Relatiile internationale in extremul orient - conferinta de la Washington

Interesele marilor puteri in Extremul Orient. Primul razboi mondial si revolutia din Octombrie au schimbat coraportul de forte in Orientul Indepartat. Anularea de catre Puterea sovietica a tuturor tratatelor inegale, incheiate de Rusia tarista cu Iranul, Mongolia, China s.a. tari, a dat o lovitura intregului sistem colonial, catalizind furtunos miscarea de eliberare nationala a popoarelor inrobite.

In timpul razboiului Anglia, SUA si Franta erau preocupate de teatrul european si nu puteau acorda atentia cuvenita problemelor din zona Oceanului Pacific. In anii razboiului s-a micsorat si torentul de marfuri europene pe pietele din Extremul Orient. Statele Unite erau preocupate de aprovizionarea statelor europene. Creditele americane curgeau in Europa si pentru SUA pietele orientale, temporar, au trecut pe planul doi. Infringerea Germaniei in razboi insemna ca pe un timp a disparut pericolul patrunderii monopolurilor germane in tarile Orientului Indepartat.

De aceasta situatie s-a folosit Japonia pentru a infaptui cotropiri in China, a jefui popoarele acestei tari si Coreii si consolidarea pozitiilor sale economice si strategice in Oceanul Pacific. Japonia privea la intreaga Asie de Rasarit si mai ales la China ca la sfera de influenta monopolista. Inca pe timpul razboiului japonezii au intensificat o campanie sovinista sub lozinca « Asia pentru asiati», ce in realitate insemna Asia pentru imperialismul nipon. Ei se pronuntau pentru stabilirea a unui fel de «doctrina Monroe japoneza».

Mai sus s-a mentionat deja ca razboiul i-a dat un impuls colosal dezvoltarii industriei nipone. Catre sfirsitul razboiului in miinile Japoniei, ce activ elimina de pe pietile chineze concurentii sai anglo-americani, s-a pomenit aproape jumatate din comertul extern al Chinei, pe cind SUA le reveneau 15,7%, Angliei - 17,1%.⁸⁵ Acesta era factorul principal, ce conditiona acutizarea contradictiilor imperialiste in Extremul Orient. Japonia nu numai elimina concurentii sai anglo-americani de pe piata chineza, dar si patrundea pe pietele latinoamericane. Marfurile nipone au aparut in Mexic, adica chiar in pragul SUA. Aceasta era o amenintare a dolarului in casa lui proprie.

Dar, in ansamblu, in lume, incomparabil a crescut forta SUA, cercurile guvernante ale carora tot mai activ tindeau spre o noua reimpartire a lumii in corespundere cu repartitia avuarului mondial. O parte a acesteea a devenit si lupta puterilor imperialiste pentru dominatie in regiunea asiatico-pacifica, principalul obiect al careea raminea China. Problema Pacificului a devenit una din principalele probleme ale politicii mondiale, iar in lupta pentru dominatia in Oceanul Pacific acum cele mai acute au devenit contradictiile intre Japonia si SUA. Inca in mai 1918, cind I razboi mondial inca nu se sfirsise si nemtii se avintau spre Paris, Lenin a prognozat ca «dezvoltarea economica a acestor tari (adica a Japoniei si SUA -S.N.) pe parcursul ultimelor decenii a pregatit un infern de explozibil, ce face inevitabila incaierarea inversunata a acestor state pentru dominatie in Oceanul Pacific si asupra litoralului lui. Toata istoria diplomatica si economica a Orientului Indepartat face absolut neindoielnic faptul ca de evitat conflictul acut ce se apropie intre America si Japonia e imposibil"⁸⁶. Aceasta prognoza s-a dovedit a fi profetica.

Contradictiile SUA si Japoniei se acutizau tot mai mult. Inca spre sfirsitul razboiului americanii au incercat sa slabeasca pozitiile Japoniei in China. Cu acest scop in iunie 1918 un influent grup bancar american* a hotarit sa creeze un consortiu, pentru a cistiga prioritatea in finantarea Chinei. Anglia si Franta , care deasemenea erau ingrijorate de situatia exceptionala a Japoniei in China, au acceptat propunerea americana de asociere la consortiu. Pomenindu-se in fata frontului comun al statelor, Japonia a fost nevoita sa adere la consortiu. Dar in cinci ani de existenta, el n-a acordat Chinei nici un imprumut. Aceasta se lamureste de o serie de factori, in primul rind de impotrivirea Japoniei, care prelungea penetratia activa in China de nord-est, pe calea constructiei de noi cai ferate. O alta cauza a pasivitatii consortiului financiar, nu mai putin importanta, era faptul ca in conditiile avintului revolutionar din China guvernul de la Pekin nu s-a hotarit sa primeasca conditiile de cabala a finantarii. Dar si insasi creditorii mergeau la finantarea Chinei fara prea multa rivna , fiindca se temeau de revolutie si confiscarea mijloacelor acordate.

