Formarea ordinului iezuit

FORMAREA ORDINULUI IEZUIT

Capitolul 1. Ignatiu de Loyola.

Fondatorul Societatii lui Isus, spaniolul basc don Inigo Lopez de Recalde, s-a nascut in castelul din Loyola, provincia Guipuzcoa, in anul 1491. A fost unul din cele mai ciudate tipuri de calugar-soldat pe care l-a produs vreodata lumea catolica; dintre toti fondatorii de ordine religioase, el este acela a carui personalitate a lasat cea mai puternic urma (pecete) asupra gandirii si comportamentului ucenicilor si succeso­rilor sai. Acesta poate fi motivul pentru care aceasta nota distinctiva este reala, pana la asemanarea fizica. Dl. Folliet contrazice acest lucru dar multe documente dovedesc permanenta tipului "iezuit" de-a lungul veacurilor. Cea mai amuzanta marturie se gaseste la Muzeul Guimet; pe un fundal auriu reprezentand tabloul secolului al XVI-lea, un artist japonez a pictat - cu tot umorul acestei rase de oameni - debarcarea portughezilor si in special a fiilor lui Loyola, in insulele Japoniei. Uimirea acestui iubitor al naturii si a culorilor vii este evidenta in felul cum reprezinta umbrele negre si lungi, cu fetele grave, pe care a inghetat toata aro­ganta stapanitorului fanatic. Asemanarea dintre lucrarea artistului oriental din sec. XVI si lucrarile lui Daumier (pictor francez sec. XIX) este iz­bitoare.

La fel ca multi alti 'sfinti', Inigo - care mai tarziu si-a latinizat numele, devenind Ignatius - nici pe departe nu parea a fi predestinat sa-si ilumineze contemporanii. Tineretea sa furtunoasa fost plina de greseli si chiar de 'crime odioase'. Un raport al politiei spune ca era "perfid, brutal, razbunator". Toti biografii lui admit ca el n-a dat niciunui prieten de pahar, in ce priveste violenta instinctelor lui, decat lucruri vulgare. "Un soldat nesupus si ingamfat", a spus unul din confidentii lui - "a dus o viata dezordonata in ce priveste femeile, jocurile de noroc si duelurile", a adaugat secretarul sau, Polanco. Toate acestea ne sunt relatate de catre unul din fii sai spirituali, R.P. Rouquette, care a incercat sa scuze si sa explice acest temperament vul­canic, care a fost transformat mai tarziu "spre o si mai mare slava a lui Dumnezeu" .

Asa cum a fost cazul multor eroi ai bisericii romano-catolice, a fost necesara o lovitura fizica violenta pentru a-i schimba personalita­tea. A inceput ca paj al trezorierului de Castilia, pana la caderea in dizgratie a acestuia. Apoi a intrat in slujba Viceregelui de Navara. A dus o viata de om al curtii domnesti, pana cand si-a inceput viata de soldat aparand Pampeluna impotriva francezilor condusi de Contele de Foix. Rana care i-a decis viitorul a primit-o in timpul acestui asediu. Cu un picior zdrobit de un glont, el a fost dus de francezii victoriosi la fratele lui, Martin Garcia, in castelul Loyola. Acum a inceput martirajul unei inter­ventii chirurgicale fara anestezie, prin care a trebuit sa treaca de doua ori, caci prima data nu a reusit. Piciorul a trebuit rupt din nou si rea­sezat. In ciuda acestor interventii, Ignatiu a ramas schiop. Se intelege ca el avea nevoie de o asemenea experienta puternica care sa-i produca o cadere nervoasa. 'Darul lacrimilor care i-a fost dat din belsug - si in care biografii lui vad un har de sus - a fost poate rezultatul puternicei sale naturi emotionale, care de atunci incolo l-a afectat tot mai mult.

Singura lui distractie in timpul cand a stat intins in pat in durere a fost citirea "Vietii lui Hristos" si a "Vietii sfintilor" , singurele carti care se gaseau in castel. Fiind practic needucat si inca sub efectul teribilului soc, suferintele crucificarii lui Hristos si martirajul sfintilor au avut un impact de nesters asupra lui; aceasta obsesie l-a condus pe luptatorul schiop pe calea apostolatului.

"El punea cartile deoparte si visa cu ochii deschisi. Un caz clar de visare in stare treaza; aceasta era o continuare in anii maturitatii a jocului imaginar din copilarie daca lasam sa invadeze psihicul, re­zultatul va fi nevroza si renuntarea la vointa; in felul acesta realul ocupa locul secund" (R.P. Rouquette).

