Situatia critica a istoricului crestin

Veritas non erubescit nisi abscondi.

Leon XIII

I

"Crestinismul este o religie a istoricilor."[1] Acesta este o fraza puternica si pretentioasa dar afirmatia este corecta. Mai intai de orice crestinismul este un apel viguros la istorie, o marturisire a credintei cu privire la niste evenimente particulare din trecut, anumite date particulare ale istoriei. Aceste evenimente sunt incunostintate prin credinta ca fiind vrednice de luat in seama. Pe scurt, ele sunt identificate ca si "faptele marete ale lui Dumnezeu," Magnalia Dei. Scandalul particularitatilor, pentru a folosi fraza lui Gerhard Kittel, apartine chiar esentei mesajului crestin. Crezul crestin este intrinsec istoric. Cuprinde intreaga existenta intr-o singura schema istorica ca si o "istorie a mantuirii," de la creatie la Implinire, pana la Infricosatoarea Judecata si Sfarsitul istoriei. Accentul cade pe crucialitatea ultima a anumitor evenimente istorice, cum ar fi Intruparea, venirea lui Mesia, crucea si Invierea Sa. In conformitate se poate afirma pe buna dreptate ca "religia crestina este o invitatie zilnica la studiul istoriei."

In acest moment apar dificultatile majore. Un credincios de rand, indiferent de denominatie si traditie este cu greu constient de datoria sa launtrica de a studia istoria. Modelul istoric al mesajului crestin este evident. Dar oamenii sunt interesati mai mult de "adevarul vesnic" al acestui masaj, mai mult decat ceea ce ei ar fi inclinati sa priveasca ca si "accidentele" istoriei, chiar si atunci cand discuta faptele istoriei biblice sau istoria Bisericii. Nu puncteaza oare acest mesaj dincolo de istorie, la "viata veacului ce va sa vina?" Exista o tendinta persistenta de a interpreta faptele istoriei ca si imagini sau simboluri, ca si cazuri tipice sau exemple si de a transforma "istoria manturii" intr-un fel de paradola edificatoare tipica. Se poate trasa aceasta tendinta inapoi la veacurile primare ale istoriei crestine. In zilele noastre ne gasim in mijlocul la o intensa controvsersa tocmai cu privire la aceasta problema.

Pe de alta parte, istoricitatea esentiala a religiei crestine a fost redescoperita si reaccentuata, tocmai in ultimile decade si un imact proaspat al acestei instrospectii istorice redesteptate se resimte puternic acum in toate campurile cercetarii teologice contemporane - in exegeza biblica, in studiul istoriei crestine si liturgica, in anumite incercari moderne de "reconstuctie a crezurilor" si chiar in dialogul ecumenic modern. Pe de alta parte, pledoaria recenta pentru demitologizarea mesajului crestin este un semn amenintator a unei atitudini anti-istorice continue in anumite cercuri. Pentru ca a demitologiza crestinismul inseamna in parte tocmai dez-istoricizarea lui, in ciuda diferentei intre mit si istorie. De fapt, pledoaria moderna nu este decat o noua forma de liberalism teologic, care cel putin pentru Epoca Iluminismului a incercat persistent sa desparta crestinismul de contextul si implicatie istorice, pentru a-i detecta "esenta" perena ("das Wesen des Christentums") si de a renunta la acoperamintele istorice. Paradoxal, rationalistii Iluminismului si Pietistii devotati a unor grupari diferite, la fel ca si misticii visatori au lucrat in spre acelasi scop. Impactul idealismului german, in ciuda aparitiei sale istorice a avut in cele din urma acelasi efect. Accentual a fost mutat din faptele "externe" ale istoriei pe experienta "launtrica" a credinciosilor. In interpretarea sa, crestinismul a devenit o "credinta a experintei," o mistica, etica si chiar una intelectuala. S-a simtit ca istoria este chiar irelevanta.

Istoricitatea crestinismului s-a redus la incunostintarea unei "semnificatii istorice" permanente a anumitor idei si principii, care au originat sub aceleasi conditii particulare ale timpului si spatiului, dar care nu au fost in nici un fel intrinsec legate de ele. Persoana lui Iisus Hristos si-a pierdut crucialitatea in aceasta interpretare, desi mesajul sau a fost pana la un anumit moment mentinut si pastrat.

Acum este evident ca aceasta atitudine anti-istorica a fost o forma particulara a unui istorism acut, adica, o interpretare specifica a istoriei, in acre istoricul a fost considerat ca ceva accidental si indiferent. Marea majoritate a argumentelor liberale au fost si inca mai sunt, istorice si critice, desi in spatele lor se poate detecta cu usurinta niste prejudicii istorice definite sau preconceptii. Studiul istoriei a fost cultivat viguros de scoala Liberala daca numai pentru a dicredita istoria, ca si un domeniu al relativitatii sau ca si o poveste a pacatului si esecului si in cele din urma interzicerea istoriei din campul teologic. Acest "abuz al istoriei" de catre liberali au facut chiar si folosirea "cuvinciosa" a istoriei in teologie a fi suspecta in cercurile conservatoare. Era oare firesc sa facem adevarul etern al crestinsimului dependent in orice fel de datele istoriei, care este prin natura, inextricabil contingenta si umana? Pentru acest motiv Cardinalul Manning a denuntat orice apel la istorie sau "antichitate" ca fiind un act de "tradare si erezie." El a fost destul de formal in acest moment: pentru el Biserica nu ar nici un fel de istorie. Biserica locuieste intr-un prezent continuu.[4]

In cele din urma - s-ar intreba unii destul de persistent - putem oare cunoaste istoria, adica trecutul? Cum putem discerne cu orice masura de a avea securitate ceea ce s-a intamplat in trecut? Cunostintele noastre despre trecut sunt atat de variate si schimbatoare de la o generatie la alta si difera chiar de la un istoric la altul. Sunt ele ceva mai mult decat opinii subiective, impresii sau interpretari? Posibilitatea oricarei cunostinte istorice pare a fi compromisa de exploatarile sceptice ale celor invatati. Se pare ca nici chiar Biblia nu mai poate fi considerata ca si o carte a istoriei, desi poate fi pastrata ca si o paradigma a maririi si milei vesnice a lui Dumnezeu. Mai mult chiar daca admitem ca crestinii sunt prin vocatie istorici, se poate afirma ca ei sunt inclinati sa fie niste istorici rai sau niste istorici pe care nu ne putem baza, din moment ce ei sunt dedicati unui anumit crez in avans. Este in deobste acceptat faptul ca principala virtute a unui istoric este impartialitatea sa, libertatea de sa fata de toate preconceptile sale, Voraussetzungslosigekeit. Bineinteles ca, daca crestinii sunt credinciosi si practicanti nu se pot dispensa constient din cauza prejudecatilor lor, chiar daca ei reusesc sa-si pastreze integritatea si onestitatea lor intelectuala. Crestinii prin chiar actul credintei si supunerii lor sunt dedicati unei interpretari particulare a insusi procesului istoric, luat ca si intreg. In acest sens, lor le este atribuit imediat si inevitabil un prejudiciu. Ei nu pot fi critici radical. Ei nu ar fi deacord, de exemplu, sa manuiasca cartile lor sfinte ca si "literatura pura" si nu ar citi Biblia ca si o "epica" a evreilor. Ei nu si-ar preda crezul lor crucialitatii unice a lui Iisus Hristos. Ei nu ar fi deacord sa scoata elementul "supranatural" din istorie. Sub aceste conditii, este posibil orice studiu impartial si critic al istoriei? Pot crestinii sa continue ca si crestini in exercitatea profesiei lor? Cum isi pot justifica eforturile lor? Pot ei sa divorteze de munca lor profesionala, ca si istorici, din convingerile lor religioase si sa scrie istorie la fel cum o face oricine ca si cand ei ar fi informati de credinta?

Cel mai usor raspuns la aceasta intrebare este sa declari ca toti istoricii sunt premeditat inclinati la prejudiciu. O istorie fara prejudecati este pur si simplu imposibila si de fapt nu exista.[5] De fapt, istoricii "evolutionari" sunt evident mai putin dedicati decat cei care cred in revelatia Biblica, doar ca ei sunt dedicati unui alt prejudiciu. Ernest Renan si Julius Wellhausen nu au fost cu nimic mai dedicati decat Ricciotti sau Parintele Lagrange si Harnack si Bauer cu nimic mai putin decat Bardy sau Lebreton si Reitzenstein si Frazer cu nimic mai putin decat Dom Odo Castel si Dom Gregory Dix. Doar ca ei au fost dedicati unor lucruri diferite. Se stie prea bine ca evidenta istorica poate fi intoarsa si distorsionata prin tot felul de preconceptii "critice", chiar mai mult decat a fost facut uneori in supunerea fata de "traditie."

Acest fel de acord orisicum este foarte ambiguu si lipsit de concluzii. El ar conduce in cele din urma la un scepticism radical si ar discredita studiul oricarui fel de istorie. El permite o predare totala al tuturor pretentilor si sperantelor pentru orice fel de cunostinte istorice de incredere. Orisicum se pare ca in intreaga discutie se opereaza de obicei cu o conceptie destul de reprobabila a studiului istoric, cu o conceptie derivata dintr-o alta arie de studiu si cercetare, indiferent de caraterul specific al subiectului studiului. Aceasta este o presupozitie gratuita, o prejudecata care nu trece dincolo de testul critic si care de fapt a fost viguros contestata, in decadele recente de istorici si filosofiei. In orice caz, avem, mai intai de orice de definit natura si caracterul specific al "istoricului" si in ce fel si in ce maniera acest subiect specific poate fi ajuns si inteles. Trebuie definit telul si scopul studiului istoric si apoi sa desemnam metodele prin care acest tel sau aceste teluri pot fi dobandite cuvincios. Numai in aceasta perspectiva poate intrebarea "impartialitatii" si "prejudiciului" sa fie intrebata si sa i se raspunda inteligent.