Dupa razboi importanta pietelor orientale pentru burghezia americana a crescut si mai mult. La aceasta a contribuit si deschiderea canalului Panama, care a scurtat calea de la New -York spre Extremul Orient cu 8 mii de mile. Dupa infringerea de facto la Conferinta de pace de la Paris, lupta pentru Extremul Orient, si mai ales pentru China, s-a pronuntat pe prim plan in politica externa americana. In lupta pentru China si Orientul Indepartat situatia strategica a Japoniei era mai favorabila decit a Statelor Unite. In 1920 guvernul tarii Soarelui-rasare a inceput realizarea programului «8-8»: Japonia intentiona sa construiasca fiecare opt ani doua, iar apoi si trei escadre a cite 8 cuirasate. Cheltuielile Japoniei pentru constructia maritima in anii 1921-1922 au constituit 1/3 din bugetul national. Bazele maritime-militare pe Taiwan si Riukiu, punctele de sprigin pe Sahalin, Kurile, insulele Mariane, Karoline si Marshall ii permiteau manevrarea cu flota si asigurarea apararii metropolei de la o invazie posibila. In conditiile distantelor colosale din oceanul Pacific, fara baze pentru FMM in Extremul Orient, razboiul pentru SUA era practic imposibil. Congresul numai in anul 1921 a alocat mijloace pentru lucrul de pregatire pentru utilizarea bazelor pe Filipine si Guam. Intre San-Francisco si Manila americanii aveau doua puncte de sprigin - Pearl-Harbor si Guam. Insa rada portului Pearl-Harbor era utilata nesatisfacator si nu putea deservi un numar mare de vase. Guamul avea un port nu rau, dar nici el nu era utilat si intarit. Afara de aceasta situatia geografica a Guamului il facea usor vulnerabil din partea flotei japoneze.

Intr-o situatie nu mai buna se aflau si bazele engleze din Oceanul Pacific - Hong-Kong si Singapore. In Hong-Kong, ce ocupa o pozitie goegrafica foarte convenabila, nu erau locuri, care ar fi putut primi nave ale flotei din Atlantic. Singapore - cel mai important punct pentru comunicatiile oceanice - nu avea port potrivit pentru stationarea navelor mari.

In 1921 serviciile maritime de spionaj americane au stabilit ca navele ce se construiau in Japonia si Anglia dupa forta lor le depaseau pe cele ce se construiau in SUA. Daca mai inainte in Statele Unite considerau ca sase corabii de linie, ce se aflau in constructie vor fi cele mai puternice din lume, apoi acum s-a stabilit ca Japonia va avea opt vase de linie de un tonaj mai mare, iar Anglia - patru. Adaugator unul din principalele obstacole in constructia militaro-maritima a SUA, ce limita tonajul vaselor mari, era capacitatea de trecere a canalului Panama prin care nu se putea de trecut corabii cu un tonaj mai mare de 35 mii tone.

Insa nazuinta SUA de a lichida puterea sovietica in Rusia, le lega miinile in fata Japoniei, care continua interventia in Extremul Orient. Neavind forte armate substantiale in acesta regiune, americanii, pina la un timp, nu impiedicau actiunile Japoniei. Aceasta complica politica americana fata de rivalul nipon. Dar incercarile Japoniei de a-si stabili dominatia deplina in Extremul orient rusesc trezeau nelinistea sirioasa in cercurile conducatoare ale SUA. De acea guvernul american, cu toate ca dorea sa inabuse cu miinile japonezilor Puterea Sovietica in Extremul Orient, a inceput sa se opuna si sa caute cai pentru patrundere in economia Republicii din Extremul Orient.

De partea Japoniei era Anglia, legata de ea cu un vechi tratat de alianta, prenlungit in 1911 pe inca 10 ani. Termenul tratatului expira in 1921. In fata diplomatiei americane a aparut sarcina sa obtina anularea tratatului anglo-nipon. Contradictiile intre Statele Unite si Anglia s-au acutizat pe terenul luptei pentru pietele de desfacere, sferele de alocare a capitalului, izvoarele de materie prima. Prim obiect al rivalitatii au devenit dominioanele engleze. Monopolurile americane cu succes concurau cu englezii pe pietele Canadei, Australiei, Noii-Zelande. S-au intetit contradictiile anglo-americane si in cele mai mari state ale Americii de Sud - Argentina, Brazilia, Urugvai s.a. Prin intermediul imprumuturilor si unei retele de banci proprii, SUA au inceput repede sa inlature M. Britanie din aceste tari.

Rivalitatea anglo-americana s-a inasprit si in China. Americanii, incercind sa obtina o situatie predominanta pe intreg teritoriul Chinei, sub lozinca «usilor deschise», cereau lichidarea "sferelor de influenta". Capitalul american incerca sa patrunda in bazinul riului Iantzi si in China de Sud, unde stapini erau englezii.

Cele mai acute probleme politice ale relatilor americano-engleze erau, la acel timp, intrebarile despre inarmarile maritime si alianta anglo-nipona. In 1919 congresul Statelor Unite a confirmat programul constructiei maritime militare, adoptat inca in anul 1916 si conform caruia, catre anul 1924, flota americana trebuia sa devina cea mai mare in lume. El prevedea constructia a 10 vase de linie, 5 crucisatoare de linie, 10 crucisatoare-torpiloare, 50 de torpiloare s.a. Aceasta insemna o chemare directa suprematiei engleze pe mare. Sa reziste o indelungata goana a inarmarilor maritime Anglia deja nu putea din cauza slabiciunii relative a economiei sale si complicatiilor politice din interiorul si din afara tarii. Dar cu toate acestea dupa I razboi mondial ( in 1919) coraportul flotelor militare ale Angliei, SUA si Japoniei era urmatorul: a celei engleze - 737 corabii cu un tonaj total de 2,3 mln. tone, a celei americane - 595 corabii cu un tonaj de 1,47 mln. tone, japoneze - 192 nave cu un tonaj total de 0,82 mln. tone. Si multi politicieni englezi considerau ca cu orice pret trebuie de pastrat aceasta superioritate. Astfel W. Churchill spunea: «Nimic in lume nu ne va impune sa ne dezicem de pastrarea dominatiei pe mare, de la ce depinde existenta tarii noastre.» ⁸⁷ Guvernul englez a hotarit sa inceapa constructia a patru vase de linie, finisarea carora se presupunea de realizat in anul 1924.

