur, dar ele erau platite pe alegerea de interese in moneda tarilor reprezentate in Comisiune.

La Sulina si la Tulcea, marea parte a sefilor de servicii si o parte din lucratori, erau cazati in imobilele construite de Comisiune. Acei din resedinta celor doua orase care nu erau cazati, ca si toti lucratorii din resedintele de la Galati si Braila carora Comisiunea Europeana nu le daduse locuinte, primeau o indemnizatie de locuinta.

Regulamentul a instituit sase sanctiuni disciplinare, blamul, cenzura, amanarea avansarii bienale, suspendarea serviciului, retrogradarea si destituirea, care erau pronuntate dupa cazuri si aplicate, urmand gravitatea infractiunilor stabilite de sefii de sevicii sau de Comisiunea Europeana.

In fiecare an lucratorii Tabelului normal, aveau dreptul la un cocediu platit care era de doua luni pentru sefii si subsefii de servicii si de cinci saptamani pentru alti lucratori.

Dupa 15 ani de serviciu, pentru sefi si subsefi si 8 ani pentru alti lucratori, se deschidea pentru agentii care erau supusi la retineri de 3 p. 100 pe retributia lor, dreptul la o indemnizatie de pensie. Totodata pentru lucratorii care trebuiau sa fie retinuti serviciului inaintea intervalelor reglementate pentru cazuri de batranete sau boli, si pentru cei care decedau sau erau concediati de Comisiune pe alte motive decat cele disciplinare, acest drept se deschidea dupa 10 ani.

Indemnizatia de pensionare era fixata cu urmatoarea formula :

Retributia medie pe ultimii 5 ani de activitate x numarul de ani de serviciu / 7  

Numarul de ani de serviciu intrati in calcul, nu putea depasi 30. Pentru functionarii intrati direct ca sefi sau subsefi de serviciu si avand la momentul respectiv mai mult de 35 ani, numarul anilor de serviciu intervenea an calcul cu o majorare de 5 ani.

O majorare de 1/7 ani pentru anii de serviciu la Sulina, a fost acordata pe de alta parte pentru calculul indemnizatiei de pensionare lucratorilor cu resedinta in acest oras.

Indemnizatia de retragere era remisa direct interesatului daca dreptul la aceasta indemnizatie se ajusta prin punerea sa in retragere. Ea era dobandita de vaduva lui sau copiilor sai in conditiile determinate de Comisiune, daca ea avea loc prin deces sau in activitatea de serviciu. Toti lucratorii ce nu lasau nici vaduve nici copii, nici accesanti sau parinti pentru care el era sustinator, avea dreptul sa dispuna liber prin testament de totalitatea indemnizatiei sale de retragere.

2. Pilotii.

Corpurile pilotilor si elevii piloti de bara si de fluviu, inclusiv pilotii detasati ca supraveghetori fluviali, erau in numar de 58 de membri.

In termenii Regulamentului din 17 octombrie 1926 in vigoare la acea data, corpurile de piloti de bara si de fluviu se compuneau din 43 piloti detasati pe fluviu, inclusiv 3 piloti care isi indeplineau functiile de supraveghetori fluviali, 16 piloti detasati la bara, inclusiv subseful pilot de bara si elevii piloti in numar suficient pentru nevoile serviciului.

Pilotii erau recrutati in exclusivitate dintre elevii piloti. Elevii piloti candidati trebuiau sa aiba varsta de minimum 24 ani si maximum de 35 de ani. Pentru cei purtatori de brevete de capitani de cursa lunga, aceasta limita de varsta era dusa pana la 40 de ani. Candidatii trebuiau sa fie purtatori de unul din brevetele urmatoare ; capitan de cursa lunga, capitan de cabotaj de mare, capitan sau secund fluvial si justificarea unei navigatii efective de 7 ani, din care 2 ani intr-un grad mentionat mai sus, anii de serviciu ca ofiter si purtator de unul din brevetele de mai sus la bordul unei nave navigand pe Dunare contand ca dubli.

Candidatii care indeplineau conditiile prescrise, erau numiti elevi piloti de Comisiunea Europeana pe masura nevoilor. Ei trebuiau sa indeplineasca un stagiu de un an in care conditiile variau, de bara sau de fluviu. Examenul elevilor piloti avea loc in fata unei comisii prezidate de Capitanul Portului pentru bara si de Inspectorul Navigatiei pentru fluviu. Examenul consta din probe orale si practice. La capatul unui an in conditiile in care ei satisfaceau examenul de stagiu, elevii piloti primeau brevetul de pilot. Pilotii si elevii piloti aveau o uniforma stabilita de Comisiune, pe care o purtau in serviciu.

Disciplina pilotilor de bara si de fluviu era asigurata de Capitanul de Port, pentru primii si de Inspectorul de Navigatie pentru secunzii. Sanctiunile disciplinare erau de la blam la destituire, destinate reprimarii actelor de nesubordonare. Infractiunile de disciplina si greselile grave in exercitiul functiunilor, erau considerate lipsuri care antrenau o condamnare cauzata de mai multe accidente sau de neglijenta pilotului, incapacitatea sa sau reaua sa vointa. Sanctiunile disciplinare erau aplicate functie de gravitatea lor de catre seful serviciului sau Comisiunea Europeana.