II

Studiul istoriei este o straduinta ambigua. Obiectul ei este ambiguu. Istoria este studiul trecului. Strict vorbind, avem de a face in acelasi timp cu scopul ingust al interogatiei.  Intradevar istoria este studiul trectului uman. O ecuatie a istoriei umane si o istoria naturala ar fi o presupozitie nedorita sau o optiune. S-a facut multa discrepanta studiului istoriei de astfel de spresupozitii naturaliste, care permit in cele din urma negarea oricarui caracter specific al existentei umane. Orisicum, "trecutul" prin sine nu poate fi "observat" direct. El a trecut si prin urmare nu ii este oferit direct orice fel de "experienta posibila" (pentru a folosii fraza lui John Stuart Mill). Cunoasterea trecutlui este necesar indirecta si inferentiala. Aceasta este intotdeauna o interpretare. Trecutul poate fi numai "reconstruit." Este oare aceasta o datorie posibila? Punctul sau de inceput este totdeuna in prezent, caruia el ii apartine. El priveste inapoi. Punctul sau de inceput sunt "sursele," sursele primare. Din ele si pe autoritatea lor, el incepe sa "recupereze" trecutul. Procedura sa depinde de natura si caracterul informatilor sale, de sursele sale.

Care sunt aceste surse? Ce face un anumit lucru o sursa pentru istoric? Intr-un anumit sens, apropae orice, omnis res sciblis poate servi ca si o sursa istorica, cu pretentia ca istoricul sa stie cum sa o foloseasca, cum sa citeasca evidenta. Pe de alta parte, nici un lucru nu este o sursa istorica, chiar si cronica sau o povestire sau chiar si o autobiografie. Sursele istorice exista numai in contextul cercetarilor istorice. Lucrurile sunt mute in sine, chiar si textele si discursurile: ele vorbesc numai atunci cand sunt intelese; ele pretind raspunsuri numai atunci cand sunt examinate, la fel cum martorii sunt examinati, atunci cand se intreba anumite lucruri cuvincioase. Prima regula a destoiniciei istorice este tocmai de a examina incrucisat martorii, a intreba intrebari decente si a forta moastele si documentele sa raspunda. In admirabila si mica sa carte, Apologie pour l'Histoire, ou Metier d'Historien, Marc Bloch ilustreaza aceasta regula prin niste exemple convingatoare.

"Inainte de Boucher de Partes, la fel ca si in zilele noastre, au existat multe artifacte de cremene in aluviul Sommei. Orisicum, nu a existat nimeni care sa caute raspunsuri si prin urmare nu a existat nici o preistorie. Ca si un medievalist batran, nu stiu nimic mai bun de citit decat un cartular. Aceasta deoarece stiu numai dece trebuie sa intreb. O colectie de inscriptii romane, pe de alta parte mi-ar spune putine. Stiu mai mult sau mai putin cum sa le citesc, dar nu cum sa le examinez incrucisat. In alte cuvinte, orice cercetare istorica presupune ca inversigatia are o directie chiar de la inceput. La inceput trebuie sa fie Duhul calauzitor. Observatia pasiva, chiar presupunand ca un astfel de lucru este posibil, nu a produs nimic constructiv oricarei stiinte.[6]

Aceasta remarca a unui carturar constient si critic este o revelatie. Ceea ce sugereaza el de fapt este ca orice cercetare istorica este "prin definitie," ca si o cercetare adevarata un "prejudiciata" chiar de la inceput - prejudiciata din cauza faptului ca a fost directionata. Altcumva nu ar exista nici un fel de cercetare si lucrurile ar fi ramas tacute. Numai in contextul unei cercetari ghidate vorbesc "sursele" sau numai cand ele sunt exorcizate de mintea inchizitiva a istoricului. Chiar si in stiintele experimentale, faptele nu vorbesc niciodata despre sine, ci numai in procesul si in contextul unei cercetari directe. Nici un proces istoric nu poate fi inscenat, decat daca un "experiment al mintii" a fost indeplinit mai inainte de explorator.[7] Observatia prin sine este imposibila fara interpretare sau mai bine spus fara intelegere.

Studiul istoriei a fost grav handicapat de o conceptie lipsita de critica si "naturalista" a surselor istorice. Ele au fost gresit interpretate ca si entitati independente care au existat mai inainte si in afara de procesul studiului istoric. O datorie falsa a fost consecvent impusa asupra istoricului: s-a presupus ca el poate gasi istoria in surse tratandu-le ca si "lucruri." Nimic bun nu ar iesi dintr-o astfel de sarguinta decat numai o pseudo-istorie, o istorie facuta din "foarfece si carton,"[8] o "istorie lipsita de problema istorica insesi" dupa cum apt a exprimat stilat acest lucru Benedetto Croce. Anumiti istorici au cautat deliberat sa se reduca pe sine la rolul unor reporteri, dar chiar si reporterii trebuie sa fie interpretativi si selectivi, daca vor sa fie pe inteles. De fapt, sursele istorice nu pot fi manuite pur si simplu ca si niste "moaste," "urme" sau "imprimari" ale trecutului. Functia lor in cercetarea istorica este cat se poate de diferita. Ele sunt mai mult niste marturii decat urme. Nici o marturie nu poate fi afirmata cu exceptia celor care se afla in procesul interpretarii. Istoria nu este nici un fel de colectie de afirmatii factuale, nici o compilatie de noutati si date chiar daca toate datele au fost critic stabilite si verificate. Cel mai bun catalog al unui muzeu de arta nu este istoria artei. Un catalog al manuscriselor nu este o istorie a literaturii, nici macar o istorie in scris. Istoria nu este nici o cronica. In fraza subtila a lui Benedetto Croce, o cronica este "un cadavru al istoriei," il cadavere. O cronica este "un lucru" (una cosa), un compex de sunete si alte semne. Istoria este o "fapta a duhului," un atto spirituale. "Lucrurile" devin "surse" numai in procesul cunoasterii, atunci cand se afla in legatura cu intelectul iscoditor al studentului. Afara din acest process suresle istorice pur si simplu nu exista.

Intrebarea ridicata de un istoric se refera la sens si semnficatie. Lucrurile sunt tratate ca si semen si marturii a intregii realitati trecute, nu ca si moaste sau imprimari. Cu adevarat numai semnele pot fi interpretate si nu "faptele pure," din moment ce problema despre inteles arata in dincolo de datul pur. Exista lucruri nesemnificative si lipsite de inteles si ele nu pot fi interpretate si intelese deloc, tocami fiindca ele sunt lipsite de sens, la fel cum intr-o conversatie am putea sa nu intelegem anumite remarci cazuale, care nu erau intentionate sa convearga nici un mesaj. Cu adevarat, cunoasterea istorica este un fel de conversatie, un dialo cu cei din trecut a ceri viata, ganduri, sentimente si decizii se straduie sa le descopere istoricul, prin documente prin care ele sunt marturisite si semnificate. In confromitate, putem sa concluzionam din anumite fapte, cuvinte sau sentimente, ca dintr-un semn al intelesului, numai daca si atunci cand aceste obiective luate ca si lcururi pot fi tratate cuvincios ca si semen, adica, ca si purtatoare de inteles, numai cand si daca putem presupune rezonabil ca aceste lucruri au dimensiune a adncului, o dimensiune a intelesului. Lor nu le atribuim nici un inteles: ar trebui sa detectam intelesul. Exista inteles in anumite lucruri, in sursele si documentele noastre, numai atat cat in spatele lor suntem desemnati sa asumam existenta altor fiinte inteligente.

In conformitate istoria este un studiu al trectului uman, nu al oricarui trecut. Numai omul are istorie, in intelesul strict al cuvantului R. G. Collingwood elaboreaza acest punct de vedere cu mare claritate. O similaritate apropiata intre  munca unui areologist si ce a unui paleontolog este evidenta: amandui sunt sapatori. Totusi, telurile lor sunt cat se poate de diferite. "Folosirea arheologistului de moaste stratificate depinde de puterea lui de ai convinge pe oameni ca sunt artifacturi ce slujesc scopuri umane si astfel sa exprime o cale particulara in care oamenii au gandit despre viata lor proprie." In studiul naturii, pe alta parte, nu exita nici o astfel de distinctie intre "exteriorul" si "interiorul" datelor. "Pentru omul de stiinta, natura este totdeauna pur si simplu un "fenomen," nu in sensul ca este o realitate defectiva, ci in sensul ca este un spectacol prezentat in fata observatilor lui intelectuale; timp in care evenimnetele istoriei nu sunt doar simple fenomene, nu sunt doar simple spectacole pentru contemplatie, ci lucruri la care istoricul se uita, nu la, ci prin ele pentru a discerne gandul din ele." Documetele istorice pot fi interpretate ca si semne fiindca sunt incarcate de inteles, ca si expresii si reflectii, deliberate sau spontane, ale vietii si sarguintelor umane.

Acum, acest inteles este disponibil pentru altii numai in masura in care o identificare suficenta poate fi dobandita intre interpretator si cei ale caror ganduri, actiuni sau obiceiuri le interpreteaza. Daca acest contact, pentru orice motiv nu a fost stabilit sau nu poate fi stabilit de loc, nu este posibila nici o intelegere si nici un inteles nu poate fi solicitat chiar daca documentele sau relicvele sunt pline de inteles, ca si in cazul unui manuscris indescifrabil. Din nou, "marturiile"pot fi gresit interpretate sau prost intelese la fel cu se poate intampla ca sa nu ne intelegem bine in conversatile actuale si gresim in a gasii un "limbaj comun" - atunci nu mai este posibila nici o comunicare; la fel cum s-ar putea sa interpretam gresit un text strain, nu numai fiindca facem greseli in traducere, ci fiindca gresim sa intram congenital in lumea launtrica a acelor persoane ale caror marturii le descifram. Un Einfühlung in marturie este o prerechizita evidenta pentru intelegere. Ne descifram unul altuia cuvintele chiar intr-o conversatie obisnuita si uneori gresim sa dobandim un rezultat semnificativ. Problema semnanticii, adica a comunicatiei inteligente - o comunicatie intre fiinte inteligente - este inerenta in tot procesul interpretarii istorice. In fraza lui Ranke, "istoria incepe doar cand monumentele devin inteligibile." Ar trebui sa mai adaugam ca doar "documetele inteligibile" sunt, in sens deplin, documnete istorice, surse istorice - dupa cum s-a exprimat H. I. Marrou, "dans la measure où l'historien peut et sait y comprendre quelque chose." Consecvent persona interpretatorului apartine procesului actual al interpretarii cu nimic mai putin decat datele care trebuie interpretate, la fel cum ambii parteneri sunt esentiali pentru un dialog reusit. Nici o masura nu este posibila fara o are care masura de "congenialitate," de simpatie duhovniceasca sau intelectuala, fara o intalnire reala a mintilor. Collingwood este correct atunci cand arata ca:

Cercetarea istorica descopera istoricului puterea mintii sale proprii . Oridecateori istoricul descoepra probleme inteligibile, el a descoeprit o limitatie a mintii sale, el a descoeprit ca exista anumite cai in care el nu este sau mai bine spus nu mai este inca sau nu mai este totusi capabil sa gandesca. Anumiti istorici, uneori generatii intregi de istorici g'sesc anumite perioade din istorie fara nici un interes si le numesc epoci intunecate; dar astfel de fraze nu ne spus nimic despre acele veacuri insesi, desi ne spun enorm de mult despre persoanele care l-au folosit, adica faptul ca ele nu sunt capabile sa re-gandeasca gandurile care le-au fost fundamentale vietii lor.