La prima vedere este greu sa aplici un asemenea diagnostic la fon­datorul unui ordin atat de activ, sau la alti mari mistici si creatori de societati religioase, mai toti avand mari capacitati organizatorice. Dar aflam ca toti au fost incapabili sa reziste imaginatiei lor foarte active si, pentru ei, imposibilul a devenit posibil.

Iata ce mai spune acelasi autor despre acest subiect: "As vrea sa subliniez consecinta practicarii misticismului de catre o persoana cu o inteligenta sclipitoare. O minte slaba care patrunde in misticism se afla pe un teren periculos, dar un mistic inteligent prezinta un si mai mare pericol, caci intelectul sau lucreaza intr-un fel mai larg si mai adanc. Cand misticul predomina asupra realului intr-o inteligenta activa, acesta duce la fanatism; o infestare a vointei care va suferi de o marire unilaterala si distorsiune".

Ignatiu de Loyola a fost un exemplu de prima clasa de "misticism activ" si "distorsiune a vointei". Desigur, transformarea razboinicului in general al celui mai militant ordin al bisericii romane, a fost foarte lenta. Au fost multi pasi ezitanti inainte sa-si gaseasca adevarata vocatie. Nu este intentia noastra sa-l urmarim prin toate aceste stadii. Sa reamintim numai punctele principale: in primavara lui 1522 a parasit vechiul castel, hotarat sa devina un sfant ca cei ale caror fapte le citise. Pe langa aceasta, nu-i aparuse Fecioara insasi intr-o noapte, tinand in brate pe pruncul Isus? Dupa o spovedanie completa la manastirea din Montserrat, a planuit sa plece la Ierusalim. Ciuma bantuia la Barcelona si, cum orice trafic maritim era oprit, a trebuit sa stea la Manresa aproape un an. Acolo si-a petrecut tot timpul in rugaciuni, posturi, au­to flagelari, practicand tot felul de mortificari, aparand mereu in fata "curtii de penitenta", desi confesiunea lui la Montserrat se pare ca a tinut trei zile intregi; o asemenea confesiune completa ar fi trebuit sa fie suficienta pentru un pacatos mai putin scrupulos. Toate acestea arata foarte clar starea mintala si nervoasa a omului. Eliberat in sfarsit de obsesia pacatului prin decizia pe care o luase - acesta fiind un truc al Satanei - el s-a dedicat complet viziunilor abundente si variate care ii hartuiau mintea febrila.

"Datorita unei viziuni - spune H. Boehmer - a inceput iarasi sa manance carne; o serie intreaga de viziuni i-au descoperit tainele dogmelor catolice si l-au ajutat sa le traiasca cu adevarat: astfel, a meditat la Trinitate sub forma unui instrument muzical cu trei corzi; taina creatiei lumii prin 'ceva' ca o ceata si lumina care a iesit dintr-o raza de soare; miraculoasa coborare a lui Hristos in euharistie, ca izbucniri de lumina care intra in apa sfintita, cand preotul o ridica si se roaga pentru ea; natura umana a lui Hristos si sfanta Fecioara, sub forma unui trup de o albeata orbitoare; si, in sfarsit, Satan, ca o forma serpui­toare si lucitoare, asemanatoare cu o multitudine de ochi scanteietori si misteriosi". Nu este acesta inceputul binecunoscutei creatii iezuite (picturi si sculpturi) de idoli?

Dl. Boehmer adauga ca acest inteles adanc al dogmelor i-a fost des­coperit ca un har deosebit de sus, printr-o intuitie transcendenta. "Multe taine ale credintei si stiintei i-au devenit dintr-o data clare si mai tarziu el a pretins ca a invatat in acele scurte momente mai mult decat in tot timpul studiului sau; totusi, el nu a fost niciodata in stare sa explice care au fost acele taine care i-au devenit deodata clare. Era nu­mai o amintire cetoasa, un sentiment a ceva miraculos, ca si cum in acel moment el devenise "un alt om cu o alta inteligenta".

Toate acestea pot fi rezultatul unei dezordini nervoase si poate fi asemanata cu ceea ce se intampla cu fumatorii de opiu si cei ce inghit hasis: aceasta extindere a eu-lui, aceasta iluzie de inaltare dincolo de ceea ce este real, o senzatie de stralucire care lasa numai o amintire ametitoare. Viziunile exaltante si iluminarile l-au insotit in permanenta in viata pe acest mistic.

"El nu s-a indoit niciodata de realitatea acestor viziuni. El l-a gonit pe Satan cu un bat, la fel cum ar fi facut-o cu un caine turbat; vorbea cu Duhul Sfant asa cum un om vorbeste cu altul; cerea acordul lui Dumnezeu, al Trinitatii si al Madonei asupra tuturor proiectelor sale si izbucnea in lacrimi de bucurie cand ei ii apareau. In asemenea situatii, el avea o stare de beatitudine cereasca; cerurile ii erau deschise, si dumnezeirea era vizibila. si perceptibila pentru el" (H. Boehmer).