Cu scopul presiunii asupra Angliei, SUA s-au folosit de greutatile ei financiare. Cerind de la guvernul englez plata datoriilor de razboi, care constituiau 850 mln. lire sterline ( 4,7 mlrd. dol.), americanii subminau pozitiile Angliei pe piata mondiala creditara. Ca rezultat in a. 1921 lira sterlina a pierdut 21% din paritatea sa de aur.⁸⁸ Fara aplanarea problemei datoriilor Statelor Unite, era imposibila restabilirea paritatii de aur a lirei sterline.

Politicienii influenti englezi au inceput sa incline in favoarea compromisului cu Statele Unite in intrebarea inarmarilor maritime. In martie 1921, ministrul FMM, lordul Lee, a tinut o cuvintare, in care a propus stabilirea, printr-o intelegere, paritatii flotelor engleza si americana. Peste o luna, Anglia, oficial, a informat guvernul american ca "este gata sa se dezica de la politica traditionala de intretinere a flotei, egale cu doua cele mai puternice flote din lume si sa se inteleaga cu Statele Unite ale Americii despre egalitatea flotelor"⁸⁹. Paralel cu aceasta, englezii propuneau garantii de securitate SUA in Atlantic, pentru ca americanii sa-si poata concentra flota in Oceanul Pacific.

Anglia a fost nevoita sa mearga in intimpinarea propunerilor americane in problema aliantei anglo-nipone. Ea a avut pe timpuri o orientare antirusa, apoi antigermana si numai partial antiamericana, dar, dupa I razboi mondial, s-a dovedit a fi indreptata contra Statelor Unite. Cum a declarat, in anul 1922, senatorul american Loge «alianta anglo-nipona prezinta prin sine cel mai periculos element al relatiilor noastre in Extremul Orient si oceanul Pacific Ea trezeste o ingrijorare crescinda nu numai in Statele Unite ale Americii, dar si in Canada Ea sustine in Japonia spiritul militarist si pregatirile ei pe uscat si pe mare pentru noi conflicte». ⁹⁰

Pentru a presa Anglia cu scopul lichidarii aliantei anglo-japoneze, Statele Unite au folosit problema irlandeza. Cind in iunie 1921 congresul american discuta propunerea despre recunoasterea Republicii Irlanda, secretarul de stat Hughes i-a dat de inteles ambasadorului englez ca hotarirea congresului va depinde de caracterul relatiilor intre Anglia si Japonia.

Alianta anglo-nipona stirnea riposta si in interiorul imperiului Britanic. Reprezentantii Canadei si Uniunii Sud-Africane la conferinta imperiala din iunie 1921 au declarat ca relatiile bune cu Statele Unite sint baza politicii imperiale, iar alianta cu Japonia inrautateste aceste relatii. Premierul canadian Main a propus in schimbul aliantei anglo-nipone de incheiat un tratat intre patru state - SUA, Marea Britanie, Japonia si Franta. Reprezentantii altor doua dominioane - Australiei si Noii Zelande - pledau pentru renasterea aliantei anglo-japoneze, vazind in ea garantie contra navalirii Japoniei asupra teritoriilor lor, dar si ele cadeau de acord de a introduce in conditiile tratatului unele schimbari, care i-ar fi satisfacut pe americani. In fine, conferinta imperiala a hotarit sa transmita rezolvarea definitiva a problemei spre discutie unei conferinte cu participarea Statelor Unite. Aceasta insemna ca alianta anglo-nipona nu va fi renascuta.

In afara de aceasta Anglia manifesta o mare cointeresare in India Olandeza* cu resursele ei colosale, unde monopolurile engleze stapineau plantatii gigantice de cauciuc. Petrolul Indiei Olandeze deasemenea se afla in miinile trustului petrolier anglo-olandez «Royal-Dutch-Shell». Mai mult de o treime din exportul Indiei Olandeze mergea in Anglia. Poftele imperialismului nipon deasemenea erau indreptate spre acest arhipelag bogat, ce insemna ca daca nu acum, atunci in viitor, interesele acestor doua state obiectiv se vor confrunta. In functie de concurent al Angliei in Extremul Orient se pronuntau nu numai SUA. Aliatul vechi al Angliei Japonia, in mare masura fiindu-i obligata pentru inaltarea sa, se transforma intr-un rival serios: politica japoneza in Asia era atintita si contra Washingtonului, si contra Londrei.