Dispozitiile referitoare la concedii facute in favoarea personalului din Tabelul normal, erau aplicate pilotilor care aveau drept legal la o indemnizatie de locuinta.

Retributiile pilotilor cuprindeau un minimum si un maximum care se dobandea la capatul a opt ani prin cresteri bienale. Regulile care dirijau plata si retributiile pilotilor, erau la fel ca cele aplicate lucratorilor din Tabelul normal.

Limita de varsta pentru un pilot era fixata la 65 de ani, dar putea sa fie prelungita de Comisiune pentru pilotii capabili inca sa-si indeplineasca serviciul lor.

O retinere de 3 p. 100 a fost suficienta pe retributii pentru contributia pilotilor la o indemnizatie de retragere care a fost stabilita cu formula urmatoare :

Media retributiilor pe ultimii 5 ani de activitate x numarul de ani de serviciu / 8

Dreptul la indemnizatia de retragere a fost deschis pentru toti pilotii avand atinsa varsta de 55 ani si un numar de 25 de ani minimum in serviciu.

Indemnizatia era varsata interesatului in retragere, iar in caz de deces in serviciu vaduvei si copiilor sai.

3. Personalul intermediar.

Inginerul sef avea in mai multe reprize dreptul de a crea o categorie speciala de agenti care au fost intermediari intre piloti si personalul inferior, pentru inscrierea agentilor care figurau pana atunci in personalul inferior, dar pentru care atributiile lor, aptitudinile lor speciale si responsabilitatea lor justificau o retributie diferita. In cursul sesiunii din primavara anului 1930, Comisiunea a adoptat acest punct de vedere si a stabilit un statut particular pentru un numar determinat de agenti, privind capitanii si mecanicii dragilor si anumitor nave, maistri de ateliere si anumiti alti maistri, seful magazioner, pontatorul atelierelor, electricianul hotelului din Galati si infirmierului principal al spitalelor. Acesti agenti erau in numar de 47, repartizati intre diverse servicii.

Membrii personalului intermediar, de regula generala erau recrutati dintre membrii personalului inferior sau in lipsa dintre agentii cu aptitudini suficiente din afara personalului in serviciu la Comisiune. Ei erau numiti de Comisiunea Europeana la propunerea sefului de serviciu si erau titularizati dupa un stagiu de 6 luni cand le erau probate aptitudinile lor pentru lucrul la care erau destinati. Salariul lor era platit lunar si in moneda tarii, comportand un minimum si un maximum care-l putea atinge in 8 ani cu majorari bienale. Intre altele ei primeau indemnizatii de locuinta si de incalzire cu majorari pentru agentii casatoriti.

Membrii personalului intermediar aveau dreptul an de an, daca cerintele de serviciu nu erau opuse, la un cocediu platit de 4 saptamani.

Limita varstei pentru acesti agenti era fixata in principiu la 60 de ani, dar ei puteau fi mentinuti mai departe in serviciu de la aceasta varsta la propunerea sefului de serviciu.

Cand ei atingeau varsta de 55 de ani si aveau cel putin 25 de ani de serviciu, membrii personalului intermediar care erau supusi la o retinere de 3 p. 100 din salariu, aveau dreptul la o indemnizatie de retragere care era varsata direct celor interesati in caz de retragere si in caz de deces in activitatea de serviciu, vaduvei si copiilor. Aceasta indemnizatie de retragere era stabilita cu formula :

Media retributiilor pe ultimii 5 ani de activitate x numarul de ani de serviciu / 8

4. Personalul inferior.

Personalul inferior al Comisiunii cuprindea lucratori care nu erau inscrisi in Tabelul normal, nici in al pilotilor, nici in personalul intermediar, precum  curierii de birou, paznicii de zi si de noapte, servitorii, paznicii farurilor etc., muncitorii permanenti, muncitorii atelierelor si santierelor, marinarii, etc. Acest personal retribuit mai curand cu ziua, nu avea nici un statut pana in anul 1906 cand Comisiunea a pus bazele indemnizatiei care i se acorda in momentul incetarii lucrului.

Salariile fixate pentru acest personal dand loc la reclamatii bazate pe cresterea costului vietii la Sulina, au fost ridicate in anul 1912 ca urmare a unei anchete facute de un Delegat special la fata locului. Dar de abia in anul 1914 Comisiunea a adoptat un Regulament general aplicabil pe ansamblul personalului inferior al Comisiunii Europene. Dupa razboi, o ancheta profunda a fost facuta in tara pentru cunoasterea salariilor platite in industria privata, care a dat nastere unei noi revizuiri a salariilor ce au fost adaptate costului vietii in Romania.

Personalul inferior in 1930 cuprindea 188 de membri. Statutul sau era continut in Regulamentul din 17 octombrie 1928, care fixa recrutarea si avansarea acestui personal, salariul sau ca si diferitele indemnizatii care au fost acordate, conditiile incetarii serviciului sau si indemnizatiei de retragere acordata acestor agenti, care varsau 1 p. 100 din salariul lor pentru contributia la aceasta indemnizatie.

Datorita faptului ca Comisiunea nu a stabilit decat un salariu maxim pe luna, care trebuia atins dupa 8 ani de serviciu, constituia rezultatul anumitor dificultati. Problema fixarii unui minimum si a unui maximum de salariu, a fost in anul 1930 in studiu ca si problema monedei in care acest salariu trebuia sa fie stabilit ca sa fie platit in moneda tarii.