Nu este acesta cazul unei persoane care halucineaza? Cum pot aparea trei persoane in dumnezeire, cand Dumnezeu este Unul si nimeni, nici un prooroc si nici un apostol n-au vazut decat pe Acela care se descoperea? Aceasta dumnezeire trinitara vizibila si perceptibila o vor oferi in mod constant omenirii fiii lui Loyola - nu numai din motive politice, bizuindu-se si flatand inclinatia adanc inradacinata in inima oamenilor pentru idolatrie - dar si din convingere, fiind bine si sincer indoctrinati. Inca de la inceput, misticismul medieval a prevalat in Societatea lui Isus; el este inca cel ce anima Ordinul, in ciuda aspectelor lumesti, intelectual si educationale asumate cu destula rapiditate. Axioma lui de baza este "Totul pentru toti". Artele, literatura, stiinta si chiar filozofia au fost mai degraba mijloace sau curse cu care prind sufletele, ca indulgentele pentru care au fost adesea acuzati. Pentru acest ordin, nu exista domeniu al slabiciunii omenesti asupra caruia sa nu se poata actiona, spre a incita spiritul si vointa spre renuntare si intoarcere la un devotament linistit si copilaresc. Asa ca ei au actionat inspre a instaura "Imparatia lui Dumnezeu" in conformitate cu propriul lor ideal: o mare turma sub crucea Sfantului Parinte.

Eseu: Letonia - asezare si limite, mediul Natural, potentialul uman, economia Eseu: Viitorul geopolitic al Rusiei

Ca oameni invatati au avut un asemenea ideal anacronic, este foarte ciudat, deci este de netagaduit ca asa este si este confirmarea unui fapt trecut adesea cu vederea: preeminenta emotiilor in viata spiritului. Pe langa aceasta, Kant a spus ca fiecare filozofie este expresia tempera­mentului sau caracterului filozofului.

Inafara metodelor individuale, 'temperamentul' iezuit pare mai mult sau mai putin uniform in randurile lor. "Un amestec de pietate (evlavie) si diplomatie, ascetism si intelepciune lumeasca, misticism si calcul rece; asa cum a fost caracterul lui Loyola, la fel este si 'marca' acestui ordin" (J. Huber, "Iezuitii", pag.127).

Mai intai, fiecare iezuit a ales acest ordin deosebit din cauza propriei lui inclinatii naturale; dar el a devenit cu adevarat un 'fiu' al lui Loyola dupa probe aspre si un antrenament sistematic care dura nu mai putin de 14 ani.

In acest fel, paradoxul acestui ordin a continuat timp de patru sute de ani: un ordin care se straduieste sa fie "intelectual" dar, in acelasi timp, a fost intotdeauna - in biserica romana si in societate - campionul randuielilor celor mai stricte.

Capitolul 2. Exercitii spirituale.

Cand a sosii vremea sa paraseasca Monresa, Ignatiu nu-si putea prevede viitorul, dar un lucru era sigur: teama privind propria lui mantuire nu mai era prima lui grija; mai degraba ca misionar decat ca pelerin, el pleaca spre Tara Sfanta in martie 1523. A ajuns la Ierusalim pe 1 septembrie, dupa multe aventuri, de unde a trebuit sa plece curand la ordinele conducatorului franciscan al provinciei, care nu dorea ca pacea firava dintre crestini si turci sa fie periclitata de un prozelitism prematur. Misionarul dezamagit s-a intors prin Venetia, Genova si Barcelona in drumul sau spre Universitatea din Alcala, unde si-a inceput studiile teologice; acolo si-a inceput "vindecarea sufletelor" in mijlocul ascultatorilor voluntari.

"In aceste adunari, cea mai comuna manifestare de evlavie a sexului slab era lesinul; astfel, ne dam seama ce greu ii era sa aplice metodele sale religioase si cum propaganda sa ferventa a dat nastere curiozitatii si suspiciunii inchizitorilor". In aprilie 1527, Inchizitia l-a aruncat pe Ignatiu in inchisoare, urmand a-l judeca sub invinuirea de erezie. Ancheta a examinat incidentele ciudate din mijlocul devotatilor lui, strania afirmatie a acuzatului privind minunata putere a castitatii ce i-a fost data, precum si bizarele sale teorii privind diferente dintre pacatele de moarte si cele care se pot ierta.