In insusi Anglia erau adversari influenti ai restabilirii aliantei cu Japonia. Consolidarea pozitiilor Japoniei in China in perioada razboiului mondial le-a adus prejudicii serioase intereselor engleze. Catre anii 1918-1919 investitiile de capital nipone in China au atins o suma apropiata de cea ale investitiilor de capital engleze. La 20 iulie 1921 «Asociatia chineza»* din Londra s-a adresat cu o scrisoare ministerului englez al afacerilor externe, in care cerea schimbarea tratatului anglo-japonez cu o intelegere a celor patru puteri. Industriasii englezi cu o iritare crescinda urmareau patrunderea Japoniei nu numai in China de Nord, ci si in sfera de influenta engleza - cimpia riului Iantzi si China de Sud. Adversarii aliantei subliniau pericolul intaririi concurentei Japoniei, prevenind ca dezvoltarea si adincirea contradictiilor poate aduce la un conflict armat intre Japonia si America, in care Anglia, datorita aliantei sale cu Japonia, va fi legata de ultima.

Referat: Marile calde si marile reci Lucrare: Orasul Hirlau - istoric, asezare; vecini

Dupa cum vedem, rivalitatea anglo-americana nu se dezvolta deloc rectiliniu. Apareau circumstante care cereau o colaborare temporara a celor doua tari. Colaborare cu Anglia cereau si interesele comertului international american. In expansia sa in alte tari capitalul american dupa razboi avea nevoie de serviciile aparatului de mijlocire al bancilor engleze si sectiilor lor peste hotare, pina cind singur n-a creat o retea larga de puncte de sprigin. Provizoriu, coincideau interesele Angliei si SUA in aceea, ca sa nu admita intarirea hegemoniei Frantei in Europa si sa nu permita Japoniei sa-si consolideze dominatia sa in Orientul Indepartat.

Acestea au fost cauzele principale, ce au stimulat diplomatia americana sa propuna convocarea conferintei internationale pentru examinarea problemelor Oceanului Pacific si Extremului Orient.

Convocarea Conferintei de la Washington. La 10 iulie 1921 secretarul de stat Hughes a propus oficial convocarea unei conferinte internationale la Washington. La 11 august au fost trimise invitatiile. Rusia sovietica si Germania la conferinta invitate n-au fost.

Guvernul sovietic de doua ori, la 19 iulie si 2 noiembrie 1921, a protestat contra faptului, ca RSFSR - o mare putere pacifica - nu este admisa pentru participarea la conferinta si a declarat categoric ca hotaririle unei astfel de conferinte nu vor avea putere legitima si de catre RSFSR nu se vor respecta. ⁹¹ Un protest analog a fost trimis si de guvernul RDEO.

Conferinta de la Washington a fost deschisa la 12 noiembrie 1921 in componenta reprezentantilor Statelor Unite, Angliei, Frantei, Japoniei, Italiei, Belgiei, Olandei, Portugaliei, Chinei. Dominioanele engleze si India aveau delegatii de sine statatoare.

Sedintele conferintei au fost declarate publice, cuvintarile delegatilor se publicau in presa. In realitate, insa, principalele probleme se rezolvau la sedintele inchise a sefilor a patru delegatii - Statelor Unite, Angliei, Japoniei si Frantei. Parerile altor delegatii practic nu se luau in consideratie.

Oficial ordinea de zi a conferintei prevedea urmatoarele intrebari:

1) limitarea inarmarilor marine, si deasemenea regulele de folosire a noilor arme de razboi;

2) problemele Oceanului Pacific si Extremului Orient (China, Siberia, insulele mandatare). Intrebarea despre alianta anglo-japoneza la ordinea de zi n-a fost pusa, dar era clar ca rezolvarea ei e necesara pentru a ajunge la intelegere pe alte probleme.

SUA au fost reprezentate de delegatia in frunte cu Hughes, in fruntea delegatiei engleze se afla Balfour, a celei franceze prim-ministrul Briand, a celei japoneze - Kato.

Rolul principal la conferinta le apartinea SUA. Sarcina sa primordiala ele o vedeau in lichidarea aliantei anglo-nipone. Tratativele despre aceasta se duceau in mare taina intre sefii delegatiilor americana, engleza si japoneza. Balfour initial insista asupra inlocuirii aliantei anglo-nipone cu un acord trilateral anglo-americano-japonez, care prevedea posibilitatea pentru doua parti contarctante sa intre in intelegere militara bilaterala de aparare. Hughes a respins tentativa Angliei de a pastra in forma noua alianta anglo-nipona si a insistat asupra invitarii Frantei de a participa la acest acord. Contradictiile serioase anglo-franceze in lupta pentru Orientul Apropiat, in problema germana si in alte chestiuni, datoria Frantei fata de Statele Unite permiteau diplomatiei americane sa considere ca aderarea Frantei la intelegerea proiectata va consolida pozitiile Statelor Unite contrar Angliei si Japoniei. La 10 decembrie, pe neasteptate pentru majoritatea delegatilor, reprezentantul american Loge a dat citirii proiectul acordului celor patru puteri - SUA, Angliei, Frantei, Japoniei - despre garantarea reciproca a inviolabilitatii posesiunilor insulare din Oceanul Pacific. Pretentiile Italiei de a participa la tratat n-au capatat satisfactie.