Este prima regula a adevaratei exegeze: trebuie sa cuprindem mintea scriitorului, trebuie sa descoeprim ceea ce intentiona sa spuna. Fraza sau toata povestirea poate fi gresit inteleasa atunci cand nu reusim sa o cuprindem sau atunci cand citim gandul nostru propriu in text. Nici o propozitie si nici textul nu trebuie sa fie redus ca fiind "lipsit de inteles" pur si simplu fiindca nu reusim sa ii detectam intelesul. Citim gresit textul numai cand il luam literar adica metaforic si atunci cand interpretam ceea ce a fost intentionat sa fie o povestire actuala ca si parabola.

Nu poti afla ceea ce vrea un om pur si simplu studiind afirmatile sale vorbite sau scrise, desi el a vorbit sau scris cu o conducere perfecta a limbii si a fost perfect adevarat in intentile sale. Cu scopul de a fala intelesul sau trebuie sa stii care a fost intrebarea (o intrebare in mintea sa si presupusa de el ca fiind a ta) careia lucrul pe care l-a spus sau l-a scris a cerut un raspuns.[15]

Acest lucru este adevarat cu privire la conversatile noastre actuale, in intercursul vietii noastre curente. Acest lucru este adevarat cu privire la studiul nostru despre sursele istorice. Documentele istorice sunt documente ale vietii.

Fiecare istoric incepe lucrarile sale cu anumite dati. Apoi, printr-un efort al cercetarii si al mintii sale inchizitive el le intelege ca si "marturii" sau "comunicari" din trecut, ceea ce inseamna semne pline de inteles. Prin puterea acestei intuitii intelectuale, el cuprinde intelesul acestor semne si recupereza astfel intr-un act de "imaginatie inductiva," asezamantul comprehensiv in care toate datele sale de acoperire sunt integrate intr-un tot coerent si inteligibil. Exista un element inevitabil al ghicitului sau mai bine spus o "indumnezeire," in acest proces de intelegere, la fel cum este inevitabil un anumit element de ghicit in fiecare incercare de a intelege alta persoana. O lipsa de ghicire congenitala sau simpatie imaginativa ar putea face orice fel de conversatie imposibila, din moment ce nu s-a stabilit nici un contact al mintilor ca si cand participantii ar vorbii in limbi, astfel incat enunturile unei persoane sa nu devina mesajele altora. Intr-un anume sens, orice act de intelegere este un "experiment mental" si prin urmare orice fel de indumenzeire este un element inseparabil. Indumnezeirea este un fel de viziune mentala, un act indivizibil al introspectiei, un act al "fanteziei," inspirat si controlat de intregul experientei dobandite. S-ar putea sugera ca este un act "fantastic," dar este o fantezie de un fel special. Aceasta este o fantezie cognitiva dupa cum s-a exprimat Benedetto Croce si dupa cum explica el destul de elocvent, fara ea cunoasterea istorica este pur si simplu imposibila: senza questa ricostruzione o integrazione fantastica non e dato ne scrivere storia, ne leggerla e intenderla. Este dupa cum spune el o "fanteziein gandirie" (la fantasia nel pensiero e per pensiero), o "concretitudine a gandirii" care implica judecata si este prin urmare logic disciplinata si controlata si prin umrmare distinsa de orice fel de licenta poetica.[16] "Intelegerea este Interpretare, fie a cuvantului vorbit sau a evenimentelor pline de inteles," dupa cum s-a afirmat de F. A. Trendelenburg: Alles Verstandniss ist Interpertation, sei es des gesprochnen Wortes oder des sinncollen Erscheinungen selbst. Arta ermeneuticii este miezul mestesugului istoric. Dupa cum bine s-a exprimat un carturar rus, "trebuie sa observam pe cum citim si sa nu citim in timp ce obervam." "A citi," fie ca textele sau evenimentele insele, inseamna a "intelege," a cuprinde intelesul inerent si intelegerea intelectului nu poate fi trecuta cu vederea din procesul intelegerii din moment ce cititorul nu poate fi eliminat din procesul citirii.

Istoricii trebuie sa fie critici cu privire la ei insesi, probabil chiar si mai critici cand vine vorba despre ei insisi decat sursele lor, din moment ce sursele sunt cum sunt, adica, "surse," tocmai in proportia intrebarile pe care le adreseaza istoricul. Dupa cum spune H. I. Marrou, "un document este inteles tocmai in masura in care gaseste un istoric capabil de a aprecia cel mai adanc natura si scopul," dans la mesure où il se rencontrera un historien capable d'apprecier avec plus de profondeur sa nature et sa portée.[19] Acum, acest fel de intrebari intrebate de un anumit istoric depinde in cele din urma de statutul sau,de personalitatea sa totala,d e dispozitile si interesurile sale, de amplitudinea viziunii sale, chiar si de simpatiile si antipatiile sale. Nu trebuie sa uitam ca toate actele intelegerii sunt, strict vorbind, personale si numai in capacitatea sa de acte personale ele pot avea o relevanta si valoare existentiala. Trebuie sa verificam, sever si strict prejudicile si presupozitile, dar nu trebuie sa incercam niciodata sa ne golim mintea de toate presupozitile. O astfel de incercare ar fi o sinucidere a mintii si poate fi emisa numai intr-o senilitate totala a mintii. O minte stearpa este intradevar inevitabil sterila. Indiferenta sau neutralitatea si lipsa de decizie nu sunt virtuti ci vicii intr-un istoric la fel de bine ca intr-un critic literar, orcat de mult am pretinde "obiectivitate." Intelegerea istorica este in cele din urma un raspuns inteligent la provocarea surselor, o descifrare a semnelor. O anumita masrusa a relativitatii este inerenta in toate relatile personale. Relativitatea este simplu un conglomerat de relatii.

Scopul ultim al cercetarii istorice nu este stabilirea anumitor factori obiectivi, ca si date, locuri, numere, nume si alte asemenea orcat de mult acestea ar fi indispesabile si preliminare, ci in intalnirea cu fiintele vii. Fara indoiala, faptele obiective trebuie sa fie mai intai stabilite cu grija, verificate si confirmate dar acesta nu este telul final al istoricului. Istoria este precis, pentru a cita pe H. I Marrou inca odata, "o intalnire cu celalalt" - l'histoire est rencontre d'autrui.[20] O minte ingusta si goala este un obstacol in fasa acestei intalniri, la fel cum ele sunt in toate relatile umane. Istoria, ca si subiect de studio, este istoria fiintelor umane, in relatia lor mutuala, in conflictele si contactele lor, in intercursul lor istoric si in solitudinea si instrainarea lor, in aspiratile lor inalte si in depravarea lor. Numai barbatii traiesc in istorie - adica taiesc, se misca si tanjesc, creaza si distrug. Numai barbatii sunt fiinte istorice in sensul deplin al cuvantului. In intelegerea istorica noi stabilim contacte cu oamenii, cu gandurile si sarguintele lor, cu lumea lor launtrica si actiunile lor interne. In acest sens, Collingwood a fost fara indoiala veridic in insistenta sa ca "nu exista evenimente simple in istorie."

Analiza: Europa - regiuni si tari - relieful, clima, hidrografia, vegetatia Referat: Asia

Ceea ce este numit gresit un "eveniment" este de fapt o actiune si exprima un anumit gand (intentie, scop) al agentului sau; afacerea istoricului este sa identifice aceasta gandire."[21]

In acest sens Collingwood a insistat ca "istoria cuvincioasa este istoria gandirii." Ar fi nepotrivit sa eliminam aceasta afirmatie ca fiind un intelectualism prostesc, ca si o fantoma nedorita apartinand unui hegelianism obsolet. Accentul lui Collingwood nu se axeaza prea mult pe gandire in sine, ci pe caracterul inteligent si pe plin de scop al actiunii si vointei umane. In istorie nu exista numai intamplari si evenimente, ci actiuni si sarguinte, fustrari si izbanzi. Acestea nu fac nimci decat sa ofere sens existentei umane.

In ultima instanta, insista Collingwood, "adevarata istorie este istoria gandirii." Ar fi nepotrivit sa neglijam aceasta pretentie ca fiind un simplu intelectualism, ca si o fantoma nebinevenita a unui hegelianism obsolet. Accentul pus de Collingwood nu sta prea mult pe gandire, ci pe caracterul inteligent si plin de scop al vietii si actiunii umane. In istorie, nu exista doar intamplari si evenimente, ci si actiuni si sarguinte, impliniri si fustrari. Acestea nu fac decat sa ofere inteles existentei umane.