Eliberat, dar interzicandu-i-se sa mai tina intalniri, Ignatiu a placat la Salamanca unde curand si-a reluat aceleasi activitati. Suspi­ciuni asemanatoare din partea inchizitorilor l-au dus din nou in inchisoare. Eliberat cu conditia curmarii activitatii, a plecat la Paris pentru a-si continua studiile la Colegiul Montaigue. Eforturile sale de a-si indoctrina studentii-ucenici in conformitate cu metodele sale speciale, l-au adus din nou in necazuri cu inchizitorii. Devenind mai prudent, el a continuat sa se intalneasca cu numai sase din prietenii lui de la co­legiu, dintre care doi vor deveni unii din cei mai de seama membri: Salmeron si Lainez.

Ce era in el ca sa atraga atat de puternic pe tineri, la un student batran? Era idealul sau si putinul farmec pe care-l purta cu el: o carte mica, de fapt un jurnal, care, in ciuda scurtimii sale, a fost una care a influentat destinul umanitatii. Acest volum a fost tiparit de atatea ori incat nici nu se mai cunoaste numarul copiilor. A fost de asemenea obiectul a peste 400 de comentarii. Este manualul iezuitilor si in acelasi timp rezultatul dezvoltarii interioare a stapanului lor. Se numeste: "Exercitii spirituale".

Dl. Boehmer a scris mai tarziu: "Ignatiu a inteles mai bine decat orice alt conducator care l-a precedat ca cea mai buna cale de a educa un om pentru un anumit ideal este sa devii stapanul imaginatiei lui. Noi "imbibam in el forte spirituale pe care mai tarziu el nu le va mai putea elimina decat cu greu, forte care dureaza mai mult decat cele mai bune principii si invataturi; aceste forte pot iesi la suprafata dupa ani in care nici sa nu fi fost observate, si sa devina atat de imperative incat vointa este neputincioasa in a li se opune si trebui sa le urmeze impulsul irezistibil" (H. Boehmer).

Astfel, toate 'adevarurile' dogmelor catolice vor trebui, nu numai sa se mediteze asupra lor, ci si traite si simtite de cel ce se devo­teaza acestor "Exercitii", cu ajutorul unui 'conducator'. Cu alte cuvinte, el va trebui sa retraiasca taina cu cea mai mare intensitate posi­bila. Sensibilitatea candidatului se impregneaza cu aceste forte, a ca­ror persistenta in memoria si subconstientul lui va fi pe atat de puternica si indelungata, pe cit de puternic a fost efortul de a le evoca si asimila. Pe langa vaz, si celelalte simturi - auzul, mirosul, gustul si pipaitul - vor avea un rol de jucat. Pe scurt, este mai degraba o auto­sugestie controlata. Razvratirea ingerilor, izgonirea lui Adam si Eva din Paradis, judecata lui Dumnezeu, scenele si tablourile patimilor, sunt, cum ar spune cineva, retraite in fata candidatului. Scene dulci si fericite alterneaza cu cele mai sumbre, intr-un ritm ales cu price­pere. Nu mai este nevoie sa spunem ca iadul are un rol important in acest "spectacol", cu iazul de foc in care sunt aruncati cei condamnati cu corul ingrozitor de strigate, cu mirosul mortal de sulf si flacari parjolitoare. Si totusi, Hristos este acolo intotdeauna ca sa-l sustina pe vizionar, care nu stie cum sa-I multumeasca pentru ca nu l-a aruncat deja in iad ca sa plateasca pentru pacatele trecute.

Iata ce a scris Edgar Quinet: "Nu numai viziunile sunt aranjate dinainte, ci deasemenea suspine, inhalatii, rasuflari erau notate in carte. Pauzele si intervalele de tacere erau scrise ca o foaie de muzica. In caz ca nu ma credeti, voi cita: ,Al treilea fel de rugaciune: prin masurarea cuvintelor si a perioadelor de tacere'. Acest mod deosebit de rugaciune consta in exprimarea catorva cuvinte intre fiecare res­piratie; si putin mai departe: ,Asigurati-va sa tineti pauze egale intre respiratii si sa rostiti cuvantul cu suspine', ceea ce inseamna ca omul, inspirat sau nu, devine o masina care trebuie sa suspine, sa planga, sa strige sau sa-si tina respiratia la momentul prescris si in ordinea pe care experienta o arata a fi cea mai profitabila".

Este de inteles ca, dupa patru saptamani devotate acestor exerciti intense cu un conducator ca singurul tovaras, candidatul ar fi copt pentru fazele urmatoare de sfaramare si educare.