Balfour si-a exprimat satisfactia in legatura cu propunerea americana, dar toti au inteles, ca el incearca sa ascunda ca noul tratat, intr-o forma cuviincioasa, a lichidat alianta anglo-japoneza. Delegatul nipon a spus deschis reprezentantului englez: «in orice caz voi i-ati organizat aliantei niste funerarii solemne». ⁹²

Tratatul celor patru puteri La 13 decembrie 1921 a fost semnat tratatul celor patru puteri despre apararea comuna a posesiunilor coloniale din zona Oceanului Pacific⁹³. Tratatul a fost incheiat pe 10 ani. Se indica, ca dupa ratificarea lui alianta anglo-japoneza isi pierde valoarea. Acesta a fost un succes solid al diplomatiei americane: Anglia a fost nevoita sa renunte de la alianta anglo-nipona si sa cada de acord sa participe la o grupare, in care rolul principal trebuiau sa-l joace Statele Unite. La 4 si 6 februarie 1922, cele patru puteri s-au obligat sa respecte drepturile, legate de posesiunile insulare portugheze si olandeze din bazinul Oceanului Pacific. Insa acest acord n-a lichidat contradictiile imperialiste din Extremul Orient, ci numai a aminat confruntarea americano-japoneza.

Problema inarmarilor maritime. Incheierea intelegerii celor patru facea posibila discutarea intrebarii despre limitarea inarmarilor maritime. Din numele guvernului american Hughes a inaintat propunerile: de incetat constructia navelor militare supermasive; de scos din functie un anumit numar din vasele vechi; de stabilit limita tonajului pentru vasele de linie; pe parcurs de 10 ani dupa semnarea acordului de nu construit corabii de linie; dupa expirarea acestui termen de construit vase de linie numai pentru a inlocui pe cele iesite din functie; corabiile noi de linie nu vor depasi 35 mii tone fiecare.*

Motivele de baza ale propunerilor americane erau evidente - consideratia de a ajunge Anglia dupa capacitatea FMM si tendinta de a limita la un nivel mai scazut tonajul altor state maritime.

Balfour a declarat ca Anglia in principiu este de acord cu propunerile lui Hughes. Aceasta se lamurea de greutatile ei mari economice si de cheltuielile gigantice pentru intretinerea flotei si deasemenea de teama, ca cu timpul SUA pot intrece dupa forta flota engleza. In afara de aceasta englezii tindeau spre pastrarea in componenta flotei lor numai a vaselor de razboi tehnic moderne. Diplomatia americana propunea de limitat numarul crucisatoarelor, care erau la englezi cu mult mai multe decit la alte state. Dar reprezentantii britanici au respins categoric aceste propuneri, asa cum flota crucisatoarelor, fiind inalt manevrabila si spriginindu-se pe multiplele baze, avea o importanta deosebita pentru controlul asupra comunicatiilor oceanice, ce au legat Anglia de posesiunile ei coloniale. Astfel, Anglia si-a pastrat o oarecare superioritate in fortele maritime.

Indata dupa Balfour a luat cuvintul reprezentantul Japoniei baronul Kato. El deasemenea a declarat ca Japonia, in principiu, accepta propunerea privind reducerea fortelor maritime. Reprezentantul Frantei Briand a cazut de acord cu Hughes, dar a adaugat, ca Franta nu-si va reduce fortele sale terestre.

Parea ca intre statele prezente la Conferinta de la Washington exista unanimitate. Dar cum s-a trecut de la principii la examinarea concreta a intrebarii, au fost descoperite contradictii acute.

Delegatia japoneza in locul proportiei tonajului flotei grele pentru SUA, Anglia si Japonia 5:5:3 a propus 10:10:7. Americanii amenintau ca daca Japonia va continua sa insiste, atunci ei vor incepe sa construiasca cite patru nave la fiecare nipona. japonezii au cazut de acord sa primeasca proportia americana, cu conditia, ca America nu va construi in Oceanul Pacific baze maritime militare. Hughes a obiectat energic contra acestei revindecari nipone, mai ales in ce priveste insulele Hawai. In acelasii timp Franta se pronunta pentru dreptul sau de a construi 10 corabii noi de linie cu un tonaj de 35 mii tone fiecare, iar Italia - asupra stabilirii pentru ea a paritatii cu Franta. Hughes a propus pentru Franta un tonaj de 175 mii tone. Dupa o lupta inversunata francezii au declarat, ca, nedorind sa aduca conferinta in impas, accepta propunerea Americii.

Americanii si englezii au ridicat intrebarea despre reducerea armatei terestre si aviatiei. Prin propunerea aceasta ei urmareau niste scopuri deosebite: americanii doreau sa submineze pozitiile japoneze in China, iar englezii - pe cele franceze in Europa si Orientul Apropiat. Franta categoric a refuzat sa mearga la reducerea fortelor terestre. Briand la 21 noiembrie a declarat ca o armata mare ii trebuie Frantei pentru salvarea Poloniei si a intregii Europe Occidentale de bolsevism. El a indicat ca Germania in orice moment isi poate restabili armata sa multimilionara. Contra micsorarii armatelor terestre s-au pronuntat Japonia, Belgia si Italia. Nu era unanimitate si intre insasi initiatorii acestei propuneri. In rezultat aceasta intrebare a ramas nerezolvata si, suferind infringere, Anglia a inceput sa ceara reducerea flotei subacvatice franceze.