In ultima instanta, istoria este istoria omului, in ambiguitatea si multiplicitatea existentei sale. Aceasta constituie caracterul specific al cunoasterii si cognitiei istorice. In conformitate metodele trebuie sa fie proportionale cu scopul. Acest lucru a fost adesea ignorat in epoca unui pozotivism militant si doctrinar si este inca uitat in timpul nostru. Cunoasterea obiectiva, more geometrico, este imposibila in istorie. Aceasta nu este o pierdere, din moment ce cunoasterea istorica nu este o cunoastere a obiectelor, ci tocmai o cunoastere a subiectelor - a "co-persoanelor," a "co-partenerilor" in incercarile vietii. In acest sens, cunoasterea istorica, este si trebuie sa fie, o cunoastere existentiala. Aceasta cosntituie o separatie radicala intre "studiul duhului" si "studiul Naturii," intre die Geisteswissenchaften si die Naturwissenschaft.[22]

III

S-a afirmat de multe ori, in special de catre istoricii scolii vechi, ca istoricii sunt condusi, in ultima instanta, in studiul lor, de dorinta "de a cunoaste trecutul ca si un cum ar cunoaste un martor ocular," adica, a devenii, intr-un anume fel, doar un "martor" la evenimentele trecute.[23] De fapt acest lucru este tocmai ceea ce nu poate face istoricul si nu o face niciodata si nu ar trebui niciodata sa incerce sa faca, daca el chiar vrea sa fie istoric. Mai mult nu este sigur in nici un fel daca un martor ocular al unui eveniment il si "cunoaste" cu adevarat, ii si intelege semnificatia si intelesul. Ambitia de a actiona o datorie imposibila si contradictorie a aceea ce face un istoric, daca el face o lucrare istorica. Faimoasa fraza a lui Leopold von Ranke care sugereaza ca isotricii "tanjesc sa cunoasca trecutul real" - wie es eigentlich gewesen - a fost destul de abuzata. Mai intii de orice, nu este corect sa facem dintr-o remarca cazuala a marilor maestrii ai istoriei o afirmatie de principiu. In orice caz, in munca sa proprie, Ranke nu a urmat niciodata aceasta prescriptie preferata a sa si a fost intotdeuna ceva mai mult decat un simplu cronicar. El tindea intotdeuna in spre o interpretare. Evident istoricii, vor sa stie ce s-a intamplat, dar ei vor sa stie intr-o anumita perspectiva. De fapt este singurul lucru pe care pot sa-l dobandeasca. Ne putem amintii chiar si trecutul nostru imediat, dupa cum l-am trait, fiindca daca ne-am amintit si nu am visat numai, ne amintim evenimentele trecute intr-o perspectiva, impotriva unui trecut schimbat al experientei noastre imbogatite. Collingwood a descris istoria ca si o "re-actualizare a experientei trecute" si exista ceva adevar in aceasta descriere, in masura in care aceasta "reactulizare" este un moment integral al "intelegerii identificarii" care este indispesabila oricarei conversatii. Nu trebuie sa gresim in gandire impropriidu-ne gandirea altora. Collingwood spune ca obiectele gandirii istorice sunt "evenimente care s-au terminat de intamplat si conditii care nu mai sunt existente," adica, acele evenimente care "nu mai sunt perceptibile." Istoricii privesc la trecut intr-o perspectiva, de la distanta. Ei nu intentioneaza sa reproduca un eveniment trecut. Istoricii vor sa stie trecutul tocmai ca si trecut si in contextul evenimentelor mai tarzii. "Une temps retrouvé," adica un eveniment capturat intr-o imaginatie intelectuala este tocmai "un temps perdu," adica ceva care cu adevarat a trecut ceva care a fost realmente pierdut si numai pentru acest motiv si in aceasta capacitate pentru "un moment pierdut" poate fi cercetat si redescoperit.

Viziunea istorica este intotdeauna o viziune retrospectiva. Ceea ce a fost un viitor pentru oamenii trecutului este acum pentru istoricii un trecut. In acest sens, istoricii stiu mai mult despre trecut decat erau capabili oamenii trecutului sa stie despre ei insisi. Istoricii sunt constienti de impactul trecutlui, de anumite evenimente trecute, de prezent. Ca si istorici nu suntem capabili sa vizualizam mareata Pentekontaetia a lui Pericle, cu exceptia perspectivei unui blestem subsecvent si a colapsului democratiei ateniene. In orice caz, o astfel de incercare chiar daca ar fi posibila (ceea ce nu este adevarat), nu ar fi in nici un sens o sarguinta istorica. O perspectiva si un context sunt factori constitutivi pentru toate intelegerile si prezentarile istorice adevarate. Nu il putem intelege pe Socrate propriu si istoric daca ignoram impactul provocarii si gandirii sale, dupa cum s-a manifestat ea in dezvoltarile ulterioare ale filosofiei grecesti. Intradevar am stii mai putine despre "adevaratul" Socrate" daca ne-am sargui sa-l vedem pe el in vacuo si nu impotriva trectului sau istoric total, care pentru noi include ceea ce pentru Scorate a fost inca un viitor nerealizat si imposibil de anticipat.

In cele din urma, istoria nu este nici spectacol si nici panorama, ci un proces. Perspcetiva timpului, a timpului concret, plin de evenimente, oferindu-ne sensul directiei care lipsea probabil in chiar evenimnte, dupa cum s-au intamplat ele. Bineinteles putem face un efort sa uitam sau sa ignoram ceea ce stim, adica perspectiva. Daca cineva poate realize asa ceva este indoielnic. Dar chiar si daca acest lucru ar fi posibil oare ar fi aceasta o incercare istorica? Dupa cum s-a afirmat recent, "a incerca sa te faci contemporan cu evenimentele si oamenii acelei istorii despre care se scrie, inseamna, in cele din urma, a te pune in pozitia care exclude istoria." Nu exista nici o istorie fara un restrospect, adica, fara perspectiva.[28]

Fara indoiala retrospectiva isi are propriile pericole. Ne poate expune la "iluzii optice." In restrospectiva, putem descoperii in trecut "prea multe" nu numai daca se poate intampla sa citim in evenimentele trecute, ci deasemenea fiindca dintr-un anumit punct de vedere anumite aspecte ale trecutului ar putea fi vazute intr-o forma exagerata si distorsionata. Am putea fi ispititi sa exageram nepoliticos si iesit din proportii rolul si impactul anumitor personalitati particulare si institutii istorice, deoarece imaginile lor au fost magnificate disproportional in intelegerea noastra a perspectivei prin care obisnuim sa ii privim. Mult prea adesea perspectiva ni se impune asupra noastra: nu ne putem schimba pozitia. Am putea fi ispititi sa stabilim stramosi gresiti ai ideilor si curentelor, inlocuind gresit similaritatile cu legaturi cazuale actuale, dupa cum s-a realizat mai mult decat odata in istoria crestinismului primar si cu adevarat in multe alte campuri. Pe scurt, am putea sa ne uitam la trecut intr-o perscpetiva gresita, fara sa o cunoastem si fara nici o metodologie de a ne corecta viziunea noastra. In orice caz, perspetiva noastra este intotdeauna limitata fiindca niciodata nu putem avea o perspectiva totala. Totusi, pe de alta parte, nu putem vedea trecutul fara nici o perspectiva. Intradevar, telul ultim al istoricului este sa inteleaga tot contextul, cel putin intr-un "camp particular care este explicatoriu prin sine si inteligibil," un camp al cercetarii (dupa fraza lui Toynbee). Evident, acest camp nu este dobandit niciodata si pentru acest motiv toate interpretarile istorice sunt intrinsec provizionale.

Istoricul nu este niciodata multumit cu o viziune fragmentara. El tinde sa descopere sau sa presupuna mai multa ordine in fluxul evenimentelor decat probabil a existat in realitate. El tinde sa exagereze coeziunea unor aspecte variate ale trecutului. Dupa cum descrie H. I Marrou procedura istoricului, el se straduieste, de dragul inteligibilitatii, sa substituie o "viziune ordonata," une vision ordonée, acelui "praf de fapte mici" din care pare sa consiste evenimentul actual.[29] Nici un istoric nu rezista sa faca asa si nici un istoric nu poate evita sa faca asa. Orisicum, in acest punct trebuie sa se exercite o precautie desavarsita. Istoricii sunt intotdeuna in pericolul de a suprarationaliza fluxul istoriei. Mult prea adesea in loc de oameni vii, instabili si niciodata "copti deplin," istoricii descriu caractere fixe, la fel ca si niste indivizi in pozitii caracteristice. Este mai mult sau mai putin ceea ce fac uneori pictorii de portrete si prin acest procedeu ei pot dobandii impresivitate si pot converge o viziune. Aceasta a fost metoda istoricilor antici de la Tucitide la Polybius si Tacitus. Aceasta este ceea ce a descris Collingwood ca si "substantialismul" istoriografiei antice si a fost ceea ce a facut acea istoriografie in opinia sa, "neistorica." Aceiasi metoda a fost folosita persistent de multi istorici moderni. Ar fi destul sa mentionam pe Mommsen (in a sa Istorie Romana), George Grote, Taine, Ferrero. In aceiasi categorie apartin numeroasele istorii ale lui Hristos din istoriografia moderna de la Keim la Albert Schewitzer. Intr-un anume sens, acesta este un procedeu legitim. Un istoric tinde sa depaseasca, intr-o imagine sintetica, compelxitatea empirica si de multe ori chiar si confuzia faramelor si evenimentelor si sa le organizele intr-un tot coerent si astfel sa lege multiplicitatea intamplarilor in unitatea unui caracter. Acest lucru este arareori facut intr-un mod logic, de o reconstructie rationala. Istoricii actioneaza mai mult ca si artisti inductivi, merg dupa intuitie. Istoricii au propriile lor viziuni. Dar acestea sunt viziuni transformatoare. Prin aceasta metoda au fost create toate generalizarile majore ale istoriografiei noastre: mintea elenista; omul medieval; burgheizia si cele asemenea. Nu ar fi corect sa contestam relevanta acestor generalizari categorice, care trebuie sa fie clar distinse de generalizarile generice. Totusi, ar fi precar sa pretindem ca aceste "tipuri" generalizate exista cu adevarat, adica, exista in timp si spatiu. Ele sunt viziuni valide, la fel ca si portretele artistice si prin urmare ele sunt unelte indispesabile de intelegere. "Oamenii tipici" sunt diferiti de oamenii reali ai carnii si sangelui. De un caracter similar sunt generalizarile noastre sociologice: orasul stat al Greciei antice; societatea feudala; capitalismul; democratia si asa mai departe. Principalul pericol al tuturor acestor generalizari este ca ele accentuiaza "necesitatea" launtrica a unui curs particular de comportament. Un om ca si "tip" sau ca si "caracter," pare a fi predestinat sa se comporte in acest fel "tipic." Se pare ca exista un model tipic de dezvoltare pentru fiecare societate umana. Este natural ca in timpul nostru mirajul "inevitabilitatii istorice" sa fie expus si dezaprobat, ca si un factor de distorsiune al interpretatiei noastre istorice. Intradevar exista un determinism inerent in toate aceste imagini tipice si categorice. Ele nu sunt cu nimic mai mult decat o stenografie pentru "praful faptelor." Istoria actuala este fluida si flexibila si in cele din urma imprevizibila.