Iata ce spune Quinet despre creatorul unei asemenea metode halucinante: "Stiti ce-l deosebeste pe el de toti ceilalti asceti din trecut? Faptul ca el se putea observa si analiza pe el insusi in mod rece si calculat in starea de rapire, in timp ce pentru altii chiar si ideea de reflectie era imposibila. Impunand ucenicilor actiuni care, pentru el, erau spontane, el avea nevoie de numai treizeci de zile pentru a frange - cu aceasta metoda - vointa si ratiunea, in acelasi mod in care un calaret isi infrange calul. El avea nevoie de numai treizeci de zile pentru a subjuga un suflet. Notati ca iezuitismul s-a extins odata cu Inchizitia moderna: in timp ce Inchizitia frangea trupul, exercitiile spirituale frangeau gandurile sub masina lui Loyola" (Michael si Guinet "Iezuitii", Paris 1845, pag.185-187) .

In orice caz, cineva nu-si putea examina viata sa 'spirituala' prea adanc, chiar si fara a avea onoarea de a fi un iezuit; metodele lui Loyola sunt recomandate in special credinciosilor si preotilor, asa cum ne amintesc unii comentatori ca R.P. Pinard, autor al "Rugaciunii mintii pentru toti"; inspirat de Sfantul Ignatiu, acest ajutor valoros pentru suflet ar fi mai potrivit, credem noi, si mai explicit daca ar fi intitulat "Instrainare" in loc de "Rugaciune".

Capitolul 3. Fondarea Companiei.

"Societatea lui Isus" a fost constituita in ziua de Inaltare, in anul 1534, in capela bisericii Notre-Dame din Montmartre. Ignatiu avea 44 de ani. Dupa ce au luat cina (euharistia), conducatorul si tovarasii sai au jurat sa mearga in Tara Sfanta indata ce-si vor sfarsi studiile, spre a-i converti pe pagani. Dar anul urmator i-a gasit la Roma, unde papa organiza atunci o cruciada impotriva turcilor, cu ajutorul imparatului german si al Republicii Venetia. Astfel, papa le-a aratat cat de imposibil era de realizat planul lor din cauza cruciadei. Asa ca Ignatiu si tovarasii lui s-au dedicat lucrarii misionare in tarile crestine; la Venetia, modul sau de lucru a iscat din nou suspiciuni din partea inchizitorilor. Constitutia Companiei lui Isus a fost in sfarsit conceputa si aprobata la Roma de catre Papa Paul III, in anul 1540. Iezuitii s-au pus la dispozitia papei, promitandu-i ascultare necondi­tionata. Invatatura, marturisirea, predicarea si lucrarea de ajutorare erau domeniile in care actiona noul Ordin. Dar misiunile in strainatate nu erau excluse, caci in anul 1541, Francis Xavier si doi insotitori au parasit Lisabona pentru a merge sa evanghelizeze Orientul Indepartat.

In anul 1546 a fost lansat aspectul politic al carierei lor, cand papa i-a ales pe Lainez si Salmeron sa-l reprezinte la Conciliul de la Trent, cu titlul de "teologi pontificali".

Dl. Boehmer scrie: "Atunci (la inceput), Ordinul era folosit de papa doar temporar. Dar el si-a indeplinit functiunile cu o asa promptitudine si zel, incat deja sub papa Paul III a fost implantat puternic in tot felul de activitati si a castigat increderea Curiei pentru totdeauna" (H. Boehmer, pag.47-48).

Increderea era pe deplin justificata; iezuitii, si Lainez in spe­cial, impreuna cu prietenul lor devotat, cardinalul Morone, au devenit campionii perfizi si neobositi ai autoritatii pontificale si ai intan­gibilitatii dogmelor in timpul celor trei sesiuni ale Conciliului care s-a incheiat in 1562. Prin manevrele lor inteligente si dialectica lor, ei au reusit sa invinga opozitia si toate cererile "ereticilor": casa­toria preotilor, Cina cu cele doua elemente, folosirea limbii indigene la slujbele religioase si, in special, reforma papalitatii. Numai reforma manastirilor a fost retinuta pe agenda de lucru. Lainez insusi, printr-un contraatac viguros, a sustinut infailibilitatea pontificala, care a fost decretata, trei secole mai tarziu de Conciliul de la Vatican (1870). Sfantul Scaun a iesit intarit din aceasta criza, multumita actiunilor viguroase ale iezuitilor. Termenii alesi de Papa Paul III pentru a descrie acest nou ordin in Bula de Autorizare, sint pe deplin justificati: Regimen Ecclesiae Militantis.

Spiritul luptator s-a dezvoltat din ce in ce mai mult pe masura ce timpul a trecut. Pe langa misiunile in strainatate, activitatile fiilor lui Loyola au inceput sa se concentreze asupra sufletelor oame­nilor, in special printre cei din patura conducatoare. Politica devine principalul lor domeniu de activitate, toate eforturile 'conducatorilor' concentrandu-se spre un tel unic: supunerea intregii lumi fata de papalitate - si pentru a atinge acest scop, 'capii' trebuiau cuceriti mai intai. Armele lor in atingerea scopului propus erau: sa devina confeso­rii celor puternici si ai conducatorilor si sa se ocupe de educatia copiilor lor. In felul acesta, prezentul era asigurat iar viitorul era pregatit.