La inceputul discutiei, sustinuta de SUA, Anglia a pus problema nimicirii complete a submarinelor. Delegatia franceza a respins hotaritor aceasta, insistind chiar asupra majorarii tonajului flotei sale subacvatice pina la 90 mii tone. Punctul de vedere al delegatilor francezi a fost sustinut de reprezentantii Japoniei si Italiei. Incercind sa impace pozitiile Angliei si Frantei, delegatia SUA a propus de limitat flota de submarine pentru SUA si Anglia pina la 60 mii tone, Italia - la 22 mii tone, Franta si Japonia - la 31 mii tone. Atunci reprezentantul Japoniei a inaintat cererea sa aiba flota subacvatica cu un tonaj de 54 mii tone, iar delegatia Frantei, dupa consultatii cu guvernul sau, continua sa insiste asupra dreptului de a construi flota de submarine cu un tonaj de 90 mii tone.

Englezii au inaintat un protest categoric contra revendicarilor franceze, dovedind ca tendinta Frantei de a construi o mare flota subacvatica creaza pericol Angliei: «E inadmisibil - incheie Balfour, - ca  Franta cu o armata terestra de 800 mii sa mai aiba inca si o flota subacvatica de clasa intii». ⁹⁴

Ripostind lui Balfour, Briand a indicat ca atunci cind reprezentantii Angliei cereau pentru tara lor pastrarea flotei de linie cu un tonaj de 500 mii tone, delegatii francezi n-au perceput aceasta revendicare ca indreptata contra intereselor Frantei. «Anglia, - a  declarat mai departe Briand, - ia masuri de precautie contra noastra, iar noi dorim sa luam masuri de precautie contra Angliei. Anglia ar dori sa lichideze submarinele. Cu aceasta noi nu suntem de acord. Dar daca Anglia va dori sa lichideze vasele de linie, atunci noi imediat vom fi de acord sa lichidam flota subacvatica».

Dupa o discutie lunga si fara rezultat a devenit absolut clar, ca de ajuns la intelegere pe problema submarinelor nu se va reusi si intrebarea a ramas deschisa.

Tratatul celor cinci puteri. In rezultatul unei lupte de aproape trei luni, reprezentantii Statelor Unite, al Imperiului Britanic, Japoniei, Frantei si Italiei au semnat la 6 februarie 1922 acordul «Despre limitarea inarmarilor maritime», s-au asa numitul Tratat al celor cinci puteri. ⁹⁶ El a stabilit coraportul tonajului vaselor de linie si portavioanelor pentru fiecare din aceste state in proportia de 5:5:3:1,75:1,75. Tonajul sumar al corabiilor de linie a fost stabilit: 525 mii tone pentru Anglia si SUA, 315 mii tone - pentru Japonia, 175 mii tone - pentru Franta si Italia. Tonajul sumar al portavioanelor a fost determinat respectiv 135 mii tone, 81 mii tone, 60 mii tone. Tratatul a fost semnat pe un termen de pina la 31 decembrie 1936. El oficial a consfintit acordul Angliei cu principiul paritatii flotei de linie engleze si americane.

In calitate de compensare Japoniei pentru consimtamintul ei asupra proportiei stabilite a vaselor de linie, Tratatul celor cinci puteri interzicea americanilor si englezilor crearea unor noi baze maritimo-militare in Oceanul Pacific. Interdictia nu se raspindea asupra insulelor de linga litoralul Statelor Unite, Canadei, Australiei si Noii Zelande, zonei canalului Panama, insulelor Imperiului Britanic mai la vest de longitudinea de 110 de est. In asa fel, Statele Unite au fost nevoite sa se dezica de dreptul de a construi baze militare pe Filipine, insula Guam, insulele Aleute. Aceasta trebuia in viitorul apropiat sa inteteasca contradictiile intre America si Japonia. Pe de alta parte Anglia si-a pastrat dreptul de a intari Singapore, fortpostul dinspre vest in Oceanul Pacific, ceea ce fagaduia acutizarea contradictiilor anglo-nipone. Lipsind SUA si M. Britanie de posibilitatea de a crea baze maritime militare intr-o raza de 5-6 mii km de la insulele japoneze, Japonia i-a asigurat flotei sale, ce se putea sprigini pe o retea larga de baze bine utilate, dominatie in apele asiatice si in partea vestica a Oceanului Pacific. La acest moment SUA nu aveau baze maritime militare mari in Oceanul Pacific la distanta de coastele americane, plus la aceasta, in caz de razboi, flota americana trebuia sa opereze nu numai in Oceanul Pacific, ci si in Atlantic. Cea mai apropiata de Extremul Orient baza engleza, capabila sa deserveasca navele mari, era la acel timp Malta. In fata flotei engleze statea, in afara de aceasta si sarcina sa ocroteasca posesiunile britanice, risipite prin toata lumea. In asa fel, in viitoarea confruntare din Oceanul Pacific numai Japonia ar fi putut concentra toate fortele sale maritime militare intr-o apropiere nemijlocita de principalele obiecte ale luptei, adica linga litoralul chinez.

Aceste cedari japonezilor au trezit o critica inversunata din dreapta in senatul american, din partea unor asa senatori influenti ca Franc Paindexter, Reid s.a. Jh.Silds mentiona: « nu Statele Unite, ci Japonia domina Oceanul Pacific - in acele ape din Extremul Orient, in care noi trebuie sa domnim, daca dorim efectiv sa petrecem in viata doctrina usilor deschise»; refuzul de la constructia bazelor in apropierea Japoniei - este rezultatul «ignorantei si iresponsabilitatii»⁹⁷.