Tendinta in spre determinism este cumva implicata in metoda sinelui retrospectiv. In restrospectiva putem percepe logica evenimentelor, care se desfasoara intr-o ordine obisnuita, in conformitate cu un plan care poate fi recunoscut, cu o pretentie necesara launtric, astfel incat putem avea impresia ca intradevar nu s-ar fi putut intampla altcumva. Contingenta ultima a procesului este ascunsa in scheme rationale si uneori este eliminata deliberat. Astfel, evenimentele isi pierd eventualitatea lor si par a fi mai mult stadii inevitabile ale dezvoltarii si decadentei, ale ridicarii si caderii, in conformitate cu un model ideal fix. De fapt, exista mai putina consistenta in istoria actuala decat apare in schemele noastre interpretative. Istoria nu este o evolutie si cursul actual al evenimentelor nu urmareste modele si schemele evolutionare. Evenimentele istorice sunt ceva mai mult decat intamplari; ele sunt actiuni sau complexe de actiuni. Istoria este un camp al actiunii si in spatele evenimentelor stau agenti, chair si atunci cand acesti agenti isi pierd dreptul la libertate si urmeaza un model sau o rutina sau sunt condusi de patimi oarbe. Omul ramane un agent liber chiar si in legaturi. Daca am folosii un alt termen biologic, am putea descrie istoria mai mult ca si epigeneza decat ca si "evolutie," din moment ce evolutia implica intotdeauna un anumit fel de "pre-reformare" si "dezvoltarea" nu este nimic altceva decat o dezvaluire a "structurii."[32] Intotdeauna exista un pericol ca am putea gresii viziunile noastre conceptuale pentru realitatile empirice si am putea vorbii de ele ca si cum ar fi ele insele factori si agenti, unde de fapt, ele nu erau nimic altceva decat abrevieri rationale pentru o multiplicitate de aegenti personali reali. Astfel ne alaturam sa descriem evolutia "feudalismului" sau a "societatii capitaliste," uitand ca acesti termeni sumarizeaza doar un complex de fenomene diverse, vizualizate ca si intreg de dragul inteligibilitatii. "Societatile," "categoriile," si "tipurile" nu sunt organisme care nu pot decat sa se "dezvolte" si sa "evolueze," ci complexuri de indivizi co-ordonati si aceasta coordonare este intotdeauna dinamica, flexibila si nestabila.

Toate interpretarile istorice sunt provizionale si ipotetice. Nu se poate niciodata dobandii o interpretare definitiva chiar si intr-un camp de cercetare limitat si particular. Datele noastre nu sunt niciodata complete si noile descoperiri obliga istoricii adesea sa isi revizuiasca radical schemele si sa se preadea uneori celor mai preferate convingeri, care ar fi putut fi stabilite deplin. Este usor sa citam exemple numeroase de astfel de revizuiri din arii variate de studiu istoric, inclusiv istoria Bisericii. Mai mult, istoricii trebuie, din timp in timp, sa se reajusteze pe sine schimbarilor din lumea inconjuratoare. Viziunea lor este intotdeuna determinata de un anumit punct de vedere si prin urmare este o viziune limitata. Perspectiva insesi se ascunde in cursul isotriei actuale. Nici un istoric contemporan nu se poate dedica la identificarea lumii mediteraneene cu oicoumene, lucru destul de legitim in timpurile antice. Aceste limitatii nu discrediteza sarguintele istoricilor. S-ar putea sugera ca o interpretare "definitiva" a evenimentelor ar elimina "istoricitatea" istoriei, contingenta si evetualitatea ei si sa ii substituie in loc o "harta rationala a isotriei," care este lucida si pe inteles, dar care este esential nereala. Din nou, interpretarile noastre sunt factori ai isotriei si in ele evenimentele depictate isi continua semnificatia lor isotrica si participa in formarea vietii istorice. Am putea argumenta daca "Socratele lui Platon" este Socratele "real", dar este putin adevarat ca acest Socrate al lui Platon si-a avut propria existenta, ca si un factor puternic in formarea conceptiei noastre moderne de "filosof." Se pare ca interpretarea noastra desluseste, intr-un fel enigmatic, potentialitatile ascunse ale trecutului actual. In acest fel traditile sunt formate si cultivate si cea mai mare din toate traditile umane este "cultura," in care toate contributile particulare si partiale ale veacurilor succesive sunt amestecate impreuna, transformate sintetic in procesul de amestecare si sunt in cele din urma integrate intr-un intreg. Acest proces de formare a culturii umane nu este deja implinit si probabil nu va fi niciodata implinit in limitele istotriei. Acesta este un motiv aditional de ce toate interpretarile istorice ar trebui sa fie provizionale si aproximative: o noua lumina ar putea fi aruncata asupra trectului de viitorul care nu avenit inca.

II

S-a sugerat recent ca "daca istoria are un inteles, acest inteles nu este istoric, ci teologic; ceea ce este numit Filosofie a istoriei nu este nimic altceva decat o teologie a istoriei, mai mult sau mai putin deghizata."32a De fapt, termenul "inteles" este folosit in diferite sensuri atunci cand vorbim de intelesul anumitor evenimente particulare sau de serile actiunilor si evenimentelor si atunci cand vorbim de intelesul istoriei, luata ca si un tot atoate cuprinzator, adica, in intregimea si universalitatea sa. In ultimul caz, intradevar, vorbim de intelesul ultim al existentei umane si de destinul sau ultim. Evident aceasta nu este o intrebare istorica. In acest caz nu vorbim de ceea ce s-a intamplat - si acesta este singurul camp in care istoricii sunt competenti - ci de ceea ce are sa se intample si se v-a intampla tocmai fiindca "trebuie" sa se intample. Acum se poate afirma cu adevarat ca nici "ultimatul" si nici "viitorul" nu apartin domeniului studiului istoric, care este prin definitie limitat la intelegrea trectului uman. Previziunile istorice de necesitate sunt conjecturale si precare. Ele sunt de fapt "extrapolari" nedorite. Istorile oamenilor si ale societatilor sunt istorie, dar Istoria Omului, o Istorie cu adevarat universala si providentiala, nu mai este istorie. De fapt, toate "filosofiile moderne ale isotriei" au fost cripto-teologice sau probabil pseudo-teologice: Hegel, Compte, Marx, chiar si Nietzsche. In orice caz, toti se bazau pe crezuri. Acelasi lucru este adevarat despre substitutul modern pentru filosofia istoriei, care este in deobste cunoscuta ca si sociologie si care de fapt este o morfologie a isotriei care are de face cu modelele permanente si recurente sau cu structurile vietii umane. Acum, este Omul in totalitatea existentei sale variate si personale, un subiect posibil al unui studiu pur istoric si al intelegerii? A pretinde ca el este prin sine un fel de teologie, chiar daca se dovedeste a fi nimic mai mult decat "o apoteoza a omului." Pe de alta parte - si in aceasta consta ciriza majora a tuturor studilor istorice - nici un istoric nu poate chiar si in campul sau particular si limitat, cu propria lui competenta, sa evite sa ridice problemele ultime ale naturii si destinului uman, decat daca se reduce pe sine la roului unui grefier de al catastrofelor si evenimentelor empirice si divagheaza de la adevarata lui datorie de "intelegere." Cu scopul de a intelege, doar istoric, de exemplu, "gandirea greaca," istoricul trebuie din necesitate sa isi aiba propria viziune, daca nu chair originalul, a intregii game de probleme cu care se confruntau "duhurile nobile ale antichitatii," in conflict cu ele insele si in succesiune. Un istoric al filosofiei trebuie sa fie, pana la un anumit moment, un filosof. Altcumva el v-a pierde problemele in jurul carora cercetarea filosofilor s-a centrat. Un istoric al artei trebuie sa fie, cel putin, un amator - altcumva el ar pierde probleme si valorile artistice. Pe scurt, problema omului transpira in problemele oamenilor si in conformitate nu se poate patina peste orice fel de interpretare istorica. Mai mult, intr-un anume sens, sarguinta istorica tanjeste in ultima instanta la ceva care din necesitate transcede limitele.

Procesul interpretarii istorice este procesul in care mintea umana se construieste si se maturizeaza. Este un proces de integrare, in care introspectii si decizii particulare a unor epoci diferite sunt acumulate, confruntate sau chiar inlaturate si condamnate. Daca istoria, ca si proces al vietii umane pe parcursul veacurilor are vreun inteles, in ultima instanta orice fel de "sens," atunci evident ca si studiul istoriei, daca este mai mult decat o problema de curiozitate, trebuie sa aiba un sens, un anumit "sens." Daca intelegerea istorica este "raspunsul" istoricului la "provocarea" vietii umane pe care o exploreaza, este extrem de important ca istoricii sa fie pregatiti si echipati launtric pentru a intalnii provocarea existentei umane in plinatate si in adancimea ultima.