Foarte curand, Sfantul Scaun si-a dat seama de vigoarea pe care o aducea acest nou ordin. La inceput, numarul membrilor lui era limitat la 60, dar aceasta restrictie a fost anulata foarte prompt. In 1556, cand Ignatiu a murit, fiii lui activau in mijlocul paganilor din India, China, Japonia, Lumea Noua, dar si in Europa: Franta, Germania de Sud si de Vest, unde ei luptau impotriva "ereziei", in Spania, Portugalia, Italia, si chiar in Anglia, unde au ajuns prin Irlanda. Istoria lor, plina de necazuri, va fi cea a unei retele "romane" pe care ei au in­cercat in permanenta sa o intinda asupra lumii, si ale carei fire vor fi mereu rupte si refacute.

Capitolul 4. Spiritul Ordinului.

"Sa nu uitam -  scrie iezuitul Rouquette - ca din punct de vedere istoric, ultramontanismul a fost afirmarea concreta a universalismului. Universalismul atat de necesar ar fi fost un cuvant gol daca nu ar fi dus la o coeziune concreta sau supunere a crestinismului: iata de ce voia Ignatiu ca echipa sa sa fie la dispozitia papei si sa fie o campioana a unitatii catolice, unitate care putea fi asigurata numai prin supunerea efectiva fata de loctiitorul lui Hristos" (R.P. Rouquette)

Iezuitii voiau sa impuna absolutismul monarhic in biserica romana si ei l-au mentinut in societatea civila, privindu-i pe monarhi ca re­prezentanti temporari ai Sfantului Parinte, adevaratul cap al crestinatatii; atat timp cat monarhii erau pe deplini ascultatori si docili fata de stapanul comun, iezuitii le erau cei mai credinciosi sustinatori. Pe de alta parte, daca acesti printi se razvrateau, ei gaseau in iezu­iti cei mai vajnici dusmani.

In Europa, in orice loc in care interesele Romei impuneau ridica­rea norodului impotriva regilor lor, sau daca acesti stapanitori tem­porari luau decizii care stanjeneau biserica, conducerea bisericii stia ca nu gaseste pe cineva mai capabil, perfid sau indraznet cand este vorba de intriga, propaganda sau chiar revolta deschisa, decat Societatea lui Isus (Rene Fulop Miller, "Iezuitii si secretul puterii lor").

Am vazut cum fondatorul acestei companii, prin spiritul exercitiilor, era destul de inapoiat in misticismul sau simplist, in disciplina ecleziastica si, in general, in conceptia sa despre subordonare. Constitutia si "Exercitiile", lucrari de baza ale acestui sistem, nu lasa nici o indoiala asupra acestui subiect. Indiferent ce ar spune discipolul lui - in special astazi, cand ideile moderne asupra acestei teme sint total diferite - supunerea neconditionata era pe primul loc in legea acestui Ordin. Dl. Folliet ar putea pretinde ca vede in ea doar o "su­punere religioasa", necesara oricarei adunari religioase; R.P. Rouquette scrie cu indrazneala: "Departe de a fi o limitare a omului, aceasta supunere constienta si de buna voie este culmea libertatii o elibe­rare de sub robia eu-lui". Cineva trebuie doar sa citeasca aceste texte pentru a intelege extremismul, daca nu caracterul monstruos al acestei inrobiri a sufletului si spiritului impuse de iezuiti, care ii facea intotdeauna instrumente docile in mainile superiorilor lor si dusmani ai oricarei forme de libertate.

"Faimoasa formulare perinde ac cadaver (ca un cadavru in mana celui ce-l tine) poate fi gasita in toata literatura spirituala", dupa cum sustine dl. Folliet, si chiar in scrierile orientale. Iezuitii tre­buie sa fie in mainile superiorilor lor ca un toiag in mana celui ce-l ridica,  ca un bulgare de ceara care poate fi modelat oricum, ca un mic crucifix care poate fi ridicat si miscat dupa dorinta". Aceste formulari placute sunt destul de lamuritoare. Remarcile si explicatiile creatorului acestui ordin inlatura orice indoiala asupra adevaratului lor inteles. Pe langa acestea, la iezuiti nu numai vointa, dar si ratiunea si scrupulele morale trebuiau sacrificate acestei virtuti primordiale care este supunerea neconditionata. Aceasta este "fortificatia cea mai puternica a Societatii lui Isus", a spus Borgia.