Reprezentantii SUA au cazut de acord sa cedeze in problemele militare din doua cauze: in primul rind ei erau convinsi ca confruntarea militara a fost aminata si ca in caz de razboi superioritatea financiara, tehnica, in resurse materiale a SUA le va da posibilitate sa se ispraveasca cu adversarul in Oceanul Pacific; in al doilea rind, ei tindeau sa promoveze o asa linie in politica externa, care sa le asigure Statelor Unite in viitoarele conflicte posibile cu Japonia contactul cu Marea Britanie.

In Tratatul celor cinci puteri se sublinia, ca oricare din tarile semnatare poate suspenda actiunea lui pe timp de razboi. Daca in conditii de pace careva din aceste tari va recunoaste ca circumstantele ce s-au schimbat ii ating interesele securitatii ei, atunci toate statele trebuie sa se reuneasca la o noua conferinta pentru revizuirea tratatului. Acest articol de fapt reducea la zero intreaga intelegere.

Problema chineza la conferinta. In timpul examinarii intrebarii despre China a iesit la suprafata profunzimea contradictiilor americano-japoneze. China a fost reprezentata la Conferinta de la Washington de delegatii guvernului de la Pekin, strain poporului chinez si incapabil sa-i apere interesele. Reprezentantii guvernului revolutionar-democrat din sudul Chinei condus de Sun Jat-sen la conferinta n-au fost admisi.

Dupa cum e deja stiut, China a refuzat sa semneze Tratatul de la Versailles, fiindca fostele posesiuni Germane din China nu i-au fost intoarse, ci transmise Japoniei. Sub presiunea miscarii antiimperialiste, ce se desfasura in China, guvernul de la Pekin a propus un program ce reflecta interesele nationale ale tarii. El consta din 10 puncte si la general repeta revendicarile formulate de delegatia chineza la Conferinta de pace de la Paris. Ele se reduceau la urmatoarele: puterile se obliga sa respecte si sa pastreze unitatea teritoriala, independenta politica si administrativa a Republicii Chineze, iar China din partea sa fagaduia sa nu transmita si sa nu dea in arenda statelor straine o careva parte a teritoriului sau. Fiind de acord cu principiul «usilor deschise si a posibilitatilor egale», ea insista asupra dreptului participarii la orice tratat, pe care puterile vor dori sa-l incheie intre ele privind intrebarile ce tin de China sau Oceanul Pacific. Chinezii cereau lichidarea pe teritoriul sau a tuturor drepturilor speciale si privilegiilor statelor straine, reintoarcerea de catre Japonia a tuturor fostelor posesiuni germane in Sanidun si dezicerea ei de la «21 de revendicari», acordarea independentei fiscale si vamale, anularea dreptului exteritorialitatii strainilor, lichidarea «sferelor de influenta» si «arendei» teritoriilor chineze de catre statele straine, evacuarea din tara a armatelor straine.

Statele imperialiste au refuzat sa accepte programul chinez drept temelie pentru rezolvarea problemelor Extremului Orient si Oceanului Pacific. Americanii au sustinut numai punctele, care puteau fi folosite contra Japoniei. Ei nazuiau sa-si elimine concurentii din China si sa ocupe pozitii dominante in aceasta tara. In particular, delegatia americana s-a exprimat pentru intoarcerea Sanidunului Chinei. Japonezii au refuzat sa discute aceasta problema la conferinta si au obtinut hotarirea despre examinarea ei in cadril tratativelor bilaterale nipono-chineze cu participarea observatorilor americani si englezi.

La 4 februarie 1922 reprezentantii Chinei si Japoniei au semnat la Washington o intelegere. Japonia se obliga sa-si evacueze trupele din Sanidun. Minele de carbune si minereu de fier, ce au apartinut pina la razboi nemtilor, treceau sub cirmuirea unei companii mixte nipono-chineze. Calea ferata Tindao-Tinani se intorcea Chinei cu conditia compensarei Japoniei costului ei. Japonia i-a acordat cu acest tel Chinei un imprumut, ce i-a dat posibilitate sa-si pastreze in mare masura influenta sa in provincia Sanidun.

Revizuirea Tratatului de la Versailles privind problema Sanidunului a fost o infringere diplomatica a Japoniei si succes al politicii externe americane. Japonia a fost nevoita formal sa refuze de la unele din «21 de revendicari», inclusiv de la dreptul exceptional de a-i acorda Chinei imprumuturi pentru constructia cailor ferate in partea de nord-est a tarii si in Mongolia interioara, de la dreptul privilegiat de creditare a Chinei sub garantii impozitare, de la indreptarea consilierilor si instructorilor sai din China.

Tratatul celor noua puteri. La 6 februarie 1922 participantii Conferintei de la Washington au semnat intelegerea despre politica in China.⁹⁸ Tratatul celor noua puteri ii obliga pe semnatari sa respecte suveranitatea, independenta, inviolabilitatea teritoriala si administrativa a Chinei si sa respecte principiul «usilor deschise», adica «egalitatea posibilitatilor ce se deschid in China pentru comertul si industria tuturor natiilor». Recunoasterea principiului «usilor deschise» incalca in favoarea SUA principiul englez si japonez al «sferelor de influenta». Tratatul era indreptat in primul rind contra pretentiilor nipone la exploatarea monopolista a Chinei. Politicienii americani il considerau ca una din cele mai solide realizari ale lor la Conferinta de la Washington. Seful delegatiei americane Hughes scria: «Noi consideram ca datorita acestui tratat «usile deschise» in China au devenit, in sfirsit, o realitate».⁹⁹ Americanii socoteau ca in felul acesta, avind o industrie puternica, ii vor scoate pe concurentii sai de pe piata chineza si-si vor stabili dominatia proprie acolo.