Astfel, contrarul prejudiciului curent, cu scopul de a fi competent in propriul camp de interpretare, un istoric trebuie sa fie raspunzator intregii amplitudini a intereselor umane. Daca el nu are interese proprii, interesele altora ar parea prostesi pentru el si el ar fi cu greu capabil sa "inteleaga" si cu greu competent sa le evalueze. Un istoric care este indiferent fata de persistenta cercetarii filosofice ar putea gasii, cu toata convingerea, ca toata istoria filosofiei a fost doar o poveste a unor vagitati intelectuale sau "speculatii vagi." In acelasi fel, un istoric areligios al religiei ar putea descoperii, din nou cu o convingere naiva si cu un aer de superioritate, ca toate istorile religilor sunt numai niste "fraude" si "superstitii" a unor aberatii variate ale mintii umane. Astfel de "istorii ale religilor" s-au fost manufacturat de mai multe ori. Pentru motive similare, anumite sectii si perioade ale isotriei au fost denuntate si consecvent destituite si ignorate ca fiind "barbare," moarte sau sterile, ca si "epoci intunecate" si alte asemenea. Punctul de vedere este ca chiar si o neutralitate pretinsa, o libertate pretinsa fata de prejudecati este prin sine o prejudecata, o opinie, o decizie. De fapt, din nou contrar prejudiciului curent, concomitent mai avem un indiciu al libertatii, o prerechizita a responsivitatii. Interesul si grija implica obligatie. Evident, nu putem fi dedicati in general, in abstracto. Dedicarea este necesar discriminativa si concreta. Consecvent, nu toate obligatile ar opera in aceiasi maniera si cu acelasi efect. In orice caz, deschiderea mintii nu este golatate, ci comprehensivitate, reprezentativitate larga sau am putea fi ispititi sa spunem, "catolicitate." Acum, aici exista mai mult decat o gradatie, in volum si capacitate. "Intregul" (to kath'lou) nu este doar o suma totala de "particularisme" variate (ta kata merous), chiar si daca aceste particularisme sunt gatite dialectic (cum era de exemplu cazul hartii intelectului efectuata de Hegel) sau discriminate in "stadii de progres" (dupa cum s-a gasit prin Auguste Compte). Particularismele trebuie evitate si catolicitatea mintii trebuie dobandita numai printr-o noua reintegrare orientatoare, care ar implica necasar o anumita discriminare radicala. In ultima instanta se poate evada din ultima discriminare intre "da" si "nu" - si compromisul lui "mai putin" este un "nu" deghizat politicos.

In orice caz, interpretarea istorica implica insesi judecata fiidca povestirea ar fi contorsionata si distorsionata daca istoricii persista in evadarea fata de judecata. Exista putina diferenta, in acest caz, intre discutarea Razboiului Greco-Persan si Al Doilea Razboi Mondial. Nici un istoric nu ar scapa de a lua pozitie: pentru "libertate" sau impotriva ei. Judecata sa se va spune in povestirea sa. Nici un istoric nu poate fi indiferent in ruptura dintre "bine" si "rau," oricat de mult ar fi tensiunea dintre ei obscurizata de diferite sofisticatii variate. Nici un istoric nu ar putea fi indiferent sau neutru fata de provocarea si pretentia Adevarului. Aceste tensiuni sunt, in orice caz, situatii existentiale si fapte istorice. Chiar si negarea unei astfel de pretentii si adesea una rezoluta ea este incarcata de o rezistenta obstinata. Agnosticismul este intrisec dogmatic. Indiferenta morala nu face decat sa distorsioneze intelegerea actiunilor noastre umane care sunt intotdeauna controlate de anumite optiuni etice. Un indiferentism intelectual ar avea acelasi efect. Tocmai fiindca actiunile umane sunt decizii existentiale, interpretarea lor isotrica nu poate evita decizii.

In conformitate, un istoric, tocmai un istoric este un interpretator al vietii umane dupa cum a fost ea traita in timp si spatiu fara sa poata evita provocarea majora si cruciala a istoriei actuale: "Cine spun oamneii ca sunt Eu?" (Marcu 8: 28). Pentru un istoric, tocmai in capacitatea sa de interpretator al existentei umane este o o intrebare cruciala. Un refuz de a raspunde la o anumita intrebare este deasemenea un raspuns. Absenta in fata judecatii este judecata. O incercare de a scrie o istorie, evadand de provocarea lui Hristos, nu este in nici un fel sarguinta "neutra." Nu numai in scris o "istorie universala" (die Weltgschichte), adica, in interpretarea destinului total al umanitatii, dar deasemenea in interpretarea oricaror sectii particulare sau "bucati" de istorie, este istoricul confruntat cu provocarea ultima - fiindca totul existentei umane este confruntat cu aceasta provocare si pretentie. Raspunsul unui istoric prejudiciaza cursul interpretarii sale, alegerea masurilor si valorilor, insesi intelegerea naturii umane insesi. Raspunsul sau determina "universul sau de discurs," acea asezare si perspectiva prin care el se straduieste sa cuprinda viata umana si expune amplitudinea raspunsului sau. Nici un istoric nu ar trebui sa pretinda ca a dobandit o "interpretare definitiva" a acelei mari taine care este viata umana, in toata varietatea si diversitatea, in toata mizeria si maretia, in toata ambiguitatea si contradictia, in "libertatea" ei primara. Nici un istoric crestin nu ar trebui sa aiba astfel de pretentii. El este imputernicit la modul de abordare al acelei taine care este comprehensiv si "catolic", ca viziunea tainei sale este proportionala in dimesiunea sa actuala. Intra-adevar el trebuie sa justifice pretentile sale in practica vocatiei si mestesugului sau.

V

Ridicarea crestinismului marcheaza punctul de interpretare al istoriei. Robert Flint, in renumita sa carte, Istoria filosofiei istoriei, spune:

Ridicarea istoriei eclesiale a reprezentat mai mult pentru istoriografie decat descoperirea Americii pentru geografie. Aceasta a adaugat enorm intereselor istoriei si a schimbat radical conceptile oamenilor despre natura lor. Aceasta a cauzat istoria politica sa fie vazuta numai ca si o parte a istoriei si a adus in mintea populara convingerea ca - din care cu greu se poate gasi o urma la istoricii calsici - ca toata istoria trebuie sa se miste in spre un fel de sfarsit uman general, un fel de scop dumnezeiesc.[33]

Scriitorii contemporani sunt chiar mai emfatici in acest moment. Caci cu adevarat ridicarea crestinismului a insemnat o repetitie radicala a atitudinii omului in spre faptul istoriei. A insemnat de fapt descoperirea acelei "dimensiuni istorice" a timpului istoric. Strict vorbind, a fost o redresare si a extensiune a viziunii biblice. Bineinteles, nici o viziune elaborata a "istoriei filosofiei" nu poate fi gasita in cartile Vechiului Testament. Totusi, in Biblie exista o viziune comprehensiva a istoriei, o perspectiva desfasurata a timpului, mergand de la "inceput" la "sfarsit" si condusa de vointa lui Dumnezeu, ducandu-si poporul sau in spre telul si scopul Sau propriu. In aceasta perspectiva istoria dimanica a primilor crestini a afirmat si interpretat noua lor experienta, descoperirea lui Dumnezeu in Iisus Hristos.

Istoricii calsici au un punct de vedere diferit despre istoria umana. Grecii si romanii erau oameni scriitori de istorie. Viziunea lor despre istorie a fost primar neistorica. Ei au fost disperat de interesati in faptele istoriei, in faptele trecutului. S-ar putea pretinde ca ei au fost foarte bine calificati pentru datoria istorica. De fapt, in convingerea lor primara ei au fost mai mult descalificati pentru aceasta obligatie. Gandirea greceasca era "in stransa legatura cu trecutul." Ei au fost fermecati de trecut. Ei au fost foarte indiferenti cu privire la viitor. Trecutul isi dobandeste caracterul si semnificatia numai in perspectiva viitorului. "Arcul timpului" lipsea total din viziunea clasica a destinului uman. Marii istorici ai Greciei si Romei, nu au fost in nici un sens istorici. In cel mai bun caz, ei au fost obervatori fini, mai mult un fel de moralisti si artisti, oratori si politiceni, predicatori sau retori, decat ganditori. Din nou, filosofii antici, nu erau interesati de istorie decat numai daca aceasta era privita ca si un flux de evenimente contingent si accidental. Din contra, ei s-au straduit sa elimine istoria, sa o descalifice, ca fiind un fenomen suparator. Filosofii Greciei antice cautau permanentul si neschimbatul, cautau nemuritorul. Istoriografia antica a fost emfatic pesimista. Istoria nu era decat o poveste a decaderii si blestemului. Oamenii se confruntau cu o dilema. Pe de o parte, ei "demisionau" si se reconciliau pe sine cu inevitabilitatea "destinului" si chiar gaseau bucurie si satisfactie in contemplarea armoniei si a splendorii intregului cosmic, indiferent cat de inamic putea fi el intereselor si scopurilor indivizilor si societatilor. Acesta era catharsis-ul fata de tragedie, dupa cum era inteleasa tragedia in lumea clasica. Pe de alta parte, oamneii puteau incerca o scapare, un "zbor" afara din istorie, afara din dimenisunea fluxului si a schimbarii - roata deznadajduita a genezei si decaderii - in dimensiunea neschimbatului.

Modelul antic al interpretarii istorice a fost "cosmic" sau "naturalist." Pe de o parte, mai exista modelul embriologic al cresterii si decaderii, destinul comun a tot ceea ce traieste. Pe de cealta parte, mai exita un model astronomic de o recurenta periodica, o miscare circulara a cerurilor si "stelelor," un model al "revolutilor" si ciclurilor. Intradevar, ambele modele apartineau unul de altul, din moment ce cercurile au fost predeteminate si controlate de cercurile ciclurilor. In cele din urma, procesul istoric nu era decat un aspect al acestui curs cosmic inclusiv, controlat de anumite legi inviolabile. Aceste legi au fost implicate in structura universului. De aici toata viziunea a fost esential fatalista. Principiul ultim a fost tyche sau heimarmene, "destinul" cosmic sau fatum. Destinul omului a fost inteles si implicat printr-o "necesitate" astronomica. Cosmosul a fost conceput ca fiind "etern" si "nemuritor," dar totusi, o fiinta periodica si recurenta. Exista o reiterare infinita si cosmica a aceluiasi model permanent, o renastere periodica a situatilor si secventelor. Consecvent, nu exista loc pentru nici un fel de progres, ci numai pentru "re-volutii," re-circulare, cyclophoria si anacyclosis. Nimic "nou" nu se mai putea adauga perfectiunii inchise a acestui sistem periodic. Prin umare nu exista nici un motiv, nici un scop pentru a privii inainte in viitor, din moment ce viitorul nu mai putea deslusii ceea ce a fost indeplinit de trecut sau chiar in natura lucrurilor (physis). Modelul permanent putea fi mai bine deslusit in trecut, care a fost "implinit" sau "perfectat" (perfectum), decat in lipsa de certitudine a prezentului si a viitorului. Istorici si politicieni se uitau in trecut pentru a gasii "modele" si "exemple."