"Sa fim convinsi ca totul este bine si corect cand este poruncit de superior", scrie Loyola. Si din nou: "Chiar daca Dumnezeu ti-ar da un animal fara minte ca stapan, sa nu eziti sa i te supui ca unui stapan si conducator, pentru ca Dumnezeu a poruncit sa fie asa". Si acum ceva si mai tare: iezuitul trebuie sa vada in superiorul sau nu un om care greseste, ci pe Hristos insusi. Huber, profesor de teologie catolica in München, autorul uneia dintre cele mai importante lucrari despre iezuiti, a scris: "Iata un fapt dovedit: Constitutia Ordinului repeta de 500 de ori ca in persoana Generalului trebuie vazut Hristos" (J. Huber, "Iezuitii", pag.71-73).

Disciplina Ordinului, asimilata adesea cu cea militara, depaseste realitatea: "Supunerea militara nu este echivalenta cu supunerea necon­ditionata iezuita; cea din urma este mai larga, cuprinzand omul in in­tregime si nu este satisfacuta ca cea dintai cu un act exterior, ci cere sacrificarea vointei si punerea la o parte a judecatii personale" (J. Huber "Iezuitii" pag.71-73).

Ignatiu insusi a scris intr-o scrisoare adresata iezuitilor portughezi: "Noi trebuie sa vedem negrul ca alb, daca biserica o spune asa". Asa arata "culmea libertatii" si "eliberarea din robia eu-lui", ridicata in slavi mai inainte de R.P. Rouquette. Intr-adevar, iezuitul era eliberat de sine devenind total supus stapanului sau; orice indoiala sau scrupul ii era imputat ca pacat.

H. Boehmer scria: "In anexele la Constitutie, superiorii erau sfatuiti sa ordone subalternilor, ca Dumnezeu lui Avraam, lucruri apa­rent criminale, pentru a-i pune la incercare; dar ei trebuiau sa dramuiasca incercarile dupa puterea fiecaruia. Nu este greu sa-ti imaginezi care ar fi rezultatul unei asemenea educatii" (Gabriel Monod, in introducerea la cartea lui H. Boehmer, "Iezuitii").

Suisurile si coborasurile din viata Ordinului - nu exista tara din care sa nu fi fost alungati - depun marturie asupra pericolului pe care-l reprezenta si care a fost recunoscut de toate guvernele, chiar si catolice. Prin infiltrarea in randul claselor conducatoare ca invatatori, a unor oameni devotati orbeste cauzei lor, Compania - campioana a universalismului si deci a ultramontanismului - a fost recunoscuta in mod inevitabil ca o amenintare la adresa autoritatii civile, activitatea Ordinului indreptandu-se din ce in ce mai mult spre politica.

Pe o cale paralela, ceea ce numim "spiritul iezuit", s-a dezvoltat si in mijlocul membrilor Ordinului. Fara indoiala, fondatorul Ordinului, inspirat in principal de necesitatile misiunilor din tara si din strainatate, nu a uitat sa dezvolte abilitatea oamenilor sai. Iata ce a scris el in "Sententiae asceticae": "O abilitate inteligenta impreuna cu o puritate mediocra, este mai buna decat o mare sfintenie cuplata cu o mai slaba abilitate. Un bun pastor de suflete trebuie sa stie cum sa ignore multe lucruri si sa nu pretinda ca le intelege. Odata ce el este stapan al vointelor, el este in stare sa-si conduca ucenicii oriunde vrea el. Oamenii sunt absorbiti in intregime de interese trecatoare, asa ca nu trebuie sa le vorbim prea apasat despre sufletele lor: asta ar fi ca si cum a-i arunca carligul fara momeala".

Chiar si expresia fetii pe care trebuiau s-o aiba fiii lui Loyola este aratata: "Ei trebuie sa-si tina capul putin coborat, fara a-l in­clina in stanga sau in dreapta; ei nu trebuie sa se uite in sus, si cand vorbesc cu cineva, nu trebuie sa-l priveasca drept in ochi, ci in asa fel ca sa-l vada dintr-o parte, indirect" (Pierre Dominique, "Politica iezuitilor" - Paris 1955, pag.37).

Urmasii lui Loyola au invatat bine aceasta lectie si au aplicat-o pe scara larga pentru atingerea scopurilor lor.

Capitolul 5. Privilegiile Companiei.

Dupa 1558, Lainez, subtilul tactician de la Conciliul de la Trent, a devenit General al Ordinului, avand puterea (autoritatea) de a orga­niza Ordinul asa cum era inspirat. Impreuna cu Salmeron, a scris "Declaratiile", care au fost adaugate la Constitutie ca sa formeze comentariile. Acestea accentuau si mai puternic despotismul generalului care era ales pe viata. Un consilier, un guvernator si asistentii care isi aveau si ei sediul la Roma, il ajutau in administrarea Ordinu­lui, care atunci era impartit in cinci congregatii: Germania, Franta, Spania, Anglia si America. Aceste congregatii erau, la randul lor, impartite in provincii, care grupau diferite localuri ale Ordinului. Numai consilierii si asistentii erau numiti de congregatie. Generalul Ordinului numea toate celelalte posturi, emitea ordonante care nu modificau Constitutia, administra averea Companiei cum voia si directiona activitatile ei, fiind raspunzator numai inaintea papei.