Tratatul celor noua puteri n-a introdus nici un fel de schimbari in statutul semicolonial al Chinei, care era privita ca obiect de afaceri. Tratatul avea ca scop crearea unui front comun al tarilor imperialiste contra miscarii de eliberare nationala a poporului chinez. N-a obtinut China nici intoarcerea teritoriilor sale arendate. Statele imperialiste au declarat ca unele din aceste teritorii «au o importanta strategica foarte mare» si deaceea nu pot fi inapoiate. Japonia considera astfel de teritorii Port-Arturul si Dalinii, iar Anglia - Hong-Kongul si Coolunul. China n-a reusit sa-si restabileasca autonomia sa vamala, sa lichideze sectiile postale straine de pe teritoriul sau, sa inchida statiile de radio straine si telegraful fara fir, sa inceapa evacuarea trupelor straine si a politiei. E seminificativ ca atunci cind a fost atinsa intrebarea cum trebuie de inteles principiul «unitatii teritoriale si administrative a Chinei», reprezentantii SUA au lamurit ca el poate fi aplicat numai fata de 18 provincii. Aceasta insemna ca Japonia putea sa prelungeasca stapinirea sa in Manciuria de Sud si in Mongolia Interioara, iar Anglia in Tibet.

Formal n-au fost anulate nici «21 de revendicari». Baronul Sidehara semnificativ a prevenit statele ca anularea lor poate sirvi ca exemplu «pentru anularea actelor, semnate de alte tari» si «ar fi fost creat un precedent extrem de periculos, care ar fi putut avea urmari de lunga durata pentru stabilitatea relatiilor internationale in Asia, Europa si oriunde n-ar fi»¹⁰⁰.

insa Tratatul celor noua puteri n-a lichidat contradictiile din Orientul indepartat. Cercurile guvernante americane tindeau sa strimtoreze Japonia si sa asigure transformarea Chinei intr-o tara dependenta de SUA.

Dar nici Japonia n-a depus armele in lupta pentru China. Ea a aderat la Tratatul celor noua puteri fiindca, aflindu-se la Conferinta de la Washington de facto intr-o izolare completa, nu avea o alta iesire. Dar intrucit tratatul nu prevedea nici un fel de sanctiuni fata de cei ce-l pot incalca, imperialistii japonezi considerau, ca ei si in viitor vor putea traduce in viata politica lor veche in China.

Totalurile conferintei. Conferinta de la Washington a fixat noul coraport de forte din Oceanul Pacific ce s-a stabilit catre acel moment. Hotaririle conferintei, completind si partial modificind Tratatele de la Paris din anii 1919-1920, au alcatuit impreuna cu ele asa numitul sistem Versailles-Washington. Conferinta de la Washington a finisat reimpartirea lumii in Extremul Orient. In acest sens ea completa Versailles-ul.

Intelegerile incheiate la Washington corespundeau in primul rind intereselor imperialiste ale SUA. Datorita colaborarii cu Anglia, America a reusit intrucitva sa-si strimtoreze concurentul sau principal din Extremul Orient si bazinul Oceanului Pacific - Japonia. Insa ar fi incorect de gindit ca Japonia a suferit considerabil in urma hotaririlor de la Washington. Ea si-a pastrat pozitiile cheie in China, bazele maritime din Oceanul Pacific si indiferent de faptul lichidarii aliantei anglo-japoneze, prelungea sa se bucure de spriginul Angliei.

Cele mai grave pagube conferinta le-a pricinuit Chinei, conservind situatia ei de tara inegala, semicoloniala.

Conferinta de la Washington semnala ca in politica mondiala a avut loc o restructurare a fortelor in folosul SUA. Daca in 1919 la Paris diplomatia engleza si franceza a luat-o inaintea celei americane, apoi la Washington, invers, reprezentantii SUA au obtinut succese esentiale. Diplomatia americana s-a manifestat in calitate de initiator si organizator al unui nou "echilibru de forte" in Extremul Orient, care s-a dovedit a fi, de fapt, subred si de scurta durata.

Deciziile adoptate la Conferinta de la Washington n-au putut slabi contradictiile acute intre marile puteri capitaliste in Extremul Orient. Ele au adus numai iluzia pacii, pe un timp aminind ciocnirea lor inevitabila. Cursa inarmarilor nu numai ca nu s-a oprit dupa conferinta, dar a capatat niste proportii si mai mari, mai ales in domeniul acelor tipuri de vase maritime militare, constructia carora n-a fost limitata la Washington. S-a intetit lupta pentru pietele de desfacere, izvoarele de materie prima si sferele de investire a capitalului. Lupta puterilor coloniale pentru hegemonie in Oceanul Pacific n-a slabit. Contradictiile imperialiste din Pacific ramineau generator al viitoarelor conflicte.