Tomai in ultimele sisteme filosofice ale epocii elenice aceste trasaturi ale "permanentei" si "recurentei" au fost rigid accentuate - de stoici, neopitagoreici, platonici si deasemenea de epicureici. Eadem sunt omnia semper nec magis est neque erit mox quam fuit ante.[34] Aceiasi convingere era dominanta deja in epoca clasica. Profesorul Werner Jaeger a sumarizat admirabil principalele convingeri ale lui Aristotel:

"Venirea in fiinta si trecerea lucrurilor pamantesti este la fel de mult o revolutie stationara ca si o miscare a stelelor. In ciuda unei schimbari neintrerupte natura nu are nici un fel de istorie in conformitate cu Aristotel, caci devenirea organica este pastrata neschimbata de constanta formelor sale intr-un ritm care ramane etern acelasi. Similar lumea umna a statului, a societatii si a mintii apare ca nefiind prinsa in moblitatea incalculabila a unui destin istoric irecuperabil, indiferent daca consideram viata personala sau pe cea a natiunilor sau a culturilor, ci ca fiind descoperita temeinic in permanenta nealterabila a formelor pe care atunci cand ei le schimba in anumite limite raman identice in scop si esenta. Acest sentiment despre viata este simbolizat in Marele An, cel mai aproape atunci cand toate stelele sau apropiat de pozitia lor originala si si-au inceput cursul lor din nou. In acelasi fel culturile pamantului se imprastie si se risipesc, dupa Aristotel, determinate de marile catastrofe naturale, care in schimb sunt cauzal legate de schimbari regulate in ceruri. Ceea ce Aristotel descopera nou in acest moment a fost deslusit cu a mie de ani mai inainte, va fi pierdut din nou si intr-o zi deslusit din nou.[35]

In acest asezamant al gandirii nu exista nici un fel de loc pentru nici un fel de conceptie a "istoriei," fie a omului sau a lumii si societatilor umane. Exista un ritm in procesul istoric si consecvent in destinul omului, dar nu exista nici o directie. Istoria nu se misca si nu mergea nicaieri. Doar se rotea. Nu avea nici un sfarsit, dupa cum nu avea nici un tel. Avea doar o structura. Intregul filosofiei antice era, de fapt, un sistem al "morfologiei generale" a fiintei. Era deasemenea esetial politic sau social. Omul era conceput esential ca si o "fiinta sociala," zoon politicon si unicitatea sa personala era cu greu incunostintata de toti. Numai "situatile" tipice erau privite ca si relevante. Nu era incunostintata unicitatea nici unui fel de eveniment. Erau relevante numai "modelele." Exista o mare varietate de puncte de vedere si de umbre de opinie in acest model comun si general al gandirii elenice si grecesti; existau tensiuni launtrice si conflicte in ele, care trebuie sa fie supuse cu grija discernamantului si astfel incunostintate. Viziunea primara era aceiasi in toate variatile pe aceiasi tema: un "cosmos etern," "intoarcerile nesfarsite," "roata amenintatoare a genezei si a decaderii."[36]

Impotriva acestui fel de trecut si impotriva acestei perspective, crestinismul a reprezentat o revolutie intelectuala, o repetitie radicala a standardelor, o noua viziune si orientare. Crestinismul este o religie eshatologica si pentru acest motiv este esential istorica. Controversa teologica recenta a obscurizat intelesul acestor termnei si prin urmare este cerut un anume fel de explicatie pentru a prevenii confuzia si proasta intelegere.

Punctul de inceput al credintei crestine este incunostintarea anumitor evenimente actuale, in care a actionat Dumnezeu, suveran si decisiv, pentru mantuirea omului, tocmai "in aceste zile din urma." In acest sens aceste fapte - venirea lui Hristos in lume, Intruparea Sa, Crucea Sa, Invierea si pogorarea Duhului Sfant - sunt evenimente eshatologice: unice si ultime, adica decisive, "critice" si cruciale, avand loc o calire odata pentru totdeauna, ephhapax. Intr-un anume sens, ele sunt deasemenea si evenimente finale, implinirea si desavarsirea profetiei si promisiunii Mesianice. In acest sens, ele isi asuma semnificatia in perspectiva istoriei trecute pe care o "implinesc" si o "incheie." Ele sunt eshatologice fiindca sunt istorice, adica fiindca sunt situate in secventa unor evenimente antecedente si prin urmare validate restrospectiv de intrega serie. In acest sens, Hristos este "sfarsitul istoriei," mai precis a unei anumite "sectiuni" a istoriei si nu a insesi istoriei. Istoria prin sine este inca departe de a se termina sau de a fi abrogata de venirea lui Hristos, din moment ce ea de fapt merge inainte si un alt eveniment eshatologic este anticipat si asteptat ca sa termine istoria, a Doua Venire. Acest intreg model de interpretare este definitiv linear, circuland de la inceput la sfarsit, de la Creatie la Implinire, dar linea este rupta sau mai bine spus "indoita" la un punct de turnura particular "crucial." Acest punct este centrul istoriei, a "istoriei mantuirii," die Heilsgeschichte. Totusi paradoxal, "inceputul," "centrul" si "sfarsitul" coincid nu in "evenimente" ci in persoana Rascumparatorului. Hristos este atat alfa cat si omega, "primul" si "ultimul," la fel de bine ca si centrul. In alt sens, Hristos este tocami Inceputul. Noul eon a fost inaugurat in venirea Sa. "Vechiul" a fost implinit, dar "noul" tocmai a inceput.

Timpul nu a fost "devaluat" in nici un sens de venirea lui Hristos. Din contra, timpul a fost validat de venirea sa, prin El si in El. Timpul a fost "consacrat" si i s-a daruit inteles, un nou inteles. In lumina venirii lui Hristos istoria apare acum ca si un "pro-gres," ordonat launtric in spre un "sfarsit" in spre care se precipita si se indreapta sigur. "Ciclurile" deznadajduite au explodat, dupa cum obisnuia sa spuna Augustin. S-a descoperit ca nu exista nici un fel de rotatie in istorie ci din contra, un scop singular si universal aflat in desfasurare. In aceasta perspectiva a unei istorii unice si universale, toate evenimentele sunt situate intr-o ordine ireversibila. "Singularitatea" evenimentelor este credibila si incunostintata.

Acum, se poate afirma ca viziunea biblica a istoriei nu a fost, de fapt, o "istorie a omului," ci mai mult "istoria lui Dumnezeu," povestea conducerii lui Dumnezeu in istorie. Intradevar, accentul principal al Bibliei sta pe stapanirea lui Dumnezeu, atat in lume pe larg si in istorie particular. Tocmai fiindca istoria a fost inteleasa ca si "istoria lui Dumnezeu," a fost facuta posibila "istoria omului." Istoria omului a fost inteleasca ca si o poveste plina de inteles si nu ca si o reiterare a unui model cosmic, nici ca si un flux haotic de evenimente. Istoria oamenilor a fost inteleasa in perspectiva mantuirii lor, adica a implinirii destinului si justificarii existentei lor. Actiunile omului au fost prin urmare justificate si stimulate, din moment ce lui i s-a dat o datorie si un scop. Dumnezeu a actionat si actiunea Sa ultima in Iisus Hristos a fost o implinire a actiunilor Sale continue din trecut, "in multe feluri si in multe randuri." Totusi actiunile Sale variate nu au fost pur si simplu cazuri particulare sau exemple ale unei legi generale, dar au fost evenimente singulare. Nu putem niciodata trece peste numele personale din Biblie. Biblia nu poate fi in nici un fel "algebrizata." Numele nu pot fi inclocuite de simboluri. Acest lucru a culminat in persoana lui Iisus Hristos, care a venit "la plinirea vremii," pentru a "implinii" vechiul si a "inaugura" Noul. In conformitate, exista doua teme primare in intelegerea crestina a istoriei.

Mai intai, exista o tema retrospectiva: povestea pregatirii Mesianice. In al doilea rand, mai exista o tema prospectiva care deschide panorama "sfarsitului istoriei." Modalitatea crestina de abordare a istoriei, atat de radical diferita de cea a lumii antice, nu este in nici un fel o reorientare subiectiva a omului in timp. Se implica o reevaluare existentiala a timpului. Nu numai ca s-a schimbat atitudinea umana atunci cand un teremen de referinta nou si unic a fost inserat in fluxul evenimentelor, ci caracterul timpului istoric a fost schimbat. Ceea ce a fost de o importanta decisiva a fost ca revelatia lui Dumnezeu in Iisus Hristos a avut un caracter ultim, deslusind o noua dimensiune a existentei umane. Contibutia decisiva a credintei crestine nu a constat in detectia unei "istoricizari" radicale a existentei omului, adica relativitatea sa finita, ci tocmai descoperirea perspectivei istoriei, in care existenta isotrica a omului dobandeste relevanta si inteles. Prin urmare, accentul existentialist modern pe "istoricitatea omului" este de fapt o revenire la elenism. "istoricitatea omului" inseamna, in anumite interpretari existentialiste, nimic mai mult decat temporalitatea esentiala a omului, implicarea sa existentiala in contextul comprehensiv al intamplarilor trecatoare, care il aduc in cele din urma la extinctie, la moarte. Aceasta diagnoza ne reaminteste mai mult despre introspectia tragica a anticilor decat de vestea jubilanta a Evangheliei. Kerigma originala crestina nu numai ca aintentionat sa expuna mizeria si "nimicnicia" omului pacatos si sa anunte judecata dumnezeiasca, dar mai presus de orice a proclamat valoarea si demnitatea omului - creatura lui Dumnezeu si fiu adoptiv - si a oferit omului empiric, "dusmanul" lui Dumnezeu, destituit duhovniceste si mizerabil si totusi indragit de Dumnezeu, calea mantuirii. Nu a fost doar o condamnare a vechiului, ci si o inaugurare a noului, a "anului bine primit inaintea Domnului."