Acestei militii atat de strans legata de seful ei si care avea nevoie de o mare autonomie pentru a-si concretiza actiunile, papa i-a acordat unele privilegii ce par exorbitante in comparatie cu cele ale altor ordine religioase.

Prin Constitutia lor, iezuitii erau exceptati de la regulile vie­tii monahale. De fapt, ei erau calugari traind "in lume" si, priviti in exterior, nimic nu-i distingea de preotimea clasica. Dar, contrar acesteia si altor ordine religioase, ei nu erau supusi autoritatii episcopului. Inca din 1545, o bula a papei Paul III i-a imputernicit sa predice, sa asculte confesiunile, sa acorde sacramentele si sa spu­na liturghia. Singura slujba pe care n-o puteau tine era casatoria. Ei aveau puterea sa ierte pacatele, sa schimbe legamintele (juramintele) cu unele mai usor de indeplinit, sau chiar sa le anuleze. Dl. Gaston Bally scrie: "Puterea generalului in ceea ce priveste iertarea pacatelor si dispensele era chiar mai mare. El putea ridica orice pedeapsa a vreunui membru al Societatii, inainte sau dupa intrarea lui in Ordin; el putea absolvi toate pacatele lor, chiar si pacatul ereziei, a schismei, a falsificarii scrierilor apostolilor, etc Generalul ii absolva - per­sonal sau prin delegat - pe toti cei ce sint sub autoritatea lui si care sint excomunicati, suspendati sau sub interdictie si ale caror fapte nu sint cunoscute, inafara de tribunalul papal, de prea multi El, deasemenea, absolva de bigamie, pagube cauzate altora, crima, asa­sinat atat timp cit aceste fapte rele nu sint cunoscute public si nu fac obiectul vreunui scandal" (Gaston Bally "Iezuitii" pag.11-13).

In sfarsit, papa Grigore XIII a dat dreptul Companiei sa faca comert si sa se ocupe de activitati bancare, drept de care ea s-a fo­losit foarte mult mai tarziu. Aceste dispense si puteri fara precedent erau pe deplin garantate Companiei.

"Papii au cerut chiar regilor si suveranilor sa garanteze si sa apere aceste privilegii; ei amenintau cu marea excomunicare pe cei ce le-ar atinge. In 1574, o bula a papei Pius V a dat dreptul generalului de a aduce la starea initiala aceste privilegii, impotriva tuturor incercarilor de a fi modificate sau micsorate, chiar daca asemenea modificari erau documentate prin revocari papale. Garantand iezuitilor asemenea privilegii extraordinare care erau contrare constitutiei bisericii, papalitatea voia nu numai sa le dea acestora niste arme puternice pentru a lupta impotriva 'necredinciosilor', dar si sa-i foloseasca pe iezuiti ca garda de corp care sa le apere puterea neingradita in biserica si impotriva bisericii Pentru a pastra suprematia temporara si spirituala pe care au uzurpat-o in timpul Evului mediu, papii au vandut biserici Ordinului iezuitilor si, in consecinta, s-au predat pe ei insisi in mainile lor Daca papalitatea era sustinuta de iezuiti, atunci exis­tenta iezuitilor depindea de suprematia temporara si spirituala a papalitatii. In acest fel, interesele ambelor parti erau strans legate impreuna" (Gaston Bally, "Iezuitii" pag. 9-10, 16-17).

Dar aceasta armata selecta avea nevoie de ajutoare secrete cu care sa domine societatea civila; aceasta parte a cazut in sarcina celor afiliati Companiei iezuitilor. "Multi oameni importanti au fost legati in felul acesta de Societatea iezuita: Imparatul Ferdinand II si Ferdinand III, Sigismund III, Regele Poloniei, care a apartinut oficial Companiei, Cardinal Infant, duce de Savoia. Si acestia au fost foarte folositori" (Pierre Dominique,  "La politique de Jesuites").

La fel este si astazi; cei 33.000 de membri oficiali ai Societatii activeaza in intreaga lume, printre ei fiind capi de partide politice oficialitati inalte, generali, magistrati, medici, profesori universitari, etc., toti luptandu-se sa duca la indeplinire, fiecare in sfera sa de activitate, "The Opus Dei" (Lucrarea lui Dumnezeu), de fapt planurile papalitatii.