Acum tocmai in acest moment se ridica o neintelegere radicala intre interpretatorii crestini. Mai este ceva care trebuie sa se intample "in istorie" care ar mai putea avea vreo relevanta existentiala pentru om, dupa venirea lui Hristos? S-au s-a implinit tot ceea ce se putea implinii deja in istorie? Istoria ca si un proces natural inca continua - o istorie umana. Nu este oare adevarat ca istoria umnaa inca continua? Mai are istoria vreo valoare constructiva acum dupa Hristos? Sau cel putin "inteles" in cele din urma? Se presupune uneori ca din moment ce Intelesul ultim a fost deja manifestat si Eshatonul a intrat deja in istorie, istoria a fost "inchisa" si "implinita" ca si un proces plin de sens, eshatologia a fost deja "realizata." Aceasta implica un proces specific a "punctului de inceput" a istoriei care a fost venirea lui Hristos. Se presupune uneori ca a exitat o istorie sacra in trecut, pana la venirea lui Iius Hristos, in care acesta a fost "implinit" dar ca in istorie dupa el mai exieta doar un flux gol de evenimente, in care se expune si se mnaifesta constant vanitatea si nimicnicia omului, dar nimic cu adevarat plin de semnificatie, din moment ce nu mai este nimic de implinit in istorie. Aceasta presupunere a fost frazata variata si elaborata in gandirea teologica contemporana. Aceasta er putea lua forma unei "eshatologii" realizate si apoi intelesul este mutat din domeniul istoriei in domeniul experintei sacramentale, in care eshatonul este prezent si reactivat.[37] Ar putea lua forma unei "eshatologii consecvente" si atunci istoria ar parea sa fie doar un mare interim intre marile evenimente dintre viitor si trecut, intre "prima" si "ultima" venire a Domnului, goala de orice valoare constructiva, doar o perioada de nadejde si asteptare. Altcumva, istoria ar putea fi "interiorizata" si domeniul intelesului ar fi ascuns experientei credinciosilor individuali, luand "decizii." In toate aceste cazuri, istoriei ca si un curs actual de evenimente in timp si spatiu ii este negat orice caracter "sacru," orice semnificatie pozitiva. Cursul ei este intseles ca si o desfasurare continua a vanitatii si impotentei umane.

S-a sugerat mai recent ca o sitorie crestina este pur si simplu o prostie. S-a afirmat ca "mesajul Noului Testament nu a fost un apel la actiunea istotrica, ci la pocainta," si ca acest mesaj "a despuiat istoria deznadajduita a lumii."[39] Acest eshatologism radical, care pur so simplu "despuie" toata istoria umana, este deschis unei indoieli teologice serioase. Intradevar este o presupunere teologica si nu una istorica. Este inradacinata intr-o viziune singulara in care Dumnezeu singur este vazut active si omul este doar un obiect al aciunii dumnezeiesti, in pedeapsa sau mila si niciodata un agent in sine. Dar este acesta conceptie "inumana" a omului si nu "mesajul Noului Testament" cea care face toata istoria omeneasca o prostie. Din contra, mesajul Noului Testament ii confera istoriei un sens. In Hristos si prin el, Timpul a fost insusi pentru prima data validat radical si existential. Istoria a devenit sacra in dimensiunea ei plina din moment ce "Cuvantul s-a facut trup" si Duhul Sfant s-a pogorat in lume pentru curatia si sfintirea ei. Hristos locuieste totdeauna in Trpului sau, care este Biserica si in ea Heilsgeschichte este conturat efectiv. Heilsgeschichte inca continua. Este adevarat ca in practica este extremd e greu sa discernem sa discernem motivul acestei mergeri inainte a "istoriei mantuirii" in perplexitatea evenimentelor istorice si istoricii inclusive istoricii crestini trebuie sa fie precauti si modesti in incercarea lor de a descifra intelsul ascuns al evenimentelor particulare. Totusi, istoricul trebuie sa fie constient de noua "situatie" care a fost creata in istorie de venirea lui Hristos: acum nu mai exista nimic "neutru" in sfera umana insesi, de la cruce si inviere, de la Cincezime. In conformitate, intregul istoriei, chiar si "istoria deznadajduita a lumii," apare acum in perspectiva unui conflict eshatologic ultim. Tocmai in aceasta perspectiva Augustin si-a luat initiativa unei treceri in revista a povestii sale a celor "doua orase." Ar fi dificil sa legam pe heilsgeschichte cu o poveste generala a lumii. Pe de alta parte, Biserica este in lume. Istoria sa acrtuala este distorsionata de acumulari omenesti. Totusi, "mantuirea" are si o dimensiune istorica. Biserica este aluatul istoriei. Dupa cum apt a observat recent Chiril C. Richardson, istoria bisericii poarta un character profetic, cu nimic mai putin decat sfanta istorie a Bibliei. "Este o parte din revelatie - povestea Duhului Sfant."

Unii ar putea sugera ca in "hipereshatologismul" modern, cu toata devaluarea sa implicita si radicala, ne confruntam cu un anti-istoricism elenic, cu esecul ei de a afirma orice fel de valoare cosntructiva in actiunea temporala. Bineinteles ca, eshatologistii unor descrieri variate protesteaza impotriva preferintelor lor fata de biblie si detesta si abjura tot elenismul. Ei ar repudia plini de indignare  orice acuza de filosofism. Orisicum, dependeta apropiata a lui Rudolf Bultman fata de Martin Heidegger este evidenta. De fapt, ei apara aceiasi pozitie ca si filosofia greaca, atat cat priveste intelegrea filosofiei. Bineinteles exista o diferenta profunda intre un subiect ascultator al lui fatum, fie ca este conceput ca si un heimarmene orb sau ca si un "Logos aprins" si proclamarea unei judecati iminente si pline de impedimente a Dumnezeului celui etern. Totusi, in ambele cazuri acsiunea umana este radical depreciata, pentru diferite motive si este negata orice fel de datorie constructiva. Acest lucru face intelegera istoriei o sarguinta imposibila si chiar prosteasca, cu exceptia unei expuneri generale a madriei si vanitatii omului. Sub masca unei profetii, a impotentei sale depline si chiar ambitia si orgoliul sau. Sub marca unei profetii, istoria de acest fel este in pericolul de a degenera intr-un exercitiu omiletic. Este adevarat ca intr-un anume sens, eshatologismul radical modern poate fi privit ca si o consecinta logica a conceptiei reduse a Bisericii, care a fost atat de caracteristica atator curente ale Reformei. Biserica era inca recunoscuta ca si o arie a unei actiuni si operatii "invizibile" a lui Dumnezeu, dar I s-a negat tocmai semnificatia istorica. Recuperarea doctrinei integrale a Bisericii, care taie de-a lungul granitelor denominationale existente, ar putea duce la recuperarea unei introspectii istorice mai adanci si ar putea restabilii istoria in adevarata ei dimnensiune existentiala.

Destul de ciudat, pentru cei care reduc Biserica la rolul unui indiciu eshatologic si refuzul de a o privii ca pe o eshatologie proleptica, istoria devine esential o "istorie politica," la fel ca in timpurile clasice. Este din nou conceputa ca si o poveste a statelor si natiunilor si este prin urmare denuntata si condamnata. Paradoxal, ea inceteaza sa fie, in interpretarea sa, istoria omului. Se presupune ca omul nu are nimic de facut, adica sa creeze sau sa dobandeasca. El isi asteapta pur si simplu judecata sau in nici un caz sta sun ea. De fapt, omul devine - sau greseste sa fie - el insusi in lupta si sarguinta sa istorica. Eshatologismul, din contra il condamna pe om la un misticism visator, chair a acea capcana si pericol din care eshatologisti pretind si incearca sa evadeze. El este condamnat de a detecta si contempla, fara nici un drept rasumparare, abisul nimicniciei sale, el este expus la cosmarurile si visurile vanitatii sale si la boala sa duhovniceasca. Indiferent ce "istoricitate ar pretinde omul" ca si descoperire a unesi astfel de crestinism impovarat, istoricitatea actuala a omului este prin urmare si implicit sau chiar explicit negata si interzisa. Apoi istoria, intr-o astfel de interpretare, devine de fapt "lispista de nadejde," fara o datorie, fara tema, fara inteles. Acum, adevarata istorie a omului nu este o sitorie politica, cu pretentile sale utipice si iluzii, ci o istorie a duhului, povestea cresterii omului pana la statura deplina a de savarsirii, sub stapanirea Dumnezeului-om istoric, chiar si Domnul nostru Iisus Hristos. Este o poveste tragica. Totusi, samanta se maturizeaza, nu numai pentru judecata, ci si pentru eternitate.

Istoricul crestin nu incepe nimic "cu principii crestine" dupa cum s-a sugerat uneori. Crestinismul nu este un set de principii. Istoricul crestin isi dobandeste datoria sa personala de a interpretat viata crestina in lumina viziunii crestine a vietii, grav atacata de pacat, totusi rascumparata de de harul dumnezeiesc si chemata la la mostenirea unei imparatii vesnice. Istoricul crestin va justifica mai intai de orice "demnitatea omului," chiar a omului cazut. Atunci el v-a protesta impotriva oircarei scinziuni radicale a omului in fractiuni "empirice" si "inteligibile" (fie intr-o maniera kantiana sau in oricare alta) din care primul este condamnat si numai ultimul ii este promisa mantuirea. Este tocamai "omul epiric" cel care are nevoie de mantuire si mantuirea nu consta numai dintr-un fel de desfacere a "caraterului inteligibil" dincolo de dezastrul empiric si de robie. Urmatorul, istorciul crestin v-a incerca sa descopere  cursul actual al evenimentelor in lumina cunoasterii sale crestine a omului, dar va fi incet si precaut in detectarea structurii "providentiale" a istoriei actuale, in detaliu. Chiar si in istoria Bisericii "mana providentei" este accentuat ascunsa, desi ar fi o blasfemie sa negam ca mana sa exista sau ca Dumnezeu este cu adevarat Domnul Istoriei. De fapt, scopul intelegerii istorice nu este atat de a detecta actiunea dumnezeiasca in istorie, adica, activitatile umane, in salbaticia variata si confuzia in care ele apar unui observator uman. Mai presus de orice, istoricul crestin v-a privii istoria dintr-o data ca si pe o taina si ca si tragedie - o taina a mantuirii si o tragedie a pacatului. El v-a insista pe comprehensivitatea conceptiei noastre despre om, ca si prerechizita a intelegirii noastre a existentei sale, a exploatarilor sale, a destinului sau care este calit in istoria